Decizia civilă nr. 8149/2013. Refuz acordare drepturi protectie sociala
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 8149/2013
Ședința publică din data de 04 Septembrie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE F. T.
JUDECĂTOR M. H. JUDECĂTOR D. M. GREFIER D. C.
Pe rol soluționarea recursului declarat de pârâta A. J. PENTRU PLĂȚI ȘI I. S. C. împotriva sentinței civile nr. 1622 din data de_, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosar nr._ în contradictoriu cu reclamanta M. C. B., având ca obiect - refuz acordare drepturi protecție sociala( persoane cu handicap, protecția copilului) indemnizație pentru creșterea copilului.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, la cea de a doua strigare, se prezintă intimata-reclamantă prin avocat C. A., care depune la dosar împuternicire avocațială, lipsind recurenta-pârâtă.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, care învederează instanței următoarele:
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul promovat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Se constată că recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă în temeiul art. 242 pct. 2 C.pr.civ.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591al. 4 C.pr.civ., raportat la art.21 din Constituție, art.10 al. 2 din Legea nr. 554/2004 și art. 3 pct. 3 C.pr.civ., constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
Apărătorul intimatei depune la dosar un punct de vedere cu privire la recurs, în două exemplare și nemaifiind excepții de invocat și cereri de formulat, instanța declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentantul intimatei solicită respingerea recursului declarat împotriva sentinței civile nr. sentinței civile nr. 1622 din data de_, pronunțată de Tribunalul Cluj și menținerea în totalitate a hotărârii recurate, ca legală și temeinică.
Se relevă că principalul argument în susținerea recursului este admiterea sau respingerea excepției prescripției extinctive, în privința căreia se invocă termenul general de prescripție de 3 ani și care începe să curgă, în cazul prestațiilor succesive, de la data la care fiecare din plățile succesive a devenit exigibilă. Deși aceste argumente sunt reale, susține apărătorul intimatei că trebuie analizat momentul de la care reclamanta din prezenta cauză a cunoscut că are acest drept precum și dreptul de a se adresa instanței de judecată.
Primul act normativ incident în speță este OUG 148/2005 care stabilește că începând cu data de_ beneficiază de o indemnizație lunară în cuantum de 800 lei prin raportare la numărul de nașteri, însă prin Legea nr. 239/2009, care a intrat în vigoare la_, se modifică reglementările anterioare în sensul majorării cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară. Cu alte cuvinte, abia din momentul intrării în vigoare a noilor dispoziții legale - Legea nr.
239/2006 -, reclamanta a cunoscut acest drept, acesta fiind și momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului de a se adresa instanței.
Cât privește hotărârea depusă la dosar cu titlu de practică judiciară, în respectiva speță situația este una diferită, excepția prescripției fiind admisă întrucât reclamanta nu a uzat de procedura prealabilă.
Față de toate aceste argumente solicită respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, conform dovezii pe care o depune la dosar.
Curtea, raportat la concluziile părților prezente și actele dosarului, reține cauza în pronunțare.
C U R T E A :
Prin sentința civilă nr. 1.622 din data de_, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosar nr._ s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta M. C. B. , în contradictoriu cu pârâta A. J. PENTRU PRESTAȚII SOCIALE C., iar pârâta a fost obligată la achitarea indemnizației lunare pentru creșterea copilului prevăzută de art. 1 alin. 1 din
O.U.G. nr. 148/2005 și pentru cel de-al doilea copil născut din sarcina gemelară, pentru perioada_ -_ .
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut cu referire la excepția prescripției invocată de către pârâtă că aceasta nu este întemeiată, raportat la dispozițiile Legii 239/2009 pentru modificarea art. 2 din OUG 148/2005.
Potrivit Legii 239/2009, cuantumul îndemnizației prevăzute la art. 1 alin. 1 din OUG 148/2005 se majorează cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naștere.
Astfel, instanța a reținut că termenul de prescripție pentru acțiunea reclamantei a început să curgă la data intrării în vigoare a Legii 239/2009, _
, iar acțiunea fiind introdusă în mai 2012, aceasta este în termenul de prescripție. Atâta timp cât legea a înțeles să reglementeze cuantumul îndemnizației, rămânând însă ca dată de referință data de 1 ianuarie 2006, nu se poate susține că termenul de prescripție a început să curgă la 1 ianuarie 2006.
Pe fond, tribunalul a reținut că așa după cum reiese din certificatele de naștere seria NV nr. 0. și nr. 0., reclamanta a născut la data de_ doi copii, dintr-o sarcină gemelară, M. V. Andrin și M. Natalia-Viviana .
Prin cererea formulată, reclamanta a solicitat acordarea indemnizației lunare și pentru cel de-al doilea copil născut din sarcina gemelară, deoarece, conform fișei de plătitor depusă la dosar, reclamanta a încasat îndemnizația pentru un singur copil.
Prin Decizia nr. 26/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite cu ocazia recursului în interesul legii promovat s-a statuat faptul că
"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.1 alin.1 și art.6 alin.1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 239/2009 pentru modificarea art.2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.148/2005, indemnizația lunară pentru creșterea copilului prevăzută de art.1 alin.1 din ordonanță se acordă pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, în cuantum de: 800 lei pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2006; 600
lei pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2008; 600 lei sau, opțional,
85% din media veniturilor pe ultimele 12 luni, dar nu mai mult de 4000 de lei pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 17 iunie 2009.";
Conform art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, această soluție este obligatorie pentru instanțe și, constatând că situația din speță se circumscrie problemei de drept dezlegate prin decizie, tribunalul a dat eficiență și, în temeiul art. 18 din Legea nr.554/2004 a admis prezenta cerere și a dispus în consecință.
Împotriva acestei sentințe, pârâta A. J. PENTRU PLĂȚI ȘI I. S.
C. a declarat recurs
, solicitând instanței admiterea acestuia, admiterea prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii reclamantei ca netemeinică și nelegală.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 3041C.pr.civ., pârâta a arătat că, în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune al reclamantei, în mod incorect instanța de fond a apreciat ca termenul de prescripție ar fi început la_, în conformitate cu prevederile Legii 239/2009, întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 2.517 si 2.523 din Legea 287/2009 privind Codul Civil, termenul general de prescripție este de 3 ani, iar "prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut, sau, după împrejurări trebuia să cunoască nașterea lui"; iar în cazul în care" un debitor este obligat Ia prestații succesive, dreptul Ia acțiune cu privire Ia fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prestație deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestațiile datorate"- conform art. 2.503; cât si art. 2.526 - "când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care flecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data Ia care ultima prestație devine exigibilă" din Legea 287/2009 privind Codul Civil. Astfel ca în conformitate cu prevederile art. 2500 alin. (1) "Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege."
Un alt motiv de neegalitate a sentinței recurate este faptul că instanța de judecată a obligat pârâta la achitarea indemnizației lunare pentru creșterea copilului prevăzuta de art. 1 alin. 1 din OUG nr. 148/2005 si pentru cel de-al doilea copil născut din sarcina gemelară, pentru perioada_ -_, ori indemnizația pentru creșterea copilului a fost achitată pentru perioada_ -_ . Astfel, în mod nelegal, instanța de fond a obligat pârâta să achite indemnizația lunara pentru perioada cuprinsă între data nașterii copilului_ si data suspendării activității profesionale la angajator_, având în vedere că în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. 2 din H.G. nr. 1025/2006 "Indemnizația pentru creșterea copilului, se acorda de la datele prevăzute la alin. 1 lit. a) - d), darn u mai devreme de data la care s-a aprobat, concediul pentru creșterea copilului, ori a încetat activitatea profesionala.". Si mai mult, a mai precizat pârâta, acțiunea reclamante a fost depusa în afara termenului de prescripție, respective, 3 ani calculate de la ultimei plați_, data de prescripție care s-a împlinit la_, iar cererea de chemare în judecată a fost depusă la_ .
In ceea ce privește Decizia 26/2011 pronunțată de Î. Curte de C. si Justiție, Secțiile Unite cu ocazia recursului în interesul legii promovat, publicată în Monitorul Oficial nr. 20/_, recurenta a arătat că aceasta, ca toate recursurile în interesul legii, a vizat strict interpretarea si aplicarea unitară a dispozițiilor legale analizate, fără ca soluția să poată avea incidență asupra situațiilor juridice preexistente ori asupra hotărârilor deja pronunțate, conform art. 329 Cod de procedura civila, de aceea decizia amintită nu ar putea fi asimilată cazului de întrerupere a prescripției reglementat de art. 16 alin. 1 lit. b din Decretul nr. 167/1958, atâta vreme cât nu a fost pronunțată în cadrul unui
proces promovat de către reclamantă si nu a soluționat în mod favorabil pe fond pretențiile acesteia. Pe de altă parte, a opinat recurenta, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se opune instituirii legislative a unui termen de prescripție a dreptului la acțiune.
Față de cele mai sus menționate, recurenta consideră că instanța de fond în mod nelegal si netemeinic a admis cererea de chemare în judecată a reclamantei.
Reclamanta M. C. B. a depus întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului formulat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond, cu cheltuieli de judecată (f.21).
Analizând recursul formulat din perspectiva motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat din următoarele considerente
:
Referitor la excepția prescripției, Curtea reține următoarele:
Problema juridică ce se impune a fi lămurită în prezenta cauză este dată de natura dreptului, respectiv a obligației corelative de plată a indemnizației pentru creșterea copilului, așa cum este ea reglementată de OUG nr. 148/2005 precum și de momentul la care acest drept se naște.
Este real faptul că din interpretarea OUG nr. 148/2005 coroborată cu art.
6 lit. c din Legea nr. 292/2011, indemnizația pentru creșterea copilului are natura juridică a unui beneficiu de asistență socială, respectiv a unei măsuri de redistribuire financiară/materială destinată persoanelor sau familiilor care întrunesc condițiile de eligibilitate prevăzute de lege, neputând fi asimilată unei creanțe fiscale. Prin urmare, art. 21 alin. 1 din OUG nr. 148/2005 face trimitere la termenul general de prescripție care în opinia Curții este cel reglementat de Decretul-Lege nr. 167/1958.
Rămâne astfel de stabilit care este momentul de la care dreptul la acțiune al reclamantei începe să curgă.
Pentru a clarifica aceste aspecte, trebuie să facem un excurs în timp al evenimentelor legislative relevante la speță în care a fost implicată OUG nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului.
Astfel, conform art. 1 alin. 1 din această ordonanță de urgență, text modificat prin OUG nr. 226/2008: Începând cu data de 1 ianuarie 2009, persoanele care, în ultimul an anterior datei nașterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri profesionale supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, precum și de o indemnizație lunară în cuantum de 600 lei sau, opțional, în cuantum de 85% din media veniturilor realizate pe ultimele 12 luni, dar nu mai mult de 4.000 lei.
La data de 1 ianuarie 2009 textul art. 2 din OUG nr. 148/2005 a avut următoarea formă: Începând cu data de 1 ianuarie 2007, cuantumul îndemnizației prevăzute la art. 1 alin. (1) este de 600 RON. Ulterior, la data de 15 iunie 2009 este publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 239/2009 care prin articolul ei unic a modificat textul art. 2 din OUG nr. 148/2005, prevăzând că: Cuantumul indemnizației prevăzute la art. 1 alin. (1) se majorează cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naștere.
Trebuie menționat că dreptul la plata a două sau mai multe îndemnizații privind creșterea a doi copii sau a mai multor copii proveniți ca urmare a nașterii a fost recunoscut pe cale judiciară anterior datei de 1 ianuarie 2009. Grăitor în acest sens este întreaga practică judiciară a Curții de Apel C. și a altor curți menținută de ÎCCJ.
Așa fiind, cu privire la recunoașterea unui drept la o a doua indemnizație pentru al doilea copil geamăn în sistemul nostru juridic a apărut mai întâi consacrat în jurisprudență care apoi a fost valorificată legislativ.
Această evoluție a fost dată de incoerența și lipsa de claritate a dispozițiilor legale care au statuat asupra recunoașterii dreptului în discuție cât și a stabilirii unei procedurii precise de acordarea a acestui drept în cazul persoanelor îndreptățite care au avut în îngrijire copii proveniți dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți.
Pentru ca demersul nostru să fie în consens cu exigențele de calitate a unei legi compatibile cu statul de drept, o sa facem apel la practica judiciară pertinentă a Curții Europene a Drepturilor Omului.
În interpretarea noțiunii de lege folosită de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că legea trebuie să fie:
- accesibilă
(cazul Gillow contra Regatului Unit, Hot. Din 24 nov. 1986, cazul Silver și alții contra Regatului Unit, Hot. din 25 martie 1983, cazul Kruslin contra Franței și cazul Huvig contra Franței, hotărârile din 24 aprilie 1990, cazul Barthold contra germaniei, Hot. din 25 martie 1985, cazul Groppera Radio AG și alții contra Elveției, Hot. din 28 martie 1980, cazul Autronic AG contra Elveției, Hot. din 22 mai 1990);
- previzibilă
(cazul C.R. contra Regatului Unit, Hot. din 22 noiembrie 1995, cazul ‚Cantoni contra Franței, Hot. din 15 nov. 1996, cazul Leander contra Suediei, Hort. Din 26 martie 1987, cazul Silver și alții contra regatului Unit, Hot. din 25 martie 1983, cazul Kruslin contra Franței,și cazul Huvig contra contra Franței, hotărârile din 24 aprilie 1990, cazul Mitropolia Basarabiei și alții contra Moldovei, Hot. din 13 decembrie 2001, cazul Sundaz Times contra Regatului Unit, Hot. din 26 aprilie 1979, cazul Barthold contra Germaniei, Hot. din 25 martie 1985, cazul Lingens contra Austriei, Hot. din 8 iulie 1986, cazul Grande oriente Da Italia di Palazzo Giustiniani contra Italiei, Hot. din 2 august 2001, cazul Hentrich contra Franței, Hot. din 3 iulie 1995).
În ceea ce privește accesibilitatea și previzibilitatea, Curtea a arătat în cauza Sunday Times vs. Regatul Unit, cererea nr. 6538/74, hotărârea din 26 aprilie 1979 că, în primul rând "trebuie ca legea să fie suficient de accesibilă, adică cetățeanul trebuie să poată dispune de informații suficiente, ținând seama de circumstanțele cauzei, în legătură cu normele juridice aplicabile într-un caz dat. În al doilea rând nu poate fi considerată drept lege decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a-i permite cetățeanului să-și adapteze conduita cerințelor legale, folosindu-se dacă este nevoie de sfaturi competente, el trebuie să fie capabil să prevadă, cu un grad de exactitate rezonabil, ținând seama de circumstanțele cauzei, consecințele ce pot decurge dintr-un act determinat comis de el. Aceste consecințe nu trebuie să fie previzibile cu certitudine absolută. De altfel, deși certiitudinea este de dorit, ea determină uneori o rigiditate excesivă; or legea trebuie să se poată adapta schimbărilor de situație";.
În ceea ce privește determinarea previzibilității normei juridice așa cum am arătat în precedent, Curtea folosește un criteriu practic, respectiv posibilitatea de a se recurge la sfaturi calificate, arătând că și în aceste circumstanțe, neclaritatea unei legi poate fi compensată de existența în dreptul intern al statului în cauză a unei practici judiciare constante (cauza Markt Intern Verlag Cmbh și Klaus Beerman vs. Germania, 10572/83, 20 noiembrie 1989).
Rezumând, pentru aceasta este esențial ca legea să fie, cum arătam mai sus, clară și precisă. Fără îndoială, această claritate trebuie apreciată în lumina "experienței juridice normale";, iar instanța europeană admite o anumită suplețe în sensul în care o dispoziție legală puțin neclară poate fi considerată ca fiind
"clară"; în cazul în care confruntarea cu alte dispoziții ale legii sau diferite interpretări jurisprudențiale permit previzibilitatea și accesibilitatea normei în cauză.
De asemenea, conform jurisprudenței aceleiași Curți, legea trebuie să mai îndeplinească și alte cerințe, adică să fie:
validă
(cazul Olson contra Suediei, Hot. din 2 martie 1988, cazul Gilow contra Regatului Unit, Hot. din 24 noiembrie 1986) și
de calitate
(cazul Kruslin contra Franței și cazul Huvig contra Franței, Hot. din 24 aprilie 1990).
nterpretarea și aplicarea | |
dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii | |
copilului, cu modificările și completările ulterioare. | |
În acest sens, jurisdicția supremă a decis pe cale de interpretare că în | |
aplicarea dispozițiilor legale anterior redate până la intrarea în vigoare a Legii nr. | |
239/2009 pentru modificarea art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. | |
148/2005, indemnizația lunară pentru creșterea copilului prevăzută de art. 1 alin. (1) din ordonanță se acordă pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, în cuantum de: 800 lei pentru perioada 1 ianuarie 2006-31 decembrie 2006; 600 lei pentru perioada 1 ianuarie 2007-31 decembrie 2008; 600 lei sau, opțional, 85% din media veniturilor pe ultimele 12 luni, dar nu mai mult de 4.000 de lei pentru perioada 1 ianuarie 2009-17 iunie | |
2009. | |
Așa fiind, cel puțin după data publicării în Monitorul Oficial a acestei | |
decizii care marchează momentul producerii efectelor juridice a unei atari decizii (efectul obligatoriu pentru instanțele judecătorești conform art. 3307alin. 4 din codul de procedură civilă și că această decizie nu afectează hotărârile judecătorești examinate și situația părților în acele procese conform art. 3307alin. 2 din același cod) s-a clarificat în mod unitar sensul și conținutul normei | |
interpretate. | |
Într-o astfel de situație se pune întrebarea dacă particularul mai poate | |
formula o cerere de recunoaștere a unui drept subiectiv patrimonial care anterior nu ar fi putut să-l revendice tocmai datorită lipsei de claritate a legii, datorită practicii organelor administrative de interpretare restrictivă a normei legale care-l consacra și datorită existenței unei practici judiciare contradictorii, aspecte pe | |
care le-a constatat instanța supremă în Decizia nr. 26/2011. | |
Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, căci a admite altfel am pune la | |
îndoială eficacitatea interpretării date de instanța supremă. | |
Pe de altă parte, interpretarea dată de Î. Curte se face în sensul aplicării | |
dispoziției legale interpretate în cazul litigiilor care nu au tangență cu hotărârile | |
examinate în cadrul recursului în interesul legii. | |
Prin această manieră de valorificare a deciziei pronunțate în recurs în | |
interesul legii particularului i se recunoaște un drept pentru prima dată, drept care practic era prevăzut de lege dar care nu a putut fi valorificat tocmai datorită | |
incertitudinii normei legale care-l consacră. | |
Or, în această ipoteză nu se poate susține cu temei că acesta ar fi trebui | |
să-l solicite într-un termen strict definit de legea în cauză căci oricum nu i s-ar fi recunoscut de vreme ce clarificarea normei și recunoașterea dreptului în abstract | |
s-a realizat abia prin decizia dată de Î. Curte în interpretarea legii. |
Pe de altă parte, un alt aspect demn de semnalat în cauză este faptul că reclamanta s-a adresat autorității cu cererea privind acordarea celei de a doua îndemnizații după ce la data de 10 ianuarie 2012 s-a publicat în Monitorul Oficial al României nr. 20/_ Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de
C. și Justiție în recursul în interesul legii vizând i
Așa fiind, considerăm că a pune reclamanta intimată în situația de a-i respinge orice demers în vederea valorificării unui drept subiectiv pe baza unei legi incerte și neclare care este unitar interpretată ulterior prin mecanismul constituțional și legal al recursului în interesul legii înseamnă a-i pretinde acesteia să suporte o sarcină specială și exorbitantă și a o îndepărta de la justiție. Față de cele ce preced, în această ambianță factuală și normativă se poate aprecia ca fiind conform cu dreptul împrejurarea că reclamanta s-a adresat autorității abia la data de_ cu o cerere de recunoaștere a dreptului la
indemnizația suplimentară ce i se cuvenea acesteia conform jurisprudenței deja stabilite și a succesiunii de modificări legislative care au valorificat jurisprudența
instanțelor din România și implicit a Deciziei nr. 26/20011 a ÎCCJ completul competent să judece recursul în interesul legii.
Desigur, plecând de la aceste raționamente putem accepta că demersul acesteia este unul valid sub aspectul termenului în care a voit a cere autorității administrației publice de resort să-i recunoască dreptul respectiv cu toate consecințele ce decurg din aceasta.
A refuza reclamantei posibilitatea ca, prevalându-se de noua ambianță factuală și legală în materie și a statua că ea trebuie să solicite recunoașterea dreptului subiectiv pentru cel de-al doilea copil geamăn în consens cu prevederile art. 9 din OUG nr. 148/2005, ar însemna să o expunem unor riscuri incalculabile de vreme ce la acea epocă, practica administrației în interpretarea și aplicarea dreptului incident era aceea de a refuza ilegal recunoașterea indemnizației și pentru cel de-al doilea copil născut dintr-o sarcină gemelară.
Dimpotrivă, apreciem că prevalarea de noua situație creată sub acest aspect, dă dreptul reclamantei să acționeze în cunoștință de cauză.
Curtea nu consideră că excepția prescripției unui atare drept trebuie tratată apelând la dispozițiile art. 2.523 din Codul civil.
Trebuie notat că Î. Curte prin completul specializat să judece recursul în interesul legii exercită nu numai o prerogativă legală, procedurală, ci și una de natură constituțională.
Astfel, conform art. 126 alin. 3 din Constituție Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.
Cu toate că textul constituțional precitat și norma de procedură civilă prevăd că atribuția instanței supreme este opozabilă instanțelor judecătorești este greu de admis că autoritatea publică poate ignora o atare interpretare și aplicare a legii, respingând astfel pe acest temei orice demers al particularului și punându-l pe acesta să intenteze un litigiu cu costuri atât pentru el însuși cât și pentru autoritate.
Pe de altă parte, plecând de la teza că decizia pronunțată în recurs în interesul legii înlătură orice incertitudine cu privire la interpretarea și aplicarea unui textului legal ce face obiectul interpretării aceasta poate fi calificată conform jurisprudenței CEDO (cauza Sunady Times vs. Regatul Unit) drept o lege care astfel este opozabilă autorității publice deoarece menirea principală a acesteia este să organizeze executarea legii și să pună în aplicare în concret dispozițiile legale.
Referitor la data de la care s-a acordat indemnizația pentru creșterea copilului, Curtea reține că această critică a fost formulată de către recurentă tot din perspectiva împlinirii termenului de prescripție, aspect ce nu poate fi reținut în cauză, pentru motivele prezentate anterior.
Referitor la data concretă de acordare, Curtea reține că o eventuală eroare cu privire la această dată va putea fi îndreptată la cerere, conf. art. 281 c.pr.civ.,
având în vedere și poziția procesuală exprimată de către reclamantă în cererea introductivă, în privința datei de la care solicită acordarea dreptului.
În consecință, pentru motivele menționate anterior, se va respinge recursul și se va menține în întregime hotărârea atacată.
În temeiul art. 274 alin. 1 C.pr.civ., pârâta va fi obligată să plătească intimatei M. C. B. suma de 500 lei cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge recursul declarat de pârâta A. J. PENTRU PLĂȚI ȘI I.
S. C. împotriva sentinței civile nr. 1.622 din 01 februarie 2013 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., pe care o menține în întregime.
Obligă recurenta să plătească intimatei M. C. B. suma de 500 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 04 septembrie 2013.
PREȘEDINTE, F. T. | JUDECĂTOR, M. H. | JUDECĂTOR, D. M. |
GREFIER, D. C. |
Red.D.M./_ .
Dact.H.C./2 ex. Jud.fond: M.T. .
