Decizia civilă nr. 9829/2013. Acțiune în constatare
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FIS. L
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 9829/_
Ședința publică din data de16 Octombrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: M. -I. I. JUDECĂTOR: M. D. JUDECĂTOR: R. -R. D.
GREFIER: B. D.
S-a luat în examinare-în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamanții T. V., T. R. împotriva deciziei civile nr. 12/2012 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, privind și pe intimat B. C. R. SA - CU S.
P. A. LA S. N. D. K. P., având ca obiect acțiune în constatare modificare clauze abuzive.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților. Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, Curtea constată că mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în Încheierea de ședință din data de_, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A :
Prin sentința civilă nr. 5541 din_ pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă având ca obiect "constatare clauze abuzive - modificare clauze";, formulată de reclamanții
T. V. și T. R. în contradictoriu cu pârâta B.C.R. S.A., precum și s-a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă B.C.R. S.A, în contradictoriu cu reclamanții-pârâți T. V. și T.
R. .
Prin decizia civilă nr. 12 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Bistrița-Năsăud s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții
T. R. și T. V., împotriva sentinței civile nr. 5541/_, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata B. C.
R. S.A., iar apelanții au fost obligați să plătească intimatei BCR S.A. cheltuieli de judecată, în cuantum de 2836 lei, reprezentând onorariu avocațial.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că, potrivit contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr.2007223522/_ încheiat între reclamanții T. V., în calitate de împrumutat, T. R., în calitate de garant ipotecar și pârâta B. C. R. S.A., cea din urmă a acordat un credit în sumă de 50.000 (cincizeci mii) euro, pentru o perioadă de
300 de luni, cu o dobândă stipulată în mod clar la art.5: "La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 6,95% pe an și este fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la pct. 7 și 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,50", cu mențiunea că în condițiile generale de creditare, parte integrantă din contract, potrivit pct.19, s-a prevăzut la art. 2.10.a, pentru creditele cu dobândă variabilă că: "Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără
consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent."
Este de netăgăduit, a reținut tribunalul, (aspect ce reiese din răspunsul la interogatorul luat reclamantului T. V. - întrebări nr.2, 5 și 7, 16) că, anterior semnării contractului de credit, acesta "a fost consiliat"; de o agenție de brokeraj, pentru a găsi oferta cea mai avantajoasă de pe piață, fiindu-i explicate și prezentate care sunt ofertele pieței, îndrumat fiind către B.C.R. - Bistrița, fără a fi solicitat, la încheierea contractului, lămuriri cu privire la noțiunea de dobândă de referință variabilă sau modul cum aceasta se calculează, bazându-se pe susținerile celor de la agenție cu privire la modul de calcul al dobânzii variabile - în funcție de indicele EURIBOR, deși în cuprinsul condițiilor generale de creditare la o lectură atentă(pct.2.10.a, 2.10.b și 2.11.a), se face vorbire despre două tipuri de dobânzi variabile: dobânda de referință a băncii( ce poate să fluctueze în funcție de costul resurselor de creditare), noul procent urmând a fi afișat la sediul băncii la data intrării în vigoarea a modificării, respectiv dobânda stabilită în funcție de un indice de referință LIBOR/EURIBOR, astfel că, în mod pertinent judecătorul fondului a reținut că nu s-ar putea imputa băncii o conduită necorespunzătoare ce se impune a fi sancționată prin prisma prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000 și art.2.16 din O.G. nr.21/1992 privind protecția consumatorilor, câtă vreme reclamantul a fost informat sub toate aspectele cu privire la care a avut nelămuriri, nu a fost demonstrată reaua- credință a băncii la încheierea contractului și nici nu se poate susține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Instanța de apel a achiesat pe deplin la susținerile intimatei, în sensul că termenul preformulat nu este sinonim cu nenegociat, tocmai datorită dinamicii vieții financiar bancare ce presupune un număr diversificat de produse bancare, clienții având posibilitatea alegerii creditului cel mai avantajos și care se mulează cel mai bine pe propria lor situație economică.
Deci nu s-a putut primi aserțiunea că reclamanții au fost în imposibilitate de a negocia clauzele cu privire la dobânda aplicabilă creditului contractat, în final reclamantul recunoscând că a ales acest credit dintre mai multe oferte ale băncii pentru simplul motiv că i s-a părut cel mai avantajos (f.172 fond, întrebarea nr.5), iar la rândul ei, reclamanta a relevat că au solicitat o ofertă bună pentru ei, adică "în condițiile cele mai avantajoase din ofertele de care dispunea banca";, chiar dacă condițiile generale de creditare pentru creditele de consum acordate persoanelor fizice au fost prestabilite de bancă, fiind cert că reclamantul - semnatar al convenției, în nume propriu și ca mandatar al soției, a avut cunoștință de clauzele contractului, optând pentru o dobândă fixă în primul an de rambursare și variabilă ulterior, singura problemă fiind aceea că dobânda variabilă, în viziunea reclamanților, s-ar fi raportat la indicele euribor, fără a se putea demonstra că în acest sens soții T. ar fi fost informați de către ofițerul de credite, cu atât mai mult cu cât declarațiile acestora sunt contradictorii sub acest aspect - file 168, 173. întrebări nr.13 și 15.
Ordonanță de Urgență nr.174 din 19 noiembrie 2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor publicată în monitorul oficial nr. 795 din 27 noiembrie 2008, prin art. II a stipulat că Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.208 din 28 martie 2007, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: "art. 9^3: În cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligați să respecte următoarele reguli: g) în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: 1.variația ratei
dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru; 2. dobânda poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv și să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract; 3. formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia";, însă în mod evident aceste prevederi legale au intervenit ulterior încheierii contractului de credit, nemaiimpunându-se a fi analizate prin prisma principiului constituțional al neretroactivității legii civile.
Apoi, art.54 din Legea nr.296/2004, forma în vigoare la data încheierii contractului( text invocat de apelanți), prevedea că: ";Toate informațiile privitoare la produsele și serviciile oferite consumatorilor, documentele însoțitoare, precum și contractele preformulate, trebuie să fie scrise în limba română, indiferent de țara de origine a acestora, fără a exclude prezentarea acestora și în alte limbi";, abia începând cu data de 24 martie 2008, acest articol îmbrăcând forma reprodusă la fila 18 dosar apel: "Vânzătorul trebuie să informeze consumatorii despre prețul final al produsului și să ofere acestora toate informațiile și documentele tehnice care trebuie să însoțească produsul";, pct.25 al art.2 din OUG nr.21/1992: "valoarea totală plătibilă de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator";, neexistând în textul acestui act normativ la momentul contractării, după cum și art.14 din Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare( cu mențiunea că în speță este în discuție un credit pentru nevoi personale) forma în vigoare din data de_ până la data de 27 decembrie 2008, stipula că:"; În cazul în care prin contractul de credit ipotecar pentru investiții imobiliare s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) variația ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuațiile unui indice de referință menționat în contract; b) contractul poate să prevadă că rata dobânzii nu variază decât atunci când modificarea în sens crescător sau descrescător înregistrează, față de rata inițială a dobânzii, o diferență minimală determinată; c) modificarea ratei dobânzii trebuie comunicată împrumutatului cel mai târziu la data aplicării noii rate, cu excepția situației reglementate la lit. a).
Deci, abia din 27 decembrie 2008, textul art.14 al Legii nr.190/1999 menționat în motivele de apel a îmbrăcat forma redată de apărătorul apelanților( neaplicabilă însă pentru aceleași considerente expuse mai sus):"; În cazul în care prin contractul de credit ipotecar pentru investiții imobiliare s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința creditorului ipotecar, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru";.
Oricum, clauza prevăzută la art.5 teza finală din contract coroborat cu cea de la pct. 2.10.a din condițiile generale, arată indubitabil că dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă la care se adaugă 1,5, fiind indicat criteriul după care se calculează dobânda de referință - în funcție de costul resurselor de creditare.
Cât privește dezechilibrul semnificativ, tribunalul a apreciat că se impun a fi relevate și cele statuate de ÎCCJ în cuprinsul deciziei nr.2450/_ pronunțată în dosarul nr._, "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului
sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil… - conform dispozițiilor Legii nr.193/2000 (art.4 alin.6) care au transpus Directiva nr.93/13/CEE";.
"Dezechilibrul semnificativ" între drepturile și obligațiile părților trebuie să fie dedus din analiza completă și complexă a obiectului contractului - punerea la dispoziția clienților a unei sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț format din dobândă și comisioane, fiind necesar a se putea acoperi costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziție suma
împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, plus realizarea unui profit, căci banca este prin excelență un comerciant care nu poate exista, supraviețui în lipsa acestui scop. Corect a subliniat judecătorul fondului că profitul obținut de bancă prin perceperea unei dobânzi este ceva firesc, dat fiind că scopul și trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul, iar existența unui semnificativ dezechilibru se poate aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului, dezechilibru contractual fiind semnificativ
"dacă prin stipularea unor clauze abuzive se creează o dizarmonie gravă a contractului, acesta fiind lipsit de utilitate cel puțin pentru una dintre părți, existând o disproporție considerabilă și nejustificată între drepturile și obligațiile părților. Ori, în cazul de față nu se poate vorbi despre o astfel de disproporție, dobânda percepută de bancă, fiind în concordanță cu uzanțele bancare de pe piața națională";.
De aceea, pretenția reclamanților de modificare a dobânzii, respectiv reducerea cuantumului sub 3% pe an (ținând de valoarea EURIBOR la data pronunțării prezentei decizii), ar conduce la crearea unui real dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, însă în defavoarea băncii, prin diminuarea ei de cca. 2 ori față de dobânda percepută în primul an și de cca. 3 ori față de cea percepută după expirarea termenului de 1 an - 10,4%( 8,9+1,5pp, vezi fila 185 dosar fond), ceea ce apare inadmisibil și prin prisma celor comunicate de ANCP către Asociația R. a Băncilor( adresa nr.1048/_ - fila 92 dosar fond), dar și față de cele evidențiate de Buletinul Băncii Centrale Europene( file 94-114 dosar fond) - pentru credite pe termen lung nu existau în spațiul european dobânzi mai mici de 5,14%( în luna ianuarie 2008) .
Prin prisma celor dispuse în anexa la Legea nr.193/2000 nu a fost apreciată drept clauză abuzivă nici cea prevăzute la pct. 5 din contractul de credit încheiat între părți (prevedere ce permite modificarea ratei dobânzii curente, în mod unilateral de către bancă), nici cea stipulată la punctul 2.11 alin. ultim din condițiile generale la contract, prin care s-a oferit posibilitatea dezicerii/denunțării unilaterale a contractului de către împrumutat în măsura în care nu se întrunește acordul de voință cu privire la noul cuantum al dobânzii (împrumutatul își exprimă dezacordul în acest sens).
Finalmente, referitor la solicitarea reclamanților ca instanța să oblige pârâta la recalcularea dobânzii în funcție de indicele Euribor, în sensul stabilirii unei dobânzi formate din marja fixă și indicele Euribor (conform prevederilor din condițiile generale de creditare pct. 2.10.b), întemeiat a fost apreciată ca lipsită de orice temei legal, fiind respinsă, impunându-se a se sublinia și cele reținute de CJUE în hotărârea dată în cauza C- 618/10, pronunțată la data de_ prin care Curtea a statuat, în interpretarea art.6 al.1 din Directiva 93/13/CEE, paragrafe 65 și 66, faptul că: "Decurge astfel din textul art.6 al.1 că instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel,
acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere este posibilă din punct de vedere juridic. In plus, această interpretare este confirmată de obiectivele și de economia generală a Directivei 93/13".
Concluzia Curții cu privire la acest aspect este deci clară: "Articolul 6 al.1 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru_ care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze".
Pentru argumentele pertinent reținute de instanța fondului, cu referire și la dispozițiile art. 6 din Legea nr.193/2000: "Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua";, în contextul unui raționament juridic imbatabil confirmat la scurt timp și de CJUE, suplinite de instanța de control, doar prisma celor invocate în motivarea apelului, tribunalul, raportat la prevederile art.296 C.pr.civ., a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții T. R. și T. V., împotriva Sentinței civile nr. 5541/_, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr. _
.
În temeiul art.274 C.pr.civ., dată fiind soluția adoptată, au fost obligați apelanții să plătească intimatei cheltuieli de judecată, în cuantum de 2836 lei, reprezentând onorariu avocațial.
Împotriva acestei decizii, T. V. și T. R. au declarat recurs,
solicitând admiterea acestuia, casarea hotărâri recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În subsidiar, se solicită pronunțarea unei decizii în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu consecința constatării caracterului abuziv al clauzei din cuprinsul Contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 20007223522 încheiat la data de_, care prevede că dobânda este formată din marja fixă plus dobânda de referință a băncii, clauză care contravine prevederilor imperative ale Legii nr. 193/2000 și O.G nr. 21/1992 și, pe cale de consecință, să fie obligată pârâta la recalcularea dobânzii în funcție de indicele Euribor, în sensul stabilirii unei dobânzi formate din marja fixă și indicele Euribor (conform prevederilor din condițiile generale de creditare pct. 2.10.b). De asemenea, se solicită a se constate caracterul abuziv al clauzei de la pct. 2.11.a alin. ultim din cuprinsul Condițiilor generale de creditare - anexă la Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 20007223522 încheiat la data de _
, care prevede obligativitatea rambursării anticipate și integrale a creditului în situația în care reclamanții nu sunt de acord cu valoarea dobânzii stabilite de bancă, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041C.pr.civ., recurenții au adus o primă critică de nelegalitate a deciziei recurate, sub aspectul faptul că la judecarea cauzei, respectiv la termenul din data de _
, nu le-a fost respectat dreptul la apărare garantat de prevederile art. 24 alin. 1 din Constituție României, precum și de prevederile internaționale inclusiv art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În concret, pentru faza de judecată a apelului, recurenții au avut angajat un apărător ales care a formulat, motivat și înregistrat apelul și a asigurat reprezentarea acestora la fiecare termen de judecată, prin deplasarea personală la Tribunalul Bistrița-Năsăud.
Inclusiv la data de_, apărătorul ales s-a deplasat la Tribunalul Bistrița Năsăud în vederea reprezentării recurenților. Mai mult decât atât, pentru acel termen a depus la dosarul cauzei, prin fax, un script prin care a solicitat instanței de apel a face apelul cauzei după ora 10.30, încunoștințând instanța de judecată cu privire la deplasarea apărătorului pentru acel termen de judecata și prezentarea în fața acesteia. Au precizat recurenții că avocatul lor a ajuns la termenul de judecată din data de_ la ora 10.35, intrând în sala de judecată în momentul în care instanța ridica ședința. Constatând acestea apărătorul ales al recurenților a solicitat instanței reluarea cauzei cu atât mai mult cu cât în sală era și avocatul intimatei-pârâte. În acest context, avocatul recurenților a învederat instanței și faptul că, raportat la considerentele sentinței apelate, dorește să formuleze o cerere în probațiune, respectiv proba cu interogatoriul intimate-pârâtei.
Instanța de apel nu a dat curs solicitării apărătorului recurenților, ci doar i- a făcut cunoscut faptul că a rămas în pronunțare.
Având în vedere aceste aspecte, susțin recurenții, că nu au avut posibilitatea de a formula cereri în probațiune, nici măcar nu au putut să pună concluzii orale în fața instanței de judecată și nu a putut să combată punctele de vedere ale intimatei-pârâte, cu toate că aveau apărător ales și instanța de judecată avea reprezentarea faptului că avocatul se va prezenta la termenul din data de_ .
In condițiile date, recurenții apreciază că nu s-a respectat dreptul lor la apărare, astfel cum acesta reglementat și garantat oricărei persoane, aducându- se recurenților o vătămare evidentă ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei și retrimirea cauzei spre rejudecare.
Pentru considerentele expuse mai sus și care au fost învederate direct instanței la termenul din data de_, recurenții arată că au depus și o cererea de repunere pe rol a cauzei, iar în scriptul astfel intitulat au reiterat necesitate suplimentării probațiunii și stăruința recurenților în acest sens, cu motivarea aferentă.
Pe fondul cauzei, recurenții au adus aceleași critici de nelegalitate hotărârii recurate pe care le-au exprimat și în motivarea apelului formulat împotriva sentinței pronunțate de Judecătoria Bistrița referitoare la faptul că și-au executat și respectat obligațiile asumate prin contract, în special cele privitoare la plata ratelor scadente de la semnarea contractului de credit și până în prezent, precum și la faptul că instanța de judecată a opinat în mod eronat atunci când a indicat că prevederile contractuale privitoare la calculul dobânzii variabile sunt în concordanță cu prevederile art. 969 și urm. Cod civil, ale Legii nr. 193/2000 și ale Legii nr. 289/2004, atât până la intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2010, cât și ulterior.
Au opinat recurenții că soluția instanțelor este una neîntemeiată, iar acest fapt se datorează unei analize selective a probațiunii, pe alocuri chiar părtinitoare, neobservându-se reaua-credință a băncii care a impus clauze abuzive.
Recurenții au mai menționat că prezenta cale de atac, asemenea cererii de chemare în judecată, este fundamentată pe prevederile imperative ale Legii nr. 193/2000, reglementare ce transpune la nivel național Directiva Consiliului 93/13/CEE. Prin acest act normativ european și oglinda sa națională, legiuitorul a urmărit protejarea intereselor consumatorului în anumite situații determinate,
raportat la care identifică o atenuare a principiului pacta sunt servanda. S-a conferit astfel instanței de judecată posibilitatea de a interveni în aceste situații și de a restabili echilibrul contractual prin eliminarea sau modificarea clauzelor contractuale. De altfel, instanța de judecată este singura competentă a constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale și neconformitatea acestora cu reglementările imperative ale domeniului protecției consumatorului, și a dispune măsuri în consecință.
Intervenția instanței de judecată în astfel de situații nu este de natură a înfrânge principiul forței obligatorii consacrat de art. 969 alin. 1 Cod civil, întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară. Contractul are putere de lege între părți în considerarea prezumției că a fost încheiat cu bună credință și dominat de utilitate publică. Cu alte cuvinte, contractului îl este recunoscută forța deplină doar dacă respectă cerințele bunei-credințe șl ale bunelor moravuri.
În plus, se impune a aminti faptul că art. 969 cod civil se află într-o strânsă legătură cu prevederile subsecvente, inclusiv cele ale art. 970 alin. 1 Cod civil, executarea cu bună-credință a contractului fiind rezultatul firesc al obligativității. Contractul rămâne legea părților și produce efecte în consecință doar atâta timp cât nici una dintre părți nu ignora sau încalcă cu voit îndatoririle asumate prin contract.
În opinia recurenților, instanța de judecată nu s-a raportat la întreg materialul probator, axându-se doar pe interogatoriul recurentului T. V. . Apreciază recurenții că instanța de judecată ar fi trebuit să ia în calcul și să analizeze și interogatoriul recurentei T. R., deoarece această probă prezintă importanță prin faptul că, dacă recurentul T. V. nu s-a întâlnit cu ofițerul de credite decât la semnarea contractului de credit, recurenta a avut tangență cu acesta și cu alte ocazii anterioare celei la care s-a semnat convenția, moment la care a solicitat informații cu privire la modalitate de calcul a dobânzii.
Caracterul abuziv al clauzei care prevede că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus o dobândă de referință internă a băncii derivă din împrejurarea că băncile stabilesc cuantumul dobânzii de referință în mod discreționar și unilateral, astfel că nu se poate cunoaște cu precizie prețul produsului cumpărat, acest preț nefiind predictibil.
Apoi, natura abuzivă a clauzei care stabilește dobânda aplicabilă creditului în funcție de o dobândă de referință cuantificată discreționar de bancă lipsește dobânda de caracterul determinabil, în baza căruia consumatorul să aibă reprezentarea certă a întinderii obligației asumate și posibilitatea efectivă și obiectivă de stabilire a acestei întinderi.
În susținerea și dovedirea caracterului abuziv al clauzei care stabilește modalitatea de calcul a dobânzii, recurenții au invocat și dispozițiile art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), art. 93lit. g pct. 1 și pct. 3 lit. g din OG nr. 21/1992, iar raportat la aceste dispoziții, recurenții susțin că nu cunosc nici în prezent formula de calcul a acestei dobânzi.
În acest context, recurenții au învederat și dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale Directivei nr. 93/13/CEE, texte de lege care interzic în mod expres băncilor fixarea unei dobânzi care să varieze în funcție de voința lor exclusivă, impunând obligația raportării fluctuației dobânzii la indici de referință verificabili (EURIBOR, ROBOR,etc.).
Apoi, art. 14 din Legea nr. 190/1999 (pentru creditele cu ipotecă) și art. 8 din Legea nr. 289/2004 (pentru creditele fără ipotecă) stabilesc că, în cazul în care prin contractul de credit s-a stabilit ca rata dobânzii sa fie variabilă, variația acesteia trebuie să fie independentă de voința creditorului, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract.
Și aceste acte normative sunt nesocotite prin instituirea clauzei privind calculul dobânzii prin raportare la parametrii interni a băncilor prin lipsa oricărui indice verificabil care să fie direct legat de dobândă.
Recurenții mai susțin că este abuzivă și clauza inserată la art. 2.10.a în condițiile generale de creditare care permite băncii modificarea unilaterală a cuantumului dobânzilor. Astfel, prin prisma acestei prevederi contractuale, banca a adus majorări succesive dobânzii creditului și a împovărat recurenții cu o sumă de aprox. 20.000 euro și a mărit costul creditului cu această sumă.
Sub acest aspect, recurenții au susținut și faptul că dreptul rezervat de intimată prin inserarea clauzei nu este numai acela de a modifica dobânda, ci și dreptul de a stabili în mod discreționar care sunt cazurile/motivele care justifica aceasta modificare. De altfel, prin întâmpinarea depusă la dosar la judecarea fondului, în secțiunea 2.3, intimata recunoaște că felul în care își gestionează politica de creditare și cea privitoare la depozite, coroborat cu modalitatea în care contractează creditări la nivel interbancar, sunt considerente care influențează nivelul dobânzii de referință.
Modificarea unilaterală ulterioară a prețului serviciului financiar nu se justifică, prin creșterea costurilor refinanțării suportate de banca, argument amintit de intimată pentru a justifica majorările de dobândă. Costurile respective nu privesc și nu afectează creditele deja acordate, ci privesc activitatea curentă de creditare a băncii.
Referitor la caracterul abuziv al clauzei care permite băncii determinarea/ modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii, se impune a se avea în vedere și prevederile art. 4 al Legii nr. 193/2000 (și ale Directivei Consiliului 93/13/CEE) care nu permit acest lucru, iar caracterului abuziv al clauzelor privind modificarea dobânzii se constată urmare a analizei clauzei din perspectiva drepturilor consumatorilor. În raport cu prevederile imperative ale normelor indicate, recurenții au învederat că această clauza nu este negociată, fiind întâlnită în toate contractele de creditare încheiate de intimată, fapt probat inclusiv prin includerea acesteia în Condițiile generale.
Un alt aspect ce privește caracterul abuziv al clauzei, este faptul că aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile șl obligațiile părților în defavoarea consumatorului și încalcă cerința bunei-credințe.
Pe de altă parte, recurenții au mai precizat că aceste clauze contravin și art.
75 din Legea nr. 296/2004, care prevede un drept fundamental a! consumatorilor, respectiv dreptul de a nu fi incluse în contracte decât "clauze contractuale clare, fard echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".
În altă ordine de idei, au mai arătat recurenții instanță de judecată a apreciat eronat atunci când a pus semnul egalității între negocierea unei clauze și informare asupra clauzei.
Nu prezintă relevanță posibilitatea recurentului de a citi contractul la momentul semnării acestuia sau posibilitatea acestuia de a solicita lămuriri cu privire la unii termeni de specialitate în contextul analizei caracterului negociat sau nu al clauzei.
De asemenea, instanța fondului omite a lua în calcul faptul că, contractul de credit trebuia să conțină clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Modalitatea în care intimata a redactat clauzele contractuale este mai degrabă una menită a încurca recurenții, prin uzarea unor terminologii apropiate din punct de vedere semantic, dar complet distincte în viziunea bancară, și prin legăturile pe care le-a sugerat contextual.
În opinia recurenților, intervenția instanței nu reprezintă o încălcare a principiului autonomiei de voință, ci o garanție a protecției instituite de Legea nr. 193/2000, care a conferit instanței de judecată posibilitatea de a interveni în aceste situații și de a restabili echilibrul contractual prin eliminarea sau modificarea clauzelor contractuale.
Recurenții T. V. și T. R. au depus și concluzii scrise
prin care au reiterat cele menționate în cuprinsul recursului formulat.
Pârâta intimată B. C. R. S.A. a depus întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurarte ca fiind legală și temeinică, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.
În privința susținerilor recurenților că le-a fost încălcat dreptul la apărare, prin faptul că instanța de apel a refuzat redeschiderea dezbaterilor, intimata arată că acest motiv nu se încadrează în prev. art. 304 pct. 1 - 5 C.pr.civ.
Pe fondul cauzei, intimata a susținut că în mod justificat a apreciat instanța de apel că nu poate interveni în mecanismul contractual pentru a modifica prețul creditului, pentru că astfel s-ar încălca principiul forței obligatorii a contractului consacrat de art. 969 Cod civil.
Analizând recursul formulat din perspectiva motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat din următoarele considerente
:
Recurenții au cerut în principal casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, în condițiile art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, față de împrejurarea că au fost vătămați prin respingerea de către instanța de apel a cererii de redeschidere a dezbaterilor în vederea formulării unei cereri în probațiune constând în luarea unui interogatoriu intimatei și prezentării orale a concluziilor asupra apelului formulat. Sub acest aspect s-a învederat că avocatul recurenților a înregistrat la dosarul cauzei o cerere prin care a solicitat ca strigarea cauzei la termenul fixat din_ să se realizeze după ora 10,30. S-a adăugat că reprezentantul recurenților s-a prezentat în sala de judecată la ora 10,35, când instanța de apel tocmai ridica ședința de judecată. Deși în sală era prezentă și reprezentanta intimatei, instanța de apel a refuzat să preocedeze la reluarea cauzei, fapt ce în opinia recurenților echivalează cu încălcarea dreptului
lor la apărare.
Conform art. 304 pct. 5 C. proc. civ. hotărârea atacată poate fi casată dacă instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității art. 105 alin. (2) Cod procedură civilă.
Art. 105 alin. (2) C. proc. civ. sancționează cu nulitatea actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale, dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare.
Deși au criticat dispoziția instanței de apel de respingere a cererii de redeschidere a dezbaterilor pentru a formula cereri în probațiune, recurenții nu au indicat însă norma de procedură încălcată de instanță.
Referitor la momentul strigării cauzei, Curtea observă că aceasta s-a realizat la ora 10,25, potrivit mențiunilor din încheierea de amânare a pronunțării din 6 decembrie 2012, în prezența reprezentantei intimatei. Același proces-verbal al ședinței de judecată mai relevă faptul că avocatul recurenților s- a prezentat în sala de judecată după închiderea dezbaterilor.
Prin cererea de recurs se susține că acesta s-a prezentat în sala de judecată la ora 10,35 și că a solicitat prin cerere scrisă ca strigarea cauzei să se realizeze după ora 10, 30. Înscrisul de la fila 83 evidențiază faptul că cererea de strigare a pricinii după ora 10,30 se referea la termenul de judecată din data de_, iar nu la cel din 6 decembrie 2012, cum susține recurentul. Pe de altă parte, inclusiv apărătorul recurenților recunoaște că a ajuns în sala de judecată la ora 10,35, respectiv după ora la care acesta solicitase strigarea cauzei. Ca atare vătămarea
procesuală invocată de recurenți a fost provocată de reprezentantul acestora care nu s-a prezentat în sala de judecată la ora fixată de instanță și nici nu a luat măsurile necesare pentru a-și asigura substituirea la termenul respectiv. De asemenea, eroarea materială strecurată în redactarea cererii de strigare a cauzei la o anumită oră în privința termenului de judecată-_ în loc de_, coroborată cu împrejurarea că o cerere similară fusese formulată și pentru termenul din_ a creat premisele luării cauzei la ora 10, 25 în loc de 10,30 cum pretind recurenții că ar fi solicitat.
Susținerea recurenților ca prin respingerea cererii de redeschidere a dezbaterilor s-a încălcat dreptul la apărare, din perspectiva art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru apărarea dreptului omului, nu poate fi primită.
Potrivit art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale "orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanta independenta și impartiala instituită de lege care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate impotriva sa".
Dreptul la apărare al recurenților a fost respectat atâta timp cât instanța de apel a amânat pronunțarea pentru a da posibilitatea avocatului recurenților să depună concluzii scrise prin care să dezbată problemele de drept supuse judecății.
Cât privește pretinsa privare a recurenților de dreptul de a solicita suplimentarea probațiunii cu luarea unui interogatoriu intimatei, Curtea constată că cererea în probațiune a fost formulată de apelanți doar cu ocazia cererii de repunere pe rol a cauzei ( F. 130 ), cu depășirea termenului prevăzut de art. 134 Cod procedură civilă aplicabil și la judecata în apel. Ca urmare, intervenind sancțiunea prevăzută de art. 287 alin. (2) Cod procedură civilă aceea a decăderii, refuzul instanței de apel de a repune cauza pe rol pentru administrarea acestei probe, nu afectează legalitatea deciziei pronunțate.
Raportat la comportamentul recurenților și la dispozițiile 129 alin. (1) C. proc. civi., care impun părții obligația de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului, solicitarea recurenților de casare a hotărârii pe acest considerent nu va fi încuviințată deoarec aceștia se prevalează de propria culpă pentru obținerea unor foloase procesuale.
Ca urmare, acest motiv se va respinge ca nefondat, hotărârea atacată și actele dosarului dovedind că nu au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității.
Prin prisma motivului de nelegalitate reprezentat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, recurenții au criticat decizia instanței de apel, în ceea ce privește pretinsul caracter abuziv al clauzei inserate în contractul de credit perfectat cu intimata referitoare la modul de determinare a dobânzii și la posibilitatea modificării unilaterale a dobânzii la inițiativa unității bancare.
Prealabil examinării acestei critici, Curtea, arată că deși criticile invocate prin cererea de recurs nu au fost sistematizate astfel cum dispun cerințele art.
304 Cod procedură civilă, acestea urmează a fi analizate grupat, urmare sintetizării efectuate de către instanță.
Astfel, recurenții reiterează susținerile referitoare la caracterul abuziv al clauzei care prevede că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus o dobândă de referință internă a băncii, clauză care în opinia lor contravine prevederilor art. 54 din Legea nr. 296/2004 art. 93 lit. g pct. 1 și 3 din OG nr. 21/1992, Legii nr. 193/2000, Directivei 93/13/CEE, art. 14 din Legea nr. 190/1999 și art. 8 din Legea 289/2004. De asemenea recurenții continuă să susțină că la momentul perfectării contractului de credit li s-a comunicat că dobânda variabilă aplicabilă
din a 13-a lună de creditare se va calcula prin raportare la indicele de referință Euribor, iar nu prin raportare la o dobândă calculată de bancă în mod discreționar și unilateral.
Această din urmă susținere se impune a fi înlăturată față de conținutul clar și inechivoc al clauzei inserate la punctul 5 din contractul de credit bancar nr. 2007223522 din_ unde se menționează în mod expres că după primele 12 luni de creditare dobânda devine variabilă și "este formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile BCR la care de adaugă 1,50"; . Afirmația recurenților privitoare la caracterul îndoielnic al acestei clauze nu poate fi primită câtă vreme prevederile contractuale fac referire expresă la dobânda de referință variabilă afișată la sediile BCR, iar nu la indicele de referință Euribor, cele două noțiunii nefiind în nici un caz echivalente. De altfel condițiile generale de creditare la paragrafele 2.10.a și 2.10.b fac distincție clară între dobânda variabilă în funcție de dobânda de referință internă a băncii intimate și dobânda variabilă în funcție de un indice de referință LIBOR/EURIBOR, specificând că dobânda variabilă pentru primul caz se va modifica în funcție de costul resurselor de creditare, iar în al doilea caz în funcție de evoluția acestui indice de referință. Condițiile generale de creditare evidențiază în mod clar faptul că dobânda de referință variabilă nu este sinonimă și nu se confundă cu indicele de referință Euribor, astfel că orice interpretare contrară este exclusă. De altfel interpretarea clauzelor contractuale este permisă de art. 977 și urm din Codul civil doar în situația în care acestea sunt obscure sau echivoce, iar nu și atunci când sensul acestora este clar.
Pe de altă parte, recurenții nu au reușit să probeze convenirea unui alt mod de determinare a dobânzii cu ocazia discuțiilor prealabile perfectării contractului de credit, afirmațiile acestora sub acest aspect fiind lipsite de orice suport probator.
Curtea mai constată că în cauză nu se verifică nici existența unor dificultăți în determinarea exactă a cuantumului dobânzii variabile cât timp în contractul de credit se precizează expres formula de calcul a dobânzii creditului, aceasta fiind compusă din dobânda de referință variabilă afișată la sediile BCR, la care se adaugă o marjă procentuală de 1,50.
Este adevărat că în contract nu a fost indicat nivelul dobânzii de referință a băncii, însă în condițiile generale s-a prevăzut că aceasta se stabilește în funcție de costul resurselor de creditare. Potrivit explicațiilor intimatei oferite instanței de fond, dobânda de referință variabilă se calculează de către bancă periodic, având în vedere cheltuielile aferente constituirii rezervei minime obligatorii, costurile cu lichiditatea, costurile de risc asociate activității de creditare, evoluția ratelor de dobândă din piață.
Prin urmare, nivelul dobânzii de referință a băncii nu putea fi individualizat în momentul încheierii contractului, acest nivel fiind stabilit periodic în funcție de anumite criterii. Deoarece băncile au stabilite criterii în funcție de care calculează dobânda de referință, nu se poate susține că obiectul contractului de credit sub aspectul dobânzii nu este determinabil. În situația în care recurenții aveau îndoieli asupra acestui aspect puteau solicita băncii să-i comunice modul în care se calculează dobânda de referință, însă la momentul încheierii contractului au acceptat clauzele contractului fără rezerve, fiind neîntemeiată susținerea conform căreia dobânda nu ar avea un caracter determinabil și previzibil.
Cât privește pretinsa nesocotire a prevederilor art. 54 din Legea nr. 296/2004, art. 9 indice 3 lit. g pct. 1 și 3 din OG nr. 21/1992 și art. 14 din Legea nr. 190/1999 în redactarea prezentată de recurenți în memoriul de recurs, în mod corect a statuat instanța de apel că aceste dispoziții legale nu sunt
aplicabile raporturilor născute din contractul de credit bancar nr. 2007223522 din_ deoarece au fost adoptate ulterior datei încheierii contractului dintre părțile litigante, principiul neretroactivității legii civile opunându-se validării acestei critici evocată de recurenți.
În legătură cu pretinsul caracter abuziv al clauzei care dă posibilitatea intimatei să modifice unilateral cuantumul dobânzii, Curtea constată că dispozițiile art. 5 din contract dau posibilitatea intimatei, ca după expirarea celor 12 luni în care dobânda a avut un caracter fix, să calculeze cuantumul dobânzii, în funcție de criteriile menționate în această clauză contractuală.
Contrar susținerilor recurenților, clauza contractuală care permite modificarea unilaterală a ratei dobânzii nu contravine de plano prevederilor Legii nr. 193/200 care transpune Directiva 93/13/CEE. De altfel în anexa care însoțește acest act normativ se arată în mod expres că acest act normativ nu se opune clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Sub acest aspect în mod corect atât prima instanță cât și instanța de apel au conchis că prevederea contractuală inserată la art. 5 din contractul de credit și la paragraful 2.10.a din condițiile generale de creditare nu are caracter abuziv cât timp recurenții au fost informați despre modificarea intervenită în calculul dobânzii și li s-a dat posibilitatea să rezilieze imediat contractul astfel modificat. Opțiunea recurenților pentru menținerea contractului de credit după modificarea dobânzii este o decizie ce le aparține în exclusivitate. Dacă recurenții doreau să își valorifice cu adevărat dreptul de reziliere aveau posibilitatea să contracteze un credit de refinanțare pentru obținerea fondurilor necesare rambursării împrumutului acordat de intimată, așa încât criticile cu privire la inaplicabilitatea acestui text de lege ca urmare a imposibilității obiective de reziliere a contractului de credit se impun a fi înlăturate.
De asemenea atât prima instanță cât și instanța de apel au înlăturat corect susținerile recurenților referitoare la caracterul abuziv al clauzei de modificare unilaterală a contractului derivând din încălcarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt neîndeplinite cumulativ următoarele condiții: lipsa negocierii directe și dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe.
Astfel, în ceea ce privește caracterul abuziv dedus din lipsa negocierii, se constată că recurenții au avut posibilitatea la momentul contractării creditului să aleagă între mai multe variante de creditare puse la dispoziție de către societatea intimată, recurenții fiind cei care, după o consiliere prealabilă din partea unei societăți de brokeraj, au optat pentru un tip de credit cu dobândă mai atractivă în primul an de creditare. Cât timp recurenții nu au susținut nici un moment că acest tip de credit le-ar fi fost impus de către funcționarii băncii, susținerea acestora referitoare la caracterul nenegociat al dobânzii convenite nu se verifică. Negocierea dobânzii nu trebuie înțeleasă în sensul restrictiv propus de recurenți, limitată strict la determinarea cuantumului dobânzii, ci într-un sens mai larg care include posibilitatea conferită consumatorului de a opta pentru dobândă fixă/ dobândă variabilă sau o combinație a acestora. Condițiile generale de creditare de la momentul semnării contractului relevă împrejurarea că intimata
oferea la momentul respectiv credite cu dobândă variabilă, credite cu dobândă fixă și credite cu dobândă revizuibilă semestrial, iar alegerea de către recurenți a creditului cu dobândă fixă în primul an și cu dobândă variabilă ulterior a fost tocmai rezultatul negocierii părților, negociere purtată bineînțeles în limitele permise de caracterul de adeziune a contractului ce urma a fi încheiat.
De asemenea, se constată că nu este îndeplinită nici cerința dezechilibrului semnificativ prin stabilirea ratei dobânzii în funcție de dobânda de referință internă a intimatei, creșterea acesteia situându-se la nivelul a trei puncte procentuale față de rata stabilită pentru primul an de creditare, care era una bineînțeles promoțională.
Pe de altă parte, în mod corect a reținut instanța de apel că prevederile contractuale referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil - în acest sens fiind dispozițiile Legii nr. 193/2000 [art. 4 alin. (6)] care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE.
De asemenea nu se verifică nici susținerea recurenților că instanța de apel ar fi analizat în mod selectiv probațiunea administrată, considerentele hotărârii recurate evidențiind o abordare unitară și coroborată a tuturor probelor administrate.
Pentru toate aceste considerente în temeiul art. 312 C.proc.civ. Curtea va respinge recursul declarat de recurenții T. V. și T. R. împotriva sentinței civile nr.12 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Bistrița-Năsăud, pe care o va menține în întregime.
În temeiul art. 274 C.proc.civ. va obliga recurenții să plătească intimatei
B. C. R. S.A. suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată parțiale în recurs.
Potrivit art. 274 alin. 3 C. pr. civ., judecătorii au dreptul să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de ori vor constata motivat ca sunt nepotrivite de mici sau de mari, fata de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Este adevărat că nu există în prezent un tablou al onorariilor minimale, însă Curtea nu consideră că această împrejurare atrage caducitatea textului în discuție, ci aplicarea lui în modul în care acesta poate avea un efect, nu într-un mod în care nu poate produce nici un efect, conform acestui principiu general de interpretare a actelor normative. Din această perspectivă, textul poate avea efect prin aprecierea de către judecător a corespondenței dintre mărimea onorariului și cele două repere stabilite legislativ: valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Dacă în privința valorii și complexității pricinii, Curtea nu găsește neapărat motive de reducere, activitatea prestată de avocat nu este una semnificativă, limitându-se la redactarea întâmpinării și la susținerea orală a acesteia care preia întrutotul apărările formulate în fața primei instanțe și a instanței de apel, etape procesuale în care intimata a beneficiat de cheltuieli de judecată semnificative aferente serviciilor de asistență juridică prestate de către același apărător. Ca atare Curtea conchide că cheltuielile de judecată solicitate cu acest titlu în recurs, în cuantum de 1.645,02 lei au o proporție prea însemnată față de munca prestată.
Curtea, în urma reaprecierii elementelor pertinente consideră necesară diminuarea cuantumului onorariu avocațial la suma de 1000 lei, sumă care răspunde exigențelor legale precitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de recurenții T. V. și T. R. împotriva sentinței civile nr.12 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Bistrița-Năsăud, pe care o menține în întregime.
Obligă recurenții să plătească intimatei B. C. R. S.A. suma de
1.000 lei cheltuieli de judecată în recurs. Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16 octombrie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | ||
M. -I. I. | M. | D. | R. R. D. |
GREFIER,
D. B.
Red.M.I.I./_ .
Dact.H.C./2 ex. Jud.fond: M. I.F.
Jud.aapel: D.E.L. ; L.T.B. .
| ← Sentința civilă nr. 1364/2013. Acțiune în constatare | Decizia civilă nr. 1412/2013. Acțiune în constatare → |
|---|
