Decizia civilă nr. 5645/2013. Refuz acordare drepturi protectie sociala
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 5645/2013
Ședința publică din data de 15 Mai 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE D. M. JUDECĂTOR F. T. JUDECĂTOR M. H. GREFIER D. C.
Pe rol soluționarea recursului promovat de reclamanta C. M. S. împotriva sentinței civile nr. 10940 din data de_, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâta A. J. PENTRU P. ȘI I. S. C., având ca obiect - refuz acordare drepturi protecție sociala (persoane cu handicap, protecția copilului) indemnizație pentru creșterea copilului.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților de la dezbateri.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul promovat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Prin Serviciul Registratură, la data de_ intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei întâmpinare, în două exemplare.
Se constată că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă în temeiul art.
242 pct.2 C.pr.civ.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591al. 4 C.pr.civ., raportat la art.21 din Constituție art.10 al. 2 din Legea nr. 554/2004 și art. 3 pct. 3 C.pr.civ., constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
Apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 150 C.pr.civ., Curtea declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare pe baza actelor existente la dosar.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 10940 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C. s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, invocată de pârâtă.
S-a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C. M. S. în contradictoriu cu pârâta A. J. pentru P. și I. S. C., având ca obiect contencios administrativ.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepț ia prescr ip ț ie i drep tulu i mate r ial l a acț iune
invocată de pârâtă, care se impune a fi analizate cu prioritate conform dispozițiilor art. 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 raportat la art.137 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanța a admis-o pentru următoarele considerente:
După cum reiese din certificatele de naștere seria NV nr. 5. și nr. 5. (filele 9, 10), reclamanta C. M. S. a născut la data de_ două fetițe,
C. Eliza-M. și C. D. -G., dintr-o sarcină gemelară.
Potrivit adresei nr. 1818/_ emisă de pârâta A. J. pentru P. și
I. S. C. (filele 6-7), necontestată sub acest aspect, reclamanta a beneficiat în perioada_ -_ de indemnizația lunară doar pentru creșterea unui copil până la împlinirea vârstei de 2 ani, în cuantum de 600 lei.
Prin prezenta cerere, reclamanta solicită acordarea indemnizației lunare și pentru cel de-al doilea copil născut din sarcina gemelară.
În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă (aplicabile în speță în temeiul art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil),
"dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege";, iar potrivit art.3, termenul general de prescripție al drepturilor patrimoniale este de 3 ani.
Chiar dacă s-ar putea admite că pe durata cât pârâta i-a achitat indemnizația lunară pentru creșterea copilului aferentă unui copil reclamanta a beneficiat de întreruperea termenului legal de prescripție în temeiul art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 167/1958, tribunalul a apreciat că prezenta cerere a fost introdusă după împlinirea acestui termen.
Astfel, termenul de prescripție a început să curgă la data de_ și s-a împlinit la data de_ .
Prin Decizia nr. 26/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite cu ocazia recursului în interesul legii promovat, publicată în Monitorul Oficial nr. 20/_, s-a statuat faptul că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.1 alin.1 și art.6 alin.1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că, până la intrarea în vigoare a Legii nr.239/2009 pentru modificarea art.2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.148/2005, indemnizația lunară pentru creșterea copilului prevăzută de art.1 alin.1 din ordonanță se acordă pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, în cuantum de: 800 lei pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2006; 600 lei pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2008; 600 lei sau, opțional, 85% din media veniturilor pe ultimele 12 luni, dar nu mai mult de 4000 de lei pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 17 iunie 2009.";
Or, la fel ca toate recursurile în interesul legii, și acesta a vizat strict interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor legale analizate, fără ca soluția să poată avea incidență asupra situațiilor juridice preexistente ori asupra hotărârilor deja pronunțate (art. 329 din Codul de procedură civilă).
Astfel, ceea ce se tranșează este doar modalitatea de interpretare a unor probleme de drept care au dat naștere la controverse practice, iar nu un litigiu concret, iar decizia nu produce prin ea însăși efecte juridice în mod direct în favoarea unor părți, ci creează în sarcina instanțelor obligația de a respecta interpretarea trasată.
De aceea, decizia amintită nu ar putea fi asimilată cazului de întrerupere a prescripției reglementat de art. 16 alin. 1 lit. b din Decretul nr. 167/1958, atâta vreme cât nu a fost pronunțată în cadrul unui proces promovat de reclamanți și nu a soluționat în mod favorabil pe fond pretențiile acestora.
Pe de altă parte, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu se opune instituirii legislative a unui termen de prescripție a dreptului la acțiune, atâta vreme cât aplicarea normelor legale se realizează în mod nediscriminatoriu; or, reclamanta nu a indicat niciun aspect de natură a încălca principiul egalității de tratament.
Pentru toate aceste considerente, reținând că prezenta cerere a fost promovată după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani și că nu a operat vreunul dintre cazurile legale de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, tribunalul a admis excepția și a respins ca prescrisă acțiunea.
În temeiul art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta C. M. S.
solicitând admiterea recursului și în consecință modificarea hotărârii atacate si rejudecând să se respingă excepția prescripției dreptului material la acțiune și să se admită cererea de chemare în judecată, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată atât în fața instanței de fond cât și in fața instanței de recurs.
În motivare s-a arătat că:
Prin cererea nr. 1477/_ reclamanta a solicitat intimatei pârâtei acordarea indemnizației pentru cel de al doilea copil rezultat dintr-o naștere gemelară.
Ca urmare a cererii formulate, pârâta a emis Răspunsul nr. 1818/_ comunicat la data de_ prin i s-a adus la cunoștință, în esență, că "raportat la dispozițiile art. 330 ind. 7 alin. 4 din Cod Pr. Civ, decizia nr. 26/_ pronunțată de înalta Curte de Justiție și C. prin care s-a soluționat Recursul în Interesul Legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 și art. 6 alin. 1 din OUG 148/2005, este obligatorie pentru instanțele de judecată din țară de la data publicării deciziei in Monitorul Oficial al României. în consecință, decizia nr. 26/2011 a ÎCCJ nu poate fi pusă direct in aplicare de autoritățile administrației publice, in speță de A.J.P.I.S. C. ".
S-a arătat de către intimata pârâtă că cererea prin care s-a solicitat acordarea indemnizației pentru cel de al doilea copil născut la data de_, dintr-o sarcină gemelară, în temeiul actelor normative care reglementează acest drept pentru copiii născuți anterior datei de_, respectiv OUG nr. 148/2005 și a HG nr. 2005/2006, nu poate fi soluționată favorabil.
Desi instanța de fond apreciază că pe durata cât intimata pârâta a achitat indemnizația lunară pentru creșterea copilului aferentă unui copil si prin urmare a beneficiat de întreruperea termenului legal de prescripție, totuși revine în mod nejustificat arătând că cererea a fost introdusă după împlinirea acestui termen.
Mai mult decât atât cererea recurentei reclamante nr. 1477 a fost formulată si prin aceasta s-a solicitat autorităților administrației publice acordarea indemnizației pentru creșterea celui de-al doilea copil născut dintr-o naștere gemelară la data de_ . aspect de altfel necontestat de intimata pârâtă.
Aceeași instanță de fond arată " or la fel ca toate recursurile în interesul legii, și acesta a vizat strict interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor legale analizate, fără ca soluția să poată avea incidență asupra situațiilor juridice preexistente ori asupra hotărârilor deja pronunțate (art. 329 din Codul de procedură civilă).
Astfel, ceea ce tranșează este doar modalitatea de interpretare a unor probleme de drept care au dat naștere la controverse practice, iar nu un litigiu concret, iar decizia nu produce prin ea însăși efecte juridice în mod direct în favoarea uneia dintre părți, ci creează în sarcina instanțelor obligația de a respecta interpretarea trasată.
De aceea, decizia amintită nu ar putea fi asimilată cazului de întrerupere a prescripției reglementat de art. 16 alin. 1 lit. b din Decretul 167/1958, atâta vreme cât nu a fost pronunțată în cadrul unui procesului promovat de reclamanți și nu a soluționat în mod favorabil pe fond pretențiile acestora.
Pe de altă parte, jurisprudența C.E.D.O. nu se opun instituirii legislative a unui termen de prescripție a dreptului la acțiune, atâta vreme cât aplicarea
normelor se realizează în mod nediscriminatoriu; or reclamanta nu a indicat nici un aspect de natură a încălca principiul egalității de tratament.
Prin decizia nr. 26/2011 publicată in Monitorul Oficial, partea 1. nr. 20 din_ ÎCCJ a luat in examinare recursul în interesul legii formulat de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă I. și colegiul de conducere al Curții de Apel lași cu privire la stabilirea cuantumului indemnizației pentru creșterea copilului in cazul sarcinii multiple, pentru intervalul anterior apariției Legii 239/2009. pentru modificarea art. 2 din OUG 148/2005. privind susținerea familiei in vederea creșterii copilului. Se arată in considerentele deciziei menționate că acordarea pentru perioada scursă de la intrarea in vigoare a OUG 148/2005 și până la intrarea in vigoare a Legii 239/2009 a unei singure
indemnizații lunare, indiferent de numărul de copii rezultați in urma unei nașteri nu poate fi concepută.
O asemenea interpretare echivalând cu instituirea si menținerea unui tratament discriminatoriu ( prin introducerea de distincții intre situații analoage si comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă si obiectivă
) pe de o parte, între copiii proveniți din sarcini simple și sarcini multiple și, pe de altă parte, între copiii rezultați din sarcini multiple aflați in întreținerea părinților firești și cei adoptați încredințați in vederea adopției, dați in plasament ori in plasament in regim de urgență sau aflați sub tutelă.
Sub acest aspect, se impune a se ține seama, in mod necesar, de prevederile art. 20 din Constituția României, care dispun in mod expres că
"dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate in concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului cu pactele si celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele si tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului in care Constituția sau legile țării interne conțin dispoziții mai favorabile."
Intr-o asemenea ambianță normativă cu valoare constituțională, normele Convenției Europene a Drepturilor Omului si ale protocoalelor sale adiționale ( in speță a protocolului nr. 12, care, la art. 1 stabilesc că " exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, in special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională ori socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație") sunt de aplicație imediată, sunt supralegislative și supraconstituționale, având așadar, așa cum s-a precizat, o condiție juridică privilegiată care se răsfrânge si asupra funcției jurisdicționale a judecătorului național.
De aceea, atunci când acesta este învestit cu soluționarea unui litigiu el trebuie sa observe nu numai reglementarea naționala in materie, ci și reglementarea convențională, inclusiv hotărârile judecătorului european care pot interesa în respectiva cauză. Astfel judecătorul național nu trebuie doar să conjuge normele naționale cu cele convenționale, identificate si aplicate de judecătorul european, ci să le și evalueze si ierarhizeze, și aceasta nu numai pentru că normele convenționale au prioritate, dar și pentru că, totuși, ele ar putea fi sacrificate in favoarea normelor naționale dacă acestea din urmă sunt mai favorabile.
Totodată, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a subliniat că " Statutul conferit Convenției in dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale" ( CEDO, hotărârea din_, cauza Dumitru P. escu contra României).
În plus, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că judecătorul național, in calitate de prim judecătorul al Convenției Drepturilor Omului are obligația de a " asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fară să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor (CEDO hotârîrea din_, cauza Vermeire contra Belgiei) ".
Soluția potrivit căreia, copiii născuți dintr-o naștere multiplă, începând cu cel de al doilea beneficiază de acordarea unei singure indemnizații in cuantum fix de 600 lei până la intrarea in vigoare a Legii 239/2009 - prin care art. 2 din OUG 148/2005 i s-a dat un nou conținut in sensul: " cuantumul indemnizației prevăzută la art. 1 alin. 1 se majorează cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o naștere gemelară, de tripleți sau multipleți, începând cu cel de al doilea copil provenind dintr-o astfel de naștere"- nu este legală și nici în acord cu spiritul legii, fiind încălcat astfel principiul neretroactivității legii, prevăzut de art 15 alin. 2 din Constituția României revizuită în 2003.
Prin urmare cum dreptul la indemnizația lunară prevăzută de art. 1 alin. 1 din OUG 148/2005 privind susținerea familiei in vederea creșterii copilului cu modificările și completările ulterioare este un drept instituit de lege în beneficiul copilului înseamnă, că de aceasta beneficiază, până la intrarea in vigoare a Legii 239/2009 fiecare copil născut dintr-o naștere multiplă (gemelară, de tripleți sau multipleți)
Astfel, în interpretarea și aplicarea art. 1 alin. 1 și art. 6 alin 1 din OUG 148/2005 s-a stabilit că. până la intrarea in vigoare a Legii nr. 239/2009 pentru modificarea art. 2 din OUG 148/2005, indemnizația lunară pentru creșterea copilului, prevăzută de art. 1 alin. 1 din ordonanță se acordă pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți în cuantum de 800 lei pentru perioada_ -_ ; 600 lei pentru perioada_ -_ ; 600 de lei sau, opțional, 85% din media veniturilor pe ultimele 12 luni, dar nu mai mult de 4000 de lei pentru perioada_ -_ .
Potrivit art. 330 ind 7 alin 2 și 4 " decizia se pronunță numai în interesul legii și nu are efecte asupra hotărârilor examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese" iar " dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei in Monitorul Oficial".
O ultimă critică asupra sentinței instanței de fond se referă la plata cheltuielilor de judecată asupra cărora instanța de fond ar luat act că nu ar fi fost solicitate.
Cheltuielile de judecată au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată formulată, oral la termenul de judecată din data de_ și prin concluziile scrise, fiind dovedite prin copii conforme cu originalul.
Raportat la cele expuse mai sus, solicită să se admită recursul declarat în termen legal, să se dispună modificarea hotărârii atacate și rejudecând să se respingă excepția dreptului material la acțiune și să se admită cererea de chemare în judecată, obligând de asemenea pârâta la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
În drept s-au invocat dispozițiile: art. 304 pct. 7, art. 304 pct. 9, art. 304 ind. 1 C. Pr. Civ. și art. 312 C.proc.civ.
Pârâta intimată A. J. PENTRU P. ȘI I. S. C. a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului și pe cale de consecință să se mențină în întregime sentința civilă pronunțată de instanța de fond ca fiind temeinică și legală - filele 12-16.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Curtea constată următoarele:
Problema juridică ce se impune a fi lămurită în prezenta cauză este dată de natura dreptului, respectiv a obligației corelative de plată a indemnizației pentru creșterea copilului, așa cum este ea reglementată de OUG nr. 148/2005 precum și de momentul la care acest drept se naște.
Instanța de fond, achiesând la apărările pârâtei, a apreciat că acest drept este prescriptibil într-un termen de 3 ani, în condițiile Decretului nr. 167/1958 care a început să curgă de la data aprobării dreptului la indemnizația pentru creșterea copilului.
Este real faptul că din interpretarea OUG nr. 148/2005 coroborată cu art.
6 lit. c din Legea nr. 292/2011, indemnizația pentru creșterea copilului are natura juridică a unui beneficiu de asistență socială, respectiv a unei măsuri de redistribuire financiară/materială destinată persoanelor sau familiilor care întrunesc condițiile de eligibilitate prevăzute de lege, neputând fi asimilată unei creanțe fiscale. Prin urmare, art. 21 alin. 1 din OUG nr. 148/2005 face trimitere la termenul general de prescripție care în opinia Curții este cel reglementat de Decretul-Lege nr. 167/1958.
Rămâne astfel de stabilit care este momentul de la care dreptul la acțiune al reclamantei începe să curgă.
Pentru a clarifica aceste aspecte, trebuie să facem un excurs în timp al evenimentelor legislative relevante la speță în care a fost implicată OUG nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului.
Astfel, conform art. 1 alin. 1 din această ordonanță de urgență, text modificat prin OUG nr. 226/2008: Începând cu data de 1 ianuarie 2009, persoanele care, în ultimul an anterior datei nașterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri profesionale supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, precum și de o indemnizație lunară în cuantum de 600 lei sau, opțional, în cuantum de 85% din media veniturilor realizate pe ultimele 12 luni, dar nu mai mult de 4.000 lei.
La data de 1 ianuarie 2009 textul art. 2 din OUG nr. 148/2005 a avut următoarea formă: Începând cu data de 1 ianuarie 2007, cuantumul îndemnizației prevăzute la art. 1 alin. (1) este de 600 RON. Ulterior, la data de 15 iunie 2009 este publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 239/2009 care prin articolul ei unic a modificat textul art. 2 din OUG nr. 148/2005, prevăzând că: Cuantumul indemnizației prevăzute la art. 1 alin. (1) se majorează cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naștere.
Trebuie menționat că dreptul la plata a două sau mai multe îndemnizații privind creșterea a doi copii sau a mai multor copii proveniți ca urmare a nașterii a fost recunoscut pe cale judiciară anterior datei de 1 ianuarie 2009. Grăitor în acest sens este întreaga practică judiciară a Curții de Apel C. și a altor curți menținută de ÎCCJ.
Așa fiind, cu privire la recunoașterea unui drept la o a doua indemnizație pentru al doilea copil geamăn în sistemul nostru juridic a apărut mai întâi consacrat în jurisprudență care apoi a fost valorificată legislativ.
Această evoluție a fost dată de incoerența și lipsa de claritate a dispozițiilor legale care au statuat asupra recunoașterii dreptului în discuție cât și a stabilirii unei procedurii precise de acordarea a acestui drept în cazul persoanelor îndreptățite care au avut în îngrijire copii proveniți dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți.
Pentru ca demersul nostru să fie în consens cu exigențele de calitate a unei legi compatibile cu statul de drept, o sa facem apel la practica judiciară pertinentă a Curții Europene a Drepturilor Omului.
În interpretarea noțiunii de lege folosită de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că legea trebuie să fie:
- accesibilă
(cazul Gillow contra Regatului Unit, Hot. Din 24 nov. 1986, cazul Silver și alții contra Regatului Unit, Hot. din 25 martie 1983, cazul Kruslin contra Franței și cazul Huvig contra Franței, hotărârile din 24 aprilie 1990, cazul Barthold contra germaniei, Hot. din 25 martie 1985, cazul Groppera Radio AG și alții contra Elveției, Hot. din 28 martie 1980, cazul Autronic AG contra Elveției, Hot. din 22 mai 1990);
- previzibilă
(cazul C.R. contra Regatului Unit, Hot. din 22 noiembrie 1995, cazul ‚Cantoni contra Franței, Hot. din 15 nov. 1996, cazul Leander contra Suediei, Hort. Din 26 martie 1987, cazul Silver și alții contra regatului Unit, Hot. din 25 martie 1983, cazul Kruslin contra Franței,și cazul Huvig contra contra Franței, hotărârile din 24 aprilie 1990, cazul Mitropolia Basarabiei și alții contra Moldovei, Hot. din 13 decembrie 2001, cazul Sundaz Times contra Regatului Unit, Hot. din 26 aprilie 1979, cazul Barthold contra Germaniei, Hot. din 25 martie 1985, cazul Lingens contra Austriei, Hot. din 8 iulie 1986, cazul Grande oriente Da Italia di Palazzo Giustiniani contra Italiei, Hot. din 2 august 2001, cazul Hentrich contra Franței, Hot. din 3 iulie 1995).
În ceea ce privește accesibilitatea și previzibilitatea, Curtea a arătat în cauza Sunday Times vs. Regatul Unit, cererea nr. 6538/74, hotărârea din 26 aprilie 1979 că, în primul rând "trebuie ca legea să fie suficient de accesibilă, adică cetățeanul trebuie să poată dispune de informații suficiente, ținând seama de circumstanțele cauzei, în legătură cu normele juridice aplicabile într-un caz dat. În al doilea rând nu poate fi considerată drept lege decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a-i permite cetățeanului să-și adapteze conduita cerințelor legale, folosindu-se dacă este nevoie de sfaturi competente, el trebuie să fie capabil să prevadă, cu un grad de exactitate rezonabil, ținând seama de circumstanțele cauzei, consecințele ce pot decurge dintr-un act determinat comis de el. Aceste consecințe nu trebuie să fie previzibile cu certitudine absolută. De altfel, deși certiitudinea este de dorit, ea determină uneori o rigiditate excesivă; or legea trebuie să se poată adapta schimbărilor de situație";.
În ceea ce privește determinarea previzibilității normei juridice așa cum am arătat în precedent, Curtea folosește un criteriu practic, respectiv posibilitatea de a se recurge la sfaturi calificate, arătând că și în aceste circumstanțe, neclaritatea unei legi poate fi compensată de existența în dreptul intern al statului în cauză a unei practici judiciare constante (cauza Markt Intern Verlag Cmbh și Klaus Beerman vs. Germania, 10572/83, 20 noiembrie 1989).
Rezumând, pentru aceasta este esențial ca legea să fie, cum arătam mai sus, clară și precisă. Fără îndoială, această claritate trebuie apreciată în lumina "experienței juridice normale";, iar instanța europeană admite o anumită suplețe în sensul în care o dispoziție legală puțin neclară poate fi considerată ca fiind "clară"; în cazul în care confruntarea cu alte dispoziții ale legii sau diferite interpretări jurisprudențiale permit previzibilitatea și accesibilitatea normei în cauză.
De asemenea, conform jurisprudenței aceleiași Curți, legea trebuie să mai îndeplinească și alte cerințe, adică să fie:
validă
(cazul Olson contra Suediei, Hot. din 2 martie 1988, cazul Gilow contra Regatului Unit, Hot. din 24 noiembrie 1986) și
de calitate
(cazul Kruslin contra Franței și cazul Huvig contra Franței, Hot. din 24 aprilie 1990).
nterpretarea și aplicarea | |
dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii | |
copilului, cu modificările și completările ulterioare. | |
În acest sens, jurisdicția supremă a decis pe cale de interpretare că în | |
aplicarea dispozițiilor legale anterior redate până la intrarea în vigoare a Legii nr. | |
239/2009 pentru modificarea art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. | |
148/2005, indemnizația lunară pentru creșterea copilului prevăzută de art. 1 alin. (1) din ordonanță se acordă pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, în cuantum de: 800 lei pentru perioada 1 ianuarie 2006-31 decembrie 2006; 600 lei pentru perioada 1 ianuarie 2007-31 decembrie 2008; 600 lei sau, opțional, 85% din media veniturilor pe ultimele 12 luni, dar nu mai mult de 4.000 de lei pentru perioada 1 ianuarie 2009-17 iunie | |
2009. | |
Așa fiind, cel puțin după data publicării în Monitorul Oficial a acestei | |
decizii care marchează momentul producerii efectelor juridice a unei atari decizii (efectul obligatoriu pentru instanțele judecătorești conform art. 3307 alin. 4 din codul de procedură civilă și că această decizie nu afectează hotărârile judecătorești examinate și situația părților în acele procese conform art. 3307 alin. 2 din același cod) s-a clarificat în mod unitar sensul și conținutul normei | |
interpretate. | |
Într-o astfel de situație se pune întrebarea dacă particularul mai poate | |
formula o cerere de recunoaștere a unui drept subiectiv patrimonial care anterior nu ar fi putut să-l revendice tocmai datorită lipsei de claritate a legii, datorită practicii organelor administrative de interpretare restrictivă a normei legale care-l consacra și datorită existenței unei practici judiciare contradictorii, aspecte pe | |
care le-a constatat instanța supremă în Decizia nr. 26/2011. | |
Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, căci a admite altfel am pune la | |
îndoială eficacitatea interpretării date de instanța supremă. | |
Pe de altă parte, interpretarea dată de Î. Curte se face în sensul aplicării | |
dispoziției legale interpretate în cazul litigiilor care nu au tangență cu hotărârile | |
examinate în cadrul recursului în interesul legii. | |
Prin această manieră de valorificare a deciziei pronunțate în recurs în | |
interesul legii particularului i se recunoaște un drept pentru prima dată, drept care practic era prevăzut de lege dar care nu a putut fi valorificat tocmai datorită | |
incertitudinii normei legale care-l consacră. | |
Or, în această ipoteză nu se poate susține cu temei că acesta ar fi trebui | |
să-l solicite într-un termen strict definit de legea în cauză căci oricum nu i s-ar fi recunoscut de vreme ce clarificarea normei și recunoașterea dreptului în abstract | |
s-a realizat abia prin decizia dată de Î. Curte în interpretarea legii. | |
Așa fiind, considerăm că a pune reclamanta intimată în situația de a-i | |
respinge orice demers în vederea valorificării unui drept subiectiv pe baza unei legi incerte și neclare care este unitar interpretată ulterior prin mecanismul constituțional și legal al recursului în interesul legii înseamnă a-i pretinde acesteia să suporte o sarcină specială și exorbitantă și a o îndepărta de la justiție. |
Pe de altă parte, un alt aspect demn de semnalat în cauză este faptul că reclamanta s-a adresat autorității cu cererea privind acordarea celei de a doua îndemnizații după ce la data de 10 ianuarie 2012 s-a publicat în Monitorul Oficial al României nr. 20/_ Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de
C. și Justiție în recursul în interesul legii vizând i
Față de cele ce preced, în această ambianță factuală și normativă se poate aprecia ca fiind conform cu dreptul împrejurarea că reclamanta s-a adresat
autorității abia la data de_ cu o cerere de recunoaștere a dreptului la indemnizația suplimentară ce i se cuvenea acesteia conform jurisprudenței deja stabilite și a succesiunii de modificări legislative care au valorificat jurisprudența instanțelor din România și implicit a Deciziei nr. 26/20011 a ÎCCJ completul competent să judece recursul în interesul legii.
Desigur, plecând de la aceste raționamente putem accepta că demersul acesteia este unul valid sub aspectul termenului în care a voit a cere autorității administrației publice de resort să-i recunoască dreptul respectiv cu toate consecințele ce decurg din aceasta.
A refuza reclamantei posibilitatea ca, prevalându-se de noua ambianță factuală și legală în materie și a statua că ea trebuie să solicite recunoașterea dreptului subiectiv pentru cel de-al doilea copil geamăn în consens cu prevederile art. 9 din OUG nr. 148/2005, ar însemna să o expunem unor riscuri incalculabile de vreme ce la acea epocă, practica administrației în interpretarea și aplicarea dreptului incident era aceea de a refuza ilegal recunoașterea indemnizației și pentru cel de-al doilea copil născut dintr-o sarcină gemelară.
Dimpotrivă, apreciem că prevalarea de noua situație creată sub acest aspect, dă dreptul reclamantei să acționeze în cunoștință de cauză.
Curtea nu consideră că excepția prescripției unui atare drept trebuie tratată apelând la dispozițiile art. 2.523 din Codul civil.
Trebuie notat că Î. Curte prin completul specializat să judece recursul în interesul legii exercită nu numai o prerogativă legală, procedurală, ci și una de natură constituțională.
Astfel, conform art. 126 alin. 3 din Constituție Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.
Cu toate că textul constituțional precitat și norma de procedură civilă prevăd că atribuția instanței supreme este opozabilă instanțelor judecătorești este greu de admis că autoritatea publică poate ignora o atare interpretare și aplicare a legii, respingând astfel pe acest temei orice demers al particularului și punându-l pe acesta să intenteze un litigiu cu costuri atât pentru el însuși cât și pentru autoritate.
Pe de altă parte, plecând de la teza că decizia pronunțată în recurs în interesul legii înlătură orice incertitudine cu privire la interpretarea și aplicarea unui textului legal ce face obiectul interpretării aceasta poate fi calificată conform jurisprudenței CEDO (cauza Sunady Times vs. Regatul Unit) drept o lege care astfel este opozabilă autorității publice deoarece menirea principală a acesteia este să organizeze executarea legii și să pună în aplicare în concret dispozițiile legale.
Față de aceste considerente, reținând faptul că soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune de către instanța de fond nu este conformă cu principiile comunitare și convenționale și constatând faptul că dreptul reclamantei de a solicita indemnizația pentru cel de al doilea copil născut dintr-o sarcină gemelară a început să curgă efectiv la momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 26/2011 a ÎCCJ, în temeiul art. 312 C.pr.civ. se impune admiterea recursului declarat de reclamanta C. M. S. împotriva sentinței civile nr. 10940 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C. pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cu prilejul rejudecării tribunalul va analiza susținerile reclamantei respectiv apărările pârâtei fără a se mai impune analizarea prescripției dreptului la acțiune, apreciată ca neîntemeiată de către Curte.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de C. M. S. împotriva sentinței civile nr. 10940 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C. pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 15 mai 2013.
Președinte, D. M. | Judecător, F. T. | Judecător, M. H. |
Grefier, D. C. |
Red.M.H./dact.L.C.C.
2 ex./_
Jud.fond: A. G. C.
