Decizia civilă nr. 618/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 618/2013
Ședința publică din 13 Noiembrie 2013 Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: V. C. JUDECĂTOR I. P. JUDECĂTOR I. U. GREFIER L. C. A.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurent S. R. DE R. împotriva Sentinței civile nr. 875/_ pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosar civil nr._ în contradictoriu cu intimat SC. A. S., având ca obiect pretenții .
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că prezenta cauză s-a dezbătut în ședința publică din 30 octombrie2013, susținerile părților prezente fiind consemnate în încheierea din aceeași ședință, încheiere care face parte integrantă din hotărârea ce se va pronunța, pronunțarea acesteia fiind amânată la data de_ pentru a da posibilitatea părților de a formula concluzii scrise, când din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pentru termenul de azi când:
Deliberând constată
T R I B U N A L U L
Prin sentința civilă nr. 875/_ pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosar civil nr._, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta S. R. DE R.
, în contradictoriu cu pârâta S.C. ALDORSTARLUX S.R.L I. M. .
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Având în vedere faptul că pârâta nu a invocat excepția lipsei procedurii prealabile a concilierii în termenul și sub sancțiunea prevăzută de art. 109 alin. (3) din codul de procedură civilă în vigoare la data formulării acțiunii, instanța nu va proceda la analiza acesteia, urmând să soluționeze fondul cauzei.
Potrivit art. 3 din HG 977/2003 astfel cum a fost modificat prin HG 1012/2009
- "(1) Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale";.
Prin decizia nr. 2102/09 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, publicată în Monitorul Oficial nr. 691/14 octombrie 2009 dispozițiile art. 3 din HG 977/2003 au fost anulate în mod irevocabil.
Pentru a se dispune astfel, s-a reținut că potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, republicată, "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele,
sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii";, iar potrivit art. 40 alin. 2 din Legea nr. 41/1994, republicată, și persoanele fizice, în calitate de beneficiari ai acelorași servicii, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune. În urma analizării normelor legale incidente, instanța supremă a constatat că nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de "beneficiar";, astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva"; sau "o autoritate, instituție, societate etc. pentru care se face o lucrare";. Prin urmare, s-a apreciat că prevederile art. 3 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și art. 3 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 adaugă la prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, republicată, motiv pentru care aceste prevederi au fost anulate.
Aceeași soluție a fost adoptată de instanța supremă și prin decizia nr. 607 din 3 februarie 2011, pronunțată în dosarul_, din a căror considerente cităm:
"1.1. Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
Conform art. 40 alin. (2) din Legea nr. 41/1994, republicată, și persoanele fizice, în calitate de beneficiari ai acelorași servicii, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune.
Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de "beneficiar", astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva" sau "o autoritate, instituție, societate etc. pentru care se face o lucrare".
Prin Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că "obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective".
Aceleași considerente au fost avute în vedere și prin pronunțarea Deciziei nr. 331/2006 a Curții Constituționale.
Legislația comunitară și recomandările europene cu privire la taxa radio permit statelor să stabilească plata unor taxe radio-TV, indiferent de existența calității de beneficiar.
Aceasta reprezintă însă numai o opțiune a statului membru, și nu o obligație.
Prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio-TV indiferent de existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin. (15) trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.
Argumentele referitoare la respingerea unor amendamente formulate de diferiți parlamentari nu pot fi acceptate, deoarece interpretarea legii este realizată de către judecător, care, în speță, folosind principiile și metodele de interpretare, a concluzionat în sensul deja arătat. Voința exprimată de legiuitor rezultă din
interpretarea gramaticală, logică, sistematică a textelor analizate, și nu din eventualele amendamente formulate.
2. Se constată astfel că prevederile art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 adaugă la prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată.";
În concluzie, în conformitate cu aceste decizii, obligația de a plăti taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune incumbă doar persoanelor care au beneficiat de aceste servicii.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenței dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenției, principiu enunțat în preambulul Convenției. Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preemineței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi rediscutate (Brumărescu c. Romaniei, § 61). Mai mult, în cauza Amurăriței contra României, din data de_, Curtea Europeană a mers mai departe arătând că instanțele trebuie sa țină cont chiar și de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare finalizate prin hotărâri definitive, și să nu le mai repună în discuție într-o nouă procedură, ba mai mult, în funcție de particularitățile cauzei, trebuie să analizeze și posibilitatea ca în anumite situații, constatările din hotărârile judecătorești să poată fi opuse și terților (f.31-38).
Prin urmare, față de starea de fapt reținută și având în vedere că în prezenta cauză reclamanta nu a făcut dovada că pârâta a beneficiat în perioada de referință, de servicii de radio, pretenția formulată este neîntemeiată.
Chiar și dacă s-ar aprecia altfel, pretenția reclamantei este nefondată. Astfel, înscrisurile depuse la dosar - facturile fiscale emise de S.C. FFEE "Electrica Furnizare Transilvania Nord"; S.A. - nu fac dovada cuantumului pretențiilor solicitate de reclamantă și nici dovada că aceste pretinse servicii nu ar fi fost achitate de către pârâtă.
Pentru cele ce preced, dând eficiență și principiului de drept probatio incubit qui dicit non qui negat, instanța a pronunțat o soluție de respingere a acțiunii promovate de reclamantă.
împotriva sentinței expuse a declarat recurs în termen reclamanta S. R. de R. (S.R.R.), solicitând modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului se arată că prin sentința mai sus menționată instanța de fond a respins în mod eronat cererea de chemare în judecată, raportând soluția dată la Decizia I. nr.2102/2009, fără a avea în vedere în mod corect rațiunile pentru care s-a pronunțat decizia menționată și nici punerea acesteia în aplicare, în sensul modificării și completării prev.H.G.nr.977/2003.
Prin decizia amintită s-au anulat prev.art.3 alin.1 din H.G.nr.977/2003, care făceau trimitere la obligația microîntreprinderilor de a achita taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, raportat la prev.art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994.
Prin urmare, în vederea punerii în aplicare a Deciziei I. nr.2102/2009, s-a adoptat H.G.nr.1012/2009, prin care au fost exceptate de la plata taxei radio acele microîntreprinderi care au activitatea suspendată, stabilindu-se totodată și condițiile
în care acestea beneficiază de exceptarea la plată și anume prin formularea unei cereri în acest sens, precum și prin prezentarea de dovezi, respectiv certificat constatator emis de ONRC din care să rezulte suspendarea activității.
Astfel, prin H.G.nr.1012/2009, au fost modificate și completate normele cuprinse în H.G.nr.977/2003, astfel încât prevederile normative să fie corelate cu constatările instanțelor judecătorești, fiind întregit cadrul legal privind plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune de către persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor.
Prin H.G.nr.1012/2009, a fost instituită o exceptare la plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor și care au activitatea suspendată, conform legii.
S-a răspuns în acest mod atât hotărârilor judecătorești menționate, cât și necesității sociale ca microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea, să nu mai fie supuse unor obligații de plată suplimentare.
Raportat la cele prezentate, supune atenției instanței faptul că reclamanta trebuia să facă dovada suspendării activității sale, în calitate de microîntreprindere, și a depunerii cererii la care s-a făcut trimitere, pentru a putea beneficia de scutire la plata taxei radio, fapt nedovedit de către reclamantă.
Până la momentul de față reclamanta nu a făcut dovada încadrării sale în această categorie și nici nu a prezentat dovezile la care s-a făcut trimitere pentru perioada în litigiu.
Se învederează instanței că, potrivit prev.art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994,
"persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune";.
Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr.41/1994 art.40 alin.3, iar în cazul de față nu se poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr.297/2004 că textul de lege este constituțional.
De asemenea, Înalta Curtea de Casație și Justiție prin Decizia nr.1930/_ și pe care instanța de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentinței, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004.
Astfel, în interpretarea acestei sintagme, trebuie să se aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994.
În acest sens, se precizează că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Redă alăturat criticile: "… obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de
receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare
…";.
Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituțională a clarificat problema obligativității plății taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prev.H.G.nr.977/1994 art.3 alin.2 nu contravin cu nimic celor prev.de art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994.
Astfel, prin Decizia nr.1930/_, I.C.C.J. a statuat următoarele:
" În cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar … obligativitatea plății acestor două taxe";.
" De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum sa procedat în cazul persoanelor fizice…";.
" Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel C. au abordat-o";.
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, se menționează faptul că din punct de vedre constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituțională în art.31 alin.5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
Alin.2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin.5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome.
Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât și obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea și funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art.31 alin.5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art.56 alin.1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
În acest context, fundamentul plății taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea și funcționarea SRR, rezultând, după cum s-a arătat, din obligația constituțională a statului de a informa pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursă financiară pentru suportarea cheltuielilor publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoană fizică sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
Tribunalul examinând în baza prev.art.304 și art.304/1 Cod proc.civilă, hotărârea atacată atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu constată că aceasta este temeinică și legală, nefiind dat nici un motiv de casare sau modificare a hotărârii.
Prima instanță în mod justificat a reținut că prin decizia nr.2102/_ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, publicată în Monitorul Oficial nr.691/14 octombrie 2009 disp.art.3 din H.G.nr.977/2003 au fost anulate în mod irevocabil.
Pentru a se dispune astfel, s-a reținut că potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, republicată, "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii";, iar potrivit art. 40 alin. 2 din Legea nr. 41/1994, republicată, și persoanele fizice, în calitate de beneficiari ai acelorași servicii, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune. În urma analizării normelor legale incidente, instanța supremă a constatat că nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de "beneficiar";, astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva"; sau "o autoritate, instituție, societate etc. pentru care se face o lucrare";. Prin urmare, s-a apreciat că prevederile art. 3 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și art. 3 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 adaugă la prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, republicată, motiv pentru care aceste prevederi au fost anulate. În același sens au fost pronunțate și Decizia nr.607/2011 pronunțată de I.C.C.J.
în dos.nr._ precum și Deciziile nr.297/2004 și nr.331/2006 a C.C.R.
Din deciziile menționate se desprinde concluzia rezonabilă că pot fi obligate să plătească taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune numai persoanele fizice și juridice care beneficiază de acest serviciu.
Or în prezenta cauză recurenta nu a făcut dovada că intimata ar fi beneficiat de serviciul de radiodifuziune care să justifice obligarea sa la plata taxei aferente.
Pentru considerentele menționate tribunalul în baza prev.art.312 alin.1 Cod proc.civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. DE R.
, cu sediul în B., str.G. B. nr.60-64, sector l, în contradictoriu cu intimata
S.C. A. S.
cu sediul în localitatea I. M., str.P., nr.362, jud.Bistrița- Năsăud.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de l3 noiembrie 20l3.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
V. C. I. P. I. U. L. C. A.
Ch.V./VF.
2 ex./_ . Jud.fd.C. S.
| ← Sentința civilă nr. 5149/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 66/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
