Sentința civilă nr. 469/2013. Excepție nelegalitate act administrativ
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 469/2013
Ședința publică de la 27 Septembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. -I. I.
Grefier A. B.
S-a luat în examinare acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta T. B. A. în contradictoriu cu pârât F. DE S. T., pârât G. R., având ca obiect excepție nelegalitate act administrativ HG nr. 250/1992.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat Budușan Luiza I. în reprezentarea intereselor reclamantei, lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că a fost comunicată excepția de nelegalitate cu emitentul actului - Guvernul României, însă acesta nu a formulat întâmpinare.
Se învederează instanței că nu sunt alte cereri în probațiune.
Constatând că nu sunt alte cereri de formulat, Curtea, după deliberare, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul în susținerea poziției procesuale.
Reprezentanta reclamantei solicită respingerea excepției inadmisibilității excepției de nelegalitate, existând putere de lucru judecat cu privire la acest aspect, care a fost tranșat prin Decizia civilă nr. 4588/2012 a Curții de Apel C. .
Pe fondul excepției de nelegalitate solicită admiterea acesteia, pentru motivele de nelegalitate invocate în scris, care vizează contradicțiile existente între prevederile HG nr. 250/1992 și acte normative cu putere superioară. Fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A :
Prin cererea depusă în dosarul nr._ aflat pe rolul Tribunalului C., reclamanta T. B. A., în contradictoriu cu pârâții F. DE S. T. și GUVERNUL ROMÂNIEI, a invocat excepția de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 250/1992.
În motivarea excepției de nelegalitate, reclamanta a susținut că prevederile HG nr. 250/1992 potrivit cărora salariații care realizează cumul de funcții au dreptul la concediu plătit numai de la unitatea unde au funcția de bază contravine principiului constituțional instituit de art. 41 alin. 2 care reglementează dreptul la muncă și protecție salarială.
În opinia reclamantei, aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 250/1992, abrogată tacit de prev. Legii nr. 53/2003, ar echivala cu recunoașterea implicită a posibilității angajatorului de îngrădire a exercițiului oricărei componente a dreptului la concediu plătit.
În esență, reclamanta susține că dispozițiile art. 3 alin 1 din HG nr. 250/1992 sunt contrare prevederilor art. 139 din Codul muncii care garantează
dreptul la concediul de odihnă anual plătit pentru fiecare contract de muncă în parte si interzic în mod expres orice limitare a acestui drept.
În argumentarea acestei poziții, reclamanta a mai arătat că prin dispozițiile art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 250/1992 sunt încălcate și prevederile art. 1 și 5 corob. cu cele ale art. 35 alin.1 rap. la art. 155 din C.muncii, potrivit cărora toate raporturile de muncă sunt guvernate de principiul egalității de tratament față de toți salariații, inclusiv față de cei care cumulează mai multe contracte individuale de muncă, situație în care aceștia beneficiază de salariul corespunzător pentru
fiecare dintre acestea, iar noțiunea de salariu cuprinde și indemnizațiile.
Prin sentința civilă nr. 10.921 din_ a Tribunalului C., pronunțată în dosarul nr._, s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului
C. în soluționarea excepției de nelegalitate a H.G.nr.250/1992 invocată de către reclamanta T. B. A. și s-a dispus declinarea competenței în favoarea Curții de Apel C. .
Pe rolul Curții de Apel C., cauza s-a înregistrat sub nr._ la data de_ .
Pârâții GUVERNUL ROMÂNIEI și F. DE S. T. au depus întâmpinări
prin care au solicitat respingerea excepției de nelegalitate invocată de reclamantă ca neîntemeiată și inadmisibilă.
În întâmpinarea pârâtului GUVERNUL ROMÂNIEI
se arată cu privire la excepția de nelegalitatea a unui act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2004 că este înlăturată aplicarea dispozițiilor art.4 alin.(l) din Legea nr.554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.262/2007 și ale art.II alin.(2) teza finală din Legea nr.262/2007.
In acest sens Plenul Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de C. și Justiție în ședința din 26 mai 2008 a decis în aplicarea art.20 alin.(2) și art.148 alin.(2) din Constituție, prin raportare la Convenția europeană a drepturilor omului și la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și la jurisprudența CEDO și a Curții de Justiție de la Luxemburg, înlăturarea aplicării dispozițiilor art.4 alin.(l) din Legea nr.554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.262/2007, și ale art.II alin.(2) teza finală din Legea nr.262/2007, cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2004, a cărui legalitate se contestă pe calea excepției de nelegalitate.
De asemenea, prin decizia nr.2307/04 iunie 2008 a Înaltei Curți de C. și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a fost adoptată aceeași soluție.
In speță, actul administrativ contestat pe această cale (H.G. nr.250/1992) este un act administrativ unilateral individual emis anterior intrării în vigoare a Legii contenciosului administrativ nr.554/2004.
Drept urmare, având în vedere considerentele anterior reținute, pârâtul apreciază că se impune respingerea excepțiilor de nelegalitate formulate în cauză, ca urmare a înlăturării aplicării dispozițiilor art.4 alin.(l) din Legea nr.554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.262/2007, și ale art.II alin.(2) teza finală din Legea nr.262/2007, cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2004.
Pe fond, pârâtul solicită respingerea cererii reclamantei deoarece H.G. nr.250/1992 este temeinică și legală, fiind adoptată în conformitate cu dispozițiile art.7 lit.a) din Legea nr.6/1992 privind concediul de odihna și alte concedii ale salariaților.
La elaborarea acestui act administrativ au fost respectate dispozițiile Decretului nr. 16/1976 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică
legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative, precum și cele cuprinse în H.G. nr.390/1993 pentru aprobarea Metodologiei privind pregătirea, elaborarea, avizarea și prezentarea propunerilor de acte normative, proiectul actului administrativ fiind avizat de către autoritățile publice interesate în aplicarea acestuia și de către Ministerul Justiției, care, potrivit art.6 alin.(2) din Metodologia amintită, aviza propunerile de acte administrative din punct de vedere al legalității.
În final, pârâtul precizează faptul că, prin art.7 li.a) din Legea nr.6/1992 i s-a acordat competența legală de a emite H.G. nr.250/1992.
Pârâta F. DE S. "T. "; C. -N. prin întâmpinare
a arătat că prin
H.G. nr. 250/1992, privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, legiuitorul a urmărit să îngrădească anumite drepturi ale persoanelor care sunt salariați în domeniul bugetar, având în vedere faptul că bugetul se construiește din surse limitate, acesta fiind bine determinat. Bugetul de stat este o construcție disciplinată și riguroasă, pe baza politicii fiscal - bugetare, pe principiul unui management financiar solid și echilibrat, care are în vedere sustenabilitatea finanțelor publice. Finalitatea urmărită și servită de această normă juridică a fost și este cea de a limita utilizarea banului public la acordarea indemnizației de concediu la cumularzii din sectorul bugetar.
Din punct de vedere al conduitei prescrise, aceasta este o normă imperativă, nu a ieșit din vigoare nici prin ajungerea la termen, nici prin abrogare expresă sau tacită, nici prin desuetudine, ea fiind actuală și în prezent prin existența obiectului, ale relațiilor sociale pe care le reglementează, adică cele din sistemul bugetar.
Sub aspectul admisibilității excepției de nelegalitate a unei norme juridice fără limită în timp reprezintă o încălcare a principiului securității juridice.
Pe de altă parte, pârâta arată că întrucât excepția de nelegalitate vizează o normă juridică emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 53/2003, cauzele de nelegalitate trebuiesc analizate prin raportarea la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii acesteia, cu referire la practica Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție de la Luxemburg.
În altă ordine de idei, pârâta apreciază că se impune aplicare principiului legii speciale față de legea generală, în cazul nostru Legea nr. 53/ 2003 fiind legea generală, iar H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, fiind legea specială, prin care legiuitorul stabilește un regim special și derogatoriu, instituind reglementarea specială pentru salariații din sistemul bugetar, ele având prioritate față de norma de drept comun. Caracterul prioritar al normei speciale decurge din însăși finalitatea adoptării ei, dovedind voința legiuitorului de a deroga de la prevederile Codului muncii, prin prevederi de strictă interpretare și aplicare.
Analizând excepția de nelegalitate a H.G.nr.250/1992, Curtea reține următoarele
:
Tribunalul Cluj, întru-un prim ciclu procesual, a respins prin încheierea din 18 iunie 2012, excepția de nelegalitate invocată, ca inadmisibilă ( f. 21 din dosarul nr._ ).
Soluția instanței de fond privitoare la inadmisibilitatea excepției a fost cenzurată de Curtea de Apel C. prin Decizia civilă nr. 4588/R/_ prin care s-a admis recursul reclamantei, s-a casat sentința civilă nr. 8032 din_ a Tribunalului C. și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În considerentele deciziei se statuează că dispozițiile H.G. nr. 250/1992 pot forma
obiectul excepției de nelegalitate reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004 în considerarea caracterului normativ al acestui act administrativ.
Îndrumarea dată judecătorului fondului a fost aceea de a sesiza instanța de contencios administrativ în vederea soluționării pe fond a excepției de nelegalitate invocată de reclamantă. Prin urmare, dată fiind incidența în cauză a prevederilor art. 315 din codul de procedură civilă care consacră caracterul obligatoriu al hotărârii instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, reluarea oricărei discuții asupra inadmisibilității excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin 1 din H.G. nr. 250/1992 apare ca fiind lipsită de orice finalitate, chiar dacă părțile invocă alte argumente în susținerea inadmisibilității demersului inițiat de reclamantă.
Prevederile art. 3 alin 1 din H.G. nr. 250/1992, criticate de către reclamantă, stabilesc că "salariații care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcția de baza, cu o norma întreaga, o alta funcție, au dreptul la concediul de odihna plătit numai de la unitatea in care au funcția de baza. Unitatea in care salariații cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihna primite de la cealaltă unitate";.
Domeniul de aplicare a acestui act normativ privește strict situația salariaților din administrația publica, din regiile autonome cu specific deosebit si din unitățile bugetare. Actul în sine reprezintă cadrul normativ referitor la condițiile de acordare și efectuare a concediului de odihna si a altor concedii de care beneficiază salariații plătiți din fonduri bugetare.
Actul administrativ în discuție a fost emis în baza art. 1 alin. (1) din Legea nr. 6/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților, conform căruia "Salariații au dreptul, în fiecare an calendaristic, la un concediu de odihnă plătit, cu o durată minimă de 18 zile lucrătoare";.
În analizarea excepției, instanța trebuie să țină seama de prevederile art. 4 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "În cazul în care excepția de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ";.
Ca atare controlul legalității prevederilor art. 3 alin 1 din H.G. nr. 250/1992 prin raportare la dispozițiile art. 1, art. 5, art. 38, art. 39 alin. 1 lit. c, art. 40 alin. 2 lit. c, art. 139, art. 140 și art. 141 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, indicate de reclamantă în susținerea excepției de nelegalitate, exced limitelor controlului de legalitate permis de art. 4 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, actul normativ invocat de reclamantă, respectiv Legea nr. 53/2003, fiind adoptat ulterior Hotărârii de Guvern nr. 250/1992 ce formează obiectul excepției de nelegalitate.
Verificarea apărărilor reclamantei referitoare la o eventuală abrogare tacită a art. 3 alin 1 din H.G. nr. 250/1992 prin articolele din Codul muncii menționate în paragraful anterior este apanajul instanței învestite cu soluționarea litigiului de fond, neintrând în competența instanței de contencios administrativ sesizată în condițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, Curtea va cenzura legalitatea prevederilor art. 3 alin 1 din
H.G. nr. 250/1992 doar din perspectiva art. 41 alin. 2 și art. 53 din Constituție
În acord cu art. 41 alin. (2) din Constituție "Salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege";.
Textul criticat de reclamantă se referă exclusiv la situația salariatului care cumulează mai multe funcții.
În opinia reclamantei, dispozițiile art. 3 alin 1 din H.G. nr. 250/1992 limitează dreptul salariatului cumulard la concediu de odihnă și îngrădește exercițiul componentei patrimoniale a dreptului de concediu plătit.
Apărările reclamantei nu pot fi primite pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Dreptul la concediu plătit recunoscut de legea fundamentală ca fiind o măsură de protecție socială are două componente: una nepatrimonială care constă în suspendarea obligației salariatului de a presta munca și una patrimonială ce derivă din îndrituirea salariatului de a încasa o indemnizație pe perioada efectuării concediului. Funcția recreativă și de protecție a concediului de odihnă se asigură în mod plenar doar prin efectuarea în concret a concediului de odihnă. Tocmai de aceea legiuitorul a acordat prioritate folosirii efective a concediului de odihnă, compensarea în bani a acestuia fiind posibilă doar în condiții restrictive.
Dreptul salariatului la concediul de odihna plătit, ca și celelalte măsuri de protecție socială a muncii prevăzute de art. 41 alin. (2) din Constituție, se stabilește de lege. Concluzia ce se desprinde din acest principiu constituțional este aceea că legiuitorul este îndreptățit sa stabilească modul de efectuare a concediului de odihnă în cazul salariatului care cumulează mai multe funcții. În legiferarea acestui aspect trebuie admisă o marjă de apreciere sub condiția ca restricțiile instituite de legiuitor să nu afecteze substanța dreptului.
În acest sens, legiuitorul a prevăzut la art. 3 alin 1 din H.G. nr. 250/1992 regula potrivit căreia, în caz de cumul, salariatul beneficiază de un concediu de odihna corespunzător doar funcției de baza, iar nu și pentru funcția cumulată, cu amendamentul că unitatea in care salariații cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihna primite de la cealaltă unitate.
Această reglementare nu reprezintă altceva decât o concretizare a dispozițiilor art. 41 alin. (2) din Constituție, garantând salariatului cumulard realizarea efectivă a concediului de odihnă prin obligația pe care o impune uneia dintre unități de a acorda concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de salariatul cumulard de la cealaltă unitate. Prin această dispoziție se asigură în mod plenar îndeplinirea funcției recreative a concediului de odihnă, salariatul cumulard beneficiind de timpul liber necesar pentru refacerea forței de muncă și protejarea sănătății sale.
Cum prevederile normative supuse controlului de legalitate nu încalcă drepturi fundamentale și sunt în acord cu dispozițiile legale în vigoare la data edictării lor, Curtea va respinge excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin 1 din H.G. nr. 250/1992 formulată de reclamanta T. B. A. în contradictoriu cu pârâții F. DE S. "T. "; C. -N. și GUVERNUL ROMÂNIEI.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ș T E :
Respinge excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin 1 din H.G. nr. 250/1992 formulată de reclamanta T. B. A., cu domiciliul în C. -N., str. Godeanu, nr. 1, apt. 3, jud. C., cu domiciliul procesual ales în C. -N., str. Baba N., nr. 5A, jud. C., în contradictoriu cu pârâții F. DE S. "T.
"; C. -N., cu sediul în C. -N., P-ța Legea nr.B., nr. 1-3, jud. C., și GUVERNUL ROMÂNIEI, cu sediul în B., P-ța V., nr. 1, sector 1.
Cu drept de recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din 27 septembrie 2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
M. I. I. A. B.
Red.M.I.I./_ .
Dact.H.C./5 ex.
