Sentința civilă nr. 5714/2013. Anulare act emis de autoritati publice locale
| Comentarii |
|
Dosar nr._ *
Cod operator de date cu caracter personal 3184
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ
SECȚIA MIXTĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL, DE CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
SENTIN ȚA CIVIL Ă NR. 5714 /2013Ședința publică din data de 1 aprilie 2013 Instanța constituită din:
Președinte: A. G. C. Grefier L. C.
Pe rol fiind judecarea cauzei în Contencios administrativ și fiscal privind pe reclamant A. C. D. R. și pe pârât P. M. C. N., pârât M. C.
N. PENTRU D. DE I. ȘI T. L., având ca obiect anulare act emis de autorități publice locale.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reprezentantul reclamantei, av. C. A., lipsă fiind reprezentanții pârâților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință.
Se constată că președintele completului de judecată a formulat declarație de incompatibilitate în ceea ce privește soluționarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. C. D. R., în contradictoriu cu pârâții P. mun. C. -N. și M. C. -N., declarație respinsă prin Încheierea civilă nr.20/2013 a Tribunalului C.
.
Reprezentanta reclamantei solicită în probațiune efectuarea unei adrese către pârâtul
P. mun. C. -N. cu solicitarea de a depune la dosarul cauzei actele care au stat la baza emiterii deciziilor contestate.
Tribunalul, deliberând, respinge solicitarea reprezentanta reclamantei având în vedere că pârâtul P. mun. C. -N. a depus la dispoziția instanței toate actele, cu ocazia primei judecăți a cauzei.
Reprezentanta reclamantei arată că nu mai are alte cereri de formulat în probațiune.
Instanța, în baza art. 167 Cod procedură civilă, încuviințează părților proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei și nemaifiind probe de administrat acordă cuvântul în dezbateri pe fondul cauzei.
Reprezentanta reclamantei solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată în
scris.
Instanța reține cauza spre soluționare, pe baza actelor de la dosar.
T R I B U N A L U L
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: | |||
Prin acțiunea înregistrată sub nr. de mai sus, reclamanta A. | C. | D. R. | a |
solicitat în contradictoriu cu pârâții P. M. C. -N. | și M. | C. -N. | la |
anularea Dispoziției nr.5040/_ emisă de pârâtul de rd.1 și în principal, să se constate nulitatea Deciziilor de impunere nr.2011-259488/492/_ și nr.2011-259504/492/_
, iar în subsidiar, anularea parțială a Deciziei de impunere nr.2011-259488/492/_ în
sensul scutirii de la plata impozitului pe clădiri și stabilirea doar a taxei pe clădiri datorate conform legii, precum și anularea obligației de plată a sumelor de 3441 lei, cu titlu de impozit pe clădiri și 12568 lei cu titlu de taxă pe clădiri, stabilite prin deciziile contestate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la data de_, pârâtul D. de T. și I. C. -N. i-a comunicat actele administrativ-fiscale susmenționate și că deciziile de impunere au fost emise cu încălcarea prevederilor art.250 alin.1 pct.19 Cod fiscal, iar atâta timp cât nu există o hotărâre de consiliu local care să stabilească expres clădirile pentru care se datorează sau nu impozitul/taxă pe clădire și persoanele care sunt obligate a le achita, singurele norme care pot fi aplicate în speță sunt cele mai sus arătate. Reclamanta a mai arătat că prin efectul prevederilor Codului fiscal, asociațiile sunt scutite de la plata impozitului pe clădiri și nu este nevoie de o hotărâre de consiliu local în acest sens, respectiv că nu datorează impozit și este sub incidența prevederilor art.250 alin.1 pct.1 Cod fiscal. Reclamanta a apreciat că cele două decizii de impunere au fost emise cu încălcarea dispozițiilor legale, sumele fiind greșit calculate, deoarece aceste acte administrative nu indică temeiul legal al obligațiilor ce s-au stabilit în sarcina sa și nici nu cuprind perioada pentru care sunt calculate sumele pretinse, debitele nefiind defalcate. Totodată, nu s-a indicat ce sume reprezintă debitele principale și care sunt debitele accesorii, iar recalcularea sumelor datorate trebuie să fie făcută ținând cont și de prevederile legale referitoare la prescripția dreptului de a stabili obligații fiscale. În privința anulării Dispoziției nr.5140/_ și a deciziilor de impunere, precum și la recalcularea sumelor datorate, reclamanta a arătat că este necesar a se avea în vedere prevederile art.249 alin.3 Cod fiscal.
Prin întâmpinările formulate, pârâții M. C. -N. și P. M. C. -N. au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și au arătat că susținerile reclamantei nu pot fi reținute, iar obligația fiscală stabilită în sarcina acesteia pentru clădirea deținută în calitate de chiriaș, situat în C. -N., str.I. C. Brătianu nr.13, stabilită de organul fiscal prin deciziile de impunere emise în cauză, a fost calculată cu respectarea prevederilor legale in vigoare, respectiv art.249 alin.3 din Legea nr. 571/2003 (filele 10-15, 22-27).
Prin Sentința civilă nr. 10210/_, Tribunalul Cluj a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă și a anulat Dispoziția P. ui municipiului C. -N. nr. 5140/_ de soluționare a contestației și respectiv Deciziile de impunere nr. 2011- 259488/492/_ și nr. 2011-259504/492/_ emise de pârâtul M. C. -N., D.
I. și T. L., privind stabilirea impozitului pe clădiri în cuantum de 3.441 lei și a taxei pe clădiri în cuantum de 12.568 lei. De asemenea, pârâții au fost obligați în solidar la plata în favoarea reclamantei a sumei de 1.358,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 2585/_ pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._, s-au admis recursurile pârâților P. M. C. -N. și M. C. -N. împotriva sentinței menționate, care a fost casată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.
Pentru aceasta, instanța de control a constatat că viciul nemotivării a fost susținut de reclamantă doar în fața instanței de judecată și doar cu caracter subsidiar, în contextul invocării imposibilității de verificare a sumelor stabilite cu titlu de accesorii; de aceea, s-a apreciat că nu se poate reține o vătămare a reclamantei, o ignorare a dreptului ei la informare și, deci, la apărare, în condițiile în care atât în faza administrativă cât și în cea jurisdicțională reclamanta a formulat critici de fond față de actele fiscale, iar sancțiunea anulării actului fiscal pentru nemotivare este una exagerată.
Analizând înscrisurile depuse la dosar, instanța reține următoarele:
Prin Deciziile de impunere nr. 2011-259488/492/_ | și | nr. 2011- |
259504/492/_ emise de pârâtul M. C. -N., D. I. | și T. L. | s-a stabilit |
în sarcina reclamantei A. C. D. R. obligația de a achita impozitul pe clădiri în cuantum de 3.441 lei și taxa pe clădiri în cuantum de 12.568 lei (filele 7, 8 din dosarul inițial).
Cu respectarea art. 205 și urm. din Codul de procedură fiscală, reclamanta a formulat contestație împotriva acestor acte administrative fiscale, respinsă prin Dispoziția P. ui M.
-N. nr. 5140/_ (fila 9), iar acum reclamanta atacă în contenciosul administrativ deciziile menționate.
C. D. R. susține în primul rând că deciziile au fost emise cu încălcarea dispozițiilor art. 250 alin. 1 pct. 19 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Potrivit acestui text legal, "clădirile utilizate pentru activități social-umanitare de către asociații, fundații și culte, potrivit hotărârii consiliului local"; sunt clădiri pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii.
După cum se poate lesne observa, această scutire este condiționată în mod expres de existența unei ho tărâri de consiliu local
care să indice clădirile utilizate pentru activități social-umanitare de către asociații, fundații și culte, scutite de plata impozitului. Reclamanta însăși recunoaște că nu există o astfel de hotărâre la nivelul municipiului C. -N., iar consecința firească este aceea de inaplicabilitate a scutirii legale, iar nu de recunoaștere a dreptului la această scutire în favoarea tuturor asociațiilor, fundațiilor și cultelor.
Reclamanta se prevalează apoi de scutirea prevăzută de art. 250 alin. 1 pct. 1, care vizează "clădirile proprietate a statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a oricăror instituții publice, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice , altele decât cele desfășurate în relație cu persoane juridice de drept public
";.
Reclamanta subliniază că, dacă pentru clădirile pe care le are în proprietate statul nu se datorează impozit, asociația, în calitate de chiriaș al unei încăperi dintr-un imobil proprietate a statului, nu poate fi obligată la plata impozitului, cu atât mai mult cu cât nu realizează niciun fel de activitate economică, conform art. 1 alin. 1 și 2 din O.G. nr.26/2000.
Tribunalul apreciază că prevederea citată trebuie coroborată cu art. 249 alin. 3, care statuează: "Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ- teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe clădiri, care r epr ezintă sar cina f iscal ăa concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri
";.
Astfel, doar persoanele juridice de drept public sunt scutite de plata taxei pe clădiri atunci când sunt titularele unui drept de concesiune, locațiune, drept de administrare sau de folosință asupra unei clădiri proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale.
Pe de altă parte, reclamanta nu se poate prevala de scutirea de la art. 250 pct. 1, care reprezintă situația generică de scutire a statului, unităților administrativ-teritoriale sau oricăror instituții publice de la plata impozitului (în corelație cu faptul că art. 249 alin.3 instituie obligația de plată a taxei pe clădiri în sarcina persoanelor juridice de drept privat care desfășoară activități economice în spațiile proprietate publică sau privată), și aceasta cu atât mai mult cu cât reclamantei i-ar fi incident cazul special de scutire de la pct. 19, deja analizat.
Dacă asociațiile ar fi fost avute în vedere și ar fi fost incluse în cazul de la pct. 1, nu s-ar mai justifica precizările și condiționările de la pct. 19. Tocmai de aceea, unicul caz de
scutire aplicabil reclamantei este cel de la pct. 19, dar căruia nu i se poate da eficiență în lipsa hotărârii de consiliu local.
În subsidiar, A. C. D. R. arată că niciuna dintre cele două decizii de impunere nu indică temeiul legal al obligațiilor stabilite în sarcina sa și nu cuprind perioada pentru care sunt calculate sumele pretinse, debitele nu sunt defalcate și nu se indică ce sume reprezintă debite principale și care sunt debitele accesorii.
Sub acest aspect, Curtea de Apel C. s-a pronunțat prin decizia de casare în sensul că reclamanta a formulat critici de fond față de actele fiscale atât în faza administrativă cât și în cea jurisdicțională și de aceea nu se poate valida un viciu al nemotivării deciziilor atacate.
În temeiul art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă, tribunalul este ținut de această dezlegare dată de instanța de control judiciar.
Pe cale de consecință, se va reține că, potrivit întâmpinărilor depuse în cauză, Decizia de impunere nr._ privește impozitul pe clădiri pentru perioada_ -_ și se compune din debit în sumă de 1257 lei (calculat prin aplicarea cotei de impozitare de 0,75% stabilită prin H.C.L. nr. 339/2005 la valoarea de inventar a clădirii de 167.632,29 lei) și majorări de întârziere calculate la data emiterii deciziei,_, în cuantum de 2184 lei, iar Decizia de impunere nr._ privește taxa pe clădirea închiriată pentru perioada _
-_ și se compune din debitul pentru anii_, 2010 și 2011 în cuantum total de 7291 lei (calculat prin aplicarea cotei de impozitare de 0,75% stabilită prin H.C.L. nr. 746/2006, nr. 344/20074, nr. 414/2008 la valoarea de inventar a clădirii de 29183,50 lei pentru anii 2007, 2008 și 2009 și respectiv a cotei de impozitare de 0,90% stabilită prin
H.C.L. nr. 509/2009 și nr. 400/2010 la valoarea de inventar a clădirii de 29183,50 lei pentru anii ulteriori) și majorări de întârziere calculate până la data emiterii deciziei,_, în cuantum de 5277 lei.
De asemenea, pârâții au arătat că Decizia de impunere nr._ privește impozitul pe clădiri pentru perioada_ -_, dată de la care denumirea obligației fiscale s-a modificat din impozit pe clădire în taxă pe clădire, sens în care începând cu data de_ s-a calculat în sarcina reclamantei taxa pe clădirea închiriată.
Ținând cont de aceste explicații, urmează că nu este fondat nici argumentul dublei impuneri, invocat de reclamantă.
În fine, nici susținerea asociației că impozitul pe clădiri ar fi în sarcina proprietarului imobilului și nu al locatarului nu are bază legală, prin prisma dispozițiilor legale incidente mai sus redate, care stabilesc obligația persoanelor juridice de drept privat care închiriază un spațiu aflat în proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ- teritoriale de a suporta taxa pe clădiri.
De asemenea, anterior datei de_, art. 249 alin. 3 prevedea expres că "Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, impozitul pe clădiri reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz
";, iar în temeiul acestei dispoziții legale reclamanta era ținută să suporte impozitul pe clădiri (până la data de_, când a devenit taxa pe clădiri).
Prin concluziile scrise depuse cu ocazia primei judecăți, reclamanta a mai invocat vătămarea suferită datorită necomunicării în termen a actelor administrative fiscale.
De fapt, reclamanta contesta neemiterea deciziilor de impunere mai devreme, aspect care privește, concret, dreptul M. C. -N. de a stabili taxele și impozitele cu unica cerință legală de a respecta termenul de prescripție al dreptului de a stabili obligații fiscale.
Or, art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește termenul de prescripție de 5 ani, care "începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală";. Observând că în speță pârâtul a respectat termenul legal de prescripție, nu se pot valida susținerile reclamantei.
De asemenea, indicarea în cuprinsul actelor fiscale a Fundației D. Română în locul Asociației Culturale D. R. reprezintă o eroare materială în sensul art. 48 alin. 3 din Codul de procedură fiscală iar nu un element de natură a atrage nulitatea deciziilor, art. 46 făcând referire expresă și limitativă la lipsa denumirii contribuabilului.
Pe de altă parte, identificarea reclamantei este realizată prin celelalte elemente cuprinse în deciziile de impunere: codul de identificare fiscală, adresa sediului, data înregistrării la Registrul Comerțului.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 218 din Codul de procedură fiscală raportat la art. 18 din Legea nr. 554/2004, se va respinge ca nefondată prezenta cerere.
În temeiul art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, se ia act că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE
Respinge ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.
D. R.,
cu sediul în C. -N., str. I.C. Brătianu nr. 13, jud. C., în contradictoriu cu pârâții P. municipiului C. -N.
și M. C. -N.
, ambii cu sediul în C. -N., str. M. nr. 1-3, jud. C., având ca obiect contencios administrativ.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din data de 1 aprilie 2013.
Președinte,
G. C.
Grefier,
L. C.
Red./tehn.AGC 5 ex. _
