Decizia civilă nr. 763/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
Dosar nr. _
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 763/R
Ședința publică din 05 Iulie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: N. B. - judecător
JUDECĂTORI: V. F.
V. P.
G. ier: A. O.
Pe rol fiind pronunțarea soluției la recursul declarat de recurenta - reclamantă S. R. DE R., cu sediul în B., sector 1, str. G. Berthelot, nr. 60-64, împotriva sentinței civile nr. 2772 din_ a Judecătoriei B. M., pronunțată în dosarul cu nr. mai sus indicat, având ca obiect pretenții, în contradictoriu cu intimata - pârâtâ SC A. S., cu sediul în B. M., str. A.
P. C., nr. 21A. județul M. .
Se constată că prezenta cauză a fost reținută în pronunțare în ședința publică din_, încheierea de ședință făcând parte integrantă din prezenta, pronunțarea soluției s-a amânat la data de azi când, în urma deliberării s-a pronunțat hotărârea de mai jos:
T.
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2772 /_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosar nr._ s-a respins cererea formulată de către reclamanta S.
R. DE R. formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., cu sediul în loc. B. M., str. A. P. C., nr. 21A, jud. M. .
Pentru a hotărî astfel, prima instanță reține în considerente următoarele:
Reclamanta pretinde contravaloarea taxei radio de la pârâtă în temeiul art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 și art. 5 din H.G. 977/2003.
Este de menționat că, prevederile art. 3 alin. 2 din H.G. 977/2003 au fost anulate prin sentințele Curții de Apel C. nr. 185/2010 și nr. 471/2010.
Art. 3 alin. 2 din H.G. 977/2003 instituie obligația pentru persoanele juridice cu sediul în România de a achita lunar o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune.
Potrivit art. 23 din Legea 554/2004, "hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat, în tot sau în parte, un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";.
Așadar, întrucât s-au anulat, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prevederile cu caracter normativ care instituiau obligația în sarcina persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, urmează a se respinge cererea reclamantei.
Reclamanta a formulat cerere de recurs prin care a solicitat modificarea sentinței și admiterea în tot a cererii.
Prin motivele de recurs sunt invocate următoarele critici de nelegalitate ale sentinței :
Prima instanță a respins în mod eronat cererea, raportând soluția dată la faptul că prin hotărâri definitive și irevocabile s-au anulat dispozițiile art.3 alin.2 din HG nr. 977/2003, precum și dispozițiile legale care instituiau în sarcina persoanelor juridice obligația de a chita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
Recurenta susține că și-a întemeiat în drept cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art.40 alin.3 din Legea 41/1994 potrivit cărora toate persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
H.G. nr.977/2003 emisă în aplicarea Legii 41/1994 reglementează modalitatea de încasare a taxei radio, de exceptare de la această taxă,cuantumul taxei pe categorii de plătitori și în acest sens a fost invocată în cererea de chemare în judecată.
Înțelesul noțiunii de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune rezultă din însăși cuprinsul Legii 41/1994, mai precis din nart.40 alin.3 prin care se instituie prezumția legală c ă toate persoanele juridice sunt beneficiare ale acestui serviciu.
Astfel, legiuitorul a înțeles să instituie o prezumție legală de care prima instanță trebuia să țină seama și să o aplice având în vedere că în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune legiuitorul a înțeles să dea alte valențe noțiunii de beneficiar decât cele cuprinse în definiția legală a taxei dată de Legea nr.500/2002.
Existența acestei prezumții legale dispensează de necesitatea de a administra vreo probă pentru stabilirea situației de fapt.
Recurenta mai susține că dacă legiuitorul ar fi dorit ca taxa să fie achitată doar de către cei cu privire la care se putea stabili calitatea de deținător receptor ar fi reglementat și în cazul persoanelor juridice, ca și în cazul celor fizice, posibilitatea de a se scuti de această obligație printr-o declarație pe proprie răspundere.
Recurenta mai susține că prin Decizia nr. 1930/_, pe care prima instanță de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentinței, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 și a statuat următoarele:" În cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar….obligativitatea plății acestor două taxe.
De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție, acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice .
Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel C. au abordat-o.
";
În motivarea recursului se mai arată că rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care prima instanță trebuia să țină seama a pronunțarea hotărârii, este aceea că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței recurentei, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituțională în art. 31 alin.5 din Constituția României, care stabilește printre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare. Alin.2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit că serviciile publice de radio sunt autonome.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea și funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art.
56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
În drept se invocă art.304 pct.9și 304 indice 1 Cod pr.civ.
Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare
în recurs. Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Analizând recursul potrivit art.304 pct.9 și art.304 indice 1 Cod pr.civ., prin prisma motivelor pe care se întemeiază, T. îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:
Obiectul recursului îl constituie în principal aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material pe care recurenta-reclamantă le-a ca și temei legal al cererii de obligare a intimatei-pârâte la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
S-a invocat în mod expres prin cererea de chemare în judecată reglementarea legală cuprinsă în art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 și HG 977/2004.
Contrar susținerilor recurentei T. constată că în mod corect prima instanță a soluționat cauza în raport de temeiul de drept stabilit prin cererea de chemare în judecată . Recurenta a invocat HG nr.977/2004 adoptată pentru punerea în aplicare a Legii nr. 41/1994. Chiar dacă nu s-a invocat în mod expres în cuprinsul cererii textul art.3 alin.2 care a făcut obiectul controlului de legalitate la instanța de contencios administrativ, prima instanță a stabilit în mod corect incidența acestuia în cauză întrucât identificarea cadrului legal aplicabil litigiului dedus judecății este atributul judecătorului.
În mod neîntemeiat afirmă recurenta că reglementarea legală cuprinsă în art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 determină exclusiv cadrul legal .
T. reține că HG nr. 977/2004 a fost adoptată în scopul de a organiza punerea în aplicare a Legii nr. 41/1994, așa cum se prevede în mod expres în art.II din Legea nr.41/1994 pentru a face legea cât mai clară și a o aplica cât mai corect, fiind în mod corect avută în vedre la soluționarea cauzei cu atât mai mult cu cât textul art.3 din HG nr. 977/2004 reglementează obligația de plată a taxei de către persoanele juridice ,calitate pe care o are și intimata-pârâtă împotriva căreia recurenta și-a formulat pretențiile.
Intervalul de timp pentru care s-a solicitat plata taxei este ulterior modificărilor aduse art.3 din HG nr. 977/2003 prin HG nr. 1012/2009, intrată în vigoare la 1510.2009 și prin care a fost instituită o singură exceptare la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor și care au activitatea suspendată conform legii.
Dispozițiile art.3 alin.2 din HG nr. 977/2003,în conținutul modificat, au fost anulate prin Sentința civilă nr.471/2010 a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr._ și care în temeiul art. 23 din Legea 554/2004 și-au încetat aplicabilitatea, fiind în mod corect înlăturate de către prima instanță, cu consecința rămânerii cererii fără suport legal întrucât art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 nu poate fundamenta unilateral admiterea cererii .
Contrar susținerilor recurentei, tribunalul apreciază că art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 nu instituie o prezumție legală relativă și cu atât mai puțin absolută pentru toate categoriile de persoane juridici, ci are în vedere exclusiv pe beneficiarii reali ai acestui serviciu public.
Concluzia T. ui este fundamentată pe următoarele argumente care impun o corectă aplicarea a dispozițiilor legale, precum și a jurisprudenței instanței de contencios constituțional stabilită în această materie prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004.
Din întreaga reglementare legală rezultă cu certitudine și claritate că legiuitorul a avut în vedere la instituirea obligației de plată a taxei pentru acest serviciu public numai acele persoane juridice române care au beneficiat în mod efectiv de acest serviciu.
Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice. Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.
O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de recurentă ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).
Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.
Nu poate fi primită interpretarea conform căreia, oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor..
Chiar dacă această taxă se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.
În dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
Ori recurenta-reclamantă nu a făcut această dovadă, prevalându-se în mod nefundamentat de o obligație legală necondițională.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, T. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
RESPINGE
ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. de
, cu sediul în B., sector 1, str. G. Berthelot, nr. 60-64, împotriva sentinței civile nr. 2772/_ a Judecătoriei B. M. .
Irevocabilă..
Pronunțată în ședință publică, azi,05 Iulie 2013.
Președinte, J. ecător, J. ecător,
B. V. F. V. P.
în concediu de odihnă în concediu de odihnă în concediu de odihnă semnează președintele instanței semnează președintele instanței semnează președintele instanței
G. ier,
O.
în concediu de odihnă semnează prim grefier
Red. / Tred. P.V._ / 2ex
J. ecător la Fond D. D. R.
| ← Sentința civilă nr. 1660/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 89/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
