Decizia civilă nr. 89/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
T. UL SPECIALIZAT C. Dosar nr. _
Cod operator date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ Nr. 89/2013
Ședința publică din data de 11 februarie 2013 Completul este compus din:
PREȘEDINTE: C. G. JUDECĂTOR: V. L. O. JUDECĂTOR: S. I. GREFIER: A. B.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurentul S. F. -J. în contradictoriu cu intimata S.C P. D. G. S. împotriva sentinței civile nr. 18285/2012 pronunțată la 26 septembrie 2012 în dosarul_ al Judecătoriei C. -N., cauza având ca obiect în primă instanță pretenții.
La apelul nominal se prezintă în reprezentanta recurentului, d-na avocat Kapcza Mikolot Krisztina, lipsă fiind intimata.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei și se constată că s-a depus la data de 28 ianuarie 2013, atât prin serviciul registratură al instanței cât și prin fax, din partea intimatei, întâmpinare.
Reprezentanta recurentului arată că nu mai are alte cereri de formulat sau excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, T. ul, în baza dispozițiilor art.150 C.pr.civ. declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului declarat.
Reprezentanta recurentului solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței instanței de fond și pe cale de consecință respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată conform dovezilor depuse în acest sens la acest termen de judecată. În opinia sa, consideră că sentința instanței de fond este în mod vădit nelegală, făcând aplicări greșite ale unor instituții de bază a dreptului civil și a dreptului procesual civil. Consideră că, înainte ca reclamantul-recurent să-și fi dovedit acțiunea, respectiv plata unei sume de bani către pârât, acesta din urmă ar fi trebuit, în mod neechivoc să dovedească că există o obligație de plată în sarcina recurentului. Or, în speța dedusă judecății o asemenea obligație nu există deoarece există doar contractul de cesiune prin care recurentul-pârât a primit contravaloarea părților sociale din societate. Apreciază că, în măsura în care din acest act, de fapt singurul pe care se bazează reclamantul în acțiunea sa, nu reiese că ar fi existat nici o mențiune cu privire la existența unei obligații de plată ulterioară semnării acestui act, este indubitabil că acea contravaloare a fot achitată. Mai arată reprezentanta recurentului că instanța de fond a interpretat în mod greșit și dispozițiile 1169 și 1191 C.civ. potrivit cărora pârâtul ar fi trebuit să dovedească că ar fi achitat această sumă de bani. În motivarea hotărârii, instanța a omis să analizeze dispozițiile art.1180 C.civ., potrivit cărora actul prin care o parte se obligă să plătească o sumă de bani sau o câtime, trebuie să fie scris în întregul lui de acela care se obligă sau cel puțin să adauge la fine actului "bun și aprobat "; pentru suma de 60.000 lei, în speță. În opinia sa, apreciază că nu se poate face aplicabilitatea, în cauza dedusă judecății, a alin.2 din art.1180 C.civ întrucât este vorba de o obligație de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul acesteia, în speță contractul
de cesiune; alin.2 din articolul menționat se referă doar la relații comerciale care se derulează între societățile comerciale pe bază de facturi sau ale operații. Totodată, mai arată că în hotărârea instanței de fond se face referire, în mod greșit, la înregistrarea în Oficiul Registrului Comerțului a operațiunii de cedare a părților sociale, precum și la dispozițiile art.1361 și 1362 din Vechiul cod civil care se referă la predarea unui bun atâta vreme cât părțile sociale nu sunt bunuri corporale și nu se predau în materialitatea lor. Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului.
T. ul reține cauza în pronunțare.
T. UL,
Prin sentința civilă nr.18285/2012 pronunțată la data de 26 septembrie 2012 în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta S.C. P. -D. G. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul
S. F. -J., având ca obiect pretenții, și în consecință a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 60.000 lei reprezentând contravaloare părți sociale cesionate, precum și la plata către reclamantă a sumei de 4160 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că prin contractul de cesiune din_ încheiat între SC P. -D. G. S. și Agopian Cătălin în calitate de cedenți și S. F. Joszef în calitate de cesionar, cedenta reclamantă SC P. -D. G. S. a cesionat către S. F. -J. 6000 de părți sociale deținute la SC Faac S. cu valoare nominală de 10 lei fiecare, cu o valoare nominala totală de 60.000 lei, reprezentând 40% din capitalul social al SC Faac S. .
În urma cesiunii, reclamanta SC P. -D. G. S. a pierdut calitatea de asociat la SC Faac S., iar pârâtul cesionar S. Feren Joszef a primit cele 6000 de părți sociale cu valoarea nominală de 60.000 lei în total, preluând toate drepturile și obligațiile care decurgeau din aceasta, astfel cum rezultau acestea din documentele contabile ale societății înregistrate la autoritățile fiscale.
În urma contractului de cesiune menționat, pârâtul S. F. J. și numita S. M. -Agnes au devenit singurii asociați ai fostei SC FAAC S., devenită SC Glide Automatizări S. .
Reclamanta SC P. -D. G. S. a solicitat obligarea pârâtului cesionar
S. F. J. la plata sumei de 60.000 lei reprezentând contravaloarea părților sociale cesionate acestuia, iar pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, pe motiv că prețul a fost plătit la data încheierii contractului de cesiune.
Analizând susținerile de o parte și de alta, cu privire la natura juridică a contractului încheiat de părți, instanța a reținut că niciuna nu a contestat că acesta reprezintă un act juridic cu titlu oneros, respectiv un contract de cesiune de creanță, cu titlu oneros, sinalagmatic, prin care cedentul s-a obligat să transmită în favoarea cesionarului 6000 de părți sociale, iar cesionarul s-a obligată să primească cele 6000 de părți sociale în schimbul unui preț.
Potrivit art. 202 alin.1 din Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale, republicat, cu modificările și completările ulterioare, părțile sociale pot fi transmise între asociați.
Prima instanță a reținut că Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale nu stabilește decât anumite reguli privind transmiterea părților sociale (art.202-203), situație în care, în absența reglementărilor unei atari transmiteri, se vor aplica principiile generale.
Părțile sociale reprezintă fracțiuni ale capitalului social (art.11 alin.1 din Legea nr.31/1990) fiind primite de asociați în schimbul aporturilor lor, acestea încorporând anumite valori și deci fiind transmisibile.
Contractul de cesiune a părților sociale presupune o convenție prin care cedentul transmite părțile sale sociale cesionarului, pierzând calitatea de asociat în cadrul societății cu răspundere limitată.
Reclamanta SC P. -D. G. S. și-a îndeplinit obligația de a transmite cele 6000 de părți sociale pârâtului S. F. -Joszef, întrucât aceasta a pierdut calitatea de asociat, conform extrasul emis de Oficiul Registrului Comerțului.
Cu toate acestea, reclamanta a susținut că nu a primit prețul cesiunii, solicitând în consecință valoarea nominală a celor 6000 de părți sociale, respectiv suma de 60.000 lei. S-a reținut că în contractul de cesiune nu se menționează prețul cesiunii, însă prin mărturisirea pârâtului conferită în cadrul interogatoriului (atipic administrat), acesta a recunoscut că prețul a fost de 60.000 lei și că a fost achitat la data încheierii contractului de cesiune.
Plata reprezintă conform art. 1091 C.civ o modalitate de stingere a unei obligații, reprezentând totodată și un act juridic. În obligațiile cu execuție imediată plata se face la momentul nașterii raportului juridic obligațional, iar dovada sa se face în condițiile prevăzute de art.1169 C.civ și art.1191 C.civ.
Ca urmare, pârâtul S. F. Joszef a susținut că a efectuat plata la momentul încheierii contractului de cesiune, dar nu a depus un înscris ( de exemplu - un extras de cont, o chitanță) care să ateste că și-a îndeplinit obligația.
Pentru aceste considerente, instanța a reținut că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația care îi revenea conform contractului de cesiune din_, motiv pentru care în temeiul art. 696 C.civ, art.970 C.civ, art. 1391 C.civ, art. 1091 C.civ, art.1092 alin.1 teza I C.civ. a admis acțiunea formulată de reclamanta SC P. -D. G. S. în contradictoriu cu pârâtul S. F. -J. și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 60.000 lei reprezentând contravaloare părți sociale cesionate conform contractului de cesiune din _
.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, văzând prevederile art.274 C.pr.civ precum și culpa procesuală a pârâtului, instanța l-a obligat la plata sumei de 4160 lei, din care suma de 2816 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, iar suma de 1344 lei reprezentând cheltuieli de deplasare ale reprezentantului procesual.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, recurentul
S. F. J., solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii introductive de instanță, cu cheltuieli de judecată la fond și în recurs.
În motivarea recursului recurentul a arătat că sentința pronunța de instanța de fond este nelegală și denotă o neînțelegere a instanței de fond a mecanismului obligațiilor sinalagmatice și a sarcinii probațiunii în procesul civil.
Astfel, în procesul civil reclamantul trebuie să își dovedească acțiunea și nu pârâtul, potrivit principiului actor probat actionem. Instanța de fond i-a pretins recurentului pârât să dovedească că a achitat contravaloarea părților sociale. Ori, dovada plății o constituie însuși contractul de cesiune din_ prin care reclamantul i-a cedat pârâtului părțile sociale și a renunțat la calitatea de asociat. În mod logic, în temeiul unei prezumții simple bazate pe principiile de mai sus, această cedare și renunțare la calitatea de asociat
presupune că reclamantul a primit contravaloarea părților sociale, în mod contrar, acesta nu ar fi semnat contractul.
Recurentul a arătat că în calitatea sa de pârât nu trebuie să dovedească faptul că a plătit contravaloarea părților sociale, ci reclamantul trebuie să dovedească faptul că pârâtul îi mai datorează vreo sumă de bani.
S-a mai arătat că și principiile privind interpretarea contractului sunt în favoarea recurentului, conform art.983 C.civ., când este îndoială convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă.
Instanța de fond a interpretat greșit prevederile art.1169 și 1191 C.civ., iar art.1191 poate fi interpretat numai în favoarea recurentului. Însă, instanța de fond face referire la art.1180 c.civ., potrivit căruia actul prin care o parte se obligă să plătească o sumă de bani sau o câtime, trebuie să fie scris în întregul lui de acela care se obligă sau cel puțin să se adauge la finele actului "bun și aprobat";, arătând în litere suma și apoi să semneze. O asemenea obligație a recurentului nu rezultă din contractul de cesiune.
Prin întâmpinare, intimata SC P. -D. G. S. a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.
În susținerea poziției procesuale intimata a arătat că în calitatea sa de reclamantă a făcut dovada existenței unei obligații în sarcina recurentului pârât. Astfel, contractul de cesiune de părți sociale încheiat între părți a născut în sarcina recurentului obligația de plată a contravalorii prețului transmiterii părților sociale. Încheierea contractului de cesiune de părți sociale și prețul acestuia (60.000 lei) a fost recunoscută și de către recurent, prin răspunsul la interogatoriu, întrebările 1 și 2, interogatoriu ce nu a fost administrat în sala de judecată, ci completat de recurent între termene și depus la dosarul cauzei.
Intimata a arătat că a făcut dovada îndeplinirii obligației de a transmite părțile sociale prin dovedirea înregistrărilor efectuate la Oficiul registrului Comerțului cu privire la structura acționariatului, aspect recunoscut și de către recurent prin răspunsul la întrebarea 3 din interogatoriu. Prin urmare, era în sarcina recurentului pârât să facă dovada îndeplinirii obligației sale contractuale de a plăti prețul.
În procesul civil nu se poate face o dovadă negativă a unui fapt. Este de altfel general acceptat din punct de vedere logic că nu se poate face dovada inexistenței unui fapt. În procesul civil părțile trebuie să dovedească existența unui drept sau a unei obligații (reclamantul), respectiv îndeplinirea ei (pârâtul). Intimata a făcut dovada existenței relației contractuale dintre părți, a obligației de a plăti prețul în sarcina recurentului pârât, precum și dovada îndeplinirii obligației proprii de a transmite părțile sociale, însă pârâtul nu a făcut dovada
îndeplinirii obligației sale.
Mai mult, potrivit art.1361-1362 din vechiul Cod Civil, principala obligație a cumpărătorului este de a plăti prețul, iar dacă nu s-a prevăzut nimic cu privire la plata prețului, cumpărătorul este dator a plăti la locul și timpul în care se face predarea lucrului. Predarea lucrului a avut loc, s-a înregistrat la Registrul Comerțului cesiunea părților sociale, astfel că recurentul are obligația de a plăti prețul cesiunii, astfel că instanța de fond în mod corect a admis acțiunea astfel cum a fost formulată.
În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art.1080 din vechiul Cod Civil intimata a arătat că recurentul nu a înțeles să formuleze o cerere reconvențională pentru a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune de părți sociale. Pe de altă parte, art.1080 din vechiul Cod Civil, pe lângă că făcea referire la actele unilaterale și nu la contractele sinalagmatice, prin alineatul 2 instituia și excepția comercianților, adică a
profesioniștilor din actuala legislație, astfel că în speță acest text de lege nu este aplicabil.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a susținerilor din cuprinsul întâmpinării, cu luarea în considerare a prevederilor art.304, 3041și 312 C.pr.civ., tribunalul reține următoarele:
Recurenții au invocat faptul că soluția pronunțată de prima instanță este nelegală deoarece a fost dată cu încălcarea normelor de drept material și procesual care reglementează sarcina probei în procesul civil.
Obiectul dedus judecății l-a reprezentat pretenția reclamantei SC P. -D.
G. S. de obligare a pârâtului S. F. -J. la plata sumei de 60.000 lei reprezentând prețul părților sociale cesionate pârâtului în temeiul contractului de cesiune încheiat la data de_ . În cuprinsul acestui contract s-a prevăzut că cedenta SC P. -D. G. S. cesionează către cesionarul S. F.
-J. 6.000 de părți sociale pe care le deține la SC FAAC S., cu o valoare nominală de 10 lei fiecare și cu o valoare nominală totală de 60.000 lei.
În cuprinsul contractului nu au fost stipulate clauze cu privire la modalitatea în care se face plata prețului părților sociale cesionate, după cum nu există nici o clauză care să constate faptul că prețul a fost plătit la momentul încheierii actului.
La judecarea cauzei în fața primei instanțe, pârâtul a fost decăzut din dreptul de a formula apărări și de a propune probe deoarece nu a depus întâmpinarea până la prima zi de înfățișare.
În conformitate cu dispozițiile art. 1.169 c.civ., cel care o face o afirmație în justiție trebuie să o dovedească, regula instituită fiind aceea că sarcina probei revine reclamantului. În cazul de față reclamanta a făcut dovada prin contractul de cesiune că între părți există un raport juridic obligațional în temeiul căruia pârâtul datorează reclamantului plata prețului celor 6.000 de părți sociale care au format obiectul cesiunii, astfel încât faptul generator al dreptului pretins a fost probat. La rândul său, pârâtul a invocat în apărare că a plătit prețul, situație în care sarcina probei s-a inversat, acesta fiind cel care trebuia să facă dovada faptului pozitiv al plății. Afirmația recurentului conform căreia dovada plății prețului se face prin chiar contractul de cesiune este nefondată deoarece în cuprinsul acestui contract nu există nici o clauză care să probeze că prețul a fost achitat anterior sau la momentul încheierii contractului. Inexistența unei astfel de clauze nu aduce nici un semn de
îndoială asupra obligațiilor părților. Obligația pârâtului de a plăti prețul părților sociale cesionate s-a născut la momentul încheierii actului, fără a mai fi necesară înscrierea în contract a unei clauze distincte privind această obligație. Clauzele contractuale sunt clare și neîndoielnice, nefiind necesară aplicarea vreunei reguli de interpretare a contractelor.
Este adevărat că, în conformitate cu dispozițiile art. 1.180 alin. 1 c.civ., în actul care constată o obligație de plată a unei sume de bani este necesar ca actul să fie scris în întregime de cel care se obligă sau, cel puțin, la sfârșitul actului, să fie menționat "bun și aprobat";. Actul încheiat cu nerespectarea acestei dispoziții legale nu poate fi folosit ca și probă împotriva celui obligat la plată, însă înscrisul are valoarea unui început de dovadă scrisă care poate fi completat cu alte probe pentru a se dovedi existența obligației de plată. În cazul de față, însă această dispoziție legală nu este incidentă deoarece art.
1.180 alin. 2 c.civ. stabilește că această regulă nu se aplică comercianților. Conform art. 3 pct. 4 c.com., sunt fapte de comerț vânzările și cumpărările de părți sociale ale societăților comerciale. Raportat la această dispoziție legală în vigoare la momentul nașterii raportului juridic coroborat cu art. 56 c.c.om. care prevede că dacă un act este comercial pentru una din părți, toți
contractanții sunt supuși, în ceea ce privește acel act, legii comerciale, tribunalul reține că forța probantă a contractul de cesiune de părți sociale nu este înlăturată de nerespectarea prevederilor art. 1.180 alin. 1 c.civ.
T. ul reține că obligația de plată a prețului rezultă din contractul de cesiune, precum și din interogatoriul administrat în fața primei instanțe în cuprinsul căruia pârâtul a recunoscut că prin contractul încheiat și-a asumat obligația de plată a contravalorii părților sociale cesionate, respectiv suma de
60.000 lei. Contestând existența obligației de plată, pârâtul era dator să propună probe din care să rezulte liberarea debitorului de obligația de plată, respectiv chitanțe, martori sau recunoașterea creditorului.
T. ul reține că prima instanță a realizat o interpretare corectă a probelor administrate în cauză și a reținut, în mod legal, faptul că pârâtul avea obligația de a dovedi, conform art. 1.169 c.civ., faptul că a plătit prețul. În lipsa unei astfel de probe, pretențiile reclamantei au fost pe deplin întemeiate, iar motivele de recurs invocate sunt nefondate.
Având în vedere că în cauză nu există motive de ordine publică care să conducă la casarea sau modificarea hotărârii atacate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 C.pr.civ., va respinge ca neîntemeiat recursul declarat de recurentul S.
F. -J. .
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca neîntemeiat recursul formulat de recurentul S. F. -J. în contradictoriu cu intimata SC P. D. G. S. împotriva sentinței civile nr. 18285/2012 pronunțată la 26 septembrie 2012 în dosarul_ al Judecătoriei C. -N., pe care o menține în întregime.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 11 februarie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | GREFIER, | |||
C. G. | V. | L. O. | S. I. A. | B. |
Red.SI/MM 2 ex./_
Judecător fond: S. F. C., Judecătoria Cluj-Napoca.
| ← Decizia civilă nr. 160/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Sentința civilă nr. 760/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
