Decizia civilă nr. 8452/2013. Suspendare executare act administrativ
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 8452/2013
Ședința publică de la 12 Septembrie 2013
Completul compus din: PREȘEDINTE M. D.
Judecător R. -R. D. Judecător L. U. Grefier M. T.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâtul M. C. -N. -
D. DE T. ȘI I. L., împotriva sentinței civile nr. 5193/_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., în contradictoriu cu reclamanta SC C. C. S., având ca obiect suspendare executare act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat Cotor A.
, în reprezentarea intereselor intimatei. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591alin. 4 C. Pr. Civ., constată că, raportat la art. art. 3, alin. 3, art. 299 C. Pr. Civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că recursul este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru, iar părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentanta intimatei depune la dosar întâmpinare.
Nemaifiind alte cereri de solicitat, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvîntul pe fondul cauzei.
Reprezentanta intimatei solicită respingerea recursului, precizând că debitele sunt achitate, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 5193 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., a fost admisă acțiunea formulată și completata de reclamanta SC C. C. S. în contradictoriu cu pârâtul M. C. -N. - D.
I. ȘI T. L. și în consecință s-a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr.5203/2013 emisa de parata pana la soluționarea irevocabila a dosarului nr._ a Tribunalului C. .
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Prin Decizia de impunere nr.5203/2013 emisă de pârâtul M. C. -N. s-a stabilit în sarcina reclamantei SC C. C. S. obligația de plată a sumei de
69.129 lei, cu titlul de diferențe dintre cuantumul impozitului datorat și cel stabilit inițial, respectiv suma de 34.168,50 lei, reprezentând majorări de întârziere și suma de 22.728 lei, reprezentând impozit aferent anului 2013.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat contestație, iar prin Dispoziția nr.376/2013 emisă de Primarul M. ui C. -N., s-a respins contestația formulată.
Se constată că cererea de suspendare formulată de reclamantă în baza art.14 din Legea nr. 554/2004 este întemeiată, în speță fiind întrunite condițiile prevăzute de aceste prevederi, și anume existența cazului bine justificat și a pagubei iminente.
Astfel, în urma analizării deciziei de impunere nr.5203/2013 se poate observa că asupra prezumției de legalitate a acesteia planează o îndoială puternică, deoarece în speță era necesară ascultarea reclamantei, și cu toate că decizia cuprinde elementele prevăzute de art.43 alin.2 C.pr.fisc., aceasta nu conține mențiuni cu privire la audierea reclamantei, iar această lipsă aparent echivalează cu nulitatea deciziei.
De asemenea, apreciază că în aparență s-a încălcat unul dintre principiile legale ale impunerii și anume cel al certitudinii impunerii, consacrat prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar temenele, modalitatea și sumele de plată trebuie să fie precis stabilite de fiecare plătitor, pentru ca aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală care le revine. Or, în speță la nivelul municipiului C. N. până în anul 2012, însăși
de T. și I. L. a stabilit că remorcile și semiremorcile se impozitează potrivit art. 263 al. 6 Cod fiscal și nu al. 5 din același articol, și abia din anul 2013 și-a schimbat optica ca urmare a unui control al Curții de Conturi. Însă, la nivel național, practica nu unitară nici în momentul de față, fiind unități administrative care stabilesc pentru aceeași situație impozitul cu respectarea art. 263 al. 6 C fiscal.
Prin urmare, consecința directă a încălcării principiului certitudinii impunerii o constituie încălcarea principiului securității juridice, principiu consacrat pe cale jurisprudențială la nivel european, iar prin situația creată ca urmare a recalculării impozitului pe mijloace de transport, s-a adus o gravă atingere principiului securității juridice, cu atât mai mult cu cât pe parcursul anilor 2008-2012 reclamanta, dând dovadă de bună credință, și-a achitat integral obligațiile sale fiscale.
În ceea ce privește majorările de întârziere, apreciază că reclamanta nefiind culpabilă de neachitarea impozitului în cuantumul stabilit ca urmare a recalculării, aceasta nu poate fi obligată aparent la plata unor sume cu titlu de majorări de întârziere, stabilirea obligației de plată a unor astfel de sume fiind lipsită la prima interpretare de fundament legal.
Cu privire la paguba iminentă, apreciază că executarea sumelor la care a fost obligată reclamanta poate atrage iminența intrării acesteia în incapacitate de plată, și pe cale de consecință în starea de insolvență, prin imposibilitatea realizării obiectului principal de activitate și nerealizarea beneficiului ca urmare a încetării activității, disponibilizarea personalului urmare a neplății salariilor, imposibilitatea plății obligațiilor bugetare aferente activității curente.
Pentru considerentele mai sus arătate, în baza art.14 din Legea nr. 554/2004, tribunalul a admis cererea de suspendare completată și a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr.5203/2013 emisa de pârâtă până la soluționarea irevocabila a dosarului nr._ a Tribunalului C. .
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs M. C. -N. - D. DE T. ȘI I. L.
, solicitând modificarea sentinței civile atacate, cu respingerea acțiunii.
În motivare susține că pentru a fi admisibilă o cerere de suspendare a actului administrativ fiscal, trebuiesc îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- să existe un caz bine justificat; - prin suspendarea executării actului să se prevină o pagubă iminentă. Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 1 alin. 1 si art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 reiese că este necesar a fi întrunite cumulativ cele două condiții, care prin tonul lor restrictiv-imperativ
denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând, așadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natură a argumenta existența "cazului justificat" și a "iminenței producerii pagubei". Cele două condiții nu se consideră a fi îndeplinite prin invocarea unor argumente ce tind să demonstreze aparența de nelegalitate a deciziei de impunere a cărei executare se solicită a fi suspendată. Existența cazului bine justificat în sensul art. 14 poate fi reținută dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate, care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative.
Simpla afirmație a persoanei vătămate în sensul ca sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din lege nu este suficientă în lipsa mijloacelor de probă din care să rezulte existența cazului bine justificat și a producerii unei pagube iminente. Este vorba, așadar, de efecte ale actului administrativ unilateral ireparabile, prejudiciul creat fiind greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului.
Suspendarea executării actului administrativ fiscal este însă o măsură de excepție, care se justifică numai dacă actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire i-ar produce reclamantei un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului, condiție care nu este îndeplinită în cauză. Reclamanta nu își motivează cererea de suspendare sub niciuna din cele două condiții cerute de lege.
Afirmația reclamantei privind calculul eronat al debitului și majorărilor de întârziere cuprinse în decizia de impunere ce face obiectul prezentului litigiu este nefondată, deoarece fără a se intra în fondul dreptului, se poate constata că aceasta a fost emisă cu respectarea prevederilor art 263 alin. 4 Cod Fiscal, în forma impusă prin Decizia nr. 44/_ emisă de Curtea de Conturi a Județului
C. . Totodată decizia de impunere conține toate elementele obligatorii a fi menționate într-un act administrativ-fiscal, în lumina dispozițiilor art. 46 din OG. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la aii. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu.), lipsa mențiunii privind audierea contribuabilului din cuprinsul unui act administrativ fiscal nefiind un element obligatoriu a fi inserat sub sancțiunea nulității.
Mai mult de atât art. 9 din Codul de Procedură Fiscală nu prevede nicio sancțiune expresă în cazul în care organul fiscal, înaintea luării deciziei, nu asigură contribuabilului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei.
În speță, decizia de impunere nr. 5003/2013 a fost emisă de organul fiscal fără audierea în prealabil a contribuabilul, deoarece prin aceasta s-a pus în executare conform art. 33 alin. 3 din Legea nr. 94/1992 a Curții de Conturi Decizia nr. 44/_ emisă de Curtea de Conturi a Județului C., executorie de la data de_, fiind un caz care se încadrează în teza finală a art. 9 alin. 2 lit.
a) Cod de procedură fiscală. Dreptul la apărare a contribuabilului nu a fost încălcat, dovadă în acest sens fiind faptul că aceasta a avut posibilitatea de a uzita de procedura prevăzută de art. 205 Cod de procedură fiscală, procedură pe care a și uzitat-o prin depunerea la data de_ sub numărul 31963 a contestației administrative împotriva deciziei de impunere nr. 5203/2013, contestației administrativă respinsă ca neîntemeiată prin Dispoziția nr. 376/_ emisă de Primarul M. ui C. -N. .
Prin decizia de impunere nr. 5203/_ privind stabilirea impozitului pentru mijloacele de transport de natura semiremorcilor și remorcilor, emisă de
M. C. -N., D. de T. și I. L., reclamanta a fost încunoștințată cu privire la reîncadrarea acestor mijloace de transport în grila de impozitare prevăzută de art. 263 alin.4 Cod Fiscal, față de grila de impozitare prevăzută de art. 263 alin. 6 Cod Fiscal, utilizată anterior de către organul fiscal.
În urma desfășurării acțiunii de audit financiar asupra contului anual de execuție bugetară pe anul 2010 desfășurat la M. C. -N. de o echipă de auditori publici externi ai Camerei de Conturi a Județului C. și pe baza procesului-verbal nr. 06667/1/_, s-au constatat abateri de la legalitate și regularitate, iar pentru înlăturarea consecințelor acestora s-a emis Decizia nr. 44/_ . La punctul 1.3 al deciziei s-a dispus în sarcina conducerii M. ui
C. -N. obligația identificării cazurilor în care impozitul aferent mijloacelor de transport nu a fost determinat în conformitate cu prevederile legale ale art. 263 alin. 4 Cod Fiscal, stabilirea corectă a impozitului și a accesoriilor aferente, precum și dispunerea măsurilor legale de încasare. La pct.1.3 din Decizia nr. 44/_ emisă de Curtea de Conturi a Județului C. se prevede faptul că: "în condițiile în care vehiculele supuse impozitării, în speță remorcile și semiremorcile, au masa maximă autorizată de peste 12 tone, circulă în combinațiile de autovehicule prevăzute de Codul Fiscal, respectiv autovehicule articulate sau trenuri rutiere, sunt destinate transportului de marfă, încadrarea în vederea stabilirii impozitului la art. 263 alin. 6 din Codul Fiscal este eronată, întrucât aceste vehicule se impozitează în conformitate cu prevederile art. 263 alin. 4 din Codul Fiscal, aliniat care cuprinde grila de impozitare pentru vehiculele de transport marfă cu masa autorizată egală sau mai mare de 12 tone."
Prin Decizia nr. 44/_, general obligatorie, emisă de Curtea de Conturi a Județului C., a cărei legalitate a fost confirmată cu titlu irevocabil prin Decizia civilă nr. 8294/_ pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._, s-a instituit în temeiul prevederilor art. 43 din Legea nr. 94/1992 a Curții de Conturi, în sarcina M. ui C. -N., obligația de a recalcula și stabili pentru ultimii 5 ani fiscali (termenul legal de prescripție în materie fiscală) impozitul aferent semiremorcilor și remorcilor deținute de contribuabilii persoane fizice și juridice conform prevederilor art. 263 alin. 4 și 5 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, și nu potrivit dispozițiilor art. 263 alin. 6 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cum erau impozitate aceste bunuri mobile până la data emiterii Deciziei nr. 44/2011 de către Curtea de Conturi a Județului C. .
În condițiile în care criteriile de impozitare din art. 263 alin.4 raportat la criteriile de impozitare presupuse de art. 263 alin. 6 Cod Fiscal generează un impozit al cărui cuantum este mult mai mare decât cel stabilit inițial de M.
C. -N., s-a procedat la punerea în aplicare a Deciziei nr. 44/2011 în sensul recalculării impozitului pentru semiremorcile deținute de petentă conform art.
263 alin. 4 Cod Fiscal, rezultând cuantumul impozitului cuprins în decizia de impunere.
Potrivit prevederilor exprese ale art. 124 indice 1 din Codul de procedură fiscală 1) Prin excepție de la prevederile art. 119 alin. (1) și art. 120*1, pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată datorate bugetelor locale, se datorează după acest termen majorări de întârziere.
(2) Nivelul majorării de întârziere este de 2% din cuantumul obligațiilor fiscale principale neachitate în termen, calculată pentru fiecare lună sau fracțiune de lună, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv. (3) Prevederile art. 119 —124 sunt aplicabile în mod corespunzător., iar în conformitate cu dispozițiile art. 120 din același act
normativ, (1). Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv. (2) Pentru diferențele suplimentare de creanțe fiscale rezultate din corectarea declarațiilor sau modificarea unei decizii de impunere, dobânzile se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenței creanței fiscale pentru care s-a stabilit diferența și până la data stinșerii acesteia inclusiv.
Pornind de la aceste prevederi imperative, vom observa în continuare faptul că situațiile în care un contribuabil este scutit prin efectul legii de la plata obligațiilor fiscale accesorii sunt limitativ stabilite de legiuitor, în speță nefiind în prezența unei ipoteze de scutire conform textelor legale ilustrate mai sus.
Conform dispozițiilor exprese ale art. 15, art. 23, art. 90, art.91 din OG. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală "în cazul în care, eludându-se scopul legii fiscale, obligația fiscală nu a fost stabilită ori nu a fost raportată la baza de impunere reală, obligația datorată și, respectiv, creanța fiscală corelativă sunt cele legal determinate. Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează. Cuantumul oblisațiilor fiscale se stabilește sub rezerva verificării ulterioare. Decizia de impunere sub rezerva verificării ulterioare poate fi desființată sau modificată, din inițiativa organului fiscal sau la solicitarea contribuabilului, pe baza constatărilor organului fiscal competent. Rezerva verificării ulterioare se anulează numai la împlinirea termenului de prescripție sau ca urmare a inspecției fiscale efectuate în cadrul termenului de prescripție. Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. Termenul de prescripție a dreptului începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, dacă legea nu dispune altfel. ".
Din analiza textelor legale menționate mai sus rezultă faptul că în termenul legal de prescripție de 5 ani de zile organul fiscal are competența de a verifica legalitatea cuantumului obligațiilor fiscale stabilite inițial, și să dispună în situația în care acestea nu au fost stabilite prin raportare la baza de impunere reală, stabilirea în mod corect a acestora.
Prin coroborarea acestei concluzii cu art. 33 alin. 3 și art. 43 lit. c din Legea nr. 94/1992 a Curții de Conturi, conform cărora " în situațiile în care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entității publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate. în baza constatărilor sale, Curtea de Conturi stabilește: c) înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar contabilă sau fiscală controlată.", rezultă faptul că emiterea deciziei de impunere nr. 5203/_ de către organul fiscal este consecința directă a respectării măsurilor dispuse de Curtea de Conturi a Județului C. în Decizia nr. 44/_ .
Executarea unei obligații bugetare, stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumția de legalitate nu poate constitui prin ea însăși o pagubă, în sensul art.2 alin.(l) lit. ș) din Legea nr. 554/2004. într-adevăr, din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, dar din punct de vedere juridic, paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului.
Dat fiind faptul că, din actele comunicate nu reiese achitarea vreunei cauțiuni de către reclamantă, solicită instanței, în baza prevederilor imperative ale art. 215 din OG. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, să stabilească în sarcina reclamantei obligația de a depune cauțiune în cuantumul legal.
Prin întâmpinarea înregistrată S.C. C. C. S.R.L.
a solicitat respingerea recursului formulat de pârât cu menținerea sentinței civile atacate, ca fiind temeinică și legală.
În motivare susține că la data de 17 mai 2013, aceasta a achitat prin virament bancar, în contul municipiului C. -N. deschis la Trezorerie suma de
103.279 lei, reprezentând impozite pentru mijloace de transport, conform deciziei de impunere nr. 5203/2013.
Anterior, la data de 29 martie 2013 a achitat suma de 18.181 lei, reprezentând impozit pentru mijloace de transport mai mari de 12 t.
Sentința primei instanțe în acest dosar, vizează sumele de bani de mai sus, achitate deja la momentul promovării căii de atac - 28 mai 2013.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Conform art. 215 C.pr.fisc. contestația administrativă împotriva actului administrativ fiscal nu-i conferă caracter suspensiv de drept, recunoscându-i-se dreptul contestatorului de a cerere suspendarea pe cale judecătorească prin formularea unei cereri în conformitate cu dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, suspendarea fiind condiționată de plata unei cauțiuni până la 20% din valoarea sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 lei.
Astfel fiind, corelând acest text legal cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, rezultă că pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ fiscal trebuie îndeplinite următoarele condiții: depunerea/consemnarea unei cauțiuni; existența unui act administrativ fiscal, parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.
Prima cerință stipulată anterior este îndeplinită în speță, având în vedere că instanța de fond a fixat cu titlu de cauțiune (f. 64 dos. fond) astfel că suma de suma de 6900 lei a fost consemnată la dispoziția instanței la societatea bancară CEC Bank SA Sucursala C. așa cum atestă actul (recipisa de consemnare) emis de bancă seria TA sub nr. 2459690/_ (f. 84 dos. fond) și chitanța nr. 5937031/1/_ (f. 84 dos. fond).
În ceea ce privește a doua condiție este de notat că prin Decizia de impunere nr. 5203/_ emisă de pârâtă s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 69.129 lei reprezentând obligații fiscale suplimentare cu titlu de impozit pe mijloacele de transport și a accesoriilor aferente, reprezentând majorări de întârziere în cuantum de 34.165,50 lei și respectiv suma de 22.728,00 lei cu titlu de impozit aferent pe anul fiscal 2013 (f. 15-16 dos. fond).
Curtea reține că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 2 corelat cu art. 41, art. 43 și art. 86-87 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, decizia de impunere emisă de organul fiscal prin care se stabilesc impozite, taxe, contribuții și alte sume datorate bugetului general consolidat este susceptibilă de regimul prevăzut de art. 41 și art. 205 și urm. C.pr.civ.
Din această perspectivă și această condiție este îndeplinită în cauză.
Cu referire la condiția exercitării procedurii administrative prealabile ținând seama de calificarea dată de instanța de contencios constituțional (Decizia nr. 409/2004) și practica judiciară a Înaltei Curți se reține că în cauza procedura prealabilă a fost îndeplinită.
Astfel, Curtea reține că împotriva actului fiscal s-a formulat contestație întemeiată formal pe dispozițiile art. 205 și urm. C.pr.fisc. (f. 8-12 dos. fond) astfel că și această condiție este îndeplinită.
Cât privește condiția existenței cazului bine justificat, Curtea are în vedere în analiză sensul acestei expresii ce comensurează această condiție dată de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Astfel conform art. 2 alin. 1 lit. t) din lege, prin cazuri bine justificate se înțelege împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.
Analizând această condiție prin prisma celor susținute de reclamantă și a dovezilor invocate în sprijinul acesteia, Curtea constată că stabilirea legalității actului administrativ fiscal ține de soluționarea contenciosului de legalitate.
Din această perspectivă, Curtea în aparență și în analiza acestei condiții nu poate statua că din împrejurările de fapt ori de drept ar rezulta aparența unei încălcări a legii cu atât mai mult cu cât recurenta reclamantă a invocat în sprijinul cererii de suspendare aceleași împrejurări care fac obiectul contestației formulată pe cale administrativă, așa cum de altfel a reținut întemeiat și instanța de fond.
Așa cum s-a statuat constant în practica judiciară: Simplele susțineri făcute în conținutul cererii de suspendarea executării actului administrativ-fiscal nu sunt suficiente pentru înlăturarea prezumției de legalitate de care se bucură actul, întrucât dispozițiile legale cuprinse în art. 2 alin.(1) lit. t) din Legea nr.554/2004 se referă, în mod expres, la împrejurări de fapt și de drept, iar nu la afirmațiile părților. (ÎCCJ-SCAF, decizia nr. 2537 din 13 mai 2010).
Cât privește motivarea actului fiscal, Curtea are în vedere exigențele impuse de legea internă și de acte internaționale cu valoare de soft-law, respectiv Rezoluția Consiliului de Miniștri al Consiliului Europei nr. (77)31 cu privire la protecția individului în relația cu actele autorităților administrative, în special la Principiul IV din Rezoluție care impune ca în situația când actul administrativ este de o așa natură încât afectează în mod negativ, drepturile, libertățile sau interesele, persoana vizată trebuie să fie informată cu privire la motivele care stau la baza actului.
Din această perspectivă, Curtea reține că decizia suspusă suspendării conține o anumită justificare legală și factuală a stabilirii obligațiilor fiscale suplimentare mai ales dacă facem trimitere la Decizia nr. 44 din_ emisă de Curtea de Conturi a jud. C. (f. 58-62 dos. fond) și la dispozițiile de conformare a le entității auditate grefate pe dispozițiile artt. 33 alin. 3 din legea nr. 94/1992 cu modificările și completările ulterioare.
Astfel fiind, în cauză nu au putut fi decelate care sunt împrejurările de fapt și de drept care de la prima vedere și în aparență conduc la concluzia că ar exista o îndoială puternică și serioasă asupra legalității actului administrativ fiscal.
Aspectele de fapt și de drept reiterate și în recurs se pot constitui în elemente apte să conducă la reținerea ca neîntemeiată a acestei condiții câtă vreme analiza acestora implică o evaluare nu în aparență și sumar ci o analiză aprofundată unde sunt necesare probatorii și raționamente judiciare ce țin de controlul de legalitate în substanță a actului administrativ.
De aceea, Curtea reține că analiza făcută de instanța de fond asupra acestei condiții nu este îndeajuns de pertinentă.
Avem în vedere că neaudierea contribuabilului prealabil emiterii actului administrativ fiscal trebuie analizată în substanță de instanță, nulitatea fiind condiționată de invocarea și proba vătămării, aceasta nefiind o condiție esențială și expresă prevăzută de legea procedural fiscală pentru nulitatea actului administrativ fiscal (art. 46 din Codul de procedură fiscală adoptat prin OG nr. 92/2003 cu modificările și completările ulterioare). Aceasta cu atât mai mult cu cât dacă s-ar fi examinat starea de fapt ce a precedat emiterea actului administrativ fiscal s-ar fi observat că acesta a fost generat de aplicarea
dispozițiilor art. 33 alin. 3 din Legea nr. 94/1992 ca efect al Deciziei nr. 44/_ a Curții de Conturi menținută sub aspectul analizat și incident în cauză prin Decizia nr. 8294 din 18 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel C. în dos. nr._ .
Așa fiind, o astfel de chestiune poate fi dedusă ca apărare pe calea contestației prevăzută de art. 205 și urm. din Codul de procedură fiscală și eventual pe calea acțiunii judiciare dar nu poate fi examinată sumar fiind inerentă o analiză de fond a aspectelor mai sus relevate.
Cât privește principiul certitudinii impunerii la care s-a oprit instanța de fond, trebuie notat că acesta nu putea fi abordat într-o analiză sumară și succintă permisă de prevederile procedurale ale art. 14 din Legea nr. 554/2004 în conexiune cu cazul bine justificat deoarece premisa de la care a plecat instanța nu se grefează pe speță și oricum analiza acestuia impune o antamare de conținut a fondului cauzei.
Avem în vedere sub acest aspect premisele emiterii deciziei de impunere la care am făcut referire în precedent și că o analiză chiar sumară a eventualei practici neunitare nu s-ar fi impus de vreme ce recurenta a acționat sub imperiul unei decizii irevocabile a instanței judecătorești, perfect opozabilă acesteia.
Analiza temeiniciei majorărilor de întârziere și absența culpei ca element exonerator de plată iarăși face parte din sfera de analiză a fondului cauzei unde trebuie să se deceleze dacă sumele solicitate cu titlu de diferență impozit local și cel pentru anul 2013 sunt legal datorate și când a fost ori este legal posibilă stabilirea exigibilității acestora, care este apoi termenul de plată și dacă se pot percepe sau nu accesorii fiscale față de neplata acestora la termenul stabilit.
De aceea, această abordare nu are tangență cu perimetrul de analiză a cazului bine justificat așa cum este prevăzut de lege și cum a fost conturat și dezvoltat în practica judiciară.
Cât privește ultima condiție, Curtea are în vedere circumstanțiere legală a acesteia în art. 2 alin. 1 lit. ș) din Legea nr. 554/2004 unde se arată că prin expresia pagubă iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.
Sigur, actul a cărui suspendare se solicită produce efecte executorii, practic reclamanta este obligată ca de îndată, voluntar, sau ulterior, în cel mai scurt timp, silit, să plătească sumele de bani ce fac obiectul deciziei de impunere.
Cu trimitere la practica judiciară a Înaltei Curți, Curtea reține că: Executarea unei obligații bugetare, stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumția de legalitate nu poate constitui prin ea însăși o pagubă, în sensul art.2 alin.(1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004. Într-adevăr, din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, dar din punct de vedere juridic, paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului. (ÎCCJ-SCAF, decizia nr. 2537 din 13 mai 2010).
Așa cum s-a arătat în jurisprudența CEDO prin aplicarea interpretării specifice acesteia și prin utilizarea noțiunilor autonome, procedurile jurisdicționale în materie fiscală sunt calificate ca acuzații în materie penală, ce intră sub incidența art. 6 din Convenție, ceea ce impune a se reține cu trimitere la art. 6 parag. 2 care conferă garanții în această materie că nu se opune, în principiu, executării silite a unor sancțiuni fiscale înainte de obținerea unei hotărâri judecătorești definitive, dar într-o astfel de situație statul trebuie să-și exercite prerogativele sale în limite rezonabile și astfel să se asigure un just echilibru între interesele aflate în cauză.
Or, executarea actului administrativ de îndată, având în vedere considerentele ce preced, nu ar fi susceptibilă să destabilizeze justul echilibru
prefigurat între interesul public gestionat de autoritatea fiscală locală de a stabili și percepe sumele de bani cu titlu de creanță fiscală pe baza unor acte prezumat valabile și interesul contribuabilului - societate comercială - care are dreptul să- și păstreze patrimoniul afectat comerțului fără a fi prejudiciat prin acte de executare puse sub semnul legalității.
Or, în cauză, executarea obligațiilor bugetare suplimentare a fost dispusă în baza unui act administrativ fiscal care se bucură de o puternică prezumție de legalitate, astfel că nici această condiție prevăzută de lege nu este îndeplinită.
Față de cele ce precedă, Curtea reține că recursul pârâtului este fondat, sens în care în temeiul art. 14 rap. la art. 20 alin.3 din Legea nr. 554/2004 corelat cu prevederile art. 312 din codul de procedură civilă de la 1865 aplicabil în cauză prin efectul art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 se va admite, sentința atacată urmează a fi modificată în sensul respingerii cererii de suspendare formulată de reclamanta SC C. C. S. C. -N. .
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Admite recursul declarat de M. C. -N. - D. DE T. ȘI I. L. împotriva sentinței civile nr. 5193 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., pe care o modifică în sensul că respinge cererea formulată de reclamanta SC C. C. S. .
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 12 septembrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
M. D. R. -R. D. L. U.
GREFIER,
M. T.
Red.L.U./Dact.S.M 2 ex./_
Jud.fond. A. -M. B.
