Decizia civilă nr. 2842/2013. Refuz acordare drepturi protectie sociala
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 2842/2013
Ședința publică din data de 06 martie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE F. T.
JUDECĂTOR M. H. JUDECĂTOR D. M.
G. D. C.
Pe rol soluționarea recursului declarat de pârâta A. J. PENTRU P. ȘI I. S. M. împotriva sentinței civile nr. 3768 din data de_ pronunțată de Tribunalul Maramureș, în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanta A. N. C., având ca obiect - refuz acordare drepturi protecție sociala( persoane cu handicap, protecția copilului) indemnizație pentru creșterea copilului.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților de la dezbateri.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul promovat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Prin Serviciul Registratură, la data de_ intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei întâmpinare, în două exemplare.
Se constată că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă în temeiul art.
242 pct.2 C.pr.civ.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591al. 4 C.pr.civ., raportat la art.21 din Constituție art.10 al. 2 din Legea nr. 554/2004, dispozițiile OUG 148/2005 și art. 3 pct. 3 C.pr.civ., constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
Apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 150 C.pr.civ., Curtea declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare pe baza actelor existente la dosar.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 3768 din_, pronunțată în dosarul nr._ al T. ui M. s-a admis acțiunea formulată de către reclamanta A. N.
-C. în contradictoriu cu pârâta A. J. PENTRU P. ȘI I. S. M. și, în consecință:
S-a dispus anularea Deciziei nr. 500/_ și a fost obligată pârâta la acordarea în favoarea reclamantei a indemnizației lunare aferentă concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani și pentru cel de-al doilea copil geamăn, retroactiv, începând cu data nașterii acestuia,_ .
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin Decizia nr. 500/_, emisă de A. | J. | pentru Prestații Sociale | |
M. | , a fost respinsă contestația depusă la | _ | de către reclamanta A. |
N. împotriva Deciziei nr. 5474/_ privind acordarea drepturilor de indemnizație pentru creșterea copilului.
În motivarea deciziei s-a arătat că, în urma analizării contestației depuse, s-a constatat că solicitarea de modificare a deciziei a fost făcută mult peste termenul de 30 zile arătat în cuprinsul deciziei contestate.
Contestația reclamantei a survenit, însă, urmare Deciziei nr. 26/_ a Înaltei Curți de C. și Justiție, dată în soluționarea Recursului în interesul legii cu privire la stabilirea cuantumului indemnizației pentru creșterea copilului în cazul sarcinii multiple, pentru intervalul anterior apariției Legii nr. 239/2009 pentru modificarea O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, publicată în Monitorul Oficial nr. 20/10 ianuarie 2012.
Soluția dată de către pârâta A. J. pentru Prestații Sociale M. contestației formulate de către reclamantă s-a fundamentat pe considerentul că decizia emisă în anul 2006 nu a fost atacată în termenul de 30 zile, iar prin cererea de acordare a indemnizației, înregistrată sub nr. 258/_, reclamanta a solicitat plata indemnizației doar pentru unul din cei doi gemeni.
Din copia cererii și a declarației pe propria răspundere depusă la fila 39 din dosar rezultă, însă, că reclamanta a născut doi gemeni și nu i se poate imputa acesteia că, în raport cu valorificarea drepturilor constituționale ale celor doi copii născuți la_, autoritatea publică a dat o interpretare greșită, cu efect discriminatoriu, noțiunii de naștere, interpretare pe care legiuitorul a înțeles să o îndrepte abia prin Legea nr. 239/2009, iar jurisprudența, prin Decizia nr. 26/2011 a Înaltei Curți de C. și Justiție.
Aceste interpretări ulterioare nu fac decât să întărească vocația dreptului copilului la viață, creștere și îngrijire, ca drept fundamental constituțional, care, deși se materializează într-o susținere financiară acordată părinților, se realizează în considerarea interesului copilului.
S-a arătat, în acest context, că scopul declarat de legiuitor încă de la adoptarea O.U.G. nr. 148/2005 precizează în mod clar că beneficiarul final al acestei forme de protecție socială este copilul, astfel încât eventualele inechități decurgând dintr-o interpretare formală sau rigid literală a textului reglementator trebuie analizate în raport cu acesta, ca titular de drepturi.
În același context, al drepturilor constituționale fundamentale, care nu pot face obiectul unor tranzacții, renunțări etc. și care nu se pot pierde prin simpla neîndeplinire a unor formalități de ordin administrativ, aceasta cu atât mai mult cu cât copilul, ca titular al dreptului, nu are nicidecum capacitate de exercițiu în
intervalul celor doi ani de la naștere, instanța a reținut că n-ar fi echitabil să se răsfrângă asupra copilului, cu consecințe grave și discriminatorii asupra interesului superior al copilului, lipsa de diligență ori pasivitatea părinților.
Din perspectiva acestor considerații și a prevederilor art. 20 alin. 1 din Constituția României, care dispun în mod expres că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, instanța a reținut că poate ignora și respinge ca atare apărarea pârâtei cu privire la tardivitatea formulării contestației, aceasta în condițiile în care, în raport cu un drept fundamental, dreptul la viață, creștere și îngrijire al copilului, în raport cu un principiu fundamental legat de protecția drepturilor copilului, cel al interesului superior al copilului, atât legiuitorul, cât și autoritățile publice administrative ori instanțele de judecată s-au manifestat într-un mod impredictibil.
Cu privire la fondul contestației, instanța a reținut că în practica judiciară s-a statuat în mod neechivoc că acordarea, pentru perioada scursă de la intrarea în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 148/2005 și până la
intrarea în vigoare a Legii nr. 239/2009, a unei singure indemnizații lunare, indiferent de numărul de copii rezultați în urma unei nașteri, nu poate fi concepută, o asemenea interpretare echivalând cu instituirea și menținerea unui tratament discriminatoriu (prin introducerea de distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă), pe de o parte, între copiii proveniți din sarcini simple și sarcini multiple și, pe de altă parte, între copiii rezultați din sarcini multiple aflați în întreținerea părinților firești și cei adoptați, încredințați în vederea adopției, dați în plasament, în plasament în regim de urgență sau aflați sub tutelă.
Prin urmare, așa cum s-a statuat prin Decizia nr. 26/_ a Înaltei Curți de C. și Justiție, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 și art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr. 148/2005, indemnizația lunară pentru creșterea copilului prevăzută de art. 1 alin. 1 din ordonanță se acordă pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, în cuantum de 600 lei pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2008, sens în care acțiunea reclamantei a fost admisă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A. J. PENTRU P. ȘI I. S. M.
solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se admită recursul și sa se decidă modificarea sentinței.
În motivare s-a arătat că:
În fapt, prin Sentința civilă nr. 3768 din_ Tribunalul Maramureș a admis cererea reclamantei A. N. C. prin care solicita acordarea indemnizației pentru creșterea copilului născut la data de_ dintr-o sarcină gemelară începând cu data nașterii.
Prin sentința civilă recurată, instanța de fond, respingând excepția tardivității și omițând să se pronunțe cu privire la excepția prescripției, a admis acțiunea și a obligat pârâta să acorde reclamantei indemnizația lunară aferentă concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani și pentru cel de- al doilea copil geamăn, începând cu data nașterii acestuia,_ .
Potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, termenul de introducere a actiunii În anularea unui act administrativ este de 6 luni de la comunicarea actului și pentru motive temeinice, cererea poate fi introdusă și peste acest termen dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului.
In conformitate cu dispozițiile Legii nr.554/2004 cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual se pot introduce În termen de
6 luni, (în conditiile prevăzute de art 11, alin 1) acest termen este unul de prescripție. Ori, reclamanta și-a exercitat dreptul la acțiune cu depășirea termenului legal de 6 luni, înregistrând cererea pe rolul T. ui M. - Secția a II-a Civilă - Contencios Administrativ și Fiscal, la data de_ . În acest sens arată că reclamanta solicită pretenții izvorâte din O.U.G. nr. 148/2005, după trecerea a șase ani, de la acordarea dreptului, care În prezent nu-și produce efecte deoarece dreptul acordat prin decizie și plata a Încetat.
De asemenea, solicită instantei de fond să constate că sesizarea instantei de contencios administrativ în condițiile alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004 se poate face "pentru motive temeinice", ori reclamanta nu a făcut dovada acelor motive temeinice care a împiedicat-o să sesizeze instanța de contencios în termenul prevăzut la alin. (1) al art. 11 din legea mai sus menționată.
Arată că termenul de 1 an la care face referire legiuitorul în cuprinsul art. 11 din actul normativ menționat este un termen maxim, pentru motive temeinice, în care se poate introduce acțiunea în anularea actului și curge de la data comunicării actului către reclamant în vederea producerii de efecte.
Chiar dacă ar fi fost motive temeinice, în sensul că reclamanta a luat la cunoștință de aprobarea indemnizația de creștere și îngrijire copil până la doi ani cel târziu la data plății, astfel că, termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, se împlinise la data sesizării instanței de fond -_ .
Din economia dispozițiilor OUG nr. 148/2005 rezulta ca îndemnizatia pentru cresterea copilului are natura juridica a unui drept de creanta, astfel ca îi sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958 privind prescriptia extinctiva. Astfel acțiunea privind acordarea indemnizatiei pentru cresterea celui de-al doilea copil înregistrată la data de_ este formulata cu mult peste termenul general de prescriptie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în conformitate cu prev. art. 6 alin. (4) din Legea 71/2011 pentru punerea În aplicare a Legii 278/2009 privind Codul civil, reclamanta nefăcând
dovada vreunei cauze de Întrerupere sau suspendare.
F. ă de caracterul dirimant si premptoriu al exceptiei solicită respingerea ca fiind prescris dreptul material la actiune.
Cererea petentei a fost analizată de către Direcției de Muncă și Protecție S.
M. rezultând Decizia nr.5474/_ prin care se acorda indemnizația pentru un singur copil așa cum a solicitat petenta.
Cererea reclamantei a fost înregistrată la Consiliul Local B. M., Serviciul
P. Asistență S. sub nr. 258/_, reclamanta a solicitat acordarea
indemnizației doar pentru copilul A. Raluca pentru care a și depus certificatul de naștere, pentru celălalt copil nedepunând certificatul de naștere, act esențial pentru acordarea indemnizației.
Potrivit art. 1 alin 1 din OUG 148/2005 începând cu data de 1 ianuarie 2006, persoanele care, în ultimul an anterior datei nașterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri profesionale supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, precum și de o indemnizație lunară în cuantum de 600 lei (RON).
Însă, drepturile de asistență socială printre care și dreptul la indemnizație pentru creșterea copilului sunt drepturi ce se acordă la cerere și nu din oficiu.
Consideră că pentru a beneficia de indemnizație pentru creșterea copilului, acest drept trebuia solicitat până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani.
Apoi, potrivit art. 10 din OUG 148/2005, drepturile prevăzute de prezenta ordonanță de urgență, reprezentând indemnizație și stimulent, se cuvin și se plătesc după cum urmează:
a ) începând cu ziua următoare celei în care Încetează, conform legii, concediul de maternitate, dacă cererea este depusă În termen de 60 de zile lucrătoare de la acea dată;
începând cu data nașterii copilului, dacă cererea este depusă În termen de 60 de zile lucrătoare de la acea dată, în cazul persoanelor care nu îndeplinesc condițiile, conform legii, pentru acordarea concediului de maternitate și a indemnizației aferente;
începând cu data adopției, a instituirii tutelei, plasamentului sau încredințării, dacă cererea este depusă În termen de 60 de zile lucrătoare de la data la care s-au aprobat ori, după caz, s-au instituit măsurile de protecție a copilului;
de la data depunerii cererii, pentru toate celelalte situații, inclusiv pentru cazul în care cererea a fost depusă peste termenele prevăzute la lit. a), b) și c).
Insă aceste prevederi îi erau aplicabile dacă reclamanta solicita dreptul pentru cel de-al doilea copil în termenele arătate mai sus.
Mai mult de atât, reclamanta, prin cererea de concediu formulată, solicită acordarea acestuia pentru" creșterea copilului A. Raluca, ... Începând cu data de_ "
Prin urmare, reclamanta trebuia să solicite acordarea indemnizației În acest termen, respectiv cel de 60 de zile lucrătoare de la data la care Încetează, conform legii, concediul de maternitate ori În acest caz, reclamanta a formulat cererea de acordare a indemnizației cu mult după ce copilul a Împlinit vârsta de 2 ani.
Din moment ce actul normativ stabilește un termen pentru exercitarea dreptului prin cererea de acordare a indemnizației, condiție pentru acordarea acestei indemnizații, depunerea acestei cereri peste termenul specificat conduce la pierderea acestui drept, intervenind decăderea reclamantei din dreptul de a solicita acordarea indemnizației.
Dreptul la indemnizație neexercitat În forma și termenul prevăzut de lege este pierdut de către reclamantă.
Motivează instanța de fond la fila 4 paragraful 3 că titularul dreptului la indemnizație este copilul. Precizează că indemnizația pentru creșterea copilului a fost instituită ca o măsură de sprijin pentru familia În care vin pe lume unul sau mai mulți copii, această prestatie Înlocuind În perioada concediului de crestere a copilului venitul salarial al părintelui care îndeplineste condițiile de acordare si optează pentru această formă de sprijin.
Indemnizația de creștere și Îngrijire copil nu se poate raporta la numărul copiilor proveniti dintr-o nastere, ci numai la nastere, Întrucât această indemnizație este un drept ce se cuvine părintelui pentru a-și putea crește copilul/copiii, fapt ce rezultă din conținutul art. 1 din O.U.G. nr. 148/2005 care condiționează acordarea indemnizației de realizarea de venituri profesionale supuse impozitului pe venit timp de 12 luni anterior nasterii copilului.
Tot din acest articol reiese că părintele care nu întrunește această condiție expres prevăzută de lege nu poate să beneficieze de indemnizație pentru creșterea copilului, indiferent dacă a dat naștere la un singur copil ori la gemeni sau tripleti printr-o singură naștere.
Asemenea cazuri au fost Întâlnite în practică, când nu s-a acordat indemnizație deoarece părintele nu realizase timp de 12 luni anterior nașterii copilului venituri profesionale supuse impozitului pe venit ( indiferent de numărul copiilor rezultați din acea naștere!!! ).
Din cele prezentate mai sus, se Înțelege foarte clar că această indemnizație este un drept al părintelui și nu un drept al copilului, acordarea ei fiind condiționată de realizarea de venituri profesionale, astfel că nu se crează nicio discriminare Între copii, al căror drept ÎI reprezintă numai alocația de stat pentru copii.
Mai mult decât atât, pentru părinții care au gemeni sau tripleti nu se acordă salariu dublu sau triplu fată de cât îl aveau înainte de nasterea copiilor.
Prin urmare, această îndemnizație care are caracterul unui venit de Înlocuire al venitului salarial pe perioada cât părintele se află În concediu pentru creșterea copilului. nu se poate acorda În cuantum dublu sau triplu În cazul În care s-au născut gemeni sau tripleti.
Astfel indemnizația pentru creșterea copilului se acorda de la data expirării concediului de Iăuzie, respectiv de la data de_ . iar nu de la data nasterii copilului, pe perioada de la data nașterii copilului până la_ reclamanta primind o indemnizație pentru concediu de sarcină și Iăuzie plătită de către angajator din fondul de asigurări sociale de sănătate.
Referitor la pretențiile reclamantei prin motivarea În drept Decizia dată În 14 noiembrie 2011, de către I.C.C.J, precizează că, În conformitate cu principiul
separației puterilor În stat, I.C.C.J decide asupra interpretării și aplicării unitare a Legii de către toate instanțele de judecată din țara. În consecintă. decizia
I.C.C.J nu are efecte asupra părților.
Potrivit principiului consacrat În art.15 alin.(2) din Constituția României, republicată, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile". În același sens sunt și dispozițiile art. 1 din Codul civil, "legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactiva".
Interpretarea textului de lege se impune prin prisma echilibrului ce trebuie să existe Între principiile ce guvernează institutia familiei, În sensul protejării acesteia, dar si protectia interesului public În administrarea fondurilor publice.
Pe de altă parte arată că instanțele judecătorești nu au competență de a crea, abroga ori modifica dispozițiile unui act normativ prin soluțiile pronunțate, devenind astfel un legislator pozitiv și nici nu se pot substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi sau modificarea celor deja existente, Întrucât sunt încălcate dispozițiile art. 61 alin. (1) din Constituția României, republicată, care stabilesc că unica autoritate legiuitoare a țarii este Parlamentul României.
În drept, s-au invocat prevederile OUG nr. 148/2005 cu modificările și completările ulterioare, pe prevederile HG 1025/2006 cu modificările și completările ulterioare, pe prevederile art. 302, 304(8) și (9), 304/1 C.pr.civ.
Reclamanta intimată A. N. C. a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și
legală a sentinței recurate - fila 10.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Curtea constată următoarele:
Problema juridică ce se impune a fi lămurită în prezenta cauză este dată de natura dreptului, respectiv a obligației corelative de plată a indemnizației pentru creșterea copilului, așa cum este ea reglementată de OUG nr. 148/2005 precum și de momentul la care acest drept se naște.
Instanța de fond, achiesând la apărările pârâtei, a apreciat că acest drept este prescriptibil într-un termen de 3 ani, în condițiile Decretului nr. 167/1958 care a început să curgă de la data aprobării dreptului la indemnizația pentru creșterea copilului.
Este real faptul că din interpretarea OUG nr. 148/2005 coroborată cu art.
6 lit. c din Legea nr. 292/2011, indemnizația pentru creșterea copilului are natura juridică a unui beneficiu de asistență socială, respectiv a unei măsuri de redistribuire financiară/materială destinată persoanelor sau familiilor care întrunesc condițiile de eligibilitate prevăzute de lege, neputând fi asimilată unei creanțe fiscale. Prin urmare, art. 21 alin. 1 din OUG nr. 148/2005 face trimitere la termenul general de prescripție care în opinia Curții este cel reglementat de Decretul-Lege nr. 167/1958.
Rămâne astfel de stabilit care este momentul de la care dreptul la acțiune al reclamantei începe să curgă.
Pentru a clarifica aceste aspecte, trebuie să facem un excurs în timp al evenimentelor legislative relevante la speță în care a fost implicată OUG nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului.
Astfel, conform art. 1 alin. 1 din această ordonanță de urgență, text modificat prin OUG nr. 226/2008: Începând cu data de 1 ianuarie 2009, persoanele care, în ultimul an anterior datei nașterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri profesionale supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, precum și de o indemnizație lunară în
cuantum de 600 lei sau, opțional, în cuantum de 85% din media veniturilor realizate pe ultimele 12 luni, dar nu mai mult de 4.000 lei.
La data de 1 ianuarie 2009 textul art. 2 din OUG nr. 148/2005 a avut următoarea formă: Începând cu data de 1 ianuarie 2007, cuantumul îndemnizației prevăzute la art. 1 alin. (1) este de 600 RON. Ulterior, la data de 15 iunie 2009 este publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 239/2009 care prin articolul ei unic a modificat textul art. 2 din OUG nr. 148/2005, prevăzând că: Cuantumul indemnizației prevăzute la art. 1 alin. (1) se majorează cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naștere.
Trebuie menționat că dreptul la plata a două sau mai multe îndemnizații privind creșterea a doi copii sau a mai multor copii proveniți ca urmare a nașterii a fost recunoscut pe cale judiciară anterior datei de 1 ianuarie 2009. Grăitor în acest sens este întreaga practică judiciară a Curții de Apel C. și a altor curți menținută de ÎCCJ.
Așa fiind, cu privire la recunoașterea unui drept la o a doua indemnizație pentru al doilea copil geamăn în sistemul nostru juridic a apărut mai întâi consacrat în jurisprudență care apoi a fost valorificată legislativ.
Această evoluție a fost dată de incoerența și lipsa de claritate a dispozițiilor legale care au statuat asupra recunoașterii dreptului în discuție cât și a stabilirii unei procedurii precise de acordarea a acestui drept în cazul persoanelor îndreptățite care au avut în îngrijire copii proveniți dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți.
Pentru ca demersul nostru să fie în consens cu exigențele de calitate a unei legi compatibile cu statul de drept, o sa facem apel la practica judiciară pertinentă a Curții Europene a Drepturilor Omului.
În interpretarea noțiunii de lege folosită de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că legea trebuie să fie:
- accesibilă
(cazul Gillow contra Regatului Unit, Hot. Din 24 nov. 1986, cazul Silver și alții contra Regatului Unit, Hot. din 25 martie 1983, cazul Kruslin contra Franței și cazul Huvig contra Franței, hotărârile din 24 aprilie 1990, cazul
hold contra germaniei, Hot. din 25 martie 1985, cazul Groppera Radio AG și alții contra Elveției, Hot. din 28 martie 1980, cazul Autronic AG contra Elveției, Hot. din 22 mai 1990);
- previzibilă
(cazul C.R. contra Regatului Unit, Hot. din 22 noiembrie 1995, cazul ‚Cantoni contra Franței, Hot. din 15 nov. 1996, cazul Leander contra Suediei, Hort. Din 26 martie 1987, cazul Silver și alții contra regatului Unit, Hot. din 25 martie 1983, cazul Kruslin contra Franței,și cazul Huvig contra contra Franței, hotărârile din 24 aprilie 1990, cazul Mitropolia Basarabiei și alții contra Moldovei, Hot. din 13 decembrie 2001, cazul Sundaz Times contra Regatului Unit, Hot. din 26 aprilie 1979, cazul B. hold contra Germaniei, Hot. din 25 martie 1985, cazul Lingens contra Austriei, Hot. din 8 iulie 1986, cazul Grande oriente Da Italia di Palazzo Giustiniani contra Italiei, Hot. din 2 august 2001, cazul Hentrich contra Franței, Hot. din 3 iulie 1995).
În ceea ce privește accesibilitatea și previzibilitatea, Curtea a arătat în cauza Sunday Times vs. Regatul Unit, cererea nr. 6538/74, hotărârea din 26 aprilie 1979 că, în primul rând "trebuie ca legea să fie suficient de accesibilă, adică cetățeanul trebuie să poată dispune de informații suficiente, ținând seama de circumstanțele cauzei, în legătură cu normele juridice aplicabile într-un caz dat. În al doilea rând nu poate fi considerată drept lege decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a-i permite cetățeanului să-și adapteze conduita cerințelor legale, folosindu-se dacă este nevoie de sfaturi competente, el trebuie să
fie capabil să prevadă, cu un grad de exactitate rezonabil, ținând seama de circumstanțele cauzei, consecințele ce pot decurge dintr-un act determinat comis de el. Aceste consecințe nu trebuie să fie previzibile cu certitudine absolută. De altfel, deși certiitudinea este de dorit, ea determină uneori o rigiditate excesivă; or legea trebuie să se poată adapta schimbărilor de situație
";.
În ceea ce privește determinarea previzibilității normei juridice așa cum am arătat în precedent, Curtea folosește un criteriu practic, respectiv posibilitatea de a se recurge la sfaturi calificate, arătând că și în aceste circumstanțe, neclaritatea unei legi poate fi compensată de existența în dreptul intern al statului în cauză a unei practici judiciare constante (cauza Markt Intern Verlag Cmbh și Klaus Beerman vs. Germania, 10572/83, 20 noiembrie 1989).
Rezumând, pentru aceasta este esențial ca legea să fie, cum arătam mai sus, clară și precisă. Fără îndoială, această claritate trebuie apreciată în lumina "experienței juridice normale";, iar instanța europeană admite o anumită suplețe în sensul în care o dispoziție legală puțin neclară poate fi considerată ca fiind "clară"; în cazul în care confruntarea cu alte dispoziții ale legii sau diferite interpretări jurisprudențiale permit previzibilitatea și accesibilitatea normei în cauză.
De asemenea, conform jurisprudenței aceleiași Curți, legea trebuie să mai îndeplinească și alte cerințe, adică să fie:
validă
(cazul Olson contra Suediei, Hot. din 2 martie 1988, cazul Gilow contra Regatului Unit, Hot. din 24 noiembrie 1986) și
de calitate
(cazul Kruslin contra Franței și cazul Huvig contra Franței, Hot. din 24 aprilie 1990).
nterpretarea și aplicarea
dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii
copilului, cu modificările și completările ulterioare.
În acest sens, jurisdicția supremă a decis pe cale de interpretare că în
aplicarea dispozițiilor legale anterior redate până la intrarea în vigoare a Legii nr.
239/2009 pentru modificarea art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
148/2005, indemnizația lunară pentru creșterea copilului prevăzută de art. 1 alin. (1) din ordonanță se acordă pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, în cuantum de: 800 lei pentru perioada 1 ianuarie 2006-31 decembrie 2006; 600 lei pentru perioada 1 ianuarie 2007-31
decembrie 2008; 600 lei sau, opțional, 85% din media veniturilor pe ultimele 12 luni, dar nu mai mult de 4.000 de lei pentru perioada 1 ianuarie 2009-17 iunie
2009.
Așa fiind, cel puțin după data publicării în Monitorul Oficial a acestei
decizii care marchează momentul producerii efectelor juridice a unei atari decizii (efectul obligatoriu pentru instanțele judecătorești conform art. 3307alin. 4 din codul de procedură civilă și că această decizie nu afectează hotărârile judecătorești examinate și situația părților în acele procese conform art. 3307alin. 2 din același cod) s-a clarificat în mod unitar sensul și conținutul normei
interpretate.
Într-o astfel de situație se pune întrebarea dacă particularul mai poate
formula o cerere de recunoaștere a unui drept subiectiv patrimonial care anterior nu ar fi putut să-l revendice tocmai datorită lipsei de claritate a legii, datorită practicii organelor administrative de interpretare restrictivă a normei legale care-l
Pe de altă parte, un alt aspect demn de semnalat în cauză este faptul că reclamanta s-a adresat autorității cu cererea privind acordarea celei de a doua îndemnizații după ce la data de 10 ianuarie 2012 s-a publicat în Monitorul Oficial al României nr. 20/_ Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de
și Justiție în recursul în interesul legii vizând i
consacra și datorită existenței unei practici judiciare contradictorii, aspecte pe care le-a constatat instanța supremă în Decizia nr. 26/2011.
Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, căci a admite altfel am pune la îndoială eficacitatea interpretării date de instanța supremă.
Pe de altă parte, interpretarea dată de Î. Curte se face în sensul aplicării dispoziției legale interpretate în cazul litigiilor care nu au tangență cu hotărârile examinate în cadrul recursului în interesul legii.
Prin această manieră de valorificare a deciziei pronunțate în recurs în interesul legii particularului i se recunoaște un drept pentru prima dată, drept care practic era prevăzut de lege dar care nu a putut fi valorificat tocmai datorită incertitudinii normei legale care-l consacră.
Or, în această ipoteză nu se poate susține cu temei că acesta ar fi trebui să-l solicite într-un termen strict definit de legea în cauză căci oricum nu i s-ar fi recunoscut de vreme ce clarificarea normei și recunoașterea dreptului în abstract s-a realizat abia prin decizia dată de Î. Curte în interpretarea legii.
Așa fiind, considerăm că a pune reclamanta intimată în situația de a-i respinge orice demers în vederea valorificării unui drept subiectiv pe baza unei legi incerte și neclare care este unitar interpretată ulterior prin mecanismul constituțional și legal al recursului în interesul legii înseamnă a-i pretinde acesteia să suporte o sarcină specială și exorbitantă și a o îndepărta de la justiție. Față de cele ce preced, în această ambianță factuală și normativă se poate aprecia ca fiind conform cu dreptul împrejurarea că reclamanta s-a adresat autorității abia la data de_ cu o cerere de recunoaștere a dreptului la
indemnizația suplimentară ce i se cuvenea acesteia conform jurisprudenței deja stabilite și a succesiunii de modificări legislative care au valorificat jurisprudența instanțelor din România și implicit a Deciziei nr. 26/20011 a ÎCCJ completul competent să judece recursul în interesul legii.
Desigur, plecând de la aceste raționamente putem accepta că demersul acesteia este unul valid sub aspectul termenului în care a voit a cere autorității administrației publice de resort să-i recunoască dreptul respectiv cu toate consecințele ce decurg din aceasta.
A refuza reclamantei posibilitatea ca, prevalându-se de noua ambianță factuală și legală în materie și a statua că ea trebuie să solicite recunoașterea dreptului subiectiv pentru cel de-al doilea copil geamăn în consens cu prevederile art. 9 din OUG nr. 148/2005, ar însemna să o expunem unor riscuri incalculabile de vreme ce la acea epocă, practica administrației în interpretarea și aplicarea dreptului incident era aceea de a refuza ilegal recunoașterea indemnizației și pentru cel de-al doilea copil născut dintr-o sarcină gemelară.
Dimpotrivă, apreciem că prevalarea de noua situație creată sub acest aspect, dă dreptul reclamantei să acționeze în cunoștință de cauză.
Curtea nu consideră că excepția prescripției unui atare drept trebuie tratată apelând la dispozițiile art. 2.523 din Codul civil.
Trebuie notat că Î. Curte prin completul specializat să judece recursul în interesul legii exercită nu numai o prerogativă legală, procedurală, ci și una de natură constituțională.
Astfel, conform art. 126 alin. 3 din Constituție Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.
Cu toate că textul constituțional precitat și norma de procedură civilă prevăd că atribuția instanței supreme este opozabilă instanțelor judecătorești este greu de admis că autoritatea publică poate ignora o atare interpretare și aplicare a legii, respingând astfel pe acest temei orice demers al particularului și
punându-l pe acesta să intenteze un litigiu cu costuri atât pentru el însuși cât și pentru autoritate.
Pe de altă parte, plecând de la teza că decizia pronunțată în recurs în interesul legii înlătură orice incertitudine cu privire la interpretarea și aplicarea unui textului legal ce face obiectul interpretării aceasta poate fi calificată conform jurisprudenței CEDO (cauza Sunady Times vs. Regatul Unit) drept o lege care astfel este opozabilă autorității publice deoarece menirea principală a acesteia este să organizeze executarea legii și să pună în aplicare în concret dispozițiile legale.
Față de aceste considerente, reținând faptul că soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune de către instanța de fond este conformă cu principiile comunitare și convenționale și constatând faptul că dreptul reclamantei de a solicita indemnizația pentru cel de al doilea copil născut dintr-o sarcină gemelară a început să curgă efectiv la momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 26/2011 a ÎCCJ, în temeiul art. 312 C.pr.civ. se impune respingerea recursului declarat de A. J. PENTRU P. ȘI I. S. M.
împotriva sentinței civile nr. 3768 din_, pronunțată în dosarul nr._ al T. ui M. .
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A. J. PENTRU P. ȘI I. S. M. împotriva sentinței civile nr. 3768 din_, pronunțată în dosarul nr._ al T. ui M. pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din_ .
Președinte, F. T. | Judecător, M. H. | Judecător, D. M. |
G. , D. C. |
Red.M.H./dact.L.C.C.
2 ex./_ Jud.fond: E. C.
