Sentința civilă nr. 530/2013. Răspundere organe de conducere. Faliment, procedura insolvenței
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
TRIBUNALUL SPECIALIZAT C. DOSAR NR._ /a2
Cod operator date cu caracter personal 11553
SENTINȚA CIVILĂ NR.530/2013
Ședința publică din data de_ Instanța este constituită din: JUDECĂTOR SINDIC: C. C.
GREFIER: T. B.
Pe rol fiind examinarea cererii de antrenare a răspunderii formulată de creditoarea ADMINISTRAȚIA F. P. A MUNICIPIULUI C. -N. prin D.G.F.P. A județului C.
împotriva pârâților C. C. M. și G. R. V., în cadrul procedurii de insolvență deschisă față de debitoarea SC C&R COMPANY SRL, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.85/2006.
La ambele apeluri nominale se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că dezbaterile pe fond și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de_, care este parte integrantă din prezenta sentință, când judecătorul sindic a amânat pronunțarea pentru data de azi.
JUDECĂTORUL SINDIC,
Prin cererea înregistrată la data de 28 noiembrie 2012 în dosarul cu nr. de mai sus, creditoarea A.F.P. C. -N. prin D.G.F.P. C. i-a chemat în judecată pe pârâții C. C. M. și G. R. V., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata pasivului debitoarei SC C & R COMPANY SRL, conform tabelului definitiv al creanțelor, în sumă de 1.056.799 lei.
În motivarea cererii creditoarea a susținut că la data deschiderii procedurii insolvenței împotriva debitoarei dispusă prin încheierea civilă nr.1885/_ pârâții dețineau calitatea de administratori statutari ai persoanei juridice.
S-a mai reținut că prin decizia de impunere nr.713/_ emisă în baza raportului de inspecție fiscală nr.744/_ a fost stabilită în sarcina debitoarei obligația de plată a sumei de 843.471 lei din care 811.769 lei reprezintă TVA și 31.702 lei dobânzi pentru TVA aferente perioadei_ -_ .
Stabilirea acestor debite s-a făcut prin luarea în considerare a faptului că debitoarea a achiziționat autoturisme second hand din comunitatea Europeană, pe care le-a revândut în țară către diverse persoane fizice, aplicând cota de TVA doar asupra marjei de profit, în condițiile în care debitoarea nu îndeplinea cerințele necesare aplicării regimului special de taxare prev. de art.1522C.fiscal.
S-a mai arătat că în urma controlului fiscal s-a procedat la recalcularea TVA datorat de contestatoare prin aplicarea cotei de TVA de 24% la prețul de vânzare al autovehiculelor și că în urma acestui calcul a rezultat o diferență de TVA colectată suplimentar în sumă de 773.908 lei.
Pentru un număr de 3 facturi cu TVA necolectat în sumă totală de 37.860 lei, se susține că debitoarea nu a înregistrat TVA în evidențele contabile aferente lunii iunie 2011 și nici în decontul de TVA.
În ceea ce privește regimul special de taxare, reclamanta susține că nu se aplică livrărilor de bunuri second hand achiziționate de Comunitate de la persoane care au beneficiat de scutire sau rambursare de TVA și că acest regim se aplică acestor achiziții doar în situația în care vânzătorul este persoană impozabilă revânzătoare, iar bunurile au fost taxate în statul membru de unde sunt furnizate conform regimului special.
Prin raportare la starea de fapt pretinsă, reclamanta susține că în sarcina pârâților poate fi reținută fapta prev. dE art.138 alin.1 lit.d și e din Legea nr.85/2006, considerându-se că nu a fost ținută contabilitatea în conformitate cu legea întrucât nu au fost înregistrate în contabilitate cele trei facturi la care s-a făcut referire mai sus și întrucât a fost deturnat sau ascuns o parte din activul persoanei juridice.
În susținerea cererii au fost invocate disp. art.7 alin.1 lit.e din Legea nr.31/1990 conform cărora administratorii sunt răspunzători față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea ori actul constitutiv le impun, apreciindu-se că au fost încălcate și dispozițiile Legii contabilității, în conformitate cu care administratorii erau obligați să asigure conducerea evidenței contabile a persoanei juridice, întocmirea acestora și depunerea la organele teritoriale ale MFP.
În plus, calitatea de administrator impune gestionarea cu atenție a patrimoniului și activității, iar încălcarea, din culpă sau cu intenție, a normelor legale ce au determinat prejudicierea creditorilor, atrage răspunderea administratorilor.
Pârâtul C. C. M. a depus la dosar la data de 13 februarie 2013, solicitând respingerea cererii formulat de creditoare, susținând că starea de insolvență a debitoarei a fost determinată de lipsa de lichidități și a contractelor în derulare, dar și de efectele generate de emiterea unei decizii fiscale ce vizează plata unor sume de bani incerte la data formulării cererii de angajare a răspunderii.
Aceasta în condițiile în care se susține că actul fiscal este contestat, litigiul aflându-se spre soluționare în recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Obligațiile fiscale suplimentare invocate de creditoare au făcut obiectul contestației înregistrate sub nr.34142/_, contestația fiind soluționată în procedura prealabilă prin respingere de către ANAF la_, emițându-se în acest sens decizia nr.94/_ .
Împotriva acestei decizii a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel C. în dosarul nr._ plângere administrativ-fiscală, prin sentința nr.428/8 iunie 2012 aceasta fiind respinsă de către instanță, ulterior fiind declarat recurs împotriva hotărârii adresat Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pârâtul consideră cererea formulată de reclamantă ca inadmisibilă, apreciind că cererile întemeiate pe disp. art.138 din Legea nr.85/2006 se soluționează în mod obligatoriu înainte de închiderea procedurii insolvenței, fiind invocate în acest sens și disp. art.136 din Legea nr.85/2006, conform cărora lichidatorul și judecătorul sindic sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură.
Se apreciază că cererea de stabilire a răspunderii patrimoniale nu reprezintă o acțiune de sine stătătoare, ci o cerere incidentă ce intervine într-un cadrul procesual preexistent și că atâta timp cât instanța s-a dezînvestit cu privire la cererea principală nu poate soluționa cererea incidentală.
În plus, s-a solicitat suspendarea soluționării cererii raportat la prev. art.244 C.pr.civ., în vederea soluționării recursului declarat împotriva deciziei pronunțate de C. ea de Apel C., întrucât a fost învestită instanța supremă cu analizarea legalității și temeiniciei deciziei nr.94/_, act fiscal de impunere emis de reclamantă.
Pe fondul cauzei, cererea de antrenare a răspunderii este apreciată ca neîntemeiată, apreciindu-se că în speță nu sunt îndeplinite condițiile generale de atragere a răspunderii personale, respectiv intenția, fapta ilicită, raportul de cauzalitate și prejudiciul.
Se consideră că răspunderea reglementată de disp. art.138 din Legea nr.85/2006 este o răspundere specială pentru care se impun a fi îndeplinite condițiile generale a răspunderii civile delictuale astfel cum reies din prev. art.998 și 999 C.civ., precum și condițiile speciale prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.
Pârâtul susține că antrenarea răspunderii în temeiul art.138 poate fi făcută doar în condițiile în care săvârșirea faptelor prevăzute de norma legală s-a făcut cu intenție și că intenția trebuie dovedită pentru a fi admisibilă acțiunea.
În stabilirea vinovăției este necesar să se stabilească și să se probeze forma subiectivă a faptei ilicite și dacă aceasta a existat în momentul săvârșirii faptei.
Doctrina și jurisprudența au stabilit că nu prezumția trebuie să stea la baza antrenării răspunderii unei persoanei, ci certitudinea respectiv fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, iar în speță doar soluționarea irevocabilă a acțiunii formulate pentru anularea actului fiscal poate să contribuie la conturarea acestei certitudini.
În ceea ce privește raportul de cauzalitate trebuie probat de lichidator, legiuitorul reglementând posibilitatea atragerii răspunderii administratorului statutar doar după administrarea unor dovezi pertinente și concludente care să conducă la concluzia că prin săvârșirea faptelor prevăzute de lege s-a ajuns la starea de insolvență.
Pârâtul susține că nu a cauzat cu intenție starea de insolvență a debitoarei și că nu există un raport de cauzalitate între faptele săvârșite de pârâți și intrarea debitoarei în stare de insolvență.
De altfel, și din raportul cauzelor și împrejurărilor care au determinat starea de insolvență a debitoarei rezultă faptul că activitatea administratorilor nu poate fi încadrată în una din faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006, lichidatorul judiciar susținând că această stare s-a datorat în principal unor factori obiectivi.
În ceea ce privește incidența în cauză a disp. art.138 alin.1 lit.d pârâtul susține că nu-i este aplicabilă, în condițiile în care toate actele financiar-contabile au fost întocmite și gestionate de către celălalt pârât G. R. .
În plus, se arată că lichidatorul judiciar a concluzionat că starea de insolvență a debitoarei era iminentă și în lipsa constatării existenței unor obligații de plată bugetare suplimentare, aspect care conduce la concluzia că pretinsa neținere a contabilității în conformitate cu prevederile legale ce a stat la baza deciziei de impunere a controlului fiscal a fost indiferentă pentru conturarea stării de insolvență a debitoarei.
În ceea ce privește întemeierea acțiunii pe prev. art.138 lit.e din legea nr.85/2006, pârâtul consideră că acțiunea reclamantei este nedovedită, susținerile reclamantei fiind incomplete în condițiile în care nu se indică facturile sau bunurile pentru care facturile nu ar fi fost înregistrate în contabilitate.
În ceea ce privește solidaritatea invocată de reclamantă, pârâtul susține că este necesar a se constata faptul că nu s-a implicat în nici un fel în conducerea activității și organizarea contabilității debitoarei și că i-a permis asociatului său G. R. V. să administreze în fapt societatea, iar părțile sociale și calitatea de administrator pe care le deținea erau strict formale.
Cele arătate în cererea de chemare în judecată sunt apreciate de către pârât ca fiind prezumții simple ce nu au nici un fundament juridic și că lipsa de implicare în activitatea debitoarei poate determina respingerea acțiunii, sens în care se invocă disp. art.138 alin.4 din Lege anr.85/2006.
Neimplicarea pârâtului în administrarea persoanei juridice în fapt se susține că ar rezulta și din actele depuse în anexă la întâmpinare, în condițiile în care nici una dintre situațiile financiar-contabile nu sunt însușite de pârât.
Pârâtul G. R. V. a depus la rândul său întâmpinare la dosar înregistrată la data de_, solicitând, în principal, respingerea acțiunii ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată.
Pârâtul a arătat că starea de insolvență a debitoarei a fost cauzată de criza economică și de faptul că solicitarea de mașini second hand a scăzut considerabil, un alt factor cauzato al acestei stări fiind lipsa lichidităților și a contractelor în derulare, dar și emiterea unei decizii fiscale cu sume de plată în sarcina debitoarei SC C & R COMPANY SRL, sume care stau și la baza admiterii cererii de angajare a răspunderii. Aceasta în condițiile în care actul fiscal este contestat, analizarea reglementării și temeiniciei deciziei fiscale aflându-se în recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Se mai arată că închiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei are drept consecință inadmisibilitatea acțiunii formulate de reclamantă, în condițiile în care cererile întemeiate pe disp. art.138 se soluționează obligatoriu înainte de închiderea procedurii insolvenței, invocându-se prev. art.137 din Legea nr.85/2006, precum și disp.art.11 lit.g din același act normativ, învestirea judecătorului sindic și soluționarea unei cereri de angajare a răspunderii fiind posibilă doar înainte de închiderea procedurii insolvenței și nu după închiderea acesteia.
În acest sens au fost invocate disp. art.17 C.pr.civ., conform cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.
Ori, atâta timp cât instanța s-a dezînvestit cu privire la cererea principală nu poate soluționa cererea incidentală.
Pârâtul consideră că doar executarea silită a unei eventuale hotărâri de angajare a răspunderii poate fi demarată după închiderea procedurii și că cererea întemeiată pe disp. art.138 vizând o procedură contencioasă nu poate fi concepută în afara procedurii insolvenței.
Pârâtul a formulat cerere de suspendare a soluționării cererii de angajare a răspunderii întemeiată pe disp. art.244 C.pr.civ. până la soluționarea dosarului nr._ aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În ceea ce privește fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, considerând, în esență, că în cauză nu sunt întrunite cerințele răspunderii personale, respectiv intenția, fapta ilicită, raportul de cauzalitate și prejudiciul, condiții pe care le reglementează și disp. art.998 și 999 C.civ.
Se susține că angajarea răspunderii poate fi dispusă doar în condițiile în care faptele prevăzute de art.138 au fost săvârșite cu intenție și această intenție trebuie să fi existat la momentul săvârșirii faptei.
Cu privire la raportul de cauzalitate se arată că trebuie probat de reclamantă, acesteia revenindu-i sarcina de a dovedi faptul că pârâtul a cauzat starea de insolență, legiuitorul neînțelegând să instituie o prezumție legală de vinovăție.
Se apreciază că starea de insolvență a debitoarei nu a fost cauzată cu intenție de pârât și că nu există un raport de cauzalitate între faptele săvârșite de acesta și intrarea debitoarei în stare de insolvență.
De altfel, inexistența unor fapte imputabile pârâtului este confirmată și de analiza pe care lichidatorul judiciar a făcut-o în raportul privind cauzele care a determinat starea de insolvență a debitoarei, lichidatorul apreciind că apariția acestei stări s-a datorat, în principal, unor factori obiectivi și că starea de insolvență era iminentă și în lipsa constatării existenței unor obligații de plată bugetare suplimentare.
Pârâtul consideră că reclamanta nu a dovedit faptul că evidența contabilă a debitoarei nu a fost condusă conform dispozițiilor legale și nici fapta de a fi deturnată sau ascunsă o parte din activul persoanei juridice, solicitând în consecință respingerea acțiunii.
În ceea ce privește cererea de suspendare formulată de ambii pârâți prin raportare la disp. art.244 pct.1 C.pr.civ., a fost soluționată în sensul respingerii astfel cum rezultă din practicaua hotărârii prezente, judecătorul sindic respingând și solicitarea pârâților de respingere a acțiunii ca inadmisibilă pentru considerentele reținute mai sus.
Analizând cererea de angajare a răspunderii, cu luarea în considerare a disp. art.138 lit. d și e din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic constată următoarele:
Conform dispozițiilor art.138 din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului persoană juridică ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de către membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului.
Cazurile de responsabilitate sunt limitate la comiterea faptelor prevăzute în aliniatul 1 al art.138 lit.a-g. Natura juridică a răspunderii membrilor organelor de conducere și control, precum și a oricărei alte persoane care a cauzat starea de insolvență decurge din natura raporturilor dintre aceste persoane și societate, fiind vorba de o răspundere civilă, patrimonială, iar sursa obligației încălcate determină natura răspunderii, în timp ce încălcarea unei obligații decurgând din contractul de mandat - cuprins în actul constitutiv - atrage răspunderea contractuală a administratorului, iar încălcarea unei obligații legale atrage răspunderea delictuală a administratorului.
Antrenarea răspunderii membrilor organelor de supraveghere și conducere precum și a oricărei alte persoane vinovată de producerea stării de insolvență a debitoarei presupune constatarea îndeplinirii unor condiții, respectiv prejudicierea creditorilor, fapta ilicită, existența raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și respectiv vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile, vinovăția putând să îmbrace și forma culpei.
Prejudiciul creditorilor constă în imposibilitatea încasării creanțelor scadente din cauza ajungerii debitoarei în insolvență, definită de art.3 ca fiind acea stare a patrimoniului debitoarei care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Constatarea stării de insolvență constituie o condiție pentru angajarea răspunderii, dat fiind faptul că are drept rezultat direct neplata datoriilor scadente față de către creditori și implicit prejudicierea acestora.
Referitor la raportul de cauzalitate textul legal, dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006, impun condiția ca fapta membrilor organelor de supraveghere și conducere ori fapta oricărei alte persoane să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență, prejudiciind astfel societatea și indirect creditorii săi.
Fapta trebuie să fi produs starea de insolvență, respectiv încetarea plăților.
Vinovăția poate îmbrăca forma culpei sau a intenției și trebuie să fi existat la data săvârșirii faptei. În măsura în care culpa îmbracă forma intenției, unele din faptele enumerate constituie de altfel infracțiuni.
Procedura de antrenare a răspunderii este reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006, având un caracter colectiv. Răspunderea poate fi antrenată pentru întregul prejudiciu produs prin fapta săvârșită, prejudiciu ce se raportează la întreaga masă a creditorilor.
Cererea de angajare a răspunderii împotriva celor doi pârâți care dețineau la data deschiderii procedurii și calitatea de administratori statutari ai debitoarei, aspect necontestat, a fost formulată de creditorul bugetar, în condițiile în care prevederile art.138 alin.3 din Legea nr.85/2006 conferă calitate procesuală activă creditorului care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală de a formula o astfel de cerere.
Din această perspectivă, judecătorul sindic reține faptul că titularul cererii deduse judecății întrunește cerințele prevăzute de lege care conferă legitimare procesuală activă instituției bugetare deținând mai mult de 50% din valoarea creanțelor înscrise în tabelul definitiv al creanțelor declarate împotriva averii debitoarei SC C & R COMPANY SRL.
De altfel, acest aspect nu a fost contestat de către pârâți.
Prin cererea cu care a fost învestit judecătorul sindic creditoarea a imputat celor doi pârâți săvârșirea unor fapte reglementate de art.138 lit. d și e din Legea nr.85/2006, respectiv neținerea contabilității în conformitate cu legea și ascunderea sau deturnarea unei părți din activul persoanei juridice.
Dispozițiile art.138 alin.1 din actul normativ invocat statuează asupra faptului că identificarea unor persoane cărora le-ar fi imputabilă starea de insolvență a debitorului în cadrul raportului prev. de art.59 alin.1 îndreptățește practicianul în insolvență să formuleze cerere de angajare a răspunderii, judecătorul sindic putând să dispună ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvență să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societăți precum și de orice alte persoane care a cauzat starea de insolvență a debitorului prin faptele limitativ prevăzute la lit.a-g.
Prin raportare la prev. art.59 alin.1 din Legea nr.85/2006, practicianul în insolvență a întocmit în cadrul procedurii insolvenței debitoarei SC C & R COMPANY SRL raportul cauzelor
și împrejurărilor care au condus debitoarea la starea de insolvență, analizând situația economico-financiară a debitoarei din perspectiva indicatorilor privind lichiditatea, evoluția activului necontabil, evoluția activului și pasivului, concluzionând în finalul acestui raport asupra cauzelor care au generat apariția stării de insolvență.
Astfel, această stare a ost cauzată, conform opiniilor exprimate de practician, de acumularea de datorii către bugetul de stat prin stabilirea obligațiilor suplimentare în urma controlului fiscal la care a fost supusă debitoarea, activitatea încetând începând cu anul 2012, persoana juridică aflându-se în imposibilitatea achitării datoriilor acumulate în 2011 și în imposibilitate de a-și redresa activitatea și de a achita sumele datorate creditorilor.
De altfel, procedura insolvenței, conform opiniei practicianului în insolvență, a fost declanșată de către societate debitoare ca urmare a situației de fapt constatate.
O altă cauză care a generat starea de insolvență a constituit-o, conform aceluiași practician, lipsa unei strategii necesare pentru redresarea persoanei juridice și managementul defectuos, consecința fiind obținerea unor rezultate negative ce s-au concretizat în pierderi substanțiale ce au consumat integral capitalul propriu.
În plus, indicatorii de lichiditate analizați s-au situat pe întreaga perioadă analizată sub nivelul optim, ceea ce denotă existența unor dificultăți în acoperirea obligațiilor curente.
Lipsa permanentă a disponibilităților bănești a avut drept consecință dificultăți în achitarea furnizorilor restanți, asociații creditând în anumite situații debitoarea cu bani proprii.
Judecătorul sindic reține din cuprinsul raportului întocmit în baza disp. art.59 alin.1 din Legea nr.85/2006, raportul publicat în BPOI nr.8270/_, faptul că nu au fost evidențiate persoane din categoriile prev. de art.138 alin.1 din legea nr.85/2006 vinovate de producerea stării de insolvență și că pârâții, administratori statutari ai persoanei juridice, nu au fost indicați de lichidator ca fiind persoane în sarcina cărora s-ar putea reține una din faptele prevăzute de lit.a-g din articolul menționat.
Reclamanta impută pârâților neconducerea evidenței contabile în conformitate cu dispozițiile legale, susținând în concret aptul că debitoarea a efectuat achiziții de autoturisme second hand din Comunitatea europeană, pentru care a aplicat regulile taxării inverse și că aceste autoturisme au fost revândute în țară către persoane fizice, aplicându-se cota de TVA doar asupra marjei de profit, potrivit regimului special de taxare prev. de art.1522C.fiscal.
Această faptă avut drept consecință stabilirea în sarcina debitoarei a unei obligații de plată suplimentare reprezentând TVA și dobânzi, pe perioada_ -_ .
În acest sens, s-a susținut că pentru un număr de 3 facturi debitoarea nu a înregistrat TVA în evidențele contabile pe luna iunie 2011 și nici în decontul de TVA.
Reclamanta nu a menționat care sunt facturile pentru care apreciază că în cauză administratorilor statutari ai debitoarei le este imputabilă fapta prev. de art.138 alin.1 lit.d din Legea nr.85/2006 și nu a făcut dovada faptului că în cauză sunt îndeplinite cerințele prev. de art.998, 999 C.civ., atragerea răspunderii pârâților fiind necesar să îndeplinească condițiile de admisibilitate specifice răspunderii civile delictuale.
Simpla susținere a reclamantei că pârâții în calitate de administratori statutari aveau obligați să conducă evidența contabilă nu poate fi reținută de judecătorul sindic ca fiind un motiv și o dovadă a faptului că pârâții nu și-au îndeplinit această obligație prevăzută de Legea nr.31/1990 în cuprinsul art.73, precum și de Legea contabilității invocată în susținerea cererii. Sarcina probei incumbă reclamantei, acesteia revenindu-i pe cale de consecință și obligația de a dovedi că neînregistrarea în contabilitate a celor trei facturi a fost cauza stării de
insolvență a debitoarei.
Chiar în condițiile în care fapta prevăzută de art.138 lit.d poate fi săvârșită și prin omisiune, cu intenție sau din culpă, judecătorul sindic apreciază că dovedirea raportului de cauzalitate dintre pretinsa faptă imputată pârâților și starea de insolvență a debitoarei care a generat, la rândul său, imposibilitatea creditorilor de a-și acoperi pasivul, revenea reclamantei și că simplele susțineri ale acesteia în sensul existenței faptei și a raportului de cauzalitate nu pot fi luate în considerare pentru angajarea răspunderii pârâților, în condițiile în care cauzele care au generat starea de insolvență determinate de practicianul în insolvență au fost identificate ca fiind altele decât cele reținute de reclamantă.
Emiterea deciziei de impunere de către reclamantă în urma inspecției fiscale efectuate asupra activității desfășurate de debitoarea SC C & R COMPANY SRL a avut drept consecință imposibilitatea acesteia de a-și mai achita datoriile scadente, agravând starea de insolvență, stare care a fost anterioară emiterii deciziei de impunere nrt.713/_ .
De altfel, practicianul în insolvență a arătat în cuprinsul raportului reglementat de prev. art.59 alin.1 faptul că debitoarea s-a confruntat în permanență cu o lipsă de lichidități, de disponibilități bănești, care au generat dificultăți în achitarea furnizorilor restanți, situație în care asociații au creditat debitoarea în vederea continuării activității.
Indicatorii de lichiditate s-au situat sub nivelul optim, lichiditatea și solvabilitatea financiară exprimând capacitatea unei societăți comerciale de a face față plăților scadente,
lichiditatea fiind percepută ca fiind capacitatea unor active de a fi transformate la un moment dat în bani, respectiv capacitatea persoanei juridice de a satisface prompt din disponibilitățile bănești și alte plasamente lichide obligațiile exigibile.
Valorile indicatorilor de lichiditate nu s-au încadrat în ceea ce o privește pe debitoare în perioada 2010-2012 în intervalul considerat optim, cuprins între 0,6-1%, fapt ce denotă împrejurarea că pârâta a avut și anterior emiterii deciziei de impunere o stare de insolvență cel puțin iminentă.
De altfel, cererea de deschidere a procedurii a fost formulată de către debitoare în urma emiterii deciziei de impunere, în situația în care anterior înregistrase dificultăți în achitarea datoriilor scadente către furnizori.
Față de considerentele mai sus reținute, judecătorul sindic apreciază că nu poate fi reținută în sarcina pârâților fapta imputată reglementată de disp. art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, respectiv neținerea contabilității în conformitate cu legea.
Nici în ceea ce privește incidența în cauză a disp. art.138 lit.e din Legea nr.85/2006 nu poate fi reținută în cauză, judecătorul sindic considerând că reclamanta nu a făcut dovada faptului că pârâții au ascuns sau au deturnat o parte din activul persoanei juridice, nefiind prezentate pretinsele fapte imputate pârâților, neînregistrarea în contabilitate a celor trei facturi, neidentificate de reclamantă, care a generat obligații de plată suplimentare în ceea ce privește TVA, neputând fi încadrată în norma legală enunțată.
Fapta de deturnare sau ascundere a unei părți din activul persoanei juridice este o faptă care se săvârșește cu intenție, ori reclamanta nu a dovedit în cazul în speță intenția administratorilor statutari de a săvârși pretinsa faptă imputată și nici existența raportului de cauzalitate dintre aceasta și starea de insolvență a debitoarei.
Starea de insolvență se impune a fi analizată prin raportare la faptele pârâților anterioare deschiderii procedurii ori, din această perspectivă, reclamantei, prin raportare la disp. art.1169 C.civ., îi revenea sarcina probei, simpla afirmare a faptului că pârâții au ascuns sau au deturnat o parte din activul debitoarei neputând fi considerată ca o dovadă a producerii acesteia.
De altfel, pârâtul C. C. M. a susținut că nu a efectuat acte de administrare în ceea ce o privește pe debitoare, susținerile acestuia nefiind infirmate de către pârâtul G. R.
V., din această perspectivă judecătorul sindic considerând că nu s-a făcut dovada faptului susținut de reclamantă că prin pasivitatea sa pârâtul C. ar fi cauzat starea de insolvență a debitoarei.
Judecătorul sindic apreciază, în concluzie, că se impune a fi respinsă cererea formulată de reclamanta A.F.P. C. -N. prin D.G.F.P. C. împotriva pârâților, cerere având ca obiect obligarea acestora în solidar la plata pasivului debitoarei, nefiind dovedit faptul că aceștia au cauzat starea de insolvență a SC C & R COMPANY SRL prin raportare la disp. art.138 lit.d și e din Legea nr.85/2006.
Cheltuieli de judecată nu s-au solicitat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ș T E :
Respinge cererea formulată de creditoarea ADMINISTRAȚIA F. P. A MUNICIPIULUI C. -N. prin D. G. A F. P. A J. C. împotriva pârâților C.
C. M., cu domiciliul procesual ales în C. -N., Calea Dorobanților nr.22, ap.3B-D, jud.C., la sediul Cabinetului de avocat Borșa D. Cristina și G. R. V., dom. în C. -N.
, str.A. V. nr.42, ap.33, jud.C., cerere având ca obiect obligarea pârâților, în solidar, la plata pasivului debitoarei SC C & R COMPANY SRL în cuantum de 1.056.799 lei.
Definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în termen de 7 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din 21 februarie 2013.
JUDECĂTOR SINDIC, GREFIER,
C. C. T. B.
Red.CC/MM 5 ex./_
| ← Sentința civilă nr. 178/2013. Răspundere organe de conducere.... | Sentința civilă nr. 1101/2013. Răspundere organe de... → |
|---|
