Anulare act administrativ. Decizia nr. 1184/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1184/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-03-2013 în dosarul nr. 63008/3/2010
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1184
Ședința publică din data de 18 martie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: A. V.
JUDECĂTOR: M. M. P.
JUDECĂTOR: M. D.
GREFIER: M. G.
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenta-pârâtă DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4 BUCUREȘTI și recurentul-reclamant F. T. împotriva sentinței civile nr. 2044 pronunțată la data de 11.05.2011 de către Tribunalul București – secția a IX –a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că a fost solicitată judecata cauzei și în lipsă în temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, după care:
Curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 150 Cod proc. civilă, declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr._ /2011, reclamantul F. T. a solicitat în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A SECTORULUI 4 BUCUREȘTI, anularea deciziei de calcul al taxei pe poluare nr._/26.01.2010 emisă de pârâtă și obligarea acesteia la restituirea sumei de 11.735 lei, reprezentând taxa pe poluare pentru autoturisme, achitată cu chitanța . nr._/26.01.2010, emisă de Trezoreria Sectorului 4 București, actualizată cu rata dobânzii legale până la data plății efective.
Prin sentința civilă nr. 2044/11.05.2012 a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice a Sectorului 4 București, iar pe fond a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul F. T. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A SECTORULUI 4 BUCUREȘTI și chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, în sensul că a fost anulată decizia de calcul al taxei pe poluare nr._/26.01.2010 emisă de pârâtă și obligată pârâta la restituirea către reclamant a sumei de 11.735 lei, reprezentând taxa pe poluare pentru autoturisme, achitată cu chitanța . nr._/26.01.2010, emisă de Trezoreria Sectorului 4 București. A fost respinsă în rest acțiunea ca neîntemeiată, fiind de asemenea respinsă și cererea pârâtei de chemare în garanție a ADMINISTRAȚIEI F. PENTRU MEDIU.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Excepția lipsei calității procesuale pasive este motivată în sensul că organului fiscal îi revine doar obligația calculării taxei pe poluare, în temeiul art. 3 alin. (1) din OUG nr. 50/2008, iar taxa se face venit la bugetul F. pentru Mediu, conform art. 1 alin. (1) din același act normativ, astfel că pârâta nu gestionează această taxă și deci nu are calitate procesuală în cauză.
În materia contenciosului administrativ, calitatea procesuală pasivă reprezintă o reflectare în plan procesual a aptitudinii organului administrativ de a fi subiect în raporturile reclamate de realizarea competenței sale. În cererea având ca obiect refuzul, pretins nejustificat, de soluționare a cererii privind restituirea taxei pe poluare, încadrată în prevederile art. 8 alin. (1) teza a II-a și art. 18 din Legea nr. 554/2004, se legitimează pasiv autoritatea publică căreia reclamantul i s-a adresat și care și-a exprimat refuzul de soluționare a cererii, or pârâta este autoritatea publică fiscală – în sensul art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 554/2004 – care a emis decizia de calcul al taxei și a colectat taxa, în calitate de organ fiscal, în stabilirea calității procesuale neavând relevanță modul de utilizare ulterioară a sumelor.
Pe de altă parte, Fondul pentru Mediu reprezintă un fond public, iar veniturile sale constituie venituri publice, incluse în bugetul general consolidat și constituite prin lege specială ce stabilește și destinația acestor venituri. Dispozițiile art. 1 alin. (1) din OUG nr. 50/2008 determină destinația taxei pe poluare, dar natura acesteia este de creanță bugetară aparținând statului, reprezentat de pârâtă.
În consecință, întrucât este probată existența raportului juridic între reclamant și pârâta Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 6 București, tribunalul a respins excepția invocată, reținând că pârâta se legitimează procesual în cauză, întrucât competențele privind restituirile de sume îi aparțin, potrivit art. 117 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, raportat la Ordinul M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal și la Normele Metodologice de aplicare a OUG nr. 50/2008, sens în care pârâta este cea care emite nota de restituire.
Pe fondul cauzei, ca situație de fapt, tribunalul a reținut că reclamantul a dobândit în anul 2008 autoturismul în cauză, înmatriculat prima dată la 02.02.1996 în Italia (f. 10-11), iar pentru a-l înmatricula în România, a fost obligat să achite taxa pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008, stabilită prin decizia de calcul 26.01.2010 emisă de pârâtă (f. 7), în sumă de_ lei, prin chitanța pentru încasarea de impozite, taxe și contribuții nr. emisă de Trezoreria Sectorului 6 București (f. 8).
Ulterior, prin cererea înregistrată la pârâta Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 4 București sub nr._/22.11.2010 reclamantul a solicitat restituirea acestei sume (f. 12), iar prin adresa nr._/09.12.2010 (f. 13), pârâta i-a comunicat că decizia de calcul a fost corect întocmită pe baza documentelor anexate cererii și nu există temei legal pentru restituirea taxei pe poluare.
În demersul său de a obține restituirea taxei pe poluare, reclamantul a invocat incompatibilitatea dreptului național cu dispozițiile dreptului comunitar, respectiv cu art. 110 alin. (1) TFUE. Prin urmare, fiind de competența judecătorului național să verifice dacă legislația națională incidentă în cauză este sau nu în concordanță cu normele comunitare care consacră principiul liberei circulații a mărfurilor în interiorul spațiului comunitar, tribunalul va analiza compatibilitatea normei interne cu cea comunitară.
În conformitate cu art. 110 TFUE, (fostul articol 90 TCE), „Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție.”
Se cuvine a stabili cu prioritate locul pe care dispozițiile art. 90 alin. (1) TCE (actualmente art. 110 TFUE) îl ocupă în sistemul prevăzut de Tratat, care, în opinia unanimă a literaturii de specialitate, este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre. CJUE a statuat că articolul trebuie interpretat în sens larg, astfel încât să se permită includerea tuturor procedurilor fiscale care ar aduce atingere, în mod direct sau indirect, egalității de tratament între produsele naționale și cele importate. Interdicția pe care o stabilește acest articol trebuie aplicată, prin urmare, de fiecare dată când o prelevare fiscală este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre, favorizând producția internă sau bunurile disponibile pe piața națională.
Obiectivul art. 110 TFUE nu este să impună statelor membre vreun sistem anume de impozitare internă, acestea păstrând un grad considerabil de libertate și autonomie în ceea ce privește uniformizarea taxelor și a impozitelor și cotele aplicate. Ceea ce face art. 110 TFUE este să interzică impozitarea internă care discriminează, direct sau indirect, produsele importate în favoarea produselor naționale.
Astfel, așa cum a arătat Curtea Europeană de Justiție în cauza C- 393/04 și C–41/05 Dir Liquide Industries Belgium, par. 55 „art. 90 reglementează dispozițiile referitoare la stabilirea taxelor vamale și a măsurilor cu efect echivalent. Scopul acestuia este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricăror forme de protecție care pot rezulta din aplicarea unor impozite interne care discriminează produsele provenite din alte state membre”.
Ca atare, s-a constatat că, în lumina acestei dispoziții nu rezultă că statele membre trebuie să adopte un anume regim fiscal, ci se impune acestora, ca indiferent de sistemul ales, regimul fiscal ales să se aplice fără discriminare produselor similare importate.
Taxa pe poluare introdusă prin OUG nr. 50/2008 reprezentând o exprimare a suveranității statale sub forma dreptului de a stabili taxe și impozite, ceea ce constituie obiectul analizei în această cauză nu poate fi decât verificarea identității de tratament dintre diversele feluri de autoturisme supuse taxei pe poluare, mai exact, a neutralității taxei în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate anterior pe teritoriul național și supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, aceleiași taxe, pe de o parte, iar pe de altă parte, neutralitatea taxei în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul național anterior instituirii taxei menționate, care să probeze neutralitatea deplină a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import (Hotărârea Comisia/Danemarca C 47/88, Hotărârea Weigel, C 387/01).
Din analiza teleologică a OUG nr. 50/2008, pentru a identifica intenția legiuitorului, rezultă că aplicarea acesteia are ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate, situație ce permite astfel Statului Român să eludeze interdicțiile prevăzute la art. 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE, prin instituirea acestui impozit intern al cărui regim este astfel stabilit, încât să aibă efectul de descurajare a importurilor de autovehicule în România.
Astfel, obligația de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România conform art. 4 lit. a, fără ca textul să facă distincția nici între autoturismele produse în România și cele produse în afara acesteia, nici între autoturismele noi și cele second-hand.
Din analiza acelorași dispoziții rezultă că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre UE, nu se percepe la o nouă înmatriculare taxa de poluare dacă a fost anterior înmatriculat tot în România, însă se percepe aceasta taxă pe poluare la autoturismul produs în țară sau în alt stat membru UE, dacă este înmatriculat pentru prima dată în România. Reglementată în acest mod, taxa pe poluare descurajează sau este destinată să descurajeze introducerea în România a unor autoturisme deja înmatriculate într-un alt stat membru: cumpărătorii sunt orientați, din punct de vedere fiscal, spre achiziționarea de autovehicule deja înmatriculate în România.
În plus, deși din preambulul OUG nr. 50/2008 rezultă că obiectivul primordial urmărit este cel al protecției mediului, „prin realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului și pentru încadrarea în valorile limită prevăzute de legislația comunitară în acest domeniu, ținând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene”, din analiza actului normativ rezultă că efectul concret al reglementării este că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în nici un fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.
Astfel, principiul „poluatorul plătește” nu se aplică în mod uniform, impunându-se în realitate un regim discriminatoriu, ce leagă plata taxei pe poluare de faptul înmatriculării și nu de consecințele ce decurg din utilizarea respectivelor vehicule, în condițiile în care toți participanții la trafic sunt răspunzători, chiar dacă în proporții diferite, de poluarea mediului înconjurător.
Potrivit jurisprudenței CJUE, un produs devine național din momentul în care a fost importat și introdus pe piață. Autoturismele de ocazie importate și cele care sunt achiziționate pe plan local constituie produse similare sau concurente. Prin urmare, dispozițiile articolului 110 TFUE se aplică taxei de înmatriculare, denumită taxă pe poluare, la importul autoturismelor de ocazie. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente (Hotărârea Regionalna Mitnicheska Direktsia – Plovdiv Petar DimitrovKalinchev (C-2/09).
Așadar, prin adoptarea sistemului fiscal reglementat de OUG nr. 50/2008, se produce un efect de discriminare în favoarea vânzării de autovehicule înmatriculate în România față de cele provenind din alte state membre, conducând astfel la limitarea importului de autovehicule de ocazie în România și favorizarea vânzării de autovehicule de ocazie cumpărate pe piața din România.
OUG nr. 50/2008 este prin urmare contrară art. 110 TFUE, întrucât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea.
Totodată, se impune a menționa faptul că, prin Hotărârea din 07.04.2011 în cauza C-402/09 T. vs. România, CJUE a stabilit că „toate modificările succesive aduse OUG nr. 50/2008 prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 și OUG nr. 117/2009 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în nici un fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. S-a conchis în sensul că taxa pe poluare instituită prin reglementarea română și care se aplică vehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru este contrară dreptului Uniunii, având ca efect să descurajeze importul și punerea în circulație a vehiculelor de ocazie cumpărate în alte state membre”, concluzie reluată și în Hotărârea din 7 iulie 2011, în Cauza C-263/10, I. N. împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice Gorj, Administrația Finanțelor Publice Târgu Cărbunești și Administrația F. pentru Mediu.
Este real că în prezenta cauză se solicită și anularea deciziei de calcul al taxei pe poluare fără ca reclamantul să fi parcurs procedura administrativă reglementată de art. 209 și urm. Cod procedură fiscală, însă tribunalul a apreciat în primul rând că obligația impusă de lege persoanei vătămate de a parcurge o procedură prealabilă în condițiile Codului de procedură fiscală pentru a determina autoritatea publică să-și retracteze actul administrativ fiscal emis, nu exclude dreptul la acțiune în fața instanței competente, în măsura în care a fost formulată plângere prealabilă în baza Legii nr. 554/2004, prin care a invocat caracterul nelegal al taxei pe poluare.
Totodată, potrivit art. 205 alin.(1) Cod pr. fiscală, contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii.
S-a mai reținut că reclamantul, lezat în drepturile sale de decizia de calcul, act prin care s-a stabilit și individualizat creanța fiscală și în temeiul căruia s-a procedat la colectarea acesteia, a solicitat totuși instanței anularea actului și repararea pagubei cauzate.
Pe cale de consecință, văzând și prevederile art. 18 alin.(1) din Legea nr. 554/2004, tribunalul a admis în parte acțiunea, a anulat decizia de calcul al taxei pe poluare pentru autovehicule emisă de pârâtă și a obligat-o la restituirea către reclamant a sumei reprezentând taxa pe poluare pentru autoturisme, în condițiile art. 117 alin.(1) lit. d Cod pr. fiscală, constatând că speța de față trebuie asimilată situației impunerii unei plăți de obligații fiscale fără a avea baza legală necesară.
În referire la capătul de cerere privind plata dobânzii legale aferente taxei pe poluare achitate de reclamant, tribunalul a reținut că potrivit art. 124 alin. (1) Cod pr. fiscală, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2), adică după trecerea unui termen de 45 de zile de la data înregistrării cererii de restituire a sumei sau, după caz, la art. 70. Totodată s-a prevăzut în mod expres că acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.
În speță, reclamantul nu a solicitat anterior autorității pârâte achitarea sumelor reprezentând dobânda aferentă taxei achitate. Așa fiind, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de dobânzi legale, reținând în al doilea rând că dobânda legală pretinsă, reglementată de OG nr. 9/2000 și în prezent de OG nr. 13/2001, este aplicabilă exclusiv raporturilor juridice civile contractuale, nicidecum raporturilor de drept fiscal determinate de natura juridică a creanței încasate de organul fiscal și a cărei restituire s-a solicitat.
Cu referire la cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite exigențele prevăzute de art. 60 alin. (1) Cod pr. civ., pârâta nedovedind existența față de aceasta a unei obligații legale sau convenționale de garanție ori despăgubire în sarcina Administrației F. pentru Mediu, fundamentată pe transmiterea cu titlu oneros a unui drept subiectiv, în condițiile în care instituția chemării în garanție este incidentă doar în cazul transmisiunii de bunuri cu titlul oneros.
Împrejurarea că gestionarea sumelor reprezentând taxe pe poluare revine Administrației F. pentru Mediu, potrivit art. 5 din OUG nr. 50/2008, nu poate schimba natura juridică a raporturilor dintre cele două autorități publice în sensul pretins de pârâtă, întrucât obligațiile prevăzute de cadrul normativ cu privire la gestionarea sumelor reprezentând taxă pe poluare nu implică existența unei obligații de garanție sau despăgubire între cele două autorități publice, o astfel de obligație excede raporturilor de drept administrativ dintre autoritățile publice.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4 BUCUREȘTI și reclamantul F. T..
Prin recursul propriu pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4 BUCUREȘTI a solicitat modificarea sentinței recurate în principal în sensul respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar pe fond ca neîntemeiată, pentru următoarele motive:
Invocând disp. art. 304 pct. 9 C.pr.civ., pârâta a arătat că în mod nelegal a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 4 motivat în esență de faptul că taxa pe poluare se plătește, conform disp. OUG nr. 50/2008, într-un cont deschis pe numele Administrației F. pentru Mediu, această din urmă instituție fiind beneficiarul, destinatarul sumei achitate de reclamant și neexistând niciun raport juridic fiscal între pârâtă și reclamant.
Menționând în drept disp. art. 60 și art. 61 C.pr.civ., pârâta a precizat că în mod nelegal a fost respinsă cererea sa de chemare în garanție, pârâta având doar atribuția legală de stabilire a cuantumului taxei pe poluare.
Pe fondul cauzei, pârâta a subliniat că motivarea instanței în sensul că prin instituirea taxei pe poluare s-a produs o încălcare a Tratatului de aderare a României este nefondată întrucât, analizând compatibilitatea taxei cu dreptul comunitar, se constată că nu sunt încălcate disp. art. 110 din Tratatul de Instituire a Comunităților Europene.
Niciun stat membru nu supune, direct sau indirect, produsele altor țări membre ale Comunității unor impozite interne de orice natură, superioare celor care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Taxa pe poluare a intrat în vigoare începând cu data de 1 iulie 2008 prin OUG nr. 50/2008, la aceeași dată abrogându-se art. 2141 – 2143 din Legea nr. 571/2003.
În condițiile desființării frontierelor vamale cu statele membre ale Uniunii Europene, metodologia de calcul a accizelor devenea inaplicabilă, fapt ce a condus la reașezarea acestei metodologii.
Odată cu reașezarea metodologiei de calcul s-a avut în vedere și eliminarea reglementărilor privind înmatricularea autoturismelor potrivit cărora până la 31 decembrie 2006 nu se înmatriculau în România autoturismele a căror vechime depășea 8 ani și care aveau o normă de poluare inferioară normei EURO 3. În această situație a fost necesar a se întreprinde unele măsuri pentru evitarea introducerii în România a unui număr exagerat de mare de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare. Neluarea unor măsuri corespunzătoare în acest sens, ar fi avut drept consecință transformarea în deșeuri a autovehiculelor second-hand la scurt timp de la introducerea acestora în România, țara noastră urmând să suporte costurile aferente reciclărilor, în locul țărilor de unde au fost achiziționate autovehiculele respective.
Referitor la aplicabilitatea prevederilor constituționale ale art. 148 invocate de instanța de fond, recurenta a precizat următoarele:
Potrivit art. I-33 din Legea nr. 157/2005 „Legea-cadru europeană este un act legislativ care obligă orice stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, lăsând în același timp autorităților naționale competența în ceea ce privește alegerea formei și a mijloacelor”.
Totodată recurenta a precizat faptul că alin. 2 al art. 148 din Constituția României instituie supremația tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Din analiza dispozițiilor legale mai sus invocate rezultă faptul că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
Cu privire la prevederile Tratatului de instituire a Comunității Europene, invocate de reclamant în susținerea acțiunii formulate recurenta a menționat că:
Incidența în cauză a prevederilor art. 110, fost art. 90 din Tratatul de instituire a Comunității Europene este inexistentă întrucât taxa de poluare urmează a fi plătită, conform art. 4 din OUG nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România și la repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire la art. 3 și art. 9.
Totodată, în speța de față, reclamanta nu se încadrează nici în situațiile de excepție prevăzute de art. 3 alin. 2 din OUG nr. 50/2008, și, ca atare, obligația de plată a taxei de poluare îi revine ca fiind legal datorată.
Prin urmare, dispozițiile art. 90 din Tratatul privind instituirea Comunității Europene devenit art. 110 după consolidarea tratatului au în vedere reglementarea unor limitări ale drepturilor statelor de a introduce pentru produse comunitare impozite mai mari decât pentru produsele interne.
În același sens, recurenta a mai menționat că potrivit jurisprudenței Comunității Europene, art. 110 din Tratatul privind instituirea Comunității Europene la care se face referire, este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate și taxa aplicată produselor naționale similare sunt calculate pe baza unor criterii diferite. Astfel, atât tratatul menționat mai sus, cât și alte acte adoptate de instituții și organe ale Uniunii Europene, cum ar fi Directiva a șasea (Directiva 77/388/CE) nu interzic perceperea unei taxe precum taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, ci doar nasc discuții cu privire la modul de calcul al acestei taxe. În susținerea acestui punct de vedere invocam (astfel cum am precizat) și prevederile art. 33 din Directiva a șasea (77/388/CEE) a Consiliului Comunităților Europene privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - sistemul comun privind taxa pe valoarea adăugată - baza unitară de stabilire, care reglementează: Fără a aduce atingere altor dispoziții comunitare, dispozițiile prezentei directive nu împiedică nici un stat membru să mențină sau să introducă impozite pe contractele de asigurări, pe pariuri și jocuri de noroc, accize și taxe de timbru și, în general, orice impozite și taxe care nu pot fi caracterizate ca impozite pe cifra de afaceri. Această directivă a fost adoptată de Consiliul Comunităților Europene având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, precum și avizele Parlamentului European și Comitetului Economic și Social.
De asemenea, a precizat că principiul „poluatorul plătește”, pe care se bazează și instituirea taxei de poluare, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii Europene, dar și că 16 state membre ale Uniunii Europene practică o taxă care se percepe cu ocazia înmatriculării autovehiculelor.
Mai mult decât atât, se are în vedere armonizarea la nivel comunitar a regimului fiscal al taxei de poluare, în prezent, fiind în discuție la nivelul Comisiei Europene, un proiect de directive în acest sens, proiect care, după aprobare, va deveni obligatoriu de aplicat pentru toate statele membre.
În ceea ce privește susținerea reclamantei, respectiv că taxa de poluare introduce un regim juridic fiscal discriminatoriu, au fost invocate următoarele:
În literatura de specialitate s-a arătat că, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, taxele vamale asupra importurilor sau exporturilor și orice taxe cu efect echivalent cuprind „orice taxe pecuniare, indiferent de mărimea lor și de denumirea sau de modul lor de aplicare, care sunt impuse unilateral asupra mărfurilor naționale sau străine pentru că ele trec o frontieră și care nu sunt taxe vamale în sens strict”.
Rezultă din această interpretare a Curții că de esența taxelor cu efect echivalent taxelor vamale este discriminarea sau nu a unor mărfuri naționale sau străine pentru că acestea trec o frontieră, în cazul taxei speciale pentru prima înmatriculare a autovehiculului în România această discriminare nefiind fundamentată prin nici un argument de către reclamantă.
Așadar, taxa se aplică tuturor autovehiculelor care nu au mai fost înmatriculate în România, fie românești, fie străine. Prin modificările aduse Codului fiscal de către Legea nr. 343/2006 s-a respectat principiul neretroactivității legii, întrucât aceste acte normative nu puteau dispune referitor la autovehiculele anterior înmatriculate în România. În acest caz, legislația arătată se aplică, iar taxa este percepută, pentru o primă înregistrare a autovehiculului în țară și pentru utilizarea pe teritoriul statului și nu pentru că acesta tranzitează o frontieră.
În aceeași ordine de idei, la data de 26.06.2009 Comisia Europeană a emis o scrisoare de punere în întârziere prin care insistă ca România să modifice aceste prevederi controversate.
La data de 28.09.2009, autoritățile române au răspuns printr-o scrisoare în care își exprimau poziția față de chestiunea în discuții și, la data de 12.01.2010, au informat comisia cu privire la existența OUG nr. 117/2009 de abrogare, cu începere de la 01.01.2010, a scutirii acordate în temeiul OUG nr. 218/2008.
În acest context, departamentul responsabil al Comisiei Europene este de părere că autoritățile române au luat măsurile necesare pentru a asigura respectarea legislației comunitare și, în momentul de față, legislația română privind taxa de înmatriculare a autovehiculelor este conforma cu art. 110 din TFUE.
Acesta a fost motivul pentru care, departamentul responsabil va propune comisiei clasarea cazului, ceea ce s-a publicat în Jurnalul Oficial al U.E. nr. C29/8 din 05.02.2010.
Prin urmare, existența unei taxe de poluare nu este contrară dispozițiilor comunitare, nefiind deci motive temeinice pentru a dispune restituirea sumei reprezentând taxa de poluare.
În ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită restituirea sumei reprezentând taxa pe poluare, în completarea celor de mai sus, recurenta a învederat că restituirea de sume de la buget la cerere se realizează în condițiile stabilite de art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Or, restituirea solicitată nu poate fi încadrată în niciuna din situațiile stabilite de art. 117 lit. a) - h) din actul normativ menționat, sumele fiind plătite în temeiul unui text prevăzut de lege (similar cu taxele percepute pentru eliberarea documentelor de identificare, respectiv carte de identitate, pașaport etc.).
Din textul O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, se reține că este vorba de restituirea taxei de poluare numai în anumite condiții, condiții reglementate în art. 8 din OUG nr. 50/2008, astfel:
(1) Atunci când un autovehicul pentru care s-a plătit taxa în România este ulterior scos din parcul auto național se restituie valoarea reziduală a taxei, calculată în raport cu prevederile legale în vigoare la momentul înmatriculării autovehiculului în România potrivit prevederilor alin. (2).
(2) Valoarea reziduală a taxei reprezintă taxa care ar fi plătită pentru respectivul autovehicul dacă acesta ar fi înmatriculat la momentul scoaterii din parcul auto național.
(3)Restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în baza următoarelor documente:
a) documentul care atestă că solicitantul a fost ultimul proprietar al autovehiculelor scos din parcul auto național;
b) dovada radierii din circulație a autovehiculului;
c) documentul care atestă faptul că autovehiculul a fost transferat în alt stat membru sau declarația vamală de export, după caz;
d) certificatul de distrugere a vehiculului, după caz.
(4) Cererea de restituire se depune la autoritatea fiscală competentă.
Din cele de mai sus expuse, coroborate cu prevederile art. 9 din OUG nr. 50/2008, pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, cu modificările și completările ulterioare, rezulta fără dubii că reclamantul nu se regăsește în niciuna din aceste prevederi, motiv pentru care se impune a se considera taxa pe poluare achitată de reclamant ca legal datorată, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Prin recursul său, reclamantul F. T. a solicitat modificarea în parte a sentinței recurate în sensul de a dispune și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale în materie fiscală pentru suma de 11.735 lei, calculată de la data punerii în întârziere a pârâtei până la restituirea efectivă a acestei sume, pentru următoarele motive:
Prima instanță a admis că plata taxei pe poluare a fost o plată nedatorată, iar față de această împrejurare, coroborat cu principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1385 C.civ., prima instanță ar fi trebuit să oblige pârâta și la plata dobânzii legale în materie fiscală, calculată de la data plății sau a punerii în întârziere prin cererea de restituire a sumei achitate până la data restituirii. În caz contrar, prejudiciul suferit nu a fost integral acoperit.
A motivat prima instanță prin aceea că prin cererea de restituire adresată pârâtei reclamantul nu a solicitat și dobânda legală. Arată însă recurentul că prin cererea de restituire a pus în întârziere pârâta și de la acel moment se naște și dreptul la dobânzi sau penalități.
În drept au fost invocate disp. art. 299-316 C.pr.civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 1385 C.civ.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele dosarului,
Asupra recursului formulat de reclamantul F. T.
Potrivit disp. art. 124 alin. 1 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală „Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz”.
Conform disp. art. 70 alin. 1, la care se face expres trimitere, „Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare”.
În raport de aceste texte legale rezultă că reclamantul are dreptul la dobânda fiscală începând cu data de 07.01.2011, respectiv începând cu a 46-a zi de la momentul formulării cererii de restituire a taxei, în speță 22.11.2010 (f. 13 ds. fond).
În ce privește susținerea că reclamantul nu s-ar fi adresat cu cerere de restituire a dobânzii organului fiscal, anterior formulării acestei pretenții în fața instanței de judecată, acesta este neîntemeiată. Împrejurarea că nu s-a solicitat organului fiscal și plata dobânzii nu înseamnă că acest din urmă debit nu este datorat. În plus, ceea ce se prezumă este buna credință, neputându-se pretinde celui interesat să anticipeze o soluție de respingere a cererii sale ori de nesoluționare în termen.
Pe de altă parte, apreciază instanța că partea nu trebuia să solicite accesoriile organului fiscal, acestea fiind datorate ope legis, sens în care este necesar și suficient a se solicita organului fiscal plata debitului principal.
Referitor la soluția de respingere a cererii reclamantului de obligare a pârâtei la plata dobânzii cu motivarea că nu este datorată dobânda prev. de OG nr. 9/2000 în prezent OG nr. 13/2011, Curtea constată de asemenea că aceasta este neîntemeiată.
Nici prin cererea introductivă de instanță și nici printr-o cerere formulată pe parcursul judecății reclamantul nu a solicitat dobânda prevăzută de actele normative indicate de instanță ori în condițiile prevăzute de acestea.
Dobânda legală, potrivit solicitării reclamantului, este în egală măsură și dobânda prevăzută de OG nr. 92/2003 și acest din urmă act fiind o lege în sensul larg al termenului. În eventualitatea în care existau îndoieli cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 129 C.pr.civ. puteau fi solicitate lămuriri reclamantului, eventual o motivare în drept a pretențiilor deduse judecății.
Pentru aceste motive și având în vedere lămuririle date de reclamant prin recursul formulat și în primul rând principiul reparării integrale a prejudiciului invocat de acesta, Curtea va obliga pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4 BUCUREȘTI la plata către reclamant și a dobânzii fiscale, calculată la cuantumul taxei pe poluare, începând cu data de 07.01.2011 și până la data restituirii efective.
Asupra recursului formulat de pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4 BUCUREȘTI
Motivul de recurs privind greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice a Sectorului 4 București este neîntemeiat, fiind corectă soluția primei instanțe asupra acestui incident.
Se constată că această instituție este emitentul deciziei de calcul al taxei pe poluare contestată în primul rând de reclamant astfel că, în această calitate, într-un litigiu de contencios administrativ și fiscal, administrația are calitate procesuală pasivă având interesul direct de a obține respingerea contestației reclamantului și menținerea ca legal și temeinic a actului pe care l-a emis.
Asupra caracterului nelegal al perceperii taxei pe poluare în baza unei norme interne, examinând deci motivele de recurs formulate pe fondul cauzei de către recurentă, iar în raport de acestea, motivele invocate pe fond în susținerea cererii de chemare în judecată și motivele reținute de tribunal, constatând în esență problema compatibilității prevederilor OUG nr. 50/2008 cu cele ale Tratatului CE, Curtea apreciază că soluția pronunțată pe fondul cauzei de admitere a cererii reclamantului este una legală având în vedere că raportul juridic de drept fiscal dintre părți este guvernat de forma modificată a OUG nr. 50/2008, formă care realizează un tratament discriminatoriu între autovehiculele importate dintr-un stat membru și autovehicule similare înmatriculate deja în statul membru, sub aspectul taxei de poluare percepute.
Astfel, reținând că plata taxei s-a realizat la data de 26.01.2010, decizia de calcul al taxei pe poluare pentru autovehicule fiind emisă la aceeași dată, dar și că OUG nr. 50/2008 a fost modificată prin OUG nr. 218/2008 - publicata in Monitorul Oficial in data de 11.12.2008 și prin OUG nr. 7/2009 - publicată în Monitorul Oficial din 19.02.2009, Curtea constată faptul că plata taxei a avut loc după data modificării OUG nr. 50/2008 prin cele două acte normative menționate.
În consecință, compatibilitatea OUG nr. 50/2008 cu prevederile comunitare incidente trebuie analizată prin raportare la modificările aduse formei inițiale a ordonanței.
Analiza trebuie efectuată în primul rând prin relevarea scopului urmărit de către Guvernul României prin adoptarea celor doua ordonanțe de urgență. Astfel, în preambulul OUG nr. 218/2008 se prevede faptul ca adoptarea acesteia a fost necesară având în vedere: „concluziile analizei gradului de adâncire a crizei financiare și economice în luna octombrie, care relevă o scădere importantă a piețelor auto și a producției industriei furnizoare, precum și măsurile de susținere a sectorului de automobile, afectat de criza financiară internațională precum și faptul că Guvernul României se preocupă de luarea măsurilor care să asigure păstrarea locurilor de muncă în economia românească, iar la un loc de muncă în industria constructoare sunt 4 locuri de muncă în industria furnizoare”.
Este lipsit de echivoc faptul că intenția legiuitorului nu mai are nicio legătură cu scopul declarat al adoptării OUG 50/2008, care potrivit enunțului din preambulul acestui act normativ urmărea inițial „asigurarea protecției mediului prin realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului și pentru încadrarea în valorile limită prevăzute de legislația comunitară în acest domeniu, ținând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, având în vedere faptul că aceste măsuri trebuie adoptate în regim de urgență, pentru evitarea oricăror consecințe juridice negative ale situației actuale”.
Schimbarea de intenție declarată expres de către legiuitor nu lasă loc vreunei interpretări. Astfel, de la necesitatea susținerii unor programe de protecție a mediului prin îmbunătățirea calității aerului și pentru încadrarea în valorile limită prevăzute de legislația comunitară în acest domeniu, scopul declarat al OUG nr. 50/2008 s-a transformat in protejarea industriei interne de autovehicule si păstrarea locurilor de munca angrenate in producția de autovehicule.
Intenția legiuitorului nu a suferit vreo modificare prin OUG nr. 7/2009 sub aspectul protejării industriei interne de autoturisme, ci acest ultim act normativ are un declarat caracter reparatoriu, propunându-și înlăturarea discriminărilor intre contribuabilii care au achitat taxa de poluare anterior si ulterior datei de 15 decembrie 2008, data intrării in vigoare a OUG nr. 218/2008. Impactul negativ în plan social enunțat în preambulul ordonanței a fost înlăturat printr-o ajustare a nivelului taxei, însă acest fapt nu a produs nicio modificare cu privire la scopul declarat al OUG nr. 218/2008, anterior analizat.
Trebuie enunțat în acest context și faptul că, deși inițial taxa de poluare era datorată la prima înmatriculare a autoturismelor în România, indiferent dacă este vorba despre autoturisme noi sau second hand, prin modificările OUG 50/2008, o anumită categorie de autoturisme noi au fost exceptate de la plata taxei de poluare. Astfel „autovehiculele M1 cu norma de poluare Euro 4 a căror capacitate cilindrică nu depășește 2.000 cmc, precum și toate autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4, care se înmatriculează pentru prima dată în România sau în alte state membre ale Uniunii Europene în perioada 15 decembrie 2008 - 31 decembrie 2009 inclusiv, se exceptează de la obligația de plată a taxei pe poluare pentru autovehicule stabilită potrivit prevederilor OUG OOOOOOOOOOOOOOOOOOnr. 50/2008”. . întâmplător, categoria de autoturisme exceptată de la plata taxei de poluare corespunde caracteristicilor tehnice ale autoturismelor produse în România, o nouă dovadă a intenției clare de protejare a industriei interne în detrimentul produselor importate. Pentru aceste argumente, prin ultimele modificări aduse OUG nr. 50/2008, taxa de poluare încălcă prev. art. 90 (devenit art. 110) din Tratatul de Instituire a Comunităților Europene.
Astfel, în jurisprudența referitoare la art. 90 (devenit art. 110) din Tratatul CE, Curtea de Justiție Europeană a explicat care sunt condițiile în care se poate reține aplicarea acestui text: trebuie sa existe o discriminare între produsele naționale și produsele importate, trebuie sa existe o similitudine sau un raport de concurență între produsele importate vizate de taxă și produsele interne favorizate, prelevarea fiscală națională trebuie sa diminueze sau sa fie susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor. In consecință, atunci când produsele interne și produsele importate se află într-un raport de concurență, iar prin efectul unei norme fiscale naționale se creează o discriminare, astfel încât consumatorii sunt descurajați sa aleagă produsele importate în vederea realizării unui scop declarat de protejare a industriei naționale și a locurilor de munca, art. 90 este aplicabil, iar norma fiscala națională contrara art. 90 trebuie înlăturată de la aplicare.
In urma modificărilor aduse prin OUG nr. 218/2008 si OUG nr. 7/2009, norma internă îndeplinește toate criteriile pentru a fi declarată incompatibilă cu art. 90 (ulterior art. 110) din Tratatul CE. Astfel, există atât o discriminare între autoturismele second-hand înmatriculate deja într-un stat membru al Uniunii Europene și care se înmatriculează în România și autoturismele second hand deja înmatriculate în România și mai mult, exista și o discriminare între o anumită categorie de autoturisme noi, cu caracteristicile celor produse în România și restul autoturismelor noi, discriminare introdusă de către legiuitor cu intenția declarată de protejare a industriei naționale, scop incompatibil cu cerințele și rigorile spațiului de liberă circulație a mărfurilor, forței de muncă și capitalului. Exista desigur un raport de concurență între produsele importate și produsele naționale, astfel încât alegerea consumatorului poate fi orientată spre o anumită categorie de produse, în speță fie spre cele deja înmatriculate în România, fie spre cele produse în România.
Dar, în raport de susținerile părților, Curtea mai are în vedere și efectele produse în dreptul intern de hotărârea pronunțată la data de 7 aprilie 2011 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza nr. C-402/09 având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Tribunalul Sibiu din România, primită de Curte la data de 16 octombrie 2009, în procedura privind pe reclamantul I. T. împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Economiei, Direcția G. a Finanțelor Publice Sibiu, Administrația Finanțelor Publice Sibiu, Administrația F. pentru Mediu și Ministerul Mediului.
Prin această hotărâre Curtea de Justiție a stabilit pe cale de interpretare că: Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională. Mai mult, C.J.U.E. a decis că taxa de poluare așa cum este reglementată prin O.U.G. 50/2008 are acest efect descurajant și în consecință este incompatibilă cu libera circulație a bunurilor în spațiul comunitar.
În urma acestei decizii instanța reține că a dispărut cu efect retroactiv temeiul juridic în baza căruia taxa de poluare a fost percepută reclamantului iar actul anterior enunțat este total lipsit de un temei legal. Trebuie precizat în acest context faptul că C.J.U.E. nu limitează efectele deciziei analizate doar pentru viitor, iar în lipsa oricărei precizări și limitări în timp a efectelor acestei decizii, consecințele se răsfrâng și pentru trecut (ex tunc), încă de la momentul adoptării actului normativ.
Subsecvent dispariției temeiului juridic în baza căruia taxa a fost percepută, în baza obligațiilor asumate prin aderarea României la Uniunea Europeană, taxa trebuie restituită de către Statul Român prin instituțiile finanțelor publice ca orice taxă nedatorată, însoțită de către despăgubirea corespunzătoare, deoarece taxa a fost percepută în baza unui act normativ prin care legiuitorul a încălcat obligațiile comunitare asumate de România prin aderarea la acest spațiu.
În lipsa unei reacții a legiuitorului la decizia pronunțată în cauza nr. C - 402/09 T. împotriva României, reacție prin care să fie armonizată taxa de poluare cu concluziile Curții de Justiție a Uniunii Europene, judecătorul național nu are la îndemână criteriile în baza cărora să aprecieze care ar fi cuantumul care trebuie restituit din taxa percepută și care ar fi cuantumul care poate fi menținut fără riscul de a afecta libera circulație a bunurilor în spațiul comunitar. Orice apreciere în acest moment ar fi una pur subiectivă care ar afecta previzibilitatea actului de justiție, iar în lipsa unor repere obiective care nu pot fi trasate decât de legiuitor taxa trebuie restituită integral.
Curtea de Justiție a interpretat dreptul Uniunii, mai precis art. 110 (fost art. 90) din TFUE, plecând de la analiza neutralității taxei în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul național anterior instituirii taxei menționate ajungând la concluzia că deși obiectivul primordial urmărit de această reglementare este cel al protecției mediului, reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală, astfel că nu se poate contesta că, în aceste condiții, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.
Pe cale de consecință, se poate conchide că taxa pe poluare impusă ca obligație prealabilă de legea aplicată în speță produce efectul descurajator al punerii în circulație a autovehiculelor second hand cumpărate din alte state membre ale Uniunii fără să existe în prezent vreo normă juridică care să descurajeze cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
În raport de aceste aspecte, Curtea mai are în vedere că hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție în procedura de obținere a unei hotărâri preliminare sunt obligatorii nu numai în cauza pendinte care a generat sesizarea ci în toate cazurile similare deduse judecății.
În sfârșit, în ceea ce privește ultimele modificări aduse OUG nr. 50/2008, Curtea apreciază că acestea nu sunt incidente în speța de față.
Față de aceste împrejurări, soluția tribunalului, de anulare a deciziei de calcul al taxei pe poluare și de restituire a taxei astfel achitată, apare ca temeinică și legală.
Nu aceeași este însă soluția Curții cu privire la modalitatea de soluționare a cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă, aspect cu privire la care motivul de recurs este fondat.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din OUG nr. 50/2008 „Prezenta ordonanță de urgență stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, denumită în continuare taxă, care constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului”, iar art. 5 alin. 1 din același act normativ prevede că „(1) Taxa se calculează de autoritatea fiscală competentă”, alin. 4 stabilind că „Taxa se plătește de către contribuabil într-un cont distinct deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației F. pentru Mediu”.
De asemenea, art. 3 din HG nr. 686/2008 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 50/2008 „(1) Taxa se calculează de organul fiscal competent din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, care reprezintă: a) în cazul persoanelor juridice, al persoanelor fizice care desfășoară activități economice în mod independent sau exercită profesii libere - organul fiscal la care persoana este înregistrată ca plătitor de impozite și taxe; b) în cazul persoanelor fizice - organul fiscal în a cărui rază teritorială persoana fizică își are domiciliul fiscal. (5) Taxa se achită în lei de contribuabili, prin virament sau în numerar, la unitățile Trezoreriei Statului din cadrul organului fiscal la care aceștia sunt înregistrați ca plătitori de impozite și taxe sau își au domiciliul fiscal, în contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule", codificat cu codul de identificare fiscală a contribuabililor persoane fizice sau juridice. (6) În ultima zi lucrătoare a lunii, unitățile Trezoreriei Statului transferă în contul 50.17 "Disponibil al fondului pentru mediu", deschis pe numele Administrației F. pentru Mediu la Trezoreria Sectorului 6, sumele colectate în contul prevăzut la alin. (4). (7) Transferul sumelor se efectuează din contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule", codificat cu codul de identificare fiscală atribuit Trezoreriei Statului (_), la nivelul soldului creditor al contului. (8) Concomitent cu efectuarea operațiunilor de transfer prevăzute la alin. (6), unitățile Trezoreriei Statului transmit în sistem electronic Administrației F. pentru Mediu un fișier conținând toate operațiunile efectuate prin contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule”.
Prin urmare, Curtea observă că destinatarul sumelor încasate cu titlu de taxă pe poluare este bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, recurenta-pârâtă Administrația Finanțelor Publice Sector 1 București având doar competența de a calcula cuantumul taxei, plata fiind efectuată la unitățile Trezoreriei Statului direct pe numele Administrației F. pentru Mediu.
În raport de acestea, nu pot fi primite alegațiile în sensul că între cele două autorități publice nu există nicio obligație de garanție sau de despăgubire decurgând din prevederile OUG nr. 50/2008 ori că procedura de executare de către instituțiile publice a obligațiilor stabilite prin titluri executorii este reglementată de OG nr. 22/2002.
Aceasta cu atât mai mult cu cât în speță s-a constatat un drept de creanță al pârâtei față de chemata în garanție, dar și în condițiile în care soluționarea pretențiilor în cadrul prezentului proces ar fi necesară și utilă pentru preîntâmpinarea unui eventual litigiu între cele două instituții.
Acest din urmă aspect este avut în vedere de instanță în raport de eventuala susținere în sensul că ordonatorii principali de credite au obligația de diligență de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Nu face vorbire însă prima instanță de ipoteza în care ordonatorul principal de credite nu își aduce la îndeplinire menționata obligație de diligență, aspect ce nu poate fi exclus de plano mai ales în condițiile în care pretențiile pârâtei împotriva sa sunt respinse în prezentul litigiu (de către tribunal) iar hotărârea judecătorească irevocabilă se bucură de autoritate de lucru judecat.
În sfârșit, soluția de respingere a cererii de chemare în garanție nu este întemeiată în drept, neexistând niciun motiv legal pentru neadmiterea pretențiilor pârâtei.
În consecință, date fiind aceste motive de fapt și de drept, Curtea va admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă și va obliga chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU la plata către pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4 BUCUREȘTI a cuantumului taxei pe poluare și a dobânzii fiscale aferente.
Cu privire la dobânda fiscală aferentă, această soluție decurge în mod firesc din soluția dată asupra recursului reclamantului, modificarea sentinței în ce privește cererea principală conducând în mod implicit la modificarea sentinței în ce privește o cerere incidentală, astfel cum este formulată în speță cererea de chemare în garanție de către pârâtă.
Cu alte cuvinte, de moment ce pârâta urmează a fi obligată către reclamant nu doar la plata taxei pe poluare, dar și la plata dobânzii aferentă acestui debit principal, este firesc a obliga chemata în garanție la plata către pârâtă a exact acelorași sume, de moment ce chemarea în garanție a fost admisă, potrivit considerentelor de mai sus.
Urmează a fi admise prin urmare recursurile formulate, în temeiul disp. art. 312 C.pr.civ., și modificată în parte sentința recurată conform celor de mai sus, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
În temeiul disp. art. 274 C.pr.civ., va fi obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 21,65 cheltuieli de judecată în recurs (respectiv taxă judiciară de timbru și timbru judiciar aferente cererii de recurs).
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4 BUCUREȘTI cu sediul în București, .. 13, sector 2 și recurentul-reclamant F. T. cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat N. D. M. – B., .. 22, jud. B. împotriva sentinței civile nr. 2044/11.05.2011 pronunțată de Tribunalul București – secția a IX –a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 294, . 6.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:
Obligă pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4 BUCUREȘTI la plata către reclamant și a dobânzii fiscale, calculate la cuantumul taxei pe poluare, începând cu data de 07.01.2011 și până la data restituirii efective.
Admite cererea de chemare în garanție.
Obligă chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU la plata către pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4 BUCUREȘTI a cuantumului taxei pe poluare și a dobânzii fiscale aferente.
Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 21,65 cheltuieli de judecată în recurs.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18.03.2013.
Președinte Judecător Judecător
A. V. M. M. P. M. D.
Grefier
M. G.
Red./Dact. MMP
2 ex – 24.04.2013
Tribunalul București
Jud. Fond L. M. B.
| ← Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 808/2013.... | Custodie publică - prelungire. Sentința nr. 1001/2013. Curtea... → |
|---|
