Cerere de antrenare a răspunderii patrimoniale în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006.
| Comentarii |
|
Recurs al uneia dintre persoanele obligate în solidar. Încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii. Admitere. Efecte. Coparticipare procesuală pasivă
Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 5820 din 4 iulie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 2.033 din 08.11.2013 pronunţată în dosarul nr. ...Anexa B al Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-a admis în parte acţiunea formulată de lichidatorul judiciar S. SPRL, în dosarul de insolvenţă privind pe debitoarea S.C. G.W. SRL - în faliment, împotriva pârâţilor S.G., P.I., R.T.V. şi C.V. şi în consecinţă, au fost obligaţi pe pârâţii să plătească, în solidar, în favoarea debitoarei Societăţii G.W. SRL - în faliment, suma de 2.379.290,48 lei reprezentând parte din pasivul societăţii debitoare şi s-a respins acţiunea faţă de pârâtul P.I..
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa com.nr.742/19.09.2008 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în dosar nr.... a fost deschisă procedura generală a insolvenţei împotriva debitoarei societatea G.W. SRL (în continuare „debitoarea G.W”) la cererea creditoarei societatea C. SRL Braşov pentru o creanţă de 10.081 lei (la acea dată, valoarea prag era de 10.000 lei).
Ulterior, prin sentinţa nr.99/24.02.2009 s-a aprobat raportul administratorului judiciar S. SPRL întocmit în baza prev.art.54 din Legea nr.85/2006 şi s-a dispus începerea procedurii falimentului debitoarei, prin procedura simplificată, întrucât s-a constatat că debitoarea nu deţine bunuri în patrimoniu, sediul nu mai corespunde adresei în registrul comerţului şi că aceasta nu mai desfăşoară activitate din luna iunie 2008.
Din datele înscrise în Raportul privind cauzele şi împrejurările care au condus la insolvenţă, întocmit de administratorul judiciar potrivit art.59 din Legea insolvenţei (f.8-11), coroborate cu alte documente, cum ar fi informaţii de la ORC (f.96-98) şi confirmate parţial de către pârâţi prin întâmpinări, firma G.W. S.R.L. a fost înfiinţată în anul 2006, cu trei asociaţi: S.G., P.I. şi R.T.V., sub nr. de înreg.la ORC Maramureş ..., având sediul în Vişeul de Jos, Jud.Maramureş, iar administrarea societăţii era asigurată de administratorul statutar S.G..
Din susţinerile părţilor rezultă că anterior înfiinţării acestei societăţi, toţi cei 3 asociaţi aveau raporturi comerciale cu alte două societăţi administrate de pârâtul C.V., respectiv E. SRL şi G. SA, ambele din Bistriţa.
La data de 01.11.2007, societatea şi-a schimbat sediul în Loc.Bistriţa,..., Jud.Bistriţa-Năsăud, fiind radiată de la ORC Maramureş şi fiind reînmatriculată la ORC Bistriţa-Năsăud sub nr. ., când intră ca asociat nou şi pârâtul C.V. cu o cotă majoritară din capitalul social dar care preia şi administrarea societăţii, în locul lui S.G., până la data de 14.02.2008 când acesta se retrage, atât din calitatea de asociat cât şi de administrator, iar în continuare administrarea firmei s-a făcut de către asociatul R.T.V., până la intrarea în insolvenţă, căruia i s-au cesionat şi părţile sociale deţinute de C.V..
Deşi obiectul de activitate principală a fost activităţi de arhitectură, inginerie şi servicii de consultanţă tehnică, debitoarea a desfăşurat, în fapt, ca activitate principală, activitatea din obiectul secundar, aceea de comerţ cu ridicata a materialului lemnos şi de construcţii, după ce şi-a schimbat sediul în Municipiul Bistriţa.
Din Raportul de cauze, întocmit pe baza evidenţelor prezentate de ultimul administrator statutar, rezultă că societatea nu mai desfăşoară activitate din luna iunie 2008 (administratorul Roman justificând aceasta prin faptul că a fost evacuată din spaţiile închiriate de societatea E. SRL, al cărei asociat şi administrator a fost pârâtul
C.V.) şi că în evidenţele contabile erau înregistrate active în valoare totală de 2.379.290,48 lei, ce nu au fost identificate faptic, nu au fost predate pentru valorificare şi nici nu au fost aduse dovezi pentru a justifica dispariţia acestora, constând din:
I. bunuri, în valoare totală de 1.555.830,36 lei (echipamente, stocuri, etc...);
II. suma de 91.796 lei, neidentificată în casierie ori conturi la bancă;
La acestea se adaugă şi suma de 731.664,12 lei, reprezentând creanţe nerecuperate din perioada cât a funcţionat societatea.
În perioada în care a funcţionat societatea, administrată pe rând de cei 3 asociaţi (fără P.I.), respectiv S.G., C.V. şi R.T.V., activul net al debitoarei a fost în permanenţă negativ şi cu toate acestea au fost angajate credite importante ce nu au putut fi restituite dar nu a fost ţinută nici contabilitatea în conformitate cu legea, administratorul judiciar reţinând că nu a fost ţinută evidenţa analitică a conturilor care să reflecte fiecare furnizor şi debitor în parte şi o listă de inventar a bunurilor, ci doar o contabilitate sintetică ce a făcut imposibilă identificarea bunurilor şi valorilor din patrimoniul debitoarei.
Pe de altă parte, lichidatorul judiciar a arătat în Raportul de cauze că insolvenţa societăţii debitoare, aşa cum rezultă din analiza documentelor puse la dispoziţie de administratorul statutar, se datorează în primul rând, faptului că debitoarea, prin reprezentanţii săi, a contractat în perioada de activitate un volum mare de credite bancare, raportate la cifra de afaceri realizată (f.10).
Potrivit dispoziţiilor art.138 alin.(1) din Legea nr.85/2000 privind procedura insolvenţei, „în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art.59 alin.(1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătoru-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridică, ajuns în stare de insolventă să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului prin anumite fapte care sunt prevăzute la art. 138 alin. 1 lit. a, c, d, e din Legea nr 85/2006.
S-a reţinut din textul art.138 alin.1 că o persoană, din cele vizate de lege, poate fi obligată la plata unei părţi din pasiv, dacă a cauzat starea e insolvenţă, prin una dintre faptele_enumerate la lit. (a-g).
Din materialul probator rezultă că debitoarea a avut încă de la înfiinţare, un activ net în permanenţă negativ şi un grad foarte mare de îndatorare, înregistrând pierderi continue şi niciunul dintre administratorii succesivi nu au introdus o cerere de intrare în insolvenţă, aşa cum erau obligaţi de disp.art.27(1) din Legea insolvenţei.
Din raportul de cauze şi expertiza contabilă (care nu a fost anulată aşa cum s-a susţinut în concluziile scrise depuse de pârâtul C.V., f.316), rezultă că în perioada în care a funcţionat (iunie 2006 - iunie 2008), societatea a acumulat datorii de peste 2,73 milioane lei reprezentând credite bugetare, credite bancare pe termen mediu şi lung şi datorii către furnizori.
Suplimentul la expertiză - Cap.II, care răspunde obiectivelor formulate în prezentul dosar (f.158-168), a constatat că înainte de intrare cu procedura insolvenţei, au ieşit din patrimoniul societăţii mijloace fixe în val. de 823.578 lei şi active circulante în val.de 1.685.595 lei, iar obligaţiile societăţii au scăzut cu doar 536.309 lei, de unde rezultă că nu a fost valorificată în interesul societăţii o sumă în diferenţă de aproape 2 milioane lei care ar fi putut acoperi în întregime datoriile firmei.(este de reţinut că insolvenţa s-a deschis la cererea creditoarei C. SRL Braşov, pentru o creanţă de doar l0.081 lei)
În practica judiciară şi doctrină s-a statuat că în această situaţie, se prezumă că bunurile sau creditele au fost folosite în interesul propriu al administratorilor.
Legea insolvenţei nu face distincţie între administratorii în funcţie la data deschiderii procedurii şi cei al căror mandat a încetat astfel că poate fi antrenată în solidar şi răspunderea acestora în măsura în care au contribuit prin faptele dintre cele enumerate la art.138 alin.(1) din lege, la insolvenţa societăţii.
În fapt, societatea a funcţionat cca 2 ani, în perioada iunie 2006 - iunie 2008 şi a avut 3 administratori succesivi care au determinat cu bună ştiinţă insolvenţa, prin neplata furnizorilor, angajarea de credite importante, prin dispariţia nejustificată a unor active de valori importante, angajarea de credite la valori mari, neîncasarea creanţelor societăţii în val.de 731.664 lei, nejustificarea sumei evidenţiate în casă, de
91.796 lei dar şi prin neţinerea contabilităţii în conformitate cu Legea nr.82/1991 rep.
De asemenea, pentru toţi administratorii poate fi reţinută şi fapta prev.de art.138 alin.1, lit.c, respectiv au dispus în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit la încetare de plăţi întrucât erau şi angajaţi ai societăţii debitoare, pârâtul C.V. era asociat şi administrator al societăţii E. SRL care a acumulat creanţe din chirii şi alte raporturi juridice cu debitoarea, toţi având interesul să se continue activitatea.
În fine, a precizat judecătorul sindic, în sarcina celor 3 administratori pot fi reţinute şi faptele prev.de art.138 (1), lit.d şi e, respectiv că au ascuns, ori deturnat o parte din activele societăţii şi nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.
Din societate au dispărut stocuri de materii prime şi alte materiale de peste
500.000 lei dar şi sumele de bani evidenţiate în casierie de peste 91.000 lei, fără ca vreunul din cei 3 administratori să poată justifica cu documente ieşirea acestora din patrimoniul debitoarei.
Oricum, primii 2 administratori, S.G. şi C.V. nu au făcut dovada predării patrimoniului cu acte care să-i descarce de gestiune, iar ultimul, R.T.V. nu a putut justifica, de asemenea, nici dispariţia bunurilor dar mai mult, a afirmat că pârâtul C.V. şi-a însuşit stocurile de materii prime, ba chiar că acesta a urmărit insolvenţa, însă nu a luat vreo măsură de recuperare a bunurilor ori de a solicita răspunderea foştilor administrator în condiţiile în care era obligat de Legea societăţilor nr.31/1990.
În ceea ce priveşte neţinerea contabilităţii, atât în Raportul de cauzalitate cât şi în expertiza efectuată de expertul contabil G.V., s-a reţinut că în toată perioada în care a fiinţat societatea G.W. SRL, nu a fost ţinută contabilitatea în conformitate cu Legea nr.82/1991.
La art.l38 alin.l lit.d sunt prevăzute alternativ 3 fapte, respectiv că cel răspunzător a ţinut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ţinut contabilitatea în conf. cu legea, fiind suficientă pentru antrenarea răspunderii doar una din faptele alternative.
In cauză, judecătorul sindic a apreciat că poate fi reţinută fapta prev.de art.l38 alin.l lit.d din L.85/2006, respectiv aceea de a nu fi ţinută contabilitate în conformitate cu legea, aşa cum a constatat administratorul judiciar prin raportul depus la dosar.
In practica judiciară s-a statuat că neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea are în vedere nerespectarea prevederilor legale privind ţinerea contabilităţii, faptă care se apreciază în funcţie de art.l0 din L.82/l99l a contabilităţii, care prevăd că „răspunderea pentru organizarea contabilităţii revine administratorului, iar persoanele care au ţinut o contabilitate fictivă sau au făcut să dispară unele documente contabile, or, dimpotrivă, nu au ţinut contabilitatea în conf.cu legea, pot fi obligate la plata pasivului debitorului, prezumându-se existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs, prejudiciu ce constată în pasivul înregistrat în tabelul creditorilor.
Lichidatorul judiciar, a constatat că a fost ţinută doar o contabilitate sintetică şi nu analitică,fără să fie întocmite liste de inventar, ceea ce a făcut imposibilă identificarea bunurilor şi valorilor iar după data de 30.06.2008 până la deschiderea procedurii insolvenţei nu a mai fost ţinută vreo evidenţă financiar-contabilă.
Faţă de toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că exista un raport de cauzalitate între prejudiciul - reprezentând o parte a pasivului înscris în tabelul de creanţe, respectiv la valoarea activelor ieşite din patrimoniul debitoarei (bunuri
1.555.830,36 lei şi bani, 91.796 lei) şi a creanţelor neîncasate de 731.664 lei, în total suma de 2.379.290,48 lei, chiar dacă valoarea totală a pasivului înscris în tabelul definitiv consolidat de creanţe este cu mult mai mare, respectiv de 4.540.284,68 lei (f.696-697 vol.II, dosar insolvenţă).
Acţiunea a fost admisă doar faţă de pârâţii 1, 3 şi 4 din cerere, care au îndeplinit funcţia de administratori, aceştia fiind obligaţi, în solidar, faţă de societatea în faliment, întrucât au efectuat acte de administrare şi sunt răspunzători în condiţiile art.138 alin.1 din Legea insolvenţei, nu însă şi pârâtul P.I. care a fost doar asociat şi nu s-a dovedit că ar fi efectuat o administrare în fapt a societăţii şi nici că s-ar face vinovat de vreuna din faptele enumerate de lege (art.138 al.1).
Împotriva acestei sentinţei C.V. şi S.G. au declarat recurs, solicitând instanţei, în principal, modificarea în totalitate a hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii acţiunii de antrenare a răspunderii materiale formulate împotriva pârâţilor de S. SPRL în calitate de lichidator judiciar al S.C. G.W. S.R.L. ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului pârâtului C.V. se arată că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală întrucât judecătorul sindic a aplicat greşit legea şi a considerat în mod neîntemeiat că poate fi reţinută în sarcina celor 3 administratori săvârşirea faptelor prev. de art. 138 alin. 1 lit. a, c, d şi e din Legea nr. 85/2006.
Pentru a combate aspectele reţinute de instanţa de fond, pârâtul a arătat că răspunderea reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 este una personala, care intervine numai atunci când, prin săvârşirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, administratorii au contribuit la ajungerea societăţii debitoare în stare de insolventa.
Pentru a putea fi angajata răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicita, prejudiciul, legătura de cauzalitate si culpa.
Insă, susţine pârâtul, pe lângă condiţiile generale, art.138 prevede si condiţii speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârşit faptele ilicite trebuie sa fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii, iar faptele enumerate în dispoziţiile art.138 trebuie sa fi contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolventa. Ca atare, aceasta forma de răspundere reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuala izvorâta din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuala.
Totodată, pârâtul consideră că nu sunt suficiente simple afirmaţii pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece părţilor le revine, potrivit art.1169 din vechiul cod civil (aplicabil în cauza), sarcina de a-si dovedi susţinerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natura sa atragă în mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legala de vinovăţie si de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolventa.
Prin urmare, toate condiţiile răspunderii reglementate de procedura insolventei trebuie dovedite, neoperând nicio prezumţie de culpă.
Pe de altă parte, pârâtul apreciază că simpla indicare a faptei astfel cum este prevăzuta de art.138 al. 1 lit.a din Legea nr. 85/2006 nu este suficienta, trebuind sa se arate si sa se probeze care sunt bunurile/creditele ce au fost folosite si cum au fost folosite acestea în fapt, pentru a putea determina astfel scopul utilizărilor. Doar constatarea faptului ca debitoarea avea înregistrate în contabilitate anumite active imobilizate/stocuri/ disponibilităţi băneşti/creanţe nu duce în mod automat la concluzia ca acestea au fost însuşite de foştii săi administratori, în lipsa probării efective a acestui aspect. Este necesar sa se probeze în concret care active imobilizate/stocuri/disponibilitati banesti/creante au fost folosite, cum au fost folosite acestea în fapt si cine a folosit în aceste bunuri, pentru a putea determina astfel scopul utilizării lor.
Ca atare, pârâtul apreciază că în lipsa unor dovezi din care sa rezulte în concret ce bunuri au fost folosite în interes propriu sau al unei alte persoane, modalitatea în care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp, si nu în ultimul rând faptul ca această faptă ar fi produs starea de insolventa, nu poate fi reţinuta ca fiind dovedita fapta ilicita prevăzuta de art.138 lit.a din Legea nr.85/2006.
De asemenea, pârâtul susţine că nu este temeinică nici reţinerea în sarcina sa a dispoziţiilor art.138 lit.c din Legea nr.85/2006, întrucât nu a fost indicată în concret nicio acţiune sau faptă care ar conduce la concluzia ca s-a dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, societatea debitoare în insolventa. Imposibilitatea de a face fata plaţilor si acumularea de pierderi nu este, prin ea însăşi, un act imputabil administratorului, atâta timp cât aceasta se poate datora si unor cauze obiective, independente de voinţa administratorului. Faptul că a fost continuată activitatea, deşi debitoarea nu avea profit, a acumulat datorii si a angajat o serie de credite bancare, nu poate conduce în mod automat la concluzia ca s-a dispus, în interes personal continuarea activităţi debitoarei si ca datorită acestui fapt societatea a ajuns în stare de insolventa.
Apoi, împrejurarea ca nu a fost formulată cerere de deschidere a procedurii nu poate echivala cu incidenţa ipotezei reglementata de art.138 lit.c si nu poate conduce, prin ea însăşi, la angajarea răspunderii patrimoniale. Neplata datoriilor bugetare/bancare/civile nu poate echivala cu incidenţa ipotezei reglementata de art.138 lit.c si nu poate conduce, prin ea insasi, la angajarea răspunderii patrimoniale.
De asemenea, pârâtul a susţinut că nu poate fi reţinută în sarcina sa nici faptele prevăzute la art. 138 lit.d si e din Legea nr. 85/2006 în condiţiile în care, din probatoriu administrat în cauza nu se poate retine ca acesta le-ar fi săvârşit.
La pct. 5 din motivarea apelului pârâtul a arătat că, asa cum rezultă din documentele depuse la dosar, nu se face vinovat de faptele reţinute în sarcina sa, aceasta a avut calitatea de administrator al debitoarei - falite pentru o durata foarte scurta, intre 22.11.2007 si 14.02.2008, când au intervenit neînţelegeri intre asociaţi, după care administrarea societăţii a fost asigurată de pârâtul R.T.V., care în mod nejustificat si fără dovezi, încearcă sa-l învinovăţească prin întâmpinarea depusa la instanţa de fond, ignorând prevederile art.138 alin.4 din Legea 85/2006.
Pe de altă parte pârâtul a arătat ca, în prima parte a anului 2007, între societatea G. S. SA - reprezentata de el - si debitoarea G.W. SRL, pe atunci cu sediul în Viseul de Jos, s-a convenit si s-a încheiat cesiunea contractului de leasing nr. 13.052/ 11.05.2006 încheiat cu T.L. IFN SA, urmând ca debitoarea sa desfăşoare activitate de producţie de lemn stratificat. La data de 03.08.2007 s-a încheiat si Convenţia intre cele două societăţi prin care debitoarea, prin cei trei asociaţi ai săi, s-a obligat la plata unei sume de bani către cedent, reprezentând parte din valoarea utilajelor achiziţionate în leasing, achitata de cedent.
De asemenea, prin actele depuse la dosar, respectiv contractul de locaţiune nr. 22/24.02.2007, s-a dovedit ca debitoarei i s-au pus la dispoziţie spatiile si terenul necesar desfăşurării activităţii, de către SC E. SRL reprezentata de către pârâtul C.V.. Mai mult, SC E. SRL a garantat cu bunuri imobile creditele angajate de către debitoare la Banca R. Bistriţa.
În altă ordine de idei, a mai arătat pârâul, în condiţiile în care judecătorul sindic a ţinut cont de expertiza efectuată în cauza - chiar dacă s-a dispus refacerea ei de către un alt expert -, aceasta, respectiv judecătorul sindic a avut în vedere doar răspunsurile care ar fi fost în favoarea admiterii cererii lichidatorului nu si pe cele care erau în favoarea pârâţilor. Astfel, expertul G.V. a arătat prin răspunsurile date la obiectivele si obiecţiunile formulate de către paraţi la expertiza, ca nu se poate retine în sarcina acestora ajungerea în stare de insolventa a debitoarei , în condiţiile în care existau cauze obiective, respectiv conjunctura internă si externa nefavorabilă de pe piaţa materialului lemnos, gradul mare de îndatorare al debitoarei, managementul defectuos al administratorilor societăţii de dinaintea si de după schimbarea lor.
In condiţiile în care judecătorul-sindic a revenit asupra probei cu expertiza contabila, cu ocazia pronunţării nu a dispus ca sumele de bani achitate de către fiecare pârât ca avans onorariu pentru expertul S.I., să le fie restituite pârâţilor.
Pentru aspectele menţionate mai sus, pârâtul solicită admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate.
În recursul pârâtului S.G. se aduc aceleaşi critici de nelegalitate şi netemeinicie hotărârii pronunţate de instanţa de fond pe care le-a formulat şi pârâtul
C.V. referitore la greşita aplicare a legii, respectiv a prev. art. 138 alin. 1 lit. a, c, d şi e din Legea nr. 85/2006.
O primă critică formulată de pârât se referă la faptul că instanţa de fond nu a exercitat rol activ în judecarea cauzei, având în vedere că în situaţia în care lichidatorul nu pune la dispoziţia expertului actele contabile putea sa aplice amenda lichidatorului pentru neconformare la dispoziţiile instanţei, lucru care nu s-a întâmplat.
Pe de altă parte, pârâtul susţine că în conformitate cu art. 272 C.pr.civ., cine face o cerere în fata instanţei trebuie sa o dovedească, or în cazul în care din propria culpa lichidatorul a pierdut actele contabile, nu poate să le prezinte expertului si nu poate să-si susţină cererea făcută în fata instanţei, în aceasta situaţie cererea acestuia trebuia respinsă.
Pârâtul mai susţine că în dosarul cauzei nu s-a administrat nici o proba propusa de el, instanţa de fond respingând toate cererile în probaţiune si anume încuviinţarea interogatoriului pârâţilor si reclamantei SC S. SPRL si audierea martorilor L.L., B.C. si A.A., instanţa judecând doar în baza cererii lichidatorului S. SPRL de antrenare a răspunderii materiale personale si de asemenea doar în baza raportului lichidatorului.
Pe de altă parte, pârâtul arată că prima expertiză nu putea fi luată în calcul deoarece nu a fost legal administrată.
Apoi, nu s-a defalcat în timp prejudiciul cauzat de fiecare administrator, administratorii au condus societatea debitoare consecutiv si nu concomitent aşa încât nu se poate atrage răspunderea în solidar a administratorilor pentru sumele din debit.
De asemenea, din motivarea instanţei de fond nu rezultă care din faptele prev. de art. 138 alin. 1 lit. a,c,d,e din Legea nr. 85/2006 sunt reţinute în sarcina pârâţilor.
Pârâtul a menţionat faptul că la data de 31.01.2008 nu era administratorul SC
G.W., ci din data de 14.11.2007 conform încheierii nr. 4567/22.11.2007 a Tribunalului Bistriţa-Nasaud în dosar nr. 24513/2007.
În continuarea motivării recursului, pârâtul a dezvoltat pe larg considerentele pentru care apreciază că în sarcina sa nu pot fi reţinute faptele prev. de art. 138 alin. 1 lit. a,c,d,e din Legea nr. 85/2006 referitoare la folosirea bunurilor sau creditelor persoanei juridice în folosul propriu sau a unei alte persoane, a ţinut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, a dispus în interes personal continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridica la încetarea de plaţi şi a deturnat sau a ascuns o parte din activul persoanei juridice.
Astfel, pârâtul arată că din raportul privind cauzele si împrejurările care au condus la insolventa societăţii debitoare înregistrat sub nr. 87/ 30.10.2008 rezultă ca la data de 30.06.2008 societatea în insolventa înregistra în evidentele contabile bunuri în valoare totala de 1.555.830,36 lei din care creanţe de recuperat în suma totala de 731.664,12 lei, iar suma de 91.796 lei evidenţiata doar scriptic în balanţa de verificare si neidentificata în casieria sau conturile bancare ale debitoarei. Dupa cum reiese din situaţia de mai sus paraţii nu justifica bunuri în valoare de 1.555.830,36 lei, suma de
91.796 lei si nu au recuperat creanţe în valoare de 731.664,12 lei. Lipsa bunurilor cât si a sumelor de bani constituie dovada însuşirii acestora în interes personal sau alte persoane. Suma de bani nu a fost indentificata, ba mai mult chiar paratul Roman Trandafir a menţionat în nota explicativa ca nu exista în caiseria societăţii sau în conturile din banca sume de bani.
Faţă de aceste aprecieri, pârâtul arată că s-a retras din calitatea de administrator la data de 22.11.2007 conform încheierii nr. 1162/13.04.2009 a Tribunalului Bistriţa-Nasaud, pronunţata în dosar nr. 12930/2009, administrarea si reprezentarea societăţii urmând a se face de la acea data de către C.V., astfel că în speţă sunt incidente disp. art. 138 alin. 4 din Legea nr. 85/2006.
În sprijinul său, pârâtul a mai arătat că în data de 12.11.2007, (data dezinvestirii sale în calitate de administrator al firmei SC. G.W. SRL, a predat o informare a asociaţilor si o dare de seama asupra administrării firmei în perioada 2006-12.11.2007, perioadă cât a administrat firma SC. G.W. SRL, iar dovada este procesul-verbal al şedinţei adunării acţionarilor SC. G.W. SRL din data de 12.11.2007. Din cuprinsul procesului-verbal rezultă că la data predării către C.V. viitorul administrator, SC G.W. avea profit, stocuri de materie prima si produse finite, fără datorii la bugetul de stat sau la furnizori si toate ratele de credit scadente plătite la termen. De asemenea, în registrul de casa era înregistrată suma 2.300 lei.
Cu privire la susţinerea lichidatorului că activul net al societăţii era în permanent negativ, pârâtul consideră această susţinere nelegală, nefondată si neadevarată, întrucât din suplimentul la raportul de expertiza contabila întocmit de către expert contabil G.V. rezultă că activul net al societăţii la data de 30.01.2008 a fost de plus 930.394 RON, iar la 31.12.2008 de minus 1.043.470 RON."
De asemenea S.G. si P.I. nu au fost angajaţii societăţii, iar proprietarul spatiilor închiriate era C.V. care după data de 21.11.2007 a exercitat funcţia de administrator atât în cadrul SC G.W. SRL cat si în cadrul SC E. Srl
Cu privire la angajarea de credite în numele societăţii SC G.W. SRL, pârâtul arată că acestea au fost angajate cu scopul de a recapitaliza firma constând în creşterea cantităţii de cherestea aprovizionata pentru procesul de producţie, realizându-se astfel o creştere a profitului firmei.
A mai menţionat pârâtul că la data dezinvestirii sale, situaţia firmei era una foarte buna din punct de vedere al indicatorilor economici.
Referitor la aprecierea lichidatorului judiciar şi a instanţei de fond că a ţinut o contabilitate fictiva, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, pârâtul arată că la data de 30.06.2008 cat si după aceasta dată, pârâtul nu a avut calitatea de administrator în cadrul societăţii si nu a efectuat nici un fel de acte de exerciţiu contabile sau de altă natură în detrimentul bunului mers al societăţii comerciale. Mai mult, pana în noiembrie 2007 contabilitatea primara cat si cea în dubla partida a fost ţinuta de SC. L., ... cu sediul în Viseu de Sus, Maramureş.
Pentru a combate reţinerile judecătorului judiciar referitoare la incidenţa art. 138 alin. 1 lit.e din Legea nr. 85/2006, pârâtul arată că la data 30.06.2008. administratorul societăţii era paratul C.V., iar în acelaşi timp acesta era si administrator al SC. E. SRL.
La răspunsul nr. 2din raportul de expertiza efectuata de către expert G.V. se consemnează „Pe baza datelor formulate de evidenta contabila, expertiza poate retine un singur aspect care ar putea trage răspunderea administratorului societăţii S.G. si P.I.. Acesta se refera la prevederea de la art. 138, alin. 1, lit. a si anume ca au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folos propriu. La 31.01.2008, soldul contului 542 „avansuri de Trezorerie a fost de 21.163 Ron, soldul semnificând ca la aceasta data au fost ridicate sume de bani în numerar din Trezoreria societăţii fără a fi justificate sau restituite.
Neexistând o evidenta analitică a persoanelor care au ridicat aceasta suma si nu au justificat-o, răspunderea cade în sarcina administratorului societăţii.
Referitor la acestea constatări, pârâtul arată că la data de 31.01.2008, nu mai avea calitatea de administrator al SC. G.W. SRL, iar din procesul-verbal al şedinţei adunării acţionarilor debitoarei din data de 12.11.2007 reiese că atât el cât şi numitul P.I. au cedat părţile sociale în proporţie de 70 % care au intrat în patrimoniul D-lui
C.V., acesta preluând si calitatea de administrator al firmei.
Pe de altă parte, pârâtul consideră că motivarea sentinţe atacate cât si probaţiunea care s-a efectuat în cauza nu respecta normele minime de procedura civila si mai mult lezează grav dreptul la apărare a pârtilor, ducând la o eroare judiciara greu de suportat de către părţile în litigiu, impunându-se în final plata unor sume exorbitante de bani, bani care nu au existat în realitate si pe care părţile vor trebui sa la plătească.
S-a preferat o generalizare pe cât de netemeinica pe atât de periculoasă în pronunţarea hotărârii în care se retine culpa comună, deşi administrarea s-a făcut succesiv în timp.
Pârâtul a mai relevat şi faptul că la predarea de către el a administrării la registrul comerţului se menţionează ca se preda firma cu întreg activul si pasivul acesteia si ca noul administrator cunoaşte situaţia firmei. Mai mult a făcut dare de seama asociaţilor asa cum prevede legea, situaţia firmei fiind cunoscuta de ceilalţi doi asociaţi la momentul predării administrării. Odată cu predarea administrării se preda si dreptul de semnătură asupra conturilor firmei.
Referitor la acordarea liniei de credit de către R. Banc, pârâtul arată că aceasta a analizat foarte bine activitatea firmei, iar dacă lichidatorul ar fi făcut o minima verificare ar fi văzut ca producţia si implicit încasările au crescut după accesarea liniei de credit, iar banca în urma verificărilor făcute în timp ce era administrator a constatat ca activul societăţii era pozitiv , încasările (de aproape 200.000 EUR lunar) pot asigura plata ratelor si a tuturor cheltuielilor firmei raportate la producţie, inclusiv returnarea creditului, activitatea efectiva a firmei era foarte profitabila etc. toate documentele sunt în arhiva Băncii. O simplă adresă de la banca ar fi relevat faptul ca dupa ce a predat administrarea producţia a început sa scadă, plăţile către furnizori au început sa dispară, datoriile către stat nu se mai plăteau, încasările scădeau, etc.
În consecinţă, pârâtul solicită respingerea cererii de antrenare a răspunderii materiale personale si obligarea la plata a sumei de 1.946.627,68 lei reprezentând creanţe înscrise la masa credala a debitoarei în temeiul art. 138 alin. 1 lit. a,c,d si e din Legea 85/2006 privind procedura insolventei formulate de către S. SPRL.
Totodată, pârâtul S.G. a depus şi o completare a motivelor de recurs, prin care a reiterat cele susţinute în cuprinsul recursului formulat (f.51).
Pârâţii S.G. şi C.V. au formulat cereri de repunere în termenul de recurs având în vedere faptul că în hotărârea atacată era menţionată calea de atac a apelului. (f.272, f.282)
Totodată, pârâtul C.V. arată că i s-a comunicat sentinţa atacată la data de
07.02.2014 si urma ca în 7 zile sa declare recurs (conform recalificării căii de atac de către Curtea de apel Cluj), termen care a expirat la data de 17.02.2014. În aceasta perioada 04.02.2014 -28.02.2014 a fost internat, în vederea efectuării unei intervenţii chirurgicale la coloana vertebrala, astfel că nu a putut să declare recursul în termenul legal.
De asemenea pârâtul S.G. a susţinut că a intrat în posesia sentinţei recurate doar la data de 8 martie 2014, fiindu-i predată de către pârâtul P.I., iar nu de către factorul poştal
Cererile privind repunerea în termenul de formulare a recursului sunt întemeiate şi se impun a fi admise.
Recurenţii C.V. şi S.G. afirmă că au fost împiedicaţi să exercite calea de atac de recurs în interiorul termenului de 7 zile de la comunicarea hotărârii de un concurs de împrejurări susceptibile a fi calificate „mai presus de voinţa lor” în sensul legii procesual civile şi care au constat în concret în: menţionarea inexactă în dispozitivul hotărârii a căii de atac şi a termenului în care se putea exercita calea de atac coroborată cu împrejurări obiective precum internarea într-o unitate spitalicească pentru efectuarea unei intervenţii chirurgicale ( pârâtul C. ) şi comunicarea greşită a hotărârii ) pârâtul Ş. ).
Potrivit art. 103 C.proc.civ., neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Rezultă aşadar că pentru admisibilitatea unei cereri de repunere în termenul de declarare a recursului, recurenţii au obligaţia să facă dovada că au fost împiedecaţi de o împrejurare mai presus de voinţa lor să îndeplinească acest act procedural în termen de 7 zile de la comunicarea sentinţei civile nr. 2.033 din 08.11.2013 pronunţată în dosarul nr. ... - Anexa B al Tribunalului Bistriţa Năsăud.
Recurenţii susţin că nu au respectat exigenţele legale privitoare la termenul imperativ de 7 zile în interiorul căruia aveau obligaţia să înregistreze cererea de recurs deoarece s-au încrezut în menţiunea inserată de judecătorul sindic în sentinţa atacată potrivit căreia calea de atac putea fi declarată în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.
Curtea constată că, în mod cu totul regretabil, afirmaţiile recurenţilor referitoare la indicarea eronată de către judecătorul sindic a căii de atac şi a termenului în care aceasta se putea exercita se verifică, în hotărâre menţionându-se că partea interesată poate promova apel în termen de 30 de zile, deşi hotărârea este susceptibilă de recurs în 7 zile de la comunicare. Jurisprudenţa recentă a Curţii de Apel Cluj confirmă faptul că la nivelul Tribunalului Bistriţa Năsăud menţionarea eronată a căii de atac şi a termenului, în litigiile privind materia insolvenţei este o practică uzuală ceea ce denotă mai degrabă o interpretare şi aplicare greşită a regulilor privind aplicarea în timp a legii procesual civile din partea judecătorilor sindici cu privire la acest aspect decât o simplă eroare materială.
Curtea admite, de asemenea, că această eroare nu deschide părţii o cale de atac pe care legea nu o acordă, deoarece căile de atac şi termenele pentru exercitarea lor sunt determinate de lege şi nu de instanţa de judecată. În concret însă această eroare a instanţei a cauzat recurenţilor o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin repunerea acestora în termenul de declarare a recursului. Nu poate fi reţinută nicio culpă în sarcina recurenţilor, în condiţiile în care tardivitatea căii de atac este imputabilă primei instanţe care a redactat eronat sentinţa pronunţată, recurenţii nefăcând altceva decât să se supună dispoziţiei instanţei. De asemenea, nu este echitabil a se pretinde unui justiţiabil o cunoaştere profundă a regulilor de aplicare în timp a legii procesual civile, iar eroare comisă de prima instanţă cu privire la aceeaşi chestiune litigioasă să fie ignorată.
Afirmaţiile recurenţilor privitoare la imposibilitatea declarării căii de atac din motive obiective precum internarea medicală, respectiv comunicarea eronată a sentinţei nu pot fi reţinute deoarece acestea sunt lipsite de suport probator. În acesta sens se observă că înscrisul depus de către pârâtul C.V. ( f. 284 ) nu face referire la o eventuală spitalizare a recurentului în clinica austriacă în intervalul 04.02.2014 -
28.02.2014, ci doar la faptul că această unitate sanitară a realizat un serviciu medical pentru pârât fără a se preciza perioada internării medicale. De asemenea nu pot fi primite nici susţinerile celuilalt pârât privitoare la nevalabilitatea comunicării sentinţei recurate în condiţiile în care în cuprinsul procesului verbal de predare ( f. 334 dosar fond ) agentul procedural a consemnat că a înmânat sentinţa civilă nr. 2033/2013 chiar pârâtului S.G., iar contestarea acestui fapt nu s-a realizat în condiţii procedurale prin parcurgerea procedurii de înscriere în fals. Partea care contestă menţiuni din procesul verbal de înmânare a actelor de procedură ce atestă constatări personale ale agentului procedural are obligaţia de a se înscrie în fals deoarece prevederile art. 100 alin. 4 C.proc.civ. conferă procesului-verbal întocmit de agentul procedural forţă probantă până la înscrierea în fals.
Cu toate acestea, pentru argumentele expuse în paragrafele precedente, Curtea va admite cererile de repunere în termenul de declarare a recursului pentru a împiedica privarea recurenţilor de o cale efectivă de atac printr-un concurs de împrejurări neimputabile acestora izvorând din interpretarea şi aplicare greşită a regulilor privind aplicarea în timp a legii procesual civile din partea judecătorului sindic.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:
Lichidatorul judiciar S. SPRL al debitoarei G.W. SRL a solicitat în temeiul art.138 alin.1 lit.a, c, d şi e din Legea nr.85/2006 obligarea pârâţilor S.G., P.I., R.T.V. şi C.V., în solidar, la plata sumei de 1.946.627,68 lei, reprezentând întregul pasiv al debitoarei.
În motivarea cererii s-a susţinut în esenţă că pârâţii se fac vinovaţi de comiterea următoarelor fapte:
1. Folosirea bunurilor sau creditelor persoanei juridice în folosul propriu sau al altei persoane - faptă prev.de art.138 alin.1 lit.a din Legea nr.85/2006- dedusă din împrejurarea nepredării şi nejustificării modului de ieşire din patrimoniu a bunurilor în valoare de 1.555.830,36 lei şi a sumei de 91.796 lei, evidenţiată scriptic în balanţa de verificare şi neidentificată în casierie sau conturile bancare ale debitoarei şi din împrejurarea nerecuperării creanţelor în sumă totală de 731.664,12 lei, bucuri cu care figura în evidenţele contabile la data de 30.06.2008.
2. Continuarea unei activităţi în interes personal, care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăţi - fapta prev. de art.138 alin.1 lit.c din Leg.nr.85/2006- întemeiată pe faptul că deşi în perioada 2006 - 30.06.2008 activul net contabil al debitoarei a fost în permanenţă negativ pârâţii au angajat credite bancare şi au achiziţionat materie primă fără a introduce o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei. Continuarea activităţii în interes personal rezultă din aceea că pârâţii S.G., P.I. şi Roman Trandafir erau şi angajaţi ai societăţii şi realizau venituri din activitatea acesteia, iar pârâtul C.V. era proprietarul spaţiilor închiriate de către debitoare iar stocurile în valoare de 571.520 lei care nu se mai regăsesc faptic au rămas în spaţiile deţinute de pârâtul C.V..
3. Au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea - fapte prev.de art.138 alin.1 lit.d din Leg.nr.85/2006 desprinsă din faptul că pârâţii au ţinut doar o contabilitate sintetică, iar nu una analitică din care să reiasă fiecare furnizor în parte, fiecare debitor şi o listă de inventar a bunurilor, iar după data de 30.06.2008 nu a mai fost ţinută nicio evidenţă contabilă.
4. Deturnarea sau ascunderea unei părţi din activul persoanei juridice -fapta prev.de art.138 alin.1 lit.e din Leg.nr.85/2006. Pentru susţinerea acestei fapte s-a arătat că atât stocurile în valoare e 571.520 lei cât şi suma de 91.796 lei au fost ascunse de pârâţi, nefiind predate pentru valorificarea lor în vederea plăţii pasivului.
Prin sentinţa civilă nr. 2033/08.11.2013, pronunţată de judecătorul-sindic în dosar nr. 1751/ll2/2008- Anexa B, a fost admisă în parte acţiunea formulată de lichidatorul judiciar S. SPRL împotriva pârâţilor S.G., R.T.V. şi C.V. fiind obligaţi să plătească, în solidar, în favoarea debitoarei G.W. SRL suma de 2.379.290,48 lei reprezentând parte din pasivul societăţii debitoare. Acţiunea a fost respinsă faţă de pârâtul P.I..
Judecătorul sindic a reţinut în sarcina S.G., R.T.V. şi C.V. comiterea tuturor faptelor descrise de către lichidatorul judiciar în acţiunea introductivă, însă a apreciat că raportul de cauzalitate subzistă doar pentru o parte din prejudiciu, sens în care i-a obligata la plata unei părţi din pasiv, până la concurenţa sumei de 2.379.290,48 lei.
Aceste statuări sunt criticate de către doi dintre pârâţi, respectiv de către S.G. şi C.V. care solicită, în principal, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în contextul în care probaţiunea administrată nu respectă exigenţele unui proces echitabil, iar analiza efectuată de tribunal este una superficială, care nu răspunde apărărilor formulate prin întâmpinare.
Curtea va achiesa primei solicitări de casare a sentinţei recurate, constatând că judecătorul sindic a pronunţat o hotărâre nelegală, raportându-se la un singur mijloc de probă administrat cu nesocotirea dreptului la apărare, în privinţa căruia inclusiv judecătorul sindic a admis că e lovit de nulitate şi a dispus refacerea actului de procedură, măsură care însă nu a avut nicio finalitate.
Curtea constată că această manieră de soluţionare a litigiului nu este de natură să respecte exigenţele instituite prin textul art. 129 alin. 5 şi art. 261 alin. 1 pct. 5 C.pr.civ. de la 1865, nefiind administrate probele necesare pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt şi nefiind indicate motivele pentru care au fost înlăturate unele argumente şi apărări care sunt esenţiale în economia cauzei.
Pentru a statua în acest sens, Curtea a luat în considerare următoarele aspecte.
În primul rând, Curtea ia act de faptul că pârâţii S.G., R.T.V. şi C.V. nu au făcut parte dintr-un organ colectiv de conducere al debitoarei, ci au administrat societate falită pe perioade succesive de timp, după cum urmează: S.G. în perioada
12.06.2006- 14.11.2007, C.V. 14.11.2007-14.02.2008 şi Roman Trandafir
14.02.2008- 19.09.2008.
Faţă de această împrejurare de fapt, apărările pârâţilor prin care se solicita ca analiza raportului de cauzalitate cu privire la apariţia stării de insolvenţă să se realizeze prin raportare la situaţia financiară a debitoarei din mandatul fiecăruia erau pertinente şi acestea trebuiau să îşi găsească răspuns în considerentele hotărârii pronunţate. Curtea constată însă că motivarea sentinţei recurate nu cuprinde o analiză particulară a faptelor săvârşite în mandatul fiecărui pârât ci faptele prezentate de lichidatorul judiciar în acţiunea introductivă sunt reţinute în sarcina fiecărui pârât fără o justificare punctuală a reţineri acestei stări de fapt.
Din această perspectivă, Curtea apreciază că o relevanţă deosebită prezenta apărarea pârâtului S.G. care a afirmat pe de o parte că în mandatul său contabilitatea sa a fost ţinută în conformitate cu legea de o societate cu care a încheiat un contract de prestări servicii, SC L. SRL, iar pe de altă parte a susţinut că nepredarea stocurilor şi bunurilor evidenţiate în balanţa contabilă din 30.06.2008 nu îi este imputabilă deoarece la momentul respectiv nu mai îndeplinea funcţia de administrator, funcţia aparţinând pârâtului R.T.V.. În acelaşi context pârâtul S.G. a mai depus un proces verbal al AGA întocmit în 12.11.2007 cu ocazia predării gestiunii debitoarei la încetarea mandatului său care individualizează situaţia furnizorilor, a clienţilor şi a stocurilor. Judecătorul sindic nu a argumentat în nici un fel de ce a înlăturat aceste înscrisuri şi apărări, deşi erau esenţiale pentru dezlegarea raportului juridic litigios. O astfel de atitudine echivalează cu o necercetare judecătorească efectivă a fondului cauzei, aspect de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil al părţilor.
Se constată aşadar că judecătorul-sindic a dispus ca pârâţii C.V., S.G. şi R.T.V. să fie ţinuţi în solidar, omiţând însă să cerceteze dacă apariţia stării de insolvenţă este contemporană sau anterioară perioadei de timp în care şi-au exercitat mandatul.
În al doilea rând, Curtea constată că administrarea probaţiunii în faţa primei instanţe s-a realizat cu încălcarea flagrantă a dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii.
Sub acest aspect, Curtea ia act că judecătorul sindic a încuviinţat la solicitarea pârâtului R.T.V. efectuarea unei expertize contabile prin încheierea din data de 15 decembrie 2009. La un termen de judecată ulterior 23.02.2010, judecătorul sindic a încuviinţat cererile pârâţilor P.I. şi S.G. de participare a unui expert parte la efectuarea raportului de expertiză ( f. 121 ). Raportul de expertiză contabilă a fost efectuat de expertul desemnat de instanţă, G. V., fără informarea prealabilă a experţilor-parte încuviinţaţi de judecătorul sindic, fiind depus la dosarul cauzei la data de 24 mai 2011.
La termenul din 30 martie 2012, termen până la care dosarul a fost amânat în mod repetat pentru lipsă de procedură, pârâţii S.G. şi P.I. au solicitat refacerea raportului de expertiză învederând că acesta a fost întocmit fără participarea experţilor parte încuviinţaţi de către instanţă. Totodată printr-un alt script depus la dosar pârâtul S.G. a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză în cuprinsul căruia s-a arătat că expertul contabil a pornit de la premise greşite în ce priveşte durata mandatelor administratorilor, fiind în eroare asupra datei încetării mandatului său.
La termenul din 30 martie 2012, judecătorul sindic a încuviinţat cererea pârâţilor privind efectuarea unei noi expertize contabile, cu participarea experţilor parte încuviinţaţi în şedinţa publică din 23.02.2010. Pentru efectuarea expertizei a fost desemnat un nou expert, respectiv domnul S.I..
Noul raport de expertiză nu a mai fost efectuat deoarece lichidatorul judiciar a refuzat să predea expertului contabil documentele contabile ale debitoarei.
Deşi nu a dispus în mod explicit anularea raportului de expertiză contabilă efectuat de G.V., singura concluzie logică care se poate desprinde din interpretarea logico-sistematică a măsurilor dispuse de judecătorul sindic la termenul din 30 martie 2012 este aceea că prima instanţă a considerat că raportul de expertiză este lovit de nulitate, doar astfel justificându-se măsura de refacere a acestui act de procedură de către un alt expert contabil. În ipoteza în care judecătorul sindic ar fi apreciat că viciul de procedură derivat din necitarea experţilor-parte poate fi acoperit ar fi dispus doar completarea sau lămurirea primului raport de către expertul G.V. Măsura refacerii integrale a raportului de expertiză echivalează în mod neîndoielnic cu anularea primului raport.
În aceste circumstanţe, devine inexplicabilă conduita judecătorului sindic care fără a aplica vreo amendă judiciară lichidatorului judiciar pentru refuzul de a pune actele contabile la dispoziţia expertului reţine cauza în pronunţare la data de 25 octombrie 2013 şi nu motivează în nici un fel măsura de revenire asupra probei încuviinţate. În plus în cuprinsul considerentelor judecătorul sindic face trimitere la concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat de expertul G.V., mijloc de probă lovit de nulitate după cum s-a argumentat într-un paragraf anterior. Aşadar, în condiţiile în care întreaga argumentaţie a judecătorului sindic se sprijină pe un mijloc de probă administrat cu nesocotirea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii se poate susţine că hotărârea pronunţată este lipsită de orice suport probator, echivalând cu o necercetare a fondului cauzei.
Neefectuarea lucrării de expertiză contabilă sub motiv că documentele contabile nu au fost predate de lichidatorul judiciar noului expert desemnat în cauză nu poate fi primită cu atât mai mult cu cât în cauză există certitudinea că actele contabile ale debitoarei există şi au fost predate de ultimul administrator al debitoarei, R.T.V., primului expert contabil, G.V. care la rândul său le-a restituit lichidatorului judiciar S. SPRL, aspecte de fapt ce rezultă din consemnările efectuate în cuprinsul încheierii de şedinţă din 1 februarie 2013. Este inadmisibil ca lichidatorul judiciar, organ abilitat de lege să administreze procedura colectivă a insolvenţei, să obstrucţioneze prin propria conduită înfăptuirea justiţiei prin împiedecarea accesului expertului contabil la actele necesare efectuării raportului de expertiză contabilă.
De asemenea este regretabil faptul că judecătorul sindic nu a manifestat un rol activ în cauză pentru a stabili cu certitudine care sunt persoanele ce se fac responsabile de nepunerea la dispoziţie a actelor necesare efectuării expertizei şi nu a recurs la măsurile de constrângere reglementate de art. 1081 alin. 1 lit. h CPC şi art. 22 din Legea nr. 85/2006.
Doar prin efectuarea raportului de expertiză contabilă se poate verifica dacă faptele reclamate precum cea de a folosi în interes propriu bunuri în valoare de 2.379.290,48 lei lei, de continuarea a unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăţi, de neţinere a contabilităţii conform cu legea ori de ascundere a unei părţi din activul debitoarei au fost săvârşite de pârâţi, dacă există raport de cauzalitate între aceste fapte, distinct pentru fiecare administrator social şi ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă, de cuantificare a prejudiciului pentru fiecare faptă, în parte.
Mai mult, instanţa de control judiciar nu poate verifica modul in care judecatorul-sindic a analizat întrunirea cerinţelor impuse de legea insolvenţei pentru angajarea răspunderii pe temeiul prevăzut de art. 138 lit. c cât timp nu s-a indicat în concret care a fost momentul contractării creditelor şi a încheierii contractelor de leasing, care era nivelul datoriilor, care era situaţia încasărilor care era situaţia clienţilor neîncasaţi, cu o raportare strictă la mandatul fiecărui pârât.
Prin urmare, Curtea constată că tribunalul a analizat doar la modul general chestiunile litigioase deduse judecăţii, fără a se pronunţa, în mod efectiv şi în substanţă, cu privire la ele.
Or, în cazul unor elemente cu incidenţa decisivă, se impunea un răspuns explicit faţă de chestiunile invocate, în concordanţă cu importanţa acestor elemente pentru soluţionarea cauzei. Neanalizarea şi nesoluţionarea pe fond a argumentelor pârâţilor, de o manieră care să fie compatibilă cu jurisprudenţa în materie a CEDO, este de natură să atragă incidenţa prevederilor art. 312 alin. 3 şi 5 referitoare la casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, cu respectarea dreptului părţilor de a-şi proba în condiţii de contradictorialitate afirmaţiile şi de a beneficia de toate gradele de jurisdicţie prevăzute de lege referitor la chestiunile deduse judecăţii.
În rejudecare, tribunalul va dispune efectuarea unei expertize contabile care să stabilească realitatea economico - financiară a debitoarei, raportat la durata mandatului fiecărui administrator statutar, pârâţii deţinând această funcţie după cum urmează: S.G. în perioada 12.06.2006- 14.11.2007, C.V. în perioada 14.11.2007
14.02.2008 şi R.T. în perioada 14.02.2008- 19.09.2008.
De asemenea prin raportul de expertiză se va clarifica modalitatea de conducere a contabilităţii debitoarei în fiecare mandat, respectiv dacă au fost respectate exigenţele de ţinere a contabilităţii în conformitate cu legea, iar în caz contrar vor fi indicate neregulile sesizate, persoanele responsabile de comiterea acestora şi dacă eventualele neregularităţi depistate se află sau nu în raport de cauzalitate cu ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă.
Referitor la acuzaţia adusă tuturor pârâţilor constând în neefectuarea demersurilor pentru recuperarea creanţelor în sumă de 731.664,12 lei, se va solicita expertului să identifice nivelul creanţelor de recuperat la sfârşitul mandatului fiecărui administrator, vechimea acestor creanţe şi dacă documentele predate după deschiderea procedurii insolvenţei permiteau lichidatorului judiciar iniţierea demersurilor pentru recuperarea acestor creanţe, respectiv dacă era posibilă identificarea întinderii creanţei, a debitorului şi a documentelor justificative.
Cât priveşte fapta de a contracta credite pentru procurarea de fonduri şi de a prelua contractele de leasing în vederea achiziţionării echipamentelor tehnologice, aceasta trebuie analizată de judecătorul sindic din perspectiva gradului de expunere al debitoarei la riscul pieţei financiar-bancare, sens în care expertul contabil va trebui să stabilească dacă existau premisele unei relansării reale şi viabile a activităţii debitoarei în cazul recurgerii la aceste mijloace de finanţare sau sarcina financiară asumată era una exorbitantă, putând fi anticipat falimentul debitoarei. Totodată, cercetarea judecătorească urmează a stabili dacă contractarea creditelor şi preluarea contractelor de leasing este rezultatul hotărârii adunării generale a asociaţilor.
Se va proceda de asemenea la verificarea momentului contractării creditelor şi a încheierii contractelor de leasing şi la stabilirea nivelului datoriilor, a situaţiei încasărilor, a nivelului stocurilor de produse finite şi de materie primă, cu o raportare strictă la mandatul fiecărui pârât.
Totodată se va cerceta care au fost beneficiile obţinute de cei trei pârâţi din activitatea debitoarei sub formă de salarii, dividende sau derularea unor contracte cu societăţi administrate de către pârâţi, şi în special cele derulate cu societăţile administrate de pârâtul C.V..
Judecătorul sindic cu ocazia rejudecării cauzei se va pronunţa asupra tuturor apărărilor şi cererilor în probaţiune formulate de pârâţii C.V., S.G. şi R.T.V..
Având în vedere împrejurarea că prin hotărârea recurată s-a dispus obligarea în solidar a tuturor celor trei pârâţi care au îndeplinit funcţia de administratori ai debitoarei SC G.W. SRL la plata unei părţi din pasivul societăţii debitoare, fiind în prezenţa unei coparticipări procesuale obligatorii, Curtea va extinde efectele casării hotărârii şi asupra dispoziţiei privind obligarea pârâtului R.T.V. la plata unei părţi din pasivul societăţii, chiar dacă acesta din urmă nu a exercitat calea de atac prescrisă de lege.
Pentru a statua în acest sens, Curtea s-a raportat la împrejurarea că în caz de coparticipare procesuală, de la regula independentei procesuale a părţilor, prevederile alin. 2 al art. 48 C.P.C. instituie o excepţie, care stabileşte că actele de procedura îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviinţate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedura folosesc şi celorlalţi, dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor.
Prin expresia "acte de procedura", folosită în alin. 2 al art. 48 Cod procedura civilă, trebuie sa se înţeleagă orice acte făcute în cursul şi în cadrul procesului civil, atât de către instanţa de judecată cât şi de ceilalţi coparticipanţi la proces, categorie în care trebuie inclusă şi cererea de exercitare a unei cai de atac.
Prin urmare, întrucât Legea insolvenţei instituie un caz de răspundere solidară în cazul pluralităţii de administratori, exercitarea caii de atac a recursului de către unul dintre ei va folosi şi celorlalţi, în sensul ca efectele admiterii recursului se vor extinde şi asupra părţilor care nu au declarat recurs.
Efectele admiterii recursului nu vor fi extinse şi asupra pârâtului P.I. deoarece faţă de acesta judecătorul sindic a respins în primă instanţă cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale, astfel că exercitarea căii de atac de către ceilalţi doi pârâţi nu îi profită. În lipsa exercitării recursului de către lichidatorul judiciar hotărârea primei instanţe a rămas irevocabilă în privinţa pârâtului P.I.
Cu ocazia rejudecării, judecătorul sindic va da eficienţă, dacă va fi cazul, şi principiului "non reformatio in pejus", care presupune ca părţilor care au exercitat o cale de atac să nu li se agraveze, prin soluţia dată de instanţa de trimitere, situaţia stabilită prin hotărârea recurată iniţial. Acest principiu trebuie avut în vedere faţă de împrejurarea că lichidatorul judiciar S. SPRL nu a recurat hotărârea pronunţată în primul ciclu procesual.
| ← Societate comercială. Cerere de dizolvare formulată de unul... | Insolvenţă. Angajarea răspunderii personale a... → |
|---|
