Acţiuni împotriva ordonanţelor guvernului. Hotărâre din 11-02-2013, Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-02-2013 în dosarul nr. 62426/3/2010

Dosar nr._

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Î N C H E I E R E

Ședința publică de la 04 februarie 2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE – V. H.

JUDECĂTOR - C. M. F.

JUDECĂTOR - B. C.

GREFIER - S. Ș.

* * * * * * * * * *

Pe rol soluționarea cererii de recurs formulat de recurentul – reclamant V. F. I. împotriva sentinței civile nr.1527 din 11.04.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata – pârâtă C. DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.

P. are ca obiect – „contestație la executare”.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurentul – reclamant V. F. I., reprezentat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr._/02.11.2012, emisă de Baroul București, aflată la fila 12 în dosar, lipsind intimata – pârâtă C. de Asigurări de Sănătate a Municipiului București.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:

Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat, și nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbaterea motivelor de recurs.

Recurentul – reclamant, prin apărător, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Cu cheltuieli de judecată.

CURTEA,

Având nevoie de timp pentru a delibera, față de dispozițiile art. 260 alin. 1 din Codul de procedură civilă, cât și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise la dosar, va amâna pronunțarea asupra cererii de recurs, astfel că,

DISPUNE:

Amână pronunțarea pentru data 11 februarie 2013.

Pronunțată în ședință publică, azi, 04 februarie 2013.

PREȘEDINTE,JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

V. H. C. M. F. B. C.

GREFIER,

S. Ș.

Dosar nr._

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIA CIVILĂ NR.643

Ședința publică de la 11 februarie 2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE – V. H.

JUDECĂTOR - C. M. F.

JUDECĂTOR - B. C.

GREFIER - S. Ș.

* * * * * * * * *

Pe rol pronunțarea asupra recursului formulat de recurentul – reclamant V. F. I. împotriva sentinței civile nr.1527 din 11.04.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – pârâtă C. DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 04 februarie 2013, fiind consemnate în cuprinsul încheierii de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, față de dispozițiile art. 260 alin. 1 din Codul de procedură civilă, cât și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise la dosar, a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 11 februarie 2013, când a hotărât următoarele:

CURTEA,

Asupra recursului din prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 1527 din 11.04.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, s-a disjuns contestația la executare formulată împotriva somației și executării silite declanșate în dosarul nr. SN2845, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, în ceea ce privește contestația la executare și s-a respins acțiunea privitoare la decizia de impunere pe anii 2005-2009, formulată de reclamantul V. F. I., cu domiciliul în București, sector 2, ., ., în contradictoriu cu pârâta C. DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, cu sediul în București, sector 2, ., nr. 1-3, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată introdusă la prezenta instanță la data de 22.11.2010, reclamantul V. I. a formulat, în contradictoriu cu intimata C. de Asigurări de Sănătate a Municipiului București, contestație împotriva actelor emise de către intimată: decizia de impunere privind obligațiile de plata la FNUASS pentru anii 2005 – 2009, somația de plata nr. A138/2.12.2010, contestând și executarea silită declanșata în dosarul nr.SN2845 al intimatei pe baza deciziei de impunere mai sus amintite.

Reclamantul a solicitat ca, având in vedere normele legale incidente în cauza și probele care vor fi administrate, să se anuleze toate cele trei acte, ca fiind emise cu încălcarea legii si a drepturilor mele, fără nici un temei de fapt.

În motivarea contestației în fapt, s-a arătat de către reclamant că a primit prin poștă, la data de 8.12.2010, somația si decizia de impunere menționate în petitul contestației sale, fără ca vreodată, în prealabil, sa fi primit vreo înștiințare de plată din partea intimatei sau a unei alte autorități cu atribuții in materie, pentru achitarea pretinsei datorii « contribuție la FNUASS » aferenta anilor 2005 - 2009.În acest fel, intimata a încălcat obligația sa legală de a avea rol activ, reglementată imperativ prin art.7 din Codul de procedura fiscala si prin art.7.1, 7.2., 7.3. din Normele metodologice de aplicare a acestui cod (aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.1050/2004).

Se arată de către reclamant că este pensionar, din anul 2001 până în prezent, conform deciziei nr._/3.10.2001 a Casei de Pensii a Sectorului 2 privind acordarea pensiei de invaliditate, astfel că nu datorează nici o sumă cu titlul de contribuție la FNUASS, pentru perioada în discuție, conform art.6 alin.l lit.e) din OUG nr.150/2002, iar după abrogarea acesteia, conform art.213 alin.l lit.h) din Legea nr.95/2006.

În prima sa parte, decizia de impunere face referire la patru acte normative, care conțin sute de articole, fără a indica acele texte de lege care îi sunt aplicabile și conform cărora s-a stabilit obligația sa de a plăti suma pretinsă, deci este lovită de nulitate, întrucât este emisă cu încălcarea art.42 alin. 2 lit.e) si f) din Codul de procedura fiscală.

De asemenea, se face trimitere la Protocolul CNAS – ANAF nr.P5282/26.10.2007, respectiv la cel cu nr._/30.10.2007 și la Actul adițional nr.1 cu nr.P1797/13.04.2009, respectiv la cel cu nr._/09.04.2009, acte care nu i-au fost comunicate și nici nu sunt publice, deci nu îi sunt opozabile, fiind, la rândul lor invocate în totalitate, fără a se menționa o anumită prevedere.

În acest fel, exigențele imperative ale accesibilității și previzibilității legii, în sensul art.6 alin.l din Convenția Europeana a Drepturilor Omului au fost cu siguranță încălcate.

Reclamantul arată că nu știe care ar fi acele venituri ale sale comunicate de ANAF, pentru ca nu se arată acest lucru nici în decizia de impunere, nici în vreun act care a stat la baza emiterii ei, deci și sub acest aspect decizia este un act nelegal si netemeinic, prin care i se încalcă și dreptul la apărare, ca și dreptul la un proces echitabil (art.24, art.21 alin.3 din Constituția României, art.6 alin.l din CEDO).

Această apreciere se bazează pe culpa autorităților cu atribuții in materie fiscala, care au obligația de a informa și îndruma contribuabilul în respectarea obligațiilor sale fiscale și nicidecum de a-1 soma, după trecerea unor ani de zile, cu privire la pretinse datorii neachitate, care ar fi antrenat și plata unor sume suplimentare.

Lipsa oricărei puneri în întârziere sub aspectul existenței obligației fiscale, fundamentează buna sa credință și probează reaua-credință sau, în cel mai bun caz, neglijența gravă a autorităților cu atribuții în materie fiscala.

Executarea silita a fost inițiată împotriva sa fără a fi fost înștiințat în prealabil cu privire la existenta unor pretinse debite neachitate, cu justificarea în fapt și în drept a acestora, care ar fi putut conduce la o executare voluntară din partea sa. Și acest mod de a proceda contravine legii si antrenează nulitatea executării silite si a somației contestate.

In speță, i s-a comunicat decizia de impunere împreuna cu somația emisa in cadrul executării silite, fiind astfel încălcate art.136 alin.l din Codul de Procedură Fiscală.

Potrivit principiilor exercitării drepturilor si libertăților cu bună-credință, fără a încălca drepturile si libertățile celorlalți, principiu consfințit prin art.57 din Constituția României și nemo auditur suam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca propria turpitudine pentru a obține drepturi in justiție), este si ilegala si imorala pretenția intimatei ca el sa fie obligat si la plata unor dobânzi/majorări și respectiv a unor penalități, prin care se ajunge aproape la dublarea cuantumului debitului înscris in decizia de impunere.

La rândul lor, executarea silita, ca si somația de plata emisa in cursul executării silite, ambele contestate, având la baza decizia de impunere lovita de nulitate, sunt nule, fiind acte subsecvente acesteia întrucât nu are cum să formuleze apărări față de acte oculte.

Pentru baza de impunere înscrisa in dreptul rubricilor anilor 2005 si 2007 nu se arata nici modul de calcul si nici documentele conform cărora a fost determinata (cele din care se presupune ca ar rezulta veniturile sale impozabile).

Lipsește deci temeiul de fapt al deciziei de impunere, fiind astfel încălcat și art.65 alin.2 din Codul de Procedură Fiscală.

Pe de alta parte, deși Legea nr.95/2006, pentru aplicarea căreia s-a emis Ordinul CNAS nr.617/2007, nu retroactivează, acest ordin este menționat ca atare, în întregul său, pentru toata perioada in care se pretinde ca ar avea obligații fiscale neachitate, adică începând din anul 2005.

În acest fel a fost incalcat principiul neretroactivitatii legii, imperativ reglementat prin art.15 alin.2 din Constituția României (legea fiscala nu se incadreaza in categoriile de excepții expres si limitativ prevăzute de acest text).

Prin urmare, in măsura in care s~ar aprecia ca ar avea vreo suma de plătit, cu titlul de contribuție la FNUASS, regimul legal al acestei pretinse obligații va fi diferențiat in intervalul de referința, prin raportare la diferitele acte normative care s-au succedat, cu numeroasele lor modificări.

De aceea este important sa fie precizat temeiul de drept concret, textul de lege conform căruia i s-au stabilit obligațiile înscrise în decizia de impunere, pentru a se urmări evoluția acestuia în timp și tratamentul fiscal diferențiat, determinat de această evoluție.

Reclamantul apreciază că nu este legal și nici echitabil să fie obligat să plătească dobânzi/majorări (menționează că nu știe exact in ce categorie se încadrează sumele trecute sub aceasta rubrica a tabelului din decizia de impunere, pentru ca nu este subliniata niciuna din cele două); - penalități.

S-au invocat în drept normele legale arătate in cuprinsul contestației; art.172 si următoarele din Codul de Procedură fiscală și s-au propus ca probe înscrisuri, expertiza contabila (în măsura în care va fi utilă, după administrarea probei cu înscrisuri). S-au atașat acțiunii înscrisuri: . "somația de plata emisa de intimata in dosarul de executare SN2845 ;-decizia de impunere privind obligațiile de plata la FNUASS pentru anii 2005 - 2009 din 14.10.2010 emisa de intimata ;- decizia nr._/340.2001 privind acordarea pensiei de invaliditate, emisa de C. de Pensii Sector.2 ; - talonul său de pensie din luna iulie 2005 ; talonul său de pensie din luna decembrie 2007.

Pârâta C. de Asigurări de Sănătate a Municipiului București a formulat întâmpinare împotriva acțiunii reclamantului, solicitând respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

S-a menționat de către pârâtă că actul normativ care reglementează sistemul asigurărilor sociale de sănătate în România este - Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificări și completări ulterioare, potrivit căruia, Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar" potrivit art. 208 alin. 3, de aici rezultând obligativitatea oricărei persoane la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate.

Intimata a făcut referire și la art. 209 alin.(1) din Legea 95/2006 privind Reforma în domeniul sănătății cu modificările și completările ulterioare și la prevederile art. 211 alin. (1) coroborat cu alin. (2) din aceeași lege.

De altfel, conform Legii 95/2006 mai sus menționată, nu există drept de opțiune pentru plata asigurărilor sociale de sănătate, acestea sunt obligatorii pentru toți cetățenii români la fel ca și celelalte obligații fiscale-impozitul pe venit, contribuția de asigurări sociale ( pensii) etc.

Potrivit art. 257 alin.(1) din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății: ,,Persoana asigurată are obligația plății unei contribuții bănești lunare pentru asigurările de sănătate, cu excepția persoanelor prevăzute la art. 213 alin. (1)", iar în alin. (2) al prezentului articol se precizează veniturile asupra cărora se calculează contribuția de asigurări sociale de sănătate: ,,a) veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit;

b) veniturilor impozabile realizate de persoane care desfășoară activități

independente care se supun impozitului pe venit; dacă acest venit este singurul

asupra căruia se calculează contribuția, aceasta nu poate fi mai mică decât cea

calculată la un salariu de bază minim brut pe țară, lunar; veniturilor din pensiile care depășesc limita supusă impozitului pe venit; f) veniturilor din cedarea folosinței bunurilor, veniturilor din dividende și dobânzi, veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală realizate In mod individual și/sau într-o formă de asociere și altor venituri care se supun impozitului pe venit numai în cazul în care nu realizează venituri de natura celor prevăzute la lit. a) - e), alin. 2^A7 și alin.(2) lit. h), dar nu mai puțin de un salariu de bază minim brut pe țară, lunar."

În conformitate cu dispozițiile art. 257 alin. 2 litera b .reclamantul avea obligația plății contribuției pentru asigurările sociale de sănătate.

În ceea ce privește susținerea reclamantului că este pensionar, pentru care achitarea contribuției la FNUASS, se face prin reținere la sursă, se precizează că această plată nu îl exonerează de plata contribuției la sănătate și pentru veniturile din activități independente, o plată nu o exclude pe cealaltă, aceste aspecte fiind reglementate în dispozițiile art.257 alin. 2 lit a și b coroborat cu dispozițiile alin. 3 ale aceluiași articol din Lg. 95/2006 privind reforma in domeniul sănătății ,cu modificări și completări ulterioare.

Se mai arată de către intimată și că reclamantul beneficiază de servicii oferite de medicul de familie aflat în relație contractuală cu CASMB, iar în prevederile art. 257 alin. (8) din Legea mai sus menționată se stipulează:„Termenul de prescripție a plății contribuției de asigurări sociale de sănătate se stabilește în același mod cu cel prevăzut pentru obligațiile fiscale."

Casele de asigurări de sănătate au fost informate despre veniturile realizate de reclamant și declarate la ANAF, după încheierea protocolului dintre CASMB și Administrațiile Financiare, prin care sunt comunicate veniturile realizate de persoanele fizice ce au obligația legală de a contribui ia FNUASS.

Intimata solicită respingerea cererii motivat de faptul că în Ordonanța de Guvern nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală în art.46 se stabilesc elementele care determină nulitatea actului administrativ fiscal: lipsuri privind numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal; numele și prenumele ori denumirea contribuabilului; obiectul actului administrativ; semnătura persoanei împuternicite a organului fiscal și, din acest punct de vedere, nu există elemente de formă sau fond care să conducă la anularea actului administrativ.

Actul care se solicită a fi anulat este motivat în drept, și face trimitere la actele normative care reglementează sistemul asigurărilor de sănătate, astfel că nu se poate concluziona că este vădit nelegal sub acest aspect.

Contestatorul afirmă că suma stabilită este nejustificată și, de asemenea precizează că nu i-au fost aduse la cunoștință eventualele debite, dar dacă contestatorul ar fi lecturat Lg.nr.95/2006, ar fi observat dispozițiile legale care reglementează constituirea și gestionarea fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, ar fi observat că la art.271 alin. 1 se prevede că una din atribuțiile caselor de asigurări de sănătate este aceea de a colecta contribuțiile la FNUASS pentru persoanele fizice ,altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF, utilizând toate demersurile legale pentru a optimiza colectarea contribuțiilor și recuperarea creanțelor restante la fond.

De asemenea, lămuriri privind obligațiile de plată către bugetul FNUASS ar fi obținut și dacă ar fi lecturat art.46,din Lg.571/2003-privind Codul fiscal.

Referitor la stabilirea creanței bugetare, reclamantul și-a întemeiat critica și pe necomunicarea unei decizii de impunere .

În ceea ce privește necomunicarea deciziei de impunere, apărarea reclamantului este pur formală ,cât timp obligația de plată a contribuției la FNUASS rezultă din lege și se naște odată cu dobândirea venitului supus contribuției. Prin urmare cuantificarea acestei obligații este condiționată in primul rând de declararea acestor venituri.

Prin urmare «contestatorul are o obligație legală izvorâtă din lege ,despre care nu se poate afirma în mod întemeiat că nu o cunoaște ,căci nimeni nu poate invoca necunoașterea legii,obligație ce constă în plata contribuției la sistemul public de asigurări sociale de sănătate .independent de încheierea unui contract cu CAS MB în conformitate cu prevederile art.256 alin 2și 3 din Lg.95/2006,cu modificări și completări ulterioare, - colectarea contribuțiilor persoanelor juridice și fizice care au calitatea de angajator se face de către ANAF în contul unic deschis pe seama CNAS în condițiile legii, iar colectarea contribuțiilor persoanelor fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF, se efectuează de către casele de asigurări de sănătate.

Sumele colectate în contul fondului potrivit alin 2 sunt în permanență la dispoziția CNAS și se repartizează de ordonatorul principal de credite proporțional cu sumele aprobate pe subcapitole de cheltuieli prin legile bugetare anual, pe fiecare domeniu de asistență medicală.

În conformitate cu prevederile art. 79 din OG 92/2003 cu modificări și completări ulterioare ,în vederea stabilirii stării de fapt fiscale și a obligațiilor fiscale de plată datorate, contribuabilii sunt obligați să conducă evidențele fiscale, potrivit actelor normative în vigoare.

Se arată și că între CNAS și ANAF a fost încheiat un protocol privind furnizarea datelor referitoare la asigurații din categoriile de persoane care potrivit legii trebuie să plătească contribuțiile de sănătate direct la casele de asigurări.

Raportat la prevederile legale invocate mai sus cu referire la obligativitatea plătii contribuției, structurile specializate din cadrul caselor de sănătate înființate prin Ordinul CNAS 617/2007 au competența de a desfășura activități de executare silită, fără a se considera că astfel se substituie obligațiilor exercitate de ANAF.

Stabilirea din oficiu a obligațiilor fiscale datorate de contestator s-a efectuat în condiții de deplină legalitate, în temeiul art.83 alin 4 din OG92/2003, art.215 alin.3 și 216 din legea nr.95/2006 și art.35 din Ordinul 617/2007, pe baza veniturilor realizate din activitatea independentă, venituri care au fost comunicate de organele fiscale teritoriale,potrivit protocolului sus amintit.

Interpretarea sistematică a prevederilor cuprinse in actele normative invocate nu depășește cadrul legal stabilit prin legea nr.95/2006,în executarea căruia a fost esențialmente emis ordinul 617/2007. Acest ordin atribuie competențe în aplicarea măsurilor de executare silită în care se includ și cele de emitere a titlurilor executorii în condițiile legii, strict numai pentru obligațiile de plată către FNUASS.

În calitate de persoană fizică ce realizează venituri din profesii libere, obligația plății contribuției către FNUASS, este trimestrială și se calculează la venitul declarat urmând ca odată cu comunicarea deciziei anuale de impunere de către ANAF, se recalculează contribuția la venitul realizat, iar în situația în care nu au fost efectuate plăți la termenul stabilit de lege-adică trimestrial-în afara obligațiilor curente de plată s-au calculat accesorii fiscale,respectiv majorări și penalități, potrivit art.261 din Lg nr.95/2006.

Obligațiile de plată accesorii din decizia de impunere au fost calculate corect, în condițiile Legii nr.92/2003 privind codul de procedură fiscală, cu modificări și completări ulterioare, astfel - majorări .respectiv o cotă de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere .începând cu ziua imediat următoare a termenului de scadență.,așa cum se prevede la art.3 dir^ Legea nr.210/2005 privind aprobarea OG.nr.20/2005,pentru modificarea și completarea OG NR.92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală și se aplică de la 01.01.2006.

În conformitate cu prevederile art.1 alin 11 din OUG nr.39/2010 privind modificarea și completarea OG.92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, începând cu data de 01.07.2010.pentru plata cu întârziere a obligațiilor fiscale ,pe lângă majorări ,se datorează și penalități de întârziere .Conform noilor prevederi în vigoare cu această dată .penalitățile de întârziere se calculează se calculează după cum urmează - dacă obligațiile principale se plătesc în termen de 30de zile de la data scadenței nu se datorează penalități de întârziere

-dacă obligațiile principate se sting în următoarele 60 de zile - între ziua a31-a și ziua a90-a de la data scadenței,se datorează penalități de întârziere în cotă de 5% din obligațiile principale stinse.

-dacă obligațiile principale se sting după cea de a 90-a zi de la data scadenței ,se datorează penalități de întârziere în cotă de 15% din obligațiile fiscale principale stinse

Pentru creanțele fiscale care au scadență anterior intrării în vigoare a OG 39/2010,începând cu data intrării în vigoare a acesteia ,se datorează dobânzi și penalități de întârziere.

Precizăm că dobânzile și penalitățile ,au fost calculate pentru creanțe cu termen scadent anterior intrării în vigoare a actului normativ J. calculele au fost efectuate la data de 30.09.2010 Potrivit prevederilor art. 216 din Lg. 95/2006 și art. 35 din Ordinul CNAS 617/2007, casele de asigurări de sănătate au competența de a emite decizii de impunere .folosind datele furnizate de ANAF, decizii care la scadență devin titluri executorii în baza cărora se poate declanșa urmărirea silită ,în plus față de abilitarea legală deja recunoscută ,aceea de a proceda la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a accesoriilor de întârziere.

CASMB a avut în vedere prevederi legislative, aplicabile în materia creanțelor fiscale,categorie din care fac parte și obligațiile către FNUASS.

După cum se poate observa din cererea de față, reclamantul nu contestă faptul că ar avea de plată suma datorată cu titlu de contribuție la F.N.U.A.S.S.,ci doar faptul că nu a fost înștiințat, lucru care nu se putea realiza dacă reclamant nu și-a îndeplinit obligația de a depune declarațiile de venit, sens în care se solicită respingerea cererii de chemare în judecată.

S-au atașat întâmpinării înscrisuri privitoare la raporturile dintre părți.

Reclamantul a precizat, la solicitarea instanței, că se contestă atât actul administrativ fiscal prin care s-au stabilit contribuțiile de asigurări de sănătate de către FNUASS – decizia de impunere privind obligațiile de plată la FNUASS pentru anii 2005 – 2009, decizie din 14.10.2010, dar și formele de executare, respectiv somația de plată nr.4138/02.12.2010 și executarea silită declanșată în dosarul nr.SN2845 al intimatei, pe baza deciziei de impunere.

În aceste condiții, instanța a disjuns contestația împotriva deciziei de impunere privind obligațiile de plată la FNUASS pentru anii 2005 – 2009 de contestația împotriva somației de plată nr.4138/02.12.2010 și executarea silită declanșată în dosarul nr.SN2845 al intimatei, fiind constituit dosarul nr._/3/2010, având ca obiect contestația la executare.

În dosarul nou constituit s-a invocat excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată cauza în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

În prezent cauză, s-a încuviințat părților administrarea probei cu înscrisuri, respectiv actele care au fost depuse la dosarul cauzei în susținerea cererii de chemare în judecată și a întâmpinării.

Analizând probele administrate în cauză, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Decizia de impunere din 14.10.2010 privind obligațiile de plată la FNUASS pentru anii 2005 – 2009, pârâta C. de Asigurări de Sănătate a Municipiului București a stabilit în sarcina reclamantului V. I. obligația de plată a sumei de 8095 lei, reprezentând sume datorate la Fondul Național Unic al Asigurărilor Sociale de Sănătate, stabilite în baza veniturilor realizate de contestator și comunicate de către ANAF.

Actul administrativ a fost fundamentat în drept pe dispozițiile Titlului VIII din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, pe HG nr. 1050/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a OG nr.92/2003, cu completările și modificările ulterioare, pe Ordinul CNAS nr.617/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuției, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, precum și pe Protocolul CNAS – ANAF nr. P 5282/26.10.2007 și Actul Adițional nr.1 la acesta, cu modificările și completările ulterioare.

Pe baza Deciziei de impunere din 14.10.2010 privind obligațiile de plată la FNUASS pentru anii 2005 – 2009, pârâta C. de Asigurări de Sănătate a Municipiului București a declanșat executarea silită în dosarul de executare SN2845, emițând și somația de plată nr.4138/2.12.2010.

În motivarea cererii s-a arătat de către reclamantul V. I. că, în data de 08.12.2010, a primit prin poștă somația de plată și titlul executoriu în baza cărora era somați la plata obligațiilor principale în valoare de lei.

Este contestată această executare de către reclamant pentru motivele menționate în cererea de chemare în judecată.

Instanța de fond a invocat din oficiu și a analizat cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin.1 Cod Proc. Civ excepția de necompetență materială în legătură cu această contestație la executare,., apreciind-o ca fiind întemeiată, față de dispozițiile art.373 alin.2, 400 alin.1 Cod Proc. Civ.

Potrivit acestor dispoziții, competența de soluționare a cauzelor în care se judecă o contestație la executare revine instanței de executare, iar această instanță este, potrivit art.373 alin.2, judecătoria în circumscripția căreia se face executarea.

Se observă și că obiectul acțiunii în ceea ce privește aceste pretenții, menținute de reclamant prin precizarea făcută în fața instanței la termenul de judecată din 11.04.2012, este o contestație la executare, pentru că se contestă actele de punere în executare a titlului executoriu.

Potrivit art.2 alin.1 lit. ț din Lg. nr.554/2004, legea contenciosului administrativ, instanța de contencios administrativ poate fi instanță de executare numai în cazul în care a soluționat fondul litigiului de contencios administrativ, ceea ce în mod evident, nu este situația din acest caz în care se contestă direct acte de executare ale unui organ administrativ.

Având în vedere și dispozițiile Deciziei nr.XIV/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, conform art.329 alin.3 din Codul de Proc. Civ., care arată că „Judecătoria în circumscripția căreia se face executarea este competentă să judece contestația, atât împotriva executării silite înseși, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condițiile legii, cât și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de un alt organ jurisdicțional, dacă pentru contestarea lui nu exista o altă procedură prevăzută de lege”, instanța de fond a admis excepția invocată și în baza art. 158 alin. 3 Cod Proc. Civ. a declinat competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Pe fondul cauzei, prin raportare la dispozițiile legale incidente, înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, instanța de fond a apreciat că actul contestat în cauză a fost emis în mod legal de către pârâtă, iar motivele de nelegalitate invocate de reclamant sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a reținut astfel că reclamantul, începând cu data de 01.10.2001 a avut calitatea de pensionar realizând venituri de pensii.

În perioada 01.01.2004 – 31.12.2010 reclamantul a obținut venituri din profesii libere și comerciale și dividende, potrivit datelor comunicate de către Agenția Națională de Administrare Fiscală – fila 43 dosar – realizând, deci venituri, în sensul dispozițiilor art.257, alin.2 din Lg. nr.95/2006.

Potrivit dispozițiilor art.208 alin. (3) din Lg.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății (cu modificări și completări) asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii, iar unul dintre principiile pe baza căruia se realizează obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate este "participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate."

Astfel, în ceea ce privește susținerea că nu există un contract de asigurare în baza căruia să fie emis titlul de creanță, instanța de fond a avut în vedere aspectul că reclamantul avea obligația să încheie un contract de asigurări sociale, potrivit Ordinului Președintelui CNAS nr.345/2006, modificat prin Ordinul nr. 636/2007, iar neîncheierea acestui contract nu îl exonerează de la plata contribuției, întrucât nu există un drept de opțiune pentru plata asigurărilor sociale de sănătate, acestea fiind obligatorii și funcționând ca un sistem unitar, astfel cum rezultă din sensul dispozițiilor art. 208 alin. (3) din Legea nr. 95/2006.

Instanța de fond a apreciat că pârâta a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.35 alin.(1) din Ordinul CNAS nr.617/2007, astfel cum a fost modificat prin Ordinul CNAS nr.509/2008, potrivit căruia obligațiile de plată la FNUASS pot fi stabilite și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF, în condițiile în care reclamantul nu a depus anual declarațiile cu privire la veniturile obținute din activități independente, conform art. 215 alin. (1) și (3) din Legea nr. 95/2006 .

Pârâta a depus, de altfel, la dosar, Protocolul între CNAS și ANAF privind furnizarea datelor referitoare la asigurații din categoriile de persoane care realizează venituri din profesii libere, din drepturi de proprietate intelectuală, din dividende, dobânzi și din cedarea folosinței bunurilor, din agricultură și silvicultură, precum și date privind plata contribuțiilor datorate de angajator și angajat la FNUASS pentru persoanele fizice care au calitatea de angajat, către CNAS (f.38-45) și Actul adițional la acest Protocol (f.46-52), acte administrative aflate în vigoare și ale căror efecte nu au fost suspendate sau anulate.

Acest act nu stabilește obligații în sarcina reclamantului, astfel că este neîntemeiată critica privitoare la faptul că nu i s-au comunicat aceste acte, protocolul în discuție se înscrie în cadrul probei cu înscrisuri și demonstrează doar modul în care s-au stabilit obligațiile reclamantului privitoare la CASS.

În mod analog, este neîntemeiată și susținerea că nu există un titlu de creanță în baza căruia să se poată emită decizia de impunere, întrucât decizia de impunere constituie titlu de creanță, prin raportare la dispozițiile art. 35 alin. (1) din Ordinul CNAS nr.617/2007, în conformitate cu art. 215 alin. (3) din lege și art. 81 și art. 110 Cod pr.fiscală, întrucât stabilește baza de impunere, contribuțiile pentru perioada 2005-2009, precum și accesoriile aferente.

Astfel cum rezultă din decizia de impunere, perioada obligației de plată a fost avută în vedere corespunzător veniturilor din perioada 2005 – decembrie 2009.

Anterior anului 2006, obligația de plată a asigurărilor sociale de sănătate a fost reglementată prin dispozițiile OUG nr.150/2002 privind organizarea și funcționarea sistemului de asigurări sociale de sănătate și Ordinul CNAS nr. 221/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind contribuția de asigurări sociale de sănătate.

Conform art. 51 alin. (1) din OUG nr. 150/2002 privind organizarea și funcționarea sistemului de asigurări sociale de sănătate (în vigoare până la abrogarea ei de către Lg. 95/2006) persoana asigurată are obligația plății unei contribuții bănești lunare pentru asigurările de sănătate, cu excepția persoanelor prevăzute la art. 6 alin. (1) - persoane care beneficiază de asigurare fără plata contribuției, printre care și pensionarii.

Inițial, pensionarii erau scutiți de la plata contribuției la FNUASS, chiar dacă realizau alte venituri, însă din anul 2005, prin OUG nr.107/2005 privind modificarea și completarea OUG nr.150/2002, s-a introdus obligația plății contribuției la FNUASS pentru pensionari, dacă realizează alte venituri - art. 6 alin.(1) lit.e:"următoarele categorii de persoane beneficiază de asigurare, fără plata contribuției: e) pensionarii de asigurări sociale, pensionarii militari, pensionarii I.O.V.R. și alte categorii de pensionari, numai pentru veniturile obținute din pensii"

Prin urmare, pensionarii erau scutiți de la plata contribuției pentru asigurările sociale de sănătate numai pentru veniturile obținute din pensii, conform dispozițiilor OUG nr.107/2005 pentru modificarea și completarea OUG nr.150/2002 privind organizarea și funcționarea sistemului de asigurări sociale de sănătate.

Obligația pentru pensionari de a plăti contribuția la FNUASS pentru alte venituri

decât cele provenind din pensii a fost menționată, începând cu anul 2005, și în dispozițiile art.16

alin.(1) din Ordinul CNAS nr.221/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind

contribuția de asigurări sociale de sănătate.

Art.16 alin. (1)-„ în situația în care persoanele prevăzute la art. 6 alin. (1) din OUG nr. 150/2002, cu modificările și completările ulterioare, realizează și alte venituri decât cele pentru care sunt asigurate fără plata contribuției, acestea datorează contribuția prevăzută de lege pentru aceste venituri."

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 257 alin. (3) din Lg. nr. 95/2006, așa cum a fost modificată prin OUG nr.72/25.09.2006 :"În cazul persoanelor care realizează în același timp venituri de natura celor prevăzute la alin. (2) lit. a)-d) și f), contribuția se calculează asupra tuturor acestor venituri.", iar la art. 257 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 95/2006 „Contribuția la sănătate se calculează asupra veniturilor din cedarea folosinței bunurilor, dividendelor etc. numai în situația în care persoana respectivă nu realizează venituri de natura celor prevăzute la lit. a)-d). lit.a)- venituri din salarii sau asimilate salariilor;b)-venituri realizate de persoane care desfășoară activități independente; c)-venituri din agricultură și silvicultură; d)- indemnizații de șomaj;

Pentru venituri din cedarea folosinței bunurilor, venituri din dividende și dobânzi, și venituri din drepturi de proprietate intelectuală realizate în mod individual și/sau într-o formă de asociere, potrivit dispozițiilor art. 257 alin. (2) lit. e) erau obligați la plata contribuției de asigurări de sănătate și pensionarii.

Scutirea de îndeplinirea acestei obligații exista numai pentru persoanele prevăzute la lit. a)-d), fără a fi menționați și pensionarii.

Se observă că pârâta a luat în calcul perioada în care reclamantul a realizat veniturile din dividende și profesii libere și comerciale, astfel că acesta nu se află în situația de excepție menționată de art.257 alin2 lit.e, pentru această perioadă, nu există vreo scutire de plata contribuției și reclamantul datorează plata acestei contribuții.

Pentru neplata la scadență, adică, din anul următor celui în care s-a născut creanța, reclamantul datorează și majorări de întârziere (anterior dobânzi și penalități), potrivit art. 35 alin. (1) din Ordinul CNAS nr.617/2007, în conformitate cu art. 215 alin. (3) din lege și art. 81 din Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată față de fond ale persoanelor fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, titlul de creanță îl constituie, după caz, declarația prevăzută la art. 32 alin. (4), decizia de impunere emisă de organul competent al CAS, precum și hotărârile judecătorești privind debite datorate fondului. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF.

(2)Titlul de creanță prevăzut la alin. (1) devine titlu executoriu la data la care creanța bugetară este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege.” (subl.n.)

De asemenea, potrivit art.261 alin.(5) din Lege, “persoanele prevăzute la art. 257 si 258 au obligația de a pune la dispoziția organelor de control ale ANAF sau ale caselor de asigurări, după caz, documentele justificative și actele de evidență necesare în vederea stabilirii obligațiilor la fond.” (subl. n.).

Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs reclamantul V. I., criticând-o pentru netemeinicie și pentru că a fost dată cu aplicarea greșită a legii, potrivit art.304 pct.9 din C.pr.civ., invocând următoarele motive:

-încalcarea competentei materiale a Judecatoriei Sectorului 2 Bucuresti (art.1592 alin.1 pct.2 Cod. procedura civila, art.304 pct.3 Cod. procedura civila) si încalcarea legii (art.172 alinA din Codul de procedura fiscala in vigoare la data investirii tribunalului, decembrie 2010, ca si la data pronuntarii sentintelor recurate, 11.04.2012), susținând că, astfel cum a formulat si precizat actiunea introductiva de instanta, aceasta constituie o contestatie la executare, prin care a contestat decizia de impunere privind obligatiile de plata la FNUASS pentru anii 2005 - 2009, care, la data cand i-a fost comunicata, devenise deja titlu executoriu; - somatia de plata nr. 4138/2.12.2010; -executarea silita declansata in dosarul nr.SN2845 al intimatei, pe baza deciziei de impunere mai sus amintite.

Prin intampinarea formulata de intimata C. DE PENSII A MUNICIPIULUI BUCURESTI - fila 17 -dosar nr._/3/2011, Tribunalul București - Sectia a IX - a C. Administrativ si Fiscal, a fost invocata EXCEPTIA LIPSEI COMPETENTEI MATERIALE A TRIBUNALULUI BUCURESTI.

Tribunalul Bucuresti a solutionat corect doar o parte a respectivei exceptii, in sensul ca a disjuns capetele de cerere care priveau contestarea somatiei de plata si a executarii silite, declinandu-si doar pentru acestea, competenta de solutionare, in favoarea Judecatoriei Sectorului 2 Bucuresti.

Desi in motivare a sentintei recurate tribunalul aminteste Decizia nr.XIV/2007 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie - Sectiile Unite, ca si efectul acesteia, in virtutea art.329 alin.3 Cod. procedura civila, si citeaza chiar pasajul in care se arata, in mod explicit si fara echivoc, ca judecatoria in circumscriptia careia se face executarea este competenta sa judece inclusiv contestatia impotriva titlului executoriu în temeiul căuia a fost pornita executarea, prin sentinta pronuntata încalca normele art.1 72 alin.d din Codul de procedura fiscala (fostul articol 169 alinA, din anul 2007, care insa nu a fost modificat), desi subsemnatul am precizat ca inteleg sa contest decizia de impunere, ca titlul executoriu.

Încalcarea necompetentei de ordine publica a unei alte instante, de grad diferit, atrage nulitatea sentintelor recurate (art.l05 alin.l, art.l08 alin.l Cod. procedura-civila).

- Tribunalul.a acordat ceea ce nu s-a cerut (art.304 pct.6 Cod. procedura civila):

Tribunalul a pronuntat doua sentinte distincte cu privire la contestatia indreptata impotriva titlului executoriu, desi in mod vadit, dupa disjungerea acestui petit de celelalte doua, obiectul judecatii in dosarul nr._/3/2012 (nou creat, urmare disjungerii) il constituie numai capetele de cerere doi si trei, cu privire la care s-a dispus declinarea competentei in favoarea Judecatoriei Sectorului 2 Bucuresti.

- Tribunalul a retinut in mod netemeinic si contrar legii, ca pe o situatie de fapt dovedita, atat imprejurarea ca reclamantul V. F. I. a obtinut venituri din profesii liberale in perioada 1.01._10, cat si cuantumul debitului, mentionat in titlul executoriu, ca ar reprezenta contributie FNUASS pe anii 2005 - 2009 inclusiv, desi acestea nu rezulta din inscrisurile aflate in dosarul cauzei (art.304 pct.9, art.3041 Cod. procedura civila):

« Imaginea plata» pe anii 2011 si 2010, care constituie, in forma unor tabele cu simboluri netraduse (unele traductibile si pentru neavizati, altele nu), o situatie sintetica a evolutiei cuantumului pensiei si a retinerilor .din pensie, inclusiv a celor cu titlu de impozit, nu probeaza situatiile de fapt retinute de tribunal, intrucat

- nu arata care ar fi cuantumul veniturilor pretins realizate de mine in perioada de referinta 2005 -2009 inclusiv;

- nu acopera toata perioada pentru care s-a emis decizia de impunere;

- nu ofera nici instantei de judecata si nici reclamantului posibilitatea de a cunoaste in concret care este cuantumul veniturilor efectiv realizate, pentru a putea verifica, daca s-ar dovedi existenta acestor venituri, corectitudinea calculului sumelor stabilite cu titlu de contributie FNUASS si al accesoriilor (dobanzi, majorari, penalitati), in raport cu data scadentei si cu normele legale -incidente la acea data (avand in vedere inflatia modificarilor Codului de procedura fiscala in perioada vizata).

Gresit a retinut tribunalul si imprejurarea ca Protocolul-si actul aditional la acesta, incheiate intre intimata si ANAF, privind furnizarea datelor referitoare la asiguratii din categoriile de persoane care realizeaza venituri din profesii liberale etc., ar demonstra modul in care au fost stabilite obligatiile privitoare la CASS.

Aceste inscrisuri au un caracter general si nu furnizeaza nici una din datele concrete referitoare la cuantumul veniturilor pretins realizate de reclamant in perioada de referinta, la modul de calcul al contributiei la FNUASS si al accesoriilor.

-În contestatie a arătat ca lipseste temeiul de fapt, exact in acest sens, al lipsei acelor elemente legale obligatorii din decizia de impunere, care dau posibilitatea exercitarii dreptului de control asupra unui asemenea act si in lipsa carora acesta devine un act discretionar, mai ales in conditiile in care o instanta de judecata prezuma, cu incalcarea legii, ca orice suma de bani ar fi mentionata . impunere, ea este corect stabilita.

-Tribunalul a dat o gresita interpretare si aplicare normelor legale incidente in speta (art.304 pct.9 Cod. procedura civila):

Gresit a considerat tribunalul ca dispozitiile art.208 alin.3 din Legea nr.95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii, in vigoare la data emiterii deciziei de impunere, in raport si eu dispozitiile Ordinului Presedintelui CNAS nr.345/2006, modificat prin Ordinul nr.636/2007,

ar impune obligatia de a incheia un contract de asigurari sociale.

Consideră ca Ordinele mai sus mentionate contravin legii, iar in masura in care s-ar aprecia ca textul legal mai sus mentionat impune obligativitatea incheierii unui contract de asigurari, si chiar în lipsa acestuia, plata contributiei la FNUASS aceasta contravine art.4l alin.2, art.45 si art.47 alin.2 din Constitutia Romaniei.

Aceleasi critici se refera si la dispozitiile OUG nr.l07/2005 si ale Ordinului CNAS nr.221/2005, modificat.

Gresit a considerat tribunalul ca în decizia de impunere s-ar fi stabilit si baza de impunere, față de conținutul explicit al acesteia.

- Tribunalul nu si-a motivat hotararea cu privire la lipsa temeiului de fapt si incalcarea obligatiei organelor fiscale de a avea rol activ, a principiilor accesibilitatii si previzibilitatii, cu privire la perioada pentru care a fost obligat sa plătească accesoriile (atat timp cat contestă existenta si cuantumul veniturilor avute in vedere ca baza de impunere -care nici nu au fost comunicate reclamantului si nici instantei de judecata), incalcarea art.136 alin.1 Cod. procedura fiscala (art.261 alin.1 pct.5 Cod. Procedura civila, art.304 pct.7 Cod. procedura civila).

Intimata nu a formulat întâmpinare, deși potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, avea această obligație.

În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri, conform art.305 Cod procedură civilă, părțile neformulând propuneri concrete în acest sens.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art.3 și 299 Cod procedură civilă, precum și ale art.20 din Legea nr.554/2004.

Verificând sentința civilă recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, potrivit art.304¹ Cod procedură civilă, Curtea constată că prezentul recurs este întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cu titlu prealabil, Curtea precizează că deși prin recursul prezent se formulează critici și în privința sentinței civile nr.1538/11.04.2012, pronunțată într-un alt dosar al Tribunalului București - Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal (având nr._/3/CA/2012), aceste critici nu vor fi examinate în acest dosar, întrucât recursul exercitat în acest dosar este o cale de atac de reformare doar a sentinței pronunțate în prezentul dosar, nu și a altor sentințe, în conformitate cu principiul că judecătorii sunt obligați să se pronunțe numai în limitele cauzei cu care au fost sesizați.

În acest context, se observă că la termenul de judecată din data de 11.04.2012, Tribunalul București - Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal a pus în discuție disjungerea de restul acțiunii (mai precis, de capătul de cerere privind anularea deciziei de impunere) a contestației la executare formulată împotriva somației și executării silite declanșate în dosarul nr. SN2845, în privința acestor din urmă capete de cerere fiind format dosarul nr._/3/CA/2012, în care s-a pronunțat sentința civilă nr.1538/11.04.2012.

Prin urmare, în mod nelegal sentința civilă recurată prin prezentul recurs cuprinde și soluția de declinare a competenței materiale în privința capetelor de cerere referitoare la contestația la executare formulată împotriva somației și executării silite declanșate în dosarul nr. SN2845, în situația în care aceste capete de cerere nu mai făceau obiectul prezentului dosar, ci a dosarului nr._/3/CA/2012 (aspect care rezultă, indubitabil, atât din cuprinsul sentinței civile recurate, cât și din examinarea sentinței civile nr.1538/11.04.2012, pronunțată în dosarul nr._/3/CA/2012 al Tribunalului București - Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal), urmând a se admite recursul sub acest aspect, a se modifica sentința civilă recurată în sensul înlăturării dispoziției privind declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, în ceea ce privește contestația la executare (desigur, inclusiv în privința somației de plată).

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.-ul 3 Cod procedură civilă, instanța de recurs constată că este neîntemeiat, întrucât decizia de impunere constituie titlu de creanță, conform art.110 alin.3 lit.a) din O.G. nr.92/2003, republicată, privind Codul de procedură fiscală, iar competența de soluționare a acțiunilor promovate împotriva acestui tip de acte administrative fiscale revine instanței de contencios administrativ, potrivit art.218 din O.G. nr.92/2003, republicată, privind Codul de procedură fiscală și art. 10 din Legea nr.554/2004.

Cât privește chestiunea motivului de recurs în drept expus în cauza de față, cu raportare la art. 304 pct.-ele 7 și 9 C.pr.civ., Curtea constată că nu se poate reține în vreun fel incidența sa, după cum nici partea recurentă nu detaliază în ce ar putea consta viciul imputat sub acest aspect hotărârii recurate. În ce privește analiza considerentelor pentru care prima instanță a dispus respingerea acțiunii, Curtea arată că instanța nu este ținută să examineze și să discute în mod special, detaliat, fiecare argument invocat de părți în susținerea pretențiilor lor, ci are obligația de a arăta motivele de fapt și de drept care au determinat hotărârea, potrivit obligației prev. de art. 261 alin. 1 pct. 5 C.pr.civ. Astfel, se constată stabilirea în considerentele hotărârii de fond a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor relevante ale părților, exprimarea punctului de vedere al instanței față de argumentele relevante, expunerea raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Referitor la restul motivelor de recurs, implicând anularea obligațiilor principale de plată stabilite pentru perioada în discuție (2005 – 2009) în temeiul Legii nr. 95/2006, Curtea arată că raportat la Convenția [europeană] pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statelor le este recunoscut dreptul de a percepe impozite sau alte contribuții, dispunând în materie fiscală de o mare marjă de acțiune cu privire la mijloacele pe care pot să le utilizeze în acest scop, aparținând autorităților naționale competența să decidă perceperea de impozite, alte taxe sau contribuții, potrivit aprecierii necesităților politice, economice și sociale (a se vedea Comisia Europeană a Drepturilor Omului, cauza Wasa Liv Omsesidigt Forsokringsbolaget Valands Pensionsstifteise și un grup de aproximativ 15.000 de persoane c. Suedia, 14 decembrie 1988, DR nr. 58, pag. 163 și urm., Svenska Management gruppen c. Suedia, 11 decembrie 1986, DR nr. 50, pag. 121 și urm.). Statele trebuie să dispună de o amplă latitudine privitoare la măsurile pe care le adoptă în domeniile economice și sociale deoarece, datorită cunoașterii directe a societății și a nevoilor sale autoritățile naționale se găsesc, în principiu, în situația de a aprecia mult mai adecvat decât judecătorul internațional ce înseamnă, în asemenea materii, imperativele de utilitate publică, afară dacă aprecierea lor ar fi lipsită de orice bază rezonabilă (a se vedea CEDO, cauza Stec și alții c. Regatul Unit, 12 aprilie 2006, Recueil 2006 – VI, §51).

Potrivit art. 215 din Legea nr. 95/2006 (forma în vigoare la data relevantă pentru cauza de față) „(1) Obligația virării contribuției pentru asigurările sociale de sănătate revine persoanei juridice sau fizice care angajează persoane pe bază de contract individual de muncă ori în baza unui statut special prevăzut de lege, precum și persoanelor fizice, după caz. (2) Persoanele juridice sau fizice la care își desfășoară activitatea asigurații sunt obligate să depună lunar la casele de asigurări alese în mod liber de asigurați declarații nominale privind obligațiile ce le revin față de fond și dovada plății contribuțiilor. (3) Prevederile alin. (1) și (2) se aplică și persoanelor care exercită profesii libere sau celor care sunt autorizate, potrivit legii, să desfășoare activități independente.”. Observând disp. art.46 din Legea nr. 571/2003 (forma în vigoare la data relevantă pentru cauza de față), Curtea constată că: „(1) Veniturile din activități independente cuprind veniturile comerciale, veniturile din profesii libere și veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual și/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activități adiacente. (…) (3) Constituie venituri din profesii libereveniturile obținute din exercitarea profesiilor medicale, de avocat, notar, auditor financiar, consultant fiscal, expert contabil, contabil autorizat, consultant de plasament în valori mobiliare, arhitect sau a altor profesii reglementate, desfășurate în mod independent, în condițiile legii.(…)”.

În raport de specificul activității recurentului – reclamant, Curtea apreciază că veniturile realizate de aceasta se încadrează în categoria de venituri din profesii libere, specie a veniturilor din activități independente.

În ce privește disp. art. 257 din Legea nr. 95/2006 (forma în vigoare la data relevantă pentru cauza de față), acestea prevăd: „(…) (2) Contribuția lunară a persoanei asigurate se stabilește sub forma unei cote de (…) care se aplică asupra: (…) b) veniturilor impozabile realizate de persoane care desfășoară activități independente care se supun impozitului pe venit; dacă acest venit este singurul asupra căruia se calculează contribuția, aceasta nu poate fi mai mică decât cea calculată la un salariu de bază minim brut pe țară, lunar; (…)”.

Susține recurentul – reclamant că nu este ținută să achite contribuția la FNUASS deoarece nu a avut în intervalul 2007 – 2009 calitatea de asigurat, întrucât o astfel de calitate o au doar cei care au încheiat un contract de asigurare și au început să achite contribuția.

Curtea apreciază această apărare ca fiind neîntemeiată.

În acest sens, Curtea învederează disp. art. 211 alin. 1 - 2 din Legea nr. 95/2006, text potrivit căruia „Sunt asigurați, potrivit prezentei legi, toți cetățenii români cu domiciliul în țară, precum și cetățenii străini și apatrizii care au solicitat și obținut prelungirea dreptului de ședere temporară sau au domiciliul în România și fac dovada plății contribuției la fond, în condițiile prezentei legi. În această calitate, persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator, al cărui model se stabilește prin ordin al președintelui CNAS cu avizul consiliului de administrație. (1^1)Asigurații au dreptul la pachetul de bază de servicii medicale de la data începerii plății contribuției la fond, urmând ca sumele restante să fie recuperate de casele de asigurări de sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscală, în condițiile legii, inclusiv accesoriile aplicate pentru creanțele bugetare. (2) Calitatea de asigurat și drepturile de asigurare încetează odată cu pierderea dreptului de domiciliu sau de ședere în România”.

Din textul menționat în precedent, Curtea deduce pe cale de interpretare logică, sistematică și gramaticală că sunt asigurați toți cetățenii români cu domiciliul în țară; cât despre condiția de a face dovada plății contribuției la fond, Curtea apreciază că aceasta este cerută pentru dobândirea calității de asigurat de către cetățenii străini și apatrizi, întrucât în redactarea textului s-a intercalat, mai înainte de conjuncția «precum», o virgulă, iar conjuncția «și», amplasată imediat anterior propoziției „fac dovada plății contribuției la fond”, coordonează această propoziție copulativ de propoziția atributivă consemnată imediat în precedent referitoare la solicitarea și obținerea dreptului de ședere temporară/a domiciliului străinului, deoarece conjuncția „și” leagă în acest caz două propoziții de același fel. În plus, se observă că în alineatul imediat următor, respectiv 1^1, legiuitorul vorbește deja despre „asigurați”, arătând că „dreptul la pachetul de bază de servicii medicale” se naște odată cu începerea plății contribuției la fond, cu mențiunea însă că sumele restante se recuperează. Totodată, legiuitorul a prevăzut pierderea calității de asigurat în legătură cu pierderea dreptului la domiciliu.

Altfel spus, în cazul Legii nr. 95/2006, legiuitorul operează pe de o parte cu noțiunea de „asigurat”, recunoscută tuturor cetățenilor români cu domiciliul în țară, însă stabilește că „dreptul la pachetul de bază” se naște doar o dată cu plata contribuției, fără însă a prevedea că obligația de plată a contribuției intervine doar dacă asiguratul își exercită dreptul menționat, ci, dimpotrivă, se consemnează că „sumele restante” se recuperează.

În plus, simpla lectură a celei de-a doua teze a art. 211 alin. 1 permite constatarea că voința legiuitorului este ca acel contract de asigurare să fie încheiat de persoana vizată în calitate de asigurat, ceea ce presupune ca această calitate de asigurat să fie deja recunoscută la momentul încheierii contractului prin îndeplinirea, după caz, a condiției/condițiilor cerute de prima teză, iar nu ca efect al contractului. Este cert în viziunea Curții că expresia „în această calitate” privește calitatea de asigurat, iar nu cea legată de cetățenie și domiciliu/drept de ședere.

Apreciază Curtea că eroarea săvârșită de partea recurent – reclamantă în interpretarea textului este probabil rezultatul perceperii raportului de asigurare prin prisma principiile specifice dreptului privat, legând dreptul la pachetul de bază al asiguratului de dreptul autorității publice la încasarea contribuției, fără însă ca acestea să fie concomitente și interdependente în mod absolut, față de formularea textului, voința legiuitorului și caracterul raportului juridic de a fi unul specific dreptului public, unde părțile nu se află pe poziții de egalitate. Astfel, interpretând în general Legea nr. 95/2006 și, în particular, textul amintit, Curtea deduce că orice cetățean român cu domiciliul în țară are calitate de „asigurat” în virtutea art. 211 alin. 1, dar dacă obligația de plată a contribuției trebuie îndeplinită potrivit art. 257 din aceeași lege, totuși dreptul la pachetul de bază se naște abia odată cu data începerii plății la fond. D. astfel devine concret și efectiv principiul solidarității instituit de art. 208 alin. 3 lit. b) din Legea nr. 95/2006, căci în caz contrar prin simpla manifestare de voință a asiguratului, acesta s-ar putea sustrage de la plata contribuției, ceea ce nu concordă însă voinței legiuitorului. Deci, realizarea de către asigurat de venituri lato sensu, pentru care nu achită contribuția datorată potrivit art. 257 din Legea nr. 95/2006, va avea drept consecință imediată imposibilitatea de a se bucura de dreptul la pachetul de bază, fără însă a fi îndreptățit la a se opune recuperării ulterioare a contribuției. În acest sens, se impun a fi indicate și alte dispoziții ale art. 208 alin. 3 din Legea nr. 95/2006, care prevăd expres că „asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii” iar unul dintre principiile asigurărilor sociale de sănătate este cel privind „participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate”.

Deși Curtea recunoaște dreptul asiguratului de a alege furnizorul de servicii medicale, precum și casa de asigurări de sănătate, totuși subliniază că omisiunea celui interesat de a-și exercita acest drept nu poate constitui o cauză de exonerare de la plata contribuției prevăzute de art. 215 și art. 257 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 95/2006, obligativitatea acesteia fiind consacrată de art. 208 alin. 3 rap. la art. 211 alin. 1 din legea menționată. În plus, partea recurentă – reclamantă alege să se apere invocându-și propria culpă rezultată din nerespectarea obligației legale de a încheia contractul de asigurare. În ce privește dreptul CASMB de a gestiona Fondul, aceasta rezultă din coroborarea art. 209 alin. 3 cu art. 271 alin. 1 lit. a) și e) și art. 261 din Legea nr. 95/2006, sens în care apare competența de a emite decizie de impunere referitor la sumele datorate spre plată de recurentul – reclamant cu titlu de contribuție potrivit art. 257 alin.2 lit. b) din Legea nr. 95/2006.

Curtea mai reține și că invocarea de către partea recurenta-reclamantă a nerespectării unor obligații legale de către pârâta CASMB sub aspectul informării sale anuale nu are relevanță cu privire la obligația de a achita contribuțiile datorate la FNUASS, având în vedere că această obligație este prevăzută de lege și are caracter obligatoriu, omisiunea putând eventual prezenta relevanță cât privește accesoriile fiscale calculate de partea pârâtă.

Totodată, observând decizia contestată, pentru anul 2005 CASMB a reținut o bază de impunere de_ lei (la care s-a calculat obligația principală de plată de 1500 lei, iar corespunzător acesteia majorări de 2656 lei și penalități de 264 lei), pentru anul 2007 o bază de impunere de_ lei (la care s-a calculat obligația principală de plată de 1625 lei, iar corespunzător acesteia majorări de 1806 lei și penalități de 244 lei), venituri confirmate de informațiile furnizate de ANAF (fila 43 din dosarul tribunalului) ca fiind realizate în anii 2005 – 2009. Or, partea reclamant – recurentă nu a dovedit că ar fi realizat venituri într-un alt cuantum decât cel reținut de partea pârâtă. Altfel spus, incumba părții reclamante, în cond. art. 129 alin. 1 C.pr.civ. și art. 1169 din Codul civil de la 1864, să dovedească faptul că a realizat efectiv alte venituri decât cele care sunt înregistrate în evidențele organului fiscal, ori, cel puțin, că potrivit registrelor sale nu a obținut niciun fel de venit sau că nu era înregistrat pentru a desfășura activități independente. Cât despre procentul de contribuție aplicat, acesta rezultă prin calcul din conținutul deciziei de impunere, iar simpla verificare a textelor legale ar fi permis părții reclamante să se edifice pe deplin asupra corectitudinii acestuia. În plus, art. 257 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 95/2006 (forma în vigoare la data relevantă pentru cauza de față) prevede raportarea cotei procentuale asupra veniturilor impozabile realizate de persoane care desfășoară activități independente care se supun impozitului pe venit.

Lipsite de relevanță sunt și referirile părții recurent – reclamante la procedura de executare silită, căci decizia de impunere este preliminară, constituind una dintre premisele executării silite.

În ce privește faptul că avea calitatea de pensionar, astfel că în virtutea acesteia era asigurat și nu ar mai fi datorat obligația de plată pentru celelalte venituri, Curtea arată că în mod corect a motivat Tribunalul că această contribuție vizează veniturile impozabile realizate de persoane care desfășoară activități independente care se supun impozitului pe venit (art. 257 alin. 2 lit. b), iar, pe de altă parte, că obligația virării contribuției de asigurări sociale de sănătate revine asiguraților pentru veniturile prevăzute la alin. 2 lit. b (art. 257 al. 7), în timp ce reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre situațiile de scutire de la plata contribuției prevăzute la art. 213 din Legea nr.95/2006. De altfel, începând cu obligațiile de plată aferente anului 2007, textul art. 257 alin. 3 din Legea nr. 95/2006 prevedea expres că în cazul persoanelor care realizează în același timp venituri de natura celor prevăzute la alin. (2) lit. a) - d) [lit. b) - veniturilor impozabile realizate de persoane care desfășoară activități independente care se supun impozitului pe venit] și f) [ulterior devenită lit. e) - venituri realizate din pensii], contribuția se calculează asupra tuturor acestor venituri.

În schimb, în ceea ce privește motivul de recurs privind obligația de plată a accesoriilor, Curtea reține că în mod greșit instanța de fond a apreciat că puteau fi stabilite în sarcina reclamantului obligații fiscale accesorii pentru neplata la termen a obligațiilor principale.

Astfel, Curtea constată că potrivit art. 222 din Legea nr. 95/2006 „Fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puțin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuție personală și a modalității de plată, precum și asupra drepturilor și obligațiilor sale”. Din analiza textului menționat, Curtea deduce dreptul asiguratului de a fi informat anual despre nivelul contribuției personale și a modalității de plată, drept căruia îi corespunde obligația casei de asigurare de a proceda la o astfel de informare. În plus, interpretarea textului converge la concluzia că informarea trebuie să aibă un caracter individual, dat fiind că trebuie comunicat nivelul de contribuție personală, astfel că eventuale comunicate impersonale și generale nu satisfac cerințele normei juridice.

Totodată, un principiu afirmat de art. 12 C.pr.fisc. este cel al bunei-credințe, textul arătând că „Relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credință, în scopul realizării cerințelor legii”. Or, o astfel de conduită trebuie să manifeste și organul fiscal.

În cauza de față, nu se poate recunoaște însă pârâtului beneficiului bunei – credințe raportat la calcularea de accesorii fiscale, din moment ce nu și-a îndeplinit în intervalul 2005 – 2010 obligația legală de a comunica anual părții reclamante nivelul contribuției sale personale. Este adevărat că partea reclamantă nu a prezentat declarații privind veniturile estimate, iar apoi realizate, motiv pentru care Curtea a validat, la fel ca și instanța de fond, actul administrativ fiscal prin care s-au evaluat și imputat contribuțiile aferente intervalului menționat, adică 2005 - 2009. Totuși, câtă vreme încă de la nivelul anului 2007 CNAS a încheiat cu ANAF un protocol prin care căpăta acces la informațiile privind veniturile estimate/realizate declarate de asigurați, îi incumbă omisiunea culpabilă de a mai fi așteptat încă 2 ani (2009) până să și beneficieze efectiv de acel acces, cu atât mai mult cu cât ambele sunt autorități publice, exponente ale Statului român, respectiv mai mult de un an (octombrie 2010) pentru a emite decizia de impunere. Nu concordă cerinței de bună – credință o atitudine precum cea a autorității publice pârâte care întârzie nejustificat demersurile ce trebuiau să fundamenteze îndeplinirea propriei obligații de informare adresată contribuabilului – asigurat cu privire la ceea ce datorează, însă cu toate acestea să pretindă plata de majorări.

Pe cale de consecință, față de cele arătate mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1, 2 și 3 C.pr.civ., Curtea va admite recursul formulat de recurentul-reclamant, modificând în parte sentința civilă recurată în sensul admiterii în parte a acțiunii, anulării în parte a deciziei de impunere în ceea ce privește accesoriile stabilite, aferente contribuțiilor determinate pentru perioada 2005-2009; totodată, va menține în rest decizia de impunere și sentința civilă recurată, confirmând astfel valabilitatea obligațiilor de plată în cuantum de 1500 lei și 1625 lei i, cu titlu de contribuție pentru anii 2005 și 2007.

Totodată, conform art.274 alin.1 și 3 și art.276 Cod procedură civilă, va obliga pârâta către reclamantă la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond, respectiv va obliga intimata către recurent la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de recurentul – reclamant V. F. I. împotriva sentinței civile nr.1527 din 11.04.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – pârâtă C. DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.

Modifică în parte sentința civilă recurată în sensul că:

Înlătură dispoziția privind declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, în ceea ce privește contestația la executare.

Admite în parte acțiunea.

Anulează în parte decizia de impunere atacată, doar în ceea ce privește sumele stabilite cu titlu de accesorii fiscale.

Menține în rest decizia de impunere.

Obligă pârâta către reclamantă la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond.

Menține în rest sentința civilă recurată.

Obligă intimata către recurent la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 11 februarie 2013.

PREȘEDINTE,JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

V. H. C. M. F. B. C.

GREFIER,

S. Ș.

Red./Tehnored./H.V./2ex.

← Litigiu cu Curtea de Conturi. Legea Nr.94/1992. Sentința nr....		Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 5593/2013.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Litigiu privind achiziţiile publice. Decizia nr. 1919/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligare emitere act administrativ. Sentința nr. 122/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Constatare calitate lucrător/colaborator securitate. OUG nr.24/2008. Sentința nr. 2123/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Litigiu cu Curtea de Conturi. Legea Nr.94/1992. Sentința nr. 2444/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 5593/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretentii. Decizia nr. 828/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretentii. Decizia nr. 2050/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act administrativ. Sentința nr. 2114/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI