Decizia civilă nr. 1031/2013. Refuz acordare drepturi protectie sociala
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 1031/2013
Ședința publică din data de 30 Ianuarie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE D. M. JUDECĂTOR F. T. JUDECĂTOR M. H. GREFIER D. C.
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de reclamanta M. S. și pârâta A. J. PENTRU P. ȘI I. S. C. împotriva sentinței civile nr. 5797 din data de_ pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr._, având ca obiect - refuz acordare drepturi protecție sociala (persoane cu handicap, protecția copilului) indemnizație pentru creșterea copilului.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta- reclamantă prin avocat O. Podaru, în baza împuternicirii avocațială nr. 0. din data de_, aflată la fila 31 din dosar, lipsind recurenta-pârâtă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apărătorul recurentei-reclamante relevă că a intrat în posesia încheierii de îndreptare a erorii materiale, care la rândul ei conține o altă eroare materială, dar pe care nu o apreciază esențială.
Nemaifiind excepții de invocat și cereri de formulat, instanța declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentantul recurentei-reclamante solicită admiterea recursului declarat de M. S. și modificarea sentinței civile nr. 5797 din_ pronunțată de Tribunalul Cluj, în sensul obligării pârâtei la emiterea în favoarea reclamantei a unei decizii prin care să dispună recunoașterea dreptului la plata indemnizației lunare pentru perioada iunie 2007-februarie 2009, alocarea și plata acestei sume.
Totodată solicită respingerea recursului declarat de pârâtă.
Cu privire la prescripția aplicabilă drepturilor de genul celor care fac obiectul prezentei spețe se arată că pe de o parte există reglementările dreptului comun în materie, reprezentat de Decretul nr. 167/1958, iar pe de altă parte există reglementările speciale, cuprinse în Legea nr. 554/2004, la care OUG nr. 148/2005 face trimitere.
Atât timp cât art. 11 din Legea nr. 554/2004 reglementează prescripția,
"cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni";, apreciază că această reglementare este aplicabilă.
De regulă nu există două termene de prescripție pentru același drept, existând eventual un termen de prescripție combinat cu un termen de decădere.
Din această perspectivă nu se poate aplica decât reglementarea specială, care o înlătură pe cea generală, în speță termenul de prescripție aplicabil este cel de 6
luni și curge de la momentul indicat în art. 11 al. 1 lit. b din Legea nr. 554/2004, respectiv de la data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii.
Raportat la aceste aspect, acțiunea nu este prescrisă.
În susținerea recursului declarat de către reclamantă se arată că instanța de fond nu a motivat care au fost considerentele pentru care a înlăturat de la aplicabilitate reglementarea specială, ceea ce constituie un viciu evident.
O altă chestiune vizează momentul de la care începe dreptul de prescripție și se pune întrebarea dacă în prezenta speță prezintă sau nu relevanță faptul că s-a pronunțat Decizie nr. 26/2011 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat recursul în interesul legii.
În opinia sa, dreptul material la acțiune constă în posibilitatea titularului de a obține, prin constrângere, executarea unei prestații, recunoașterea unui drept sau aplicarea unei sancțiuni civile. Dreptul la acțiune a luat naștere în momentul în care reclamanta a dobândit posibilitatea de a solicita și obține obligarea pârâtei la respectarea dreptului de creanță cu privire la indemnizația de creștere a copilului, iar acest moment este cel al pronunțării Deciziei nr. 26/2011, prin care a fost tranșată problema interpretării și aplicării dispozițiilor art. 1 al. 1 și art. 6 al. 1 din OUG 148/2005, întrucât din acest moment creanța a devenit certă, lichidă și exigibilă, iar dreptul la acțiune a devenit unul efectiv.
Chiar dacă instanța va respinge argumentele prezentate cu privire la aplicabilitatea termenului de prescripție prevăzut de Legea nr. 554/2004, apreciază că în eventualitatea aplicabilității termenului de prescripție de 3 ani, acesta nu poate curge decât din momentul în care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin decizia în recursul în interesul legii.
Fiind întrebat cu privire la aplicabilitatea termenului de prescripție de 5 ani și a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, reprezentantul recurentei- reclamante apreciază că nu sunt aplicabile dispozițiile legale evocate, întrucât prevăd o situație specială.
Față de aceste considerente solicită admiterea recursului declarat de către recurenta-reclamantă, fără acordarea cheltuielilor de judecată și depune la dosar concluzii scrise.
Curtea, raportat la concluziile părților prezente și actele dosarului, reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 5797 din 28 mai 2012 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C.
s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta M. S. în contradictoriu cu pârâta A. J. PENTRU P.
S. C. .
S-a constatat prescrisă acțiunea pentru perioada_ -_ . S-a dispus anularea adresei nr.7809 din_ emisă de pârâtă.
A fost obligată pârâta să emită o decizie prin care sa i se recunoasca reclamantei dreptul la plata indemnizației lunare pentru creșterea celui de al doilea copil născut dintr-o sarcina gemelară.
A fost obligată pârâta să îi plătească reclamantei indemnizația lunară pentru creșterea copilului de 600 de lei, începând cu data de_, pâna la data de_ .
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
În fapt, la data de_ reclamanta M. S. a născut doi gemeni, pe numiții M. și M. I. atan, iar în perioada_ -_ a beneficiat de drepturile bănești aferente indemnizației de creștere a copilului în cuantum de
600 lei/lună, fără să-i fie recunoscut dreptul la indemnizație pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară.
Prin răspunsul cu nr. 7809/_ emis de pârâta A.J.P.S. C., s-a respins cererea reclamantei privind acordarea indemnizației pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, în conformitate cu prevederile OUG nr.148/2005 și HG nr.1025/2006.
Cu privire la excepția prescrierii dreptului la acțiune, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit așa încât se fac aplicabile prevederile Decretului Lege nr. 167/1958
în care se prevede la art.3 că termenul prescripției este de 3 ani
Tribunalul a apreciat că, potrivit prevederilor art.13 lit.(c)din același act normativ, cursul prescripției a fost întrerupt de la data înregistrării reclamației administrative, adică_ .
Pe fondul cauzei, s-au constatat următoarele:
Prin Decizia nr.26 în dosarul nr. 21/2011
au fost admise recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Colegiul de conducere al Curții de Apel Iași, și în consecință:
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.1 alin.1 și art.6 alin.1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că, până la intrarea în vigoare a Legii nr.239/2009 pentru modificarea art.2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.148/2005, indemnizația lunară pentru creșterea copilului prevăzută de art.1 alin.1 din ordonanță se acordă pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, în cuantum de:800 lei pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2006; 600
lei pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2008; 600 lei sau, opțional, 85% din media veniturilor pe ultimele 12 luni, dar nu mai mult de 4000 de lei pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 17 iunie 2009.
Fiind obligatorii pentru instanțele de judecată soluțiile pronunțate de I. Curte de C. și Justiție în recursurile în interesul legii, Tribunalul a admis în parte acțiunea reclamantei cu consecința anulării adresei nr.7809 din_ și a obligat-o pe pârâtă să emită o decizie prin care sa i se recunoasca dreptul la plata indemnizației lunare pentru creșterea copilului.
Totodată, pârâta a fost obligată sa îi plătească reclamantei indemnizația lunară pentru creșterea copilului de 600 de lei, începând cu data de_, până la data de_ .
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta M. S.
solicitând modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii introductive de instanță așa cum a fost formulată, respectiv să se constate că refuzul de a recunoaște dreptul afirmat menționat de intimată în adresa nr. 7809 din_ este absolut nejustificat, dat cu exces de putere și în disprețul legii, și ca o consecință, să se anuleze actul mai sus evidențiat și drept urmare să fie obligată pârâta să elibereze În favoarea reclamantei o decizie prin care să i se recunoască, să i se aloce și să i se plătească suma corespunzătoare a echivalentului unei îndemnizații lunare pentru creșterea copilului În cuantum de 600 RON/lună, În perioada_ -_ și la plata cheltuielilor de judecată pe care le va face cu prezentul proces.
MOTIVELE RECU. ULUI pe care le invocă sunt prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C.pr.civ și le dezvoltă după cum urmează:
Prima critică este fundamentată pe încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 129 alin. 6 C.pr.civ., motiv de recurs prevăzut Ia art. 304 pct. 6 C.pr.civ respectiv a dat ceea ce nu s-a cerut.
Astfel, prin sentința criticată, instanța de fond a admis parțial cererea introductivă, acordând altceva decât s-a cerut, respectiva obligat-o pe pârâta intimată la plata către reclamantă a îndemnizației lunare pentru creșterea copilului de 600 lei, începând cu data de_ până la data de_ .
În succinta și lapidara analiză a acțiunii, prezentată în corpul considerente lor sentinței atacate, instanța de fond nu a explicat pertinent care este rațiunea unei atari soluții.
Prin acțiunea introductivă a solicitat, între altele, obligarea pârâtei să-i plătească suma corespunzătoare a echivalentului unei îndemnizații lunare pentru creșterea copilului În cuantum de 600 RON/lună, În perioada_ -_ .
Această solicitare își are rațiunea în aceea că dispozițiile art. 1 alin. 1 și art. 6 alin. 1 din OUG nr. 148/2005 corelate cu Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii recunosc dreptul Ia indemnizație pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară în cuantumul precizat expres în dispozitivul deciziei ÎCCJ, în funcție de intervalul de timp în care se plasează cei doi ani.
Așa fiind, în acțiunea introductivă a solicitat plata îndemnizației de 600 lei lunar în perioada_ -_ perioadă în care se plasează cei doi ani pentru care legea recunoaște dreptul la îndemnizație.
Solicită a constata așadar, că fără nicio justificare rezonabilă și pertinentă, instanța de fond a recunoscut dreptul Ia indemnizație pe o perioadă care nu se plasează legal în cei doi ani prevăzuți de lege.
Așa cum a arătat explicit în motivele acțiunii introductive, la data de_ a născut doi gemeni: M. David CNP 5. și respectiv M. I. atan CNP 5. iar începând cu data de_ până la data de_ a beneficiat de drepturile bănești aferente îndemnizației de creștere a copilului în cuantum de 600 lei/lună fără să-i fie recunoscut dreptul la indemnizație pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară așa cum s-a stabilit în legislația pertinentă și cum aceasta a fost interpretată și aplicată de instanțele judecătorești.
Așadar, perioada stabilită de instanța de fond, în mod regresiv începând cu data de_ și până la data de_ nu are nicio legătură cu perioada cuprinsă între data de_ și_ pentru care anterior a beneficiat de o singură indemnizație, așa cum a arătat pe parcursul litigiului și după cum pârâta nu a negat.
Stabilirea dreptului la indemnizație pentru altă perioadă decât cea solicitată prin acțiune, fără o prelabilă punere în discuția contradictorie a părților și fără o învestire expresă în acest sens, echivalează cu acordarea a ceea ce nu s- a cerut, ceea ce impune de Ia sine reținerea ca întemeiat a motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 6 teza ultimă C.pr.civ.
Așa fiind, din această perspectivă, solicită a se admite recursul și să se modifice sentința în sensul stabilirii perioadei pentru care pârâta datorează îndemnizația solicitată prin acțiunea introductivă.
A doua critică este fundamentată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., respectiv sentința atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar cele care le cuprinde sunt și contradictorii și străine de natura pricinii.
Acest motiv de recurs cuprinde în sine trei ipoteze toate aplicabile în cauză.
Astfel, după cum se poate observa instanța de fond a expediat problemele de fapt și de drept expuse în cauză în 6 alineate, respectiv 2 sunt dedicate analizei excepției prescripției invocată de pârâtă și 4 alineate se referă la analiza fondului cauzei.
Așa cum a arătat încă din răspunsul la întâmpinare, consistent și substanțial expus, problema prescripției dreptului material la actiune în cauza de fată este falsă si formulată cu rea credintă.
Că este așa, s-a dovedit prin răspunsul succint care a fost dat de către instanța de fond, care a fost indusă în eroare de abilitatea pârâtei de a ridica o chestiune de drept care nu are nicio tangență cu speța de față.
În motivarea sentinței, instanța de fond expediază soluționarea acestei chestiuni în două fraze: în prima arată că în cauză se aplică și deci sunt incidente dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 și în a doua frază se reține aplicarea dispozițiilor art. 13 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 evidențiindu-se explicit că, cursul prescripției a fost întrerupt la data înregistrării reclamației administrative, adică la data de_ .
Această motivare succintă nu ar prezenta relevanță în economia speței dacă instanța de fond nu ar fi soluționat acțiune a și ar fi stabilit în dispozitiv că acțiune a este prescrisă pentru perioada_ -_, perioadă care se cuprinde în intervalul cerut în acțiune pentru care a solicitat acordarea îndemnizației de îngrijire pentru cel de al doilea copil născut din sarcina gemelară.
Analiza excepției prescripției nu poate face obiectul a două fraze alambicate și ireductibile ci raportat la cel puțin argumentele pârâtei și argumentele combative ale reclamantei trebuia să scoată în relief în primul rând dacă textul legal invocat de pârâtă în sprijinul prescripției este sau nu aplicabil în speță, verificarea apărărilor reclamantei în sens negativ expuse în răspunsul la întâmpinare iar analizarea acestora să fie expusă în considerente.
Mai apoi, era de relevat în ipoteza în care textul legal invocat în sprijinul incidenței prescripției dacă acțiunea este prescriptibilă total sau parțial, de când a început să curgă termenul de prescripție, când urma să fie împlinit etc.
Or, toate aceste verificări inerente unei analize pertinente asupra excepției prescripției lipsesc, sens în care devin aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ.
Dintr-un alt unghi de vedere, analiza era importantă pentru că prescripția este o excepție dirimantă, de fond, ceea ce presupunea analiza în detaliu și a fondului cauzei inclusiv sub aspectul stabilirii naturii acțiunii și a incidenței textului legal aplicabil.
Mai apoi, solicită a observa că și sub aspectul analizei fondului cauzei, instanța de fond nu și-a îndeplinit exigența legală a motivării soluției adoptate.
Deși aparent favorabile considerentele pe fondul cauzei exprimate în primele trei alineate, se observă că în alineatul final stabilește obligația de plată a îndemnizației lunare de 600 lei pe o altă perioadă decât cea legală, ceea ce va face dificil de pus în aplicare sentința pronunțată, fiind cel mai probabil nevoie de o contestație la titlu pentru a explica care este rațiunea faptică și legală a unei atari soluții.
În armonie cu evoluția practicii judiciare conform căreia motivarea necorespunzătoare a unei sentințe poate fi suplinită și corectată de instanța de recurs, mai ales atunci când a fost antamat fondul cauzei, solicită să se admită si acest motiv de recurs cu consecinta evidentierii atât cât este necesar a motivelor de fapt și de drept pertinente care asigură înțelegerea și interpretarea soluției pronunțată într-o hotărâre judecătorească.
A treia critică, vizează incidența motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., respectiv sentința a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Așa cum arată doctrina prima ipoteză a acestui motiv de recurs este prezentă dacă sunt îndeplinite trei condiții: legea pretins încălcată să existe și să
fie în vigoare la momentul judecății, să existe o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii și iar viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, care contravine exigențelor legii stabilite corect în considerente (a se vedea, 1. Deleanu, Procedura civilă II, Editura Servo Sat Arad, 1998, p. 379-380).
Pe de altă parte, același autor evidențiază că în ceea ce privește cea de a doua ipoteză a textului legal analizat, instanța de fond, recurgând la textele legale aplicabile litigiului, să le fi dat o greșită interpretare sau faptele reținute să fi fost greșit calificate, în raport cu exigențele textelor de lege.
Încă de la început este de arătat că sentința criticată prin soluția adoptată este contradictorie, deoarece soluția cu privire la prescripția este contradictorie cu soluția dată fondului cauzei.
În cauză nu s-a solicitat plata unei despăgubiri pe o altă perioadă decât cea precizată în acțiune, aspect care face dificil de înțeles periodizarea efectuată de instanță cu privire la prescrierea dreptului pretins.
Astfel, cu privire la soluția pronunțată de instanța de fond sub aspectul soluționării excepției prescripției dreptului la acțiune a semnalat încă din răspunsul la întâmpinare înregistrat la dosarul instanței de fond la data de 3 mai 2012 că dispozițiile textelor legale reglementate de Codul civil (art. 2.517, art.
2.523 și art. 2.501) nu au nicio relevanță în prezentul litigiu, căci aceste texte sunt conținute în dreptul comun în materia prescripției dreptului material la acțiune aplicabil în domeniul de incidență al Codului civil așa cum este reglementat la a11. 2 și 3 respectiv în domeniul raporturilor patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane ca subiecte de drept civil.
Prin urmare, în domeniul dreptului public. din care face parte și procedura contenciosului administrativ, prescripția extinctivă reglementată de normele Codului civil nu au nicio înrâurire cu atât mai mult cu cât legea cadru în materie, recte Legea contenciosului administrativ conține dispoziții speciale în materia prescripției derogatorii de la dreptul comun, general.
Or, sub aspectul concursului de reglementări în materia prescripției instanța de fond nu s-a pronunțat deloc, reținând doar formal norma de drept tranzitoriu conținută de art. 201 din Legea nr. 71/201 I.
Legea nr. 71/20 Il, după cum se arată chiar în titlul acesteia, privește punerea în aplicare a Codului civil adoptat prin Legea nr. 287/2009.
Așa cum se arată explicit în dispozițiile art. 1 din Legea nr. 71/2011 sfera de reglementare conținută de această lege vizează punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 511 din 24 iulie 2009, avand ca principal obiect punerea de acord a legislației civile existente cu prevederile acestuia, precum si soluționarea conflictului de legi rezultând din intrarea În vigoare a Codului civil.
Așa fiind, legea contenciosului administrativ care face parte din domeniul dreptului public, deci este o lege necivilă, nu era vizată de incidența Codului civil și deci nu avea cum să fie pusă în acord cu normele Codului civil și nici nu ar fi existat așadar un conflict de legi rezultat din intrarea în vigoare la data de 1 septembrie 2011 a Codului civil.
Prin memoriul înregistrat la pârâtă sub nr. 2393 din 22.1l.2011 prin care am cerut recunoașterea dreptului subiectiv prevăzut de OUG nr. 148/2005 și de Decizia în recurs în interesul legii nr. 26 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a născut un raport juridic de drept administrativ în temeiul căruia unul dintre subiectele specifice ale acestui raport juridic recte autoritatea publică destinatară a memoriului avea obligația soluționării acestuia în termenul prevăzut de lege iar în caz contrar sau în ipoteza în care nu a fost soluționat în sens favorabil celuilalt subiect de drept, recte particularului, acesta din urmă dacă consideră că este vătămat are dreptul să se
poată adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului vătămător, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată (art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004).
Acesta este temeiul legal în baza căruia a formulat acțiunea introductivă de instanță.
Trebuie notat că sub aspectul prescripției exercițiului unui atare drept, așa cum a arătat în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 conține dispoziții speciale derogatorii, respectiv potrivit dispozițiilor art. 11 alin. 1 parte introductivă, din Legea nr. 554/2004, cererile prin care se solicita anularea unui act administrativ individual sau recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni care curge după distincțiile operate de lege.
Astfel, în speță se aplică dispozițiile prevăzute la lit. a) a primului alineat al art. 11, adică termenul general de 6 luni curge de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de solutionare a cererii.
Așa cum a arătat în răspunsul la întâmpinare în speță termenul de 6 luni a fost respectat.
Solicită, de asemenea, a observa că termenul de 6 luni prevăzut la alin. 1 al art. 11 din Legea nr. 554/2004 are natura juridică a unui termen de prescripție așa cum explicit se consacră la art. 11 alin. 5 partea introductivă din aceeași lege.
Așa fiind, dacă legea specială a contenciosului administrativ consacră un termen de prescripție special, acesta urmează să se aplice în cauză și nu termenul consacrat de legea civilă.
Mai trebuie observat că termenul special de 6 luni se aplică chiar dacă prin acțiunea de contencios administrativ se solicită alături de anularea actului administrativ individual sau recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate, doar sub acest aspect și numai dacă cererea de despăgubiri este ulterioară cererii de anulare a actului termenul de prescripție este de un an și curge de la data la care particularul lezat a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Concluzia este că dacă legea specială a contenciosului administrativ consacră un termen de prescripție special, acesta urmează să se aplice în cauză și nu termenul consacrat de legea civilă.
De altfel, chiar dispozițiile art. 2.517 din Codul civil invocate de pârâtă, dispun că termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.
Din această perspectivă, chiar dacă am admite un ipotetic concurs între legea civilă și legea contenciosului administrativ sub aspectul prescripției dreptului la acțiune, se poate observa cu ușurință, că în materia contenciosului administrativ legiuitorul operează cu un drept de prescripție expres prevăzut de Legea nr. 554/2004, adică de 6 luni care evident că derogă de la legea generală.
Mai mult, chiar dacă s-ar admite prin absurd că legea civilă este aplicabilă, această lege are natura juridică a unei legi de drept comun, lege generală, și nu poate astfel să modifice o lege specială, aflată în vigoare, decât dacă face în mod explicit.
Or, este evident că în materia prescripției extinctive, chiar dacă ar deveni incidente prevederile Codului civil, acesta nu a modificat expres dispozițiile art.
11 din Legea nr. 554/2004 sub aspectul termenului și regimului prescripției extinctive.
Pe cale de consecință, solicită a se constata că excepția prescripției a fost invocată doar cu scopul vădit de a induce în eroare instanța de judecată, iar din modalitatea de soluționare a cererii se pare că intimatei pârâte i-a și reușit.
Dar așa cum a arătat, nu este nici moral și nici legal invocarea unei atari apărări câtă vreme însăși ÎCCJ s-a pronunțat în recursul în interesul legii în interpretarea dispozițiilor legale de așa manieră încât un atare drept să fie recunoscut, putându-se ajunge la concluzia că recunoașterea plenară a dreptului subiectiv poate fi făcută pe cale de interpretare abia odată cu pronunțarea și publicarea Deciziei ÎCCJ, căci doar prin această decizie se clarifică pentru viitor care este soarta dreptului la indemnizație în cazul copiilor născuți din sarcini gemelare etc.
Dacă ar fi să acceptăm teza pârâtei ar însemna că decizia Înaltei Curți este fără nicio relevanță juridică, fără niciun fundament factual și deci lipsită de orice substanță juridică.
Se întreabă atunci legitim care este totuși rațiunea pentru care I. Curte a Î. Curte a statuat foarte clar că soluția preconizată de legiuitor potrivit căreia fiecare copil născut dintr-o sarcină multiplă, începând cu cel de-al doilea, beneficiază de indemnizația în cuantum fix de 600 lei până la intrarea în vigoare a Legii nr. 239/2009, prin care art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 148/2005, - nu este legală și nici În acord cu spiritul legii. fiind Încălcat astfel principiul neretroactivitătii legii. prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constitutia României. revizuită În anul 2003.
Dintr-un alt unghi de vedere, față de cele de mai sus, statuarea instanței de fond conform căreia este incident art. 13 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 pe lângă faptul că un atare act normativ nu are nicio înrâurire în cauză, formal, temeiul legal se referă la cazurile limitative de suspendare a termenului de prescripție iar ipoteza prevăzută de lit. c) se referă explicit la suspendarea cursului prescripției extinctive până la rezolvarea reclamației administrative cu privire la despăgubiri sau restituiri în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poștă și telecomunicații, ceea ce evident că nu este cazul în speță.
Față de cele mai sus expuse solicită a observa că instanța de fond a aplicat și interpretat greșit dispozițiile legale privitoare la materia prescripției extinctive, sens în care solicită a se admite recursul să se modifice sentința atacată În sensul respingerii ca vădit nefondată a excepției prescripției formulată de pârâta intimată.
Pe fondul cauzei, deși aparent soluția îi este favorabilă, mai ales cu referire la soluția privind anularea adresei nr. 7809 din_ emisă de pârâtă și obligarea pârâtei să emită o deciziei prin care să i se recunoască dreptul la plata
îndemnizației lunare pentru creșterea celui de-al doilea copil născut dintr-o sarcină gemelară, pe care nu le contestă și nici nu fac obiectul recursului, solicită a se reține aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale, așa cum a evidențiat la pct. 1 de mai sus, În ceea ce privește perioada pentru care pârâta datorează dreptul solicitat, sens în care solicită instanței să rețină incidența art. 304 pct. 9 C.pr.civ., sens în care solicită admiterea recursului și în consecință să se modifice parțial sentința atacată.
Drept urmare, solicită ca în temeiul art. 3307 alin. 4 C.pr.civ. să se aplice și să se interpreteze OUG nr. 148/2005 în lumina Deciziei nr. 26/2011 a ÎCCJ în recurs în interesul legii în sensul obligării pârâtei la recunoașterea și plata dreptului la îndemnizația lunară pentru creșterea copilului în cuantum de 600 RON/lună, aferentă perioadei_ -_ .
De altfel sarcina instanței de fond era să sancționeze comportamentul ilegal al pârâtei și să aplice întocmai Decizia nr. 26/2011 pronunțată de ÎCCJ în
recursul în interesul legii, interpretarea legii fiind deja stabilită cu caracter general și obligatoriu de către instanța supremă.
In drept, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C.pr.civ., 1 alin. 1,
art. 2 alin. 2, art. 8 alin. 1 și art. 18 alin. 1, art. 20 din legea nr. 55412004, OUG nr. 148/2005, Decizia nr. 26 din_ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, art. 229 și urm., art. 3307 și art. 274 C.pr.civ., art. 49 și art. 126 alin. 3 din Constituția României, art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Pârâta A. J. PENTRU P. ȘI I. S. C. a formulat întâmpinare la recursul reclamantei
solicitând respingerea recursului acesteia
- filele 24-29.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și pârâta A. J. PENTRU P. ȘI I. S. C.
solicitând sa se constate ca Sentinta civila nr.5.797/_ pronuntata de Tribunalul Cluj - Sectia Mixta de Contencios Administrativ si Fiscal, de Conflicte de munca si Asigurari S., in dosarul mentionat mai sus este nelegala.
Prin sentinta civila nr._ pronuntata la data de_ de
Cu privire la exceptia prescrierii dreptului la actiune, instanta de fond considera ca potrivit art.20 din Legea nr.71/2011 prescriptiile incepute si neimplinite la data intrarii in vigoare a Codului Civil sunt si raman supuse dispozitiilor legale care le-au instituit asa incat se fac aplicabile prevederile Decretului Lege nr.167/1958 in care se prevede la art.3 ca termenul prescriptiei este de 3 ani.
De asemenea, Tribunalul apreciaza ca, potrivit prevederilor art.13,lit.c din acelasi act normativ, cursul prescriptiei a fost intrerupt de la data inregistrarii reclamatiei administrative, adica_ .
Invederează faptul ca dispozitiile art.13 lit.c din Decretul Lege nr.167/1958 se refera la suspendarea cursului prescriptiei extinctive pînă la rezolvarea reclamației administrative făcută de cel Îndreptățit, cu privire la despăgubiri sau restituiri, În temeiul unui contract de transport sau de presta re a serviciilor de poștă și telecomunicații, însă cel mai tîrziu pînă la expirarea unui termen de 3 luni socotit de la înregistrarea reclamației, aceste dispozitii legale nefiind aplicabile in prezenta speta intrucat obiectul actiunii nu se refera la acordarea unor despagubiri in temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poata si telecomunicatii.
Dreptul la indemnizatia pentru cresterea copilului acordat, in cazul reclamantei-intimate in temeiul O.U.O. nr.148/2005, este un drept care se aproba, potrivit legii, prin decizie a directorului executiv al Agentiei Judetene pentru P. si I. S., pana la implinirea varstei de 2 ani a copilului.
Fondurile necesare platilor reprezentand indemnizatia pentru cresterea copilului se asigura de la bugetul de stat, prin bugetul M. ui Muncii Familiei si Protectiei S., iar platile se achita beneficiarului lunar, in luna in curs fiind achitat dreptul aferent lunii anterioare.
Potrivit dispozitiilor art.20 din O.U.O. nr.148/2005 calculul și plata drepturilor prevăzute de prezenta ordonanță de urgență se fac de către agențiile teritoriale.
Drepturile prevăzute de prezenta ordonanță de urgență se achită lunar beneficiarului, reprezentantului legal ori mandatarului acestora, Împuternicit prin procură, pe bază de mandat poștal sau, după caz, În cont curent personal ori cont de card.
Calculul și plata contribuției individuale de asigurări sociale de sănătate, datorată pentru drepturile prevăzute de prezenta ordonanță de urgență, se fac de către agențiile teritoriale.
Mai mult, dreptul la indernnizatia pentru cresterea copilului este un drept care se acorda persoanei indreptatite pe perioada concediului pentru cresterea copilului aprobat de angajator, in conditiile legii.
In cauza dedusa judecatii, intimata-reclamanta a beneficiat de concediul pentru cresterea copilului acordat de angajator, in perioada_ -_, astfel ca dreptul la indemnizatia pentru cresterea copiiilor nascuti din sarcina gemelara, obligatoriu este aferent acestei perioade si nu cum in mod eronat a stabilit instanta de fond prin sentinta civila nr.5797/_, ca fiind aferent perioadei_ -_ .
Aceasta interpretare a instantei de fond este in dezacord cu spiritul si litera
O.U.G. nr.148/2005 privind sustinerea familiei in vederea cresterii copilului, potrivit careia dreptul la indemnizatie este aferent concediului pentru cresterea copilului pana la implinirea varstei de 2 ani, aprobat de angajator, in perioada stabilita de instanta de fond ca fiind perioada pentru care recurenta este obligata la acordarea indemnizatiei lunara pentru cresterea copilului, in cuantum de 600 lei, respectiv_ -_, intimata-reclamanta neaflandu-se in concediu pentru cresterea copilului si chiar avand posibilitatea legala de a realiza venituri profesionale supuse impozitului pe venit potrivit Legii nr.57112009 privind Codul Fiscal.
Fata de aceste considerente, rezulta ca platile reprezentand indernnizatia pentru cresterea copilului sunt plati succesive si nu prestatii care trebuiesc achitate dintr-o data.
Astfel, potrivit dispozitiilor art.l2 din Decretul Lege nr.167/1958 privitor la prescriptia extinctiva, in cazul cînd un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită. Aceeasi prevedere se regaseste si in Legea nr.287/2009 privind Codul Civil.
Pe cale de consecinta, facand aplicarea dispozitiilor art.12 din Decretul Lege nr. 167/1958 si admitand faptul ca obligatia de plata a indemnizatiei pentru cresterea copilului este o obligatie succesiva, si nu dintr-o data, rezulta ca pentru perioada_ -_ termenul de prescriptie de 3 ani s-a implinit la data de_, data la care d-na M. S. a depus la AJ.P.I.S C. memoriul inregistrat sub nr.2393/_, intimata-reclamanta nefiind indreptatita la acordarea indernnizatiei lunare de 600 lei, pentru aceasta perioada pentru copilul nascut din sarcina gemelara la data de_ .
De altfel, si Tribunalul Cluj prin sentinta civila nr.5797/2012 constata prescrisa actiunea pentru perioada_ -_, insa fara a argumenta in drept, aceasta solutie.
Daca instanta de fond a constatat actiunea reclamantei prescrisa pentru perioada_ -_, consideră ca in mod cu totul nelegal pentru perioada_ -_ actiunea a fost considerata in termenul legal de prescriptie de 3 ani si s-a dispus plata indemnizatiei pentru cresterea copilului de 600 lei/lunar.
Avand in vedere si dispozitiile art.304,pct.6 din Codul de procedura civila solicită casarea sentintei civile nr.5797/2012 intrucat instanta de fond a acordat reclamantei M. S. mai mult decat a cerut prin actiunea formulata in contencios administrativ la data de_ .
Reclamanta a solicitat in principal, sa fie obligata pârâta a elibera o decizie prin care sa i se recunoasca, sa se aloce si sa se plateasca suma corespunzatoare echivalentului unei indemnizatii lunare pentru cresterea copilului in cuantum de 600 lei/luna, pentru perioada_ -_ .
Astfel, reclamanta a interpretat ca ar avea dreptul la indemnizatia pentru cresterea copilului nascut din sarcina gemelara, pe perioada in care s-a aflat in concediul pentru cresterea copilului, adica_ -_, in total pentru o perioada de aproximativ 21 de luni ( 7 luni aferente anului 2007, 12 luni aferente anului 2008 si aprox. 2 luni aferente anului 2009).
Instanta de fond, fara a argumenta solutia pronuntata prin sentinta civila nr.5797/2012 a stabilit obligarea pârâtei la plata unei indemnizatii pentru cresterea copilului pe perioada_ -_, in total pentru o perioada de aproximativ 33 de luni ( 11 luni aferente anului 2011, 12 luni aferente anului 2010 si 10 luni aferente anului 2009), respectiv mai mult decat a solicitat reclamanta prin actiunea formulata.
Fata de cele ce preced, consideră ca sentinta civila nr.5797/28.05.20I2 pronuntata de Tribunalul Cluj este nelegala.
Pe cale de consecinta, solicită admiterea recursului formulat de A. J. pentru P. si I. S. C. si desfiintarea Sentintei civile nr.5797/_ pronuntata de Tribunalul Cluj ca fiind nelegala.
Reclamanta M. S. a formulat întâmpinare la recursul pârâtei
solicitând respingerea recursului acesteia ca nefondat și corelativ admiterea propriului recurs - filele 19-21.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Problema juridică ce se impune a fi lămurită în prezenta cauză este dată de natura dreptului, respectiv a obligației corelative de plată a indemnizației pentru creșterea copilului, așa cum este ea reglementată de OUG nr. 148/2005 precum și de momentul la care acest drept se naște.
Instanța de fond, achiesând la apărările pârâtei, a apreciat că acest drept este prescriptibil într-un termen de 3 ani, în condițiile Decretului nr. 167/1958 care a început să curgă de la data aprobării dreptului la indemnizația pentru creșterea copilului iar termenul la care cursul prescripției s-a întrerupt este _
, data introducerii reclamației administrative astfel încât, pentru perioada_ -_ dreptul este prescris.
Este real faptul că din interpretarea OUG nr. 148/2005 coroborată cu art.
6 lit. c din Legea nr. 292/2011, indemnizația pentru creșterea copilului are natura juridică a unui beneficiu de asistență socială, respectiv a unei măsuri de redistribuire financiară/materială destinată persoanelor sau familiilor care întrunesc condițiile de eligibilitate prevăzute de lege, neputând fi asimilată unei creanțe fiscale. Prin urmare, art. 21 alin. 1 din OUG nr. 148/2005 face trimitere la termenul general de prescripție care în opinia Curții este cel reglementat de Decretul-Lege nr. 167/1958.
Rămâne astfel de stabilit care este momentul de la care dreptul la acțiune al reclamantei începe să curgă.
Pentru a clarifica aceste aspecte, trebuie să facem un excurs în timp al evenimentelor legislative relevante la speță în care a fost implicată OUG nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului.
Astfel, conform art. 1 alin. 1 din această ordonanță de urgență, text modificat prin OUG nr. 226/2008: Începând cu data de 1 ianuarie 2009, persoanele care, în ultimul an anterior datei nașterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri profesionale supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, precum și de o indemnizație lunară în cuantum de 600 lei sau, opțional, în cuantum de 85% din media veniturilor realizate pe ultimele 12 luni, dar nu mai mult de 4.000 lei.
La data de 1 ianuarie 2009 textul art. 2 din OUG nr. 148/2005 a avut următoarea formă: Începând cu data de 1 ianuarie 2007, cuantumul îndemnizației prevăzute la art. 1 alin. (1) este de 600 RON. Ulterior, la data de 15 iunie 2009 este publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 239/2009 care prin articolul ei unic a modificat textul art. 2 din OUG nr. 148/2005, prevăzând că: Cuantumul indemnizației prevăzute la art. 1 alin. (1) se majorează cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naștere.
Trebuie menționat că dreptul la plata a două sau mai multe îndemnizații privind creșterea a doi copii sau a mai multor copii proveniți ca urmare a nașterii a fost recunoscut pe cale judiciară anterior datei de 1 ianuarie 2009. Grăitor în acest sens este întreaga practică judiciară a Curții de Apel C. și a altor curți menținută de ÎCCJ.
Așa fiind, cu privire la recunoașterea unui drept la o a doua indemnizație pentru al doilea copil geamăn în sistemul nostru juridic a apărut mai întâi consacrat în jurisprudență care apoi a fost valorificată legislativ.
Această evoluție a fost dată de incoerența și lipsa de claritate a dispozițiilor legale care au statuat asupra recunoașterii dreptului în discuție cât și a stabilirii unei procedurii precise de acordarea a acestui drept în cazul persoanelor îndreptățite care au avut în îngrijire copii proveniți dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți.
Pentru ca demersul nostru să fie în consens cu exigențele de calitate a unei legi compatibile cu statul de drept, o sa facem apel la practica judiciară pertinentă a Curții Europene a Drepturilor Omului.
În interpretarea noțiunii de lege folosită de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că legea trebuie să fie:
- accesibilă
(cazul Gillow contra Regatului Unit, Hot. Din 24 nov. 1986, cazul Silver și alții contra Regatului Unit, Hot. din 25 martie 1983, cazul Kruslin contra Franței și cazul Huvig contra Franței, hotărârile din 24 aprilie 1990, cazul Barthold contra germaniei, Hot. din 25 martie 1985, cazul Groppera Radio AG și alții contra Elveției, Hot. din 28 martie 1980, cazul Autronic AG contra Elveției, Hot. din 22 mai 1990);
- previzibilă
(cazul C.R. contra Regatului Unit, Hot. din 22 noiembrie 1995, cazul ‚Cantoni contra Franței, Hot. din 15 nov. 1996, cazul Leander contra Suediei, Hort. Din 26 martie 1987, cazul Silver și alții contra regatului Unit, Hot. din 25 martie 1983, cazul Kruslin contra Franței,și cazul Huvig contra contra Franței, hotărârile din 24 aprilie 1990, cazul Mitropolia Basarabiei și alții contra Moldovei, Hot. din 13 decembrie 2001, cazul Sundaz Times contra Regatului Unit, Hot. din 26 aprilie 1979, cazul Barthold contra Germaniei, Hot. din 25 martie 1985, cazul Lingens contra Austriei, Hot. din 8 iulie 1986, cazul Grande oriente Da Italia di Palazzo Giustiniani contra Italiei, Hot. din 2 august 2001, cazul Hentrich contra Franței, Hot. din 3 iulie 1995).
În ceea ce privește accesibilitatea și previzibilitatea, Curtea a arătat în cauza Sunday Times vs. Regatul Unit, cererea nr. 6538/74, hotărârea din 26 aprilie 1979 că, în primul rând "trebuie ca legea să fie suficient de accesibilă, adică cetățeanul trebuie să poată dispune de informații suficiente, ținând seama de circumstanțele cauzei, în legătură cu normele juridice aplicabile într-un caz dat. În al doilea rând nu poate fi considerată drept lege decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a-i permite cetățeanului să-și adapteze conduita cerințelor legale, folosindu-se dacă este nevoie de sfaturi competente, el trebuie să fie capabil să prevadă, cu un grad de exactitate rezonabil, ținând seama de circumstanțele cauzei, consecințele ce pot decurge dintr-un act determinat comis de
el. Aceste consecințe nu trebuie să fie previzibile cu certitudine absolută. De altfel, deși certiitudinea este de dorit, ea determină uneori o rigiditate excesivă; or legea trebuie să se poată adapta schimbărilor de situație
";.
În ceea ce privește determinarea previzibilității normei juridice așa cum am arătat în precedent, Curtea folosește un criteriu practice, respectiv posibilitatea de a se recurge la sfaturi calificate, arătând că și în aceste circumstanțe, neclaritatea unei legi poate fi compensată de existența în dreptul intern al statului în cauză a unei practici judiciare constante (cauza Markt Intern Verlag Cmbh și Klaus Beerman vs. Germania, 10572/83, 20 noiembrie 1989).
Rezumând, pentru aceasta este esențial ca legea să fie, cum arătam mai sus, clară și precisă. Fără îndoială, această claritate trebuie apreciată în lumina "experienței juridice normale";, iar instanța europeană admite o anumită suplețe în sensul în care o dispoziție legală puțin neclară poate fi considerată ca fiind "clară"; în cazul în care confruntarea cu alte dispoziții ale legii sau diferite interpretări jurisprudențiale permit previzibilitatea și accesibilitatea normei în cauză.
De asemenea, conform jurisprudenței aceleiași Curți, legea trebuie să mai îndeplinească și alte cerințe, adică să fie:
validă
(cazul Olson contra Suediei, Hot. din 2 martie 1988, cazul Gilow contra Regatului Unit, Hot. din 24 noiembrie 1986) și
de calitate
(cazul Kruslin contra Franței și cazul Huvig contra Franței, Hot. din 24 aprilie 1990).
nterpretarea și aplicarea | |
dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii | |
copilului, cu modificările și completările ulterioare. | |
În acest sens, jurisdicția supremă a decis pe cale de interpretare că în | |
aplicarea dispozițiilor legale anterior redate până la intrarea în vigoare a Legii nr. | |
239/2009 pentru modificarea art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. | |
148/2005, indemnizația lunară pentru creșterea copilului prevăzută de art. 1 alin. (1) din ordonanță se acordă pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, în cuantum de: 800 lei pentru perioada 1 ianuarie 2006-31 decembrie 2006; 600 lei pentru perioada 1 ianuarie 2007-31 decembrie 2008; 600 lei sau, opțional, 85% din media veniturilor pe ultimele 12 luni, dar nu mai mult de 4.000 de lei pentru perioada 1 ianuarie 2009-17 iunie | |
2009. | |
Așa fiind, cel puțin după data publicării în Monitorul Oficial a acestei | |
decizii care marchează momentul producerii efectelor juridice a unei atari decizii (efectul obligatoriu pentru instanțele judecătorești conform art. 3307alin. 4 din codul de procedură civilă și că această decizie nu afectează hotărârile judecătorești examinate și situația părților în acele procese conform art. 3307alin. 2 din același cod) s-a clarificat în mod unitar sensul și conținutul normei | |
interpretate. | |
Într-o astfel de situație se pune întrebarea dacă particularul mai poate | |
formula o cerere de recunoaștere a unui drept subiectiv patrimonial care anterior nu ar fi putut să-l revendice tocmai datorită lipsei de claritate a legii, datorită practicii organelor administrative de interpretare restrictivă a normei legale care-l consacra și datorită existenței unei practici judiciare contradictorii, aspecte pe | |
care le-a constatat instanța supremă în Decizia nr. 26/2011. |
Pe de altă parte, un alt aspect demn de semnalat în cauză este faptul că reclamanta s-a adresat autorității cu cererea privind acordarea celei de a doua îndemnizații după ce la data de 10 ianuarie 2012 s-a publicat în Monitorul Oficial al României nr. 20/_ Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de
C. și Justiție în recursul în interesul legii vizând i
Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, căci a admite altfel am pune la îndoială eficacitatea interpretării date de instanța supremă.
Pe de altă parte, interpretarea dată de Î. Curte se face în sensul aplicării dispoziției legale interpretate în cazul litigiilor care nu au tangență cu hotărârile examinate în cadrul recursului în interesul legii.
Prin această manieră de valorificare a deciziei pronunțate în recurs în interesul legii particularului i se recunoaște un drept pentru prima dată, drept care practic era prevăzut de lege dar care nu a putut fi valorificat tocmai datorită incertitudinii normei legale care-l consacră.
Or, în această ipoteză nu se poate susține cu temei că acesta ar fi trebui să-l solicite într-un termen strict definit de legea în cauză căci oricum nu i s-ar fi recunoscut de vreme ce clarificarea normei și recunoașterea dreptului în abstract s-a realizat abia prin decizia dată de Î. Curte în interpretarea legii.
Așa fiind, considerăm că a pune reclamanta în situația de a-i respinge orice demers în vederea valorificării unui drept subiectiv pe baza unei legi incerte și neclare care este unitar interpretată ulterior prin mecanismul constituțional și legal al recursului în interesul legii înseamnă a-i pretinde acesteia să suporte o sarcină specială și exorbitantă și a o îndepărta de la justiție.
Față de cele ce preced, în această ambianță factuală și normativă se poate aprecia ca fiind conform cu dreptul împrejurarea că reclamanta s-a adresat autorității abia la data de_ cu o cerere de recunoaștere a dreptului la
indemnizația suplimentară ce i se cuvenea acesteia conform jurisprudenței deja stabilite și a succesiunii de modificări legislative care au valorificat jurisprudența instanțelor din România și implicit a Deciziei nr. 26/20011 a ÎCCJ completul competent să judece recursul în interesul legii.
Desigur, plecând de la aceste raționamente putem accepta că demersul acesteia este unul valid sub aspectul termenului în care a voit a cere autorității administrației publice de resort să-i recunoască dreptul respectiv cu toate consecințele ce decurg din aceasta.
A refuza reclamantei posibilitatea ca, prevalându-se de noua ambianță legală în materie și a statua că ea trebuie să solicite recunoașterea dreptului subiectiv pentru cel de-al doilea copil geamăn în consens cu prevederile art. 9 din OUG nr. 148/2005, ar însemna să o expunem unor riscuri incalculabile de vreme ce la acea epocă, practica administrației în interpretarea și aplicarea dreptului
incident era aceea de a refuza ilegal recunoașterea indemnizației și pentru cel de- al doilea copil născut dintr-o sarcină gemelară.
Dimpotrivă, apreciem că prevalarea de noua situație creată sub acest aspect, dă dreptul reclamantei să acționeze în cunoștință de cauză.
Curtea nu consideră că excepția prescripției unui atare drept trebuie tratată apelând la dispozițiile art. 2.523 din Codul civil.
Trebuie notat că Î. Curte prin completul specializat să judece recursul în interesul legii exercită nu numai o prerogativă legală, procedurală, ci și una de natură constituțională.
Astfel, conform art. 126 alin. 3 din Constituție Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.
Cu toate că textul constituțional precitat și norma de procedură civilă prevăd că atribuția instanței supreme este opozabilă instanțelor judecătorești este greu de admis că autoritatea publică poate ignora o atare interpretare și aplicare a legii, respingând astfel pe acest temei orice demers al particularului și punându-l pe acesta să intenteze un litigiu cu costuri atât pentru el însuși cât și pentru autoritate.
Pe de altă parte, plecând de la teza că decizia pronunțată în recurs în interesul legii înlătură orice incertitudine cu privire la interpretarea și aplicarea unui textului legal ce face obiectul interpretării aceasta poate fi calificată conform jurisprudenței CEDO (cauza Sunady Times vs. Regatul Unit) drept o lege care astfel este opozabilă autorității publice deoarece menirea principală a acesteia este să organizeze executarea legii și să pună în aplicare în concret dispozițiile legale.
Față de aceste considerente, reținând faptul că soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune de către instanța de fond nu este conformă cu principiile comunitare și convenționale și constatând faptul că dreptul reclamantei de a solicita indemnizația pentru cel de al doilea copil născut dintr-o sarcină gemelară a început să curgă efectiv la momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 26/2011 a ÎCCJ, în temeiul art. 312 C.pr.civ. se impune admiterea recursului declarat de reclamanta M. S. împotriva sentinței civile nr. 5797 din 28 mai 2012 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Casarea în întregime a hotărârii recurate se impune din motive de judecată unitară în vreme ce aspectele invocate de către A. J. PENTRU PRESTAȚII SOCLIALE C. în fața Curții raportat la fondul litigiului nu pot analizate la acest moment procesual tocmai datorită soluției pronunțate în ceea ce privește hotărârea primei instanțe.
Cu prilejul rejudecării tribunalul va analiza susținerile reclamantei respectiv apărările pârâtei fără a se mai impune analizarea prescripției dreptului la acțiune, apreciată ca neîntemeiată de către Curte.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta M. S. împotriva sentinței civile nr. 5797 din 28 mai 2012 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului
C. pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Decizia este irevocabilă.
pronunțată în ședința publică din 30 ianuarie 2013.
Președinte, M. H. | Judecător, D. M. | Judecător, F. T. |
Grefier, D. C. |
Red.M.H./dact.L.C.C.
2 ex./_
Jud.fond: A. Rădulescu
