Anulare act administrativ. Hotărâre din 17-10-2013, Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-10-2013 în dosarul nr. 6552/2/2012*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Î N C H E I E R E
Ședința publică de la 03 octombrie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: A. P.
JUDECĂTOR: R. I. C.
JUDECĂTOR: A. J.
GREFIER: V. M. F.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât M. M., FAMILIEI ȘI PROTECȚIEI SOCIALE PRIN MINISTRU M. C. împotriva sentinței civile nr. 467/01.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata reclamantă D. E. E..
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns recurentul pârât prin consilier juridic I. M., cu delegație la dosar și intimata reclamantă, prin avocat T. C, cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea acordă cuvântul părților prezente pe excepția necompetenței materiale a instanței invocată de intimata reclamantă în întâmpinare.
Intimata reclamantă, prin avocat, solicită instanței admiterea excepției necompetenței materiale, apreciind că ÎCCJ este competentă pentru soluționarea recursului. Sentința civilă Nr. 467 a fost pronunțată în dosarul Nr._ de către Curtea de Apel București la data de 01.02.2013, așadar anterior intrării in vigoare a Legii 2/2013 motiv pentru care apreciază că la momentul obiectiv 01.02.2013, prin efectul pronunțării sentinței instanța s-a desesizat. Într-adevar, potrivit dispozițiilor art.109 ale Legii 188/1999 privind Statutul funcționarului public "Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe ", însă tot în cuprinsul acestei dispoziții legale se instituie și o excepție, reprezentată de existenta unei alte competențe atribuite altei instanțe în mod expres de către legea specială. Dispozițiile art. 10 alin. (1) Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, care stabilește ca "(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel ", au aplicabilitate prioritara, datorita calificării subiectului emitent al actului administrativ astfel contestat.
Mai mult decât atât, trebuie reținut ca litigiul pendinte a fost inițiat sub imperiul dispozițiilor procedurale ale vechiului Cod de procedura civila, ceea ce presupune că și căile de atac vor fi cele prevăzute de acest act normativ. În acest sens se constituie și dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea 76/2012 care stabilesc fără putința de tăgada ca "Dispozițiile Codului de procedura civila se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după .", raportat la art. 24 C.pr.civ și "Dispozițiile legii noi de procedura se aplica numai proceselor și executărilor silite începute după .. "
In aceste condiții, apreciază că instanța competentă să soluționeze cauza pendinte în faza căii de atac extraordinare a recursului este Înalta Curte de Casație si Justiție - Secția de C. Administrativ si Fiscal și solicită instanței să decline competenta de soluționare a cauzei în favoarea acesteia.
Recurenta pârâtă, prin consilier juridic, arată că lasă la aprecierea instanței.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat, sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recurs.
Recurenta pârâtă, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului și modificarea sentinței pronunțate de instanța de fond, pentru motivele expuse pe larg în cuprinsul recursului.
Intimata reclamantă, prin avocat, solicită instanței, în măsura în care va trece peste excepția necompetenței materiale, respingerea recursului și menținerea în tot a sentinței pronunțate de instanța de fond.
Arată că recurenta-pârâtă a învederat în mod fals, faptul că reclamanta - contestatoare avea obligația principala de a îndeplini procedura prealabila a plângerii adresate autorității publice emitente a actului contestat, și numai în condițiile în care ar fi fost nemulțumită de răspunsul primit sau dacă autoritatea publică nu și-ar fi îndeplinit obligația legala de a răspunde în termenul legal de 30 de zile, să se fi adresat instanței de contencios administrativ, potrivit art.7 alin.(l) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ. Solicită instanței să constante nelegalitatea și netemeinicia motivului de recurs reprezentat de neîndeplinirea în prealabil de către contestatoarea-intimata a procedurii plângerii adresate instituției publice emitente a actului administrative contestat, întrucât în prezenta procedura nu au incidența dispozițiile generale ale art. 7 alin. (1) din Legea 554/2004 a contenciosului administrative, ci dispozițiile special ale Legii 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, fiind vorba de angajarea răspunderii civile a reclamantei pentru pretinsele prejudicii ocazionate cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice in care funcționează.
Instanța fondului a apreciat în mod corect că momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție este, conform dispozițiilor art. 85 alin. (3) din Legea 188/1999, momentul producerii pagubei în patrimoniul instituției publice, mai exact momentul decontării sumei totale de 71.480 lei, prin intervenirea în acest sens a unui act adițional la contractul de finanțare nerambursabilă și al eliberării sumelor aferente.
Potrivit constatărilor Camerei de Conturi a Municipiului București prin procesul-verbal de constatare întocmit, plățile efectuate în mod nelegal s-au realizat în anul 2008 de către ANPH, ceea ce conduce la concluzia că între momentul producerii efective a pagubei și momentul emiterii ordinului de imputare a plății de către MMFPS s-au scurs mai mult de 3 ani, ceea ce atrage sancțiunea prescripției extinctive a dreptului de a solicita și a obține repararea prejudiciului.
Conform prevederilor art. 85 alin 3 din legea 188/1999 și art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 ordinul va putea fi emis de către conducătorul instituției publice sau al autorității publice în termen de maximum 3 ani de la data producerii prejudiciului, dar în nici un caz în termen de mai mult de 30 de zile de la data constatării pagubei.
O eventuala invocare a suspendării termenului înăuntrul căruia exista obligația autorității publice de emitere a ordinului până la soluționarea cauzei Nr._ având ca obiect anularea parțială a încheierii Nr. V/18 din 15.12.2009 cu privire la respingerea punctului 3 din contestație, cu suspendarea acesteia, nu poate fi avuta în vedere și trebuie exclusa de plano, întrucât dispozițiile art. 85 alin. 1 literele a) și b) din Legea 188/ 1999 nu condiționează emiterea ordinului de imputare a plății, reprezentând repararea prejudiciului, de existența vreunei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Față de aceste considerente, solicită instanței să aprecieze nelegalitatea și lipsa de temeinicie a susținerilor recurentei și menținerea sentinței pronunțate pe fond ca fiind temeinică și legală.
Curtea, în conformitate cu prevederile art. 150 Cod Procedură civilă, declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare pe excepția de necompetență materială a instanței și pe recurs.
CURTEA
Având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a acorda părților posibilitatea de a depune concluzii scrise, în temeiul art. 396 Cod de Procedură Civilă,
DISPUNE:
Amână pronunțarea la data de 10.10.2013.
Pronunțată în ședință publică azi 03.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. P. R. I. C. A. J.
GREFIER,
V. M. F.
Încheiere de ședință din data de 10.10.2013,
Curtea, în aceeași constituire, având nevoie de timp pentru a delibera,
DISPUNE:
Amână pronunțarea la data de 17.10.2013.
Pronunțată în ședință publică azi 10.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. P. R. I. C. A. J.
GREFIER,
V. M. F.
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Decizia civilă nr. 4232
Ședința publică de la 17 octombrie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: A. P.
JUDECĂTOR: R. I. C.
JUDECĂTOR: A. J.
GREFIER: V. M. F.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât M. M., FAMILIEI ȘI PROTECȚIEI SOCIALE PRIN MINISTRU M. C. împotriva sentinței civile nr. 467/01.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata reclamantă D. E. E..
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică de la 03.10.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta Decizie civilă când, Curtea având nevoie de timp pentru a examina actele dosarului și a delibera, a amânat pronunțarea la data de 10.10.2013 și apoi la 17.10.2013, când a hotărât următoarele:
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 467/01.02.2013 a Curții de Apel București s-a dispus admiterea acțiunii formulate de reclamanta D. I. E., în contradictoriu cu pârâtul M. M., FAMILIEI ȘI PROTECȚIEI SOCIALE – PRIN MINISTRU M. C., fiind anulat Ordinul nr. 1972/13.07.2012 emis de pârât și exonerată contestatoarea de la plata sumei de 5656 lei. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată.
În esență, instanța de fond a reținut că pârâtul a emis Ordinul Nr. 1972/ 13.07.2012 prin care reclamantei i s-a imputat suma de 5656 lei, reprezentând cota parte din suma totala de 71.480 lei, prejudiciul total constatat de către Curtea de Conturi a României - prin Camera de Conturi București prin Decizia Nr. 57 / 14.09.2009.
Întregul cuantum al prejudiciului constatat de către Camera de Conturi București era reprezentat de cheltuielile neeligibile, decontate din fondurile publice nerambursabile prin acceptarea la decontare a unor cheltuieli pe o structura de costuri mai mare decât cea admisa prin documentația pentru elaborarea si prezentarea propunerii de proiect si plata unor servicii de informare profesionala, din cadrul programului privind protecția sociala si integrarea socioprofesionala a persoanelor cu handicap, decontate pentru proiectul „ Centrul de recuperare de tip ambulatoriu Ramnicu V.” precum si pentru proiectul „ Centrul de recuperare de tip ambulatoriu Voineasa”.
A reținut instanța de fond că Ordinul contestat a fost emis cu încălcarea dispozițiilor legale, avându-se în vedere dispozițiile art.85 alin. 3 din Legea 188/1999 privind statutul funcționarilor publici care prevăd că "Dreptul conducătorului autorității sau instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei",precum și dispozițiile art. 85 alin. 1 din Legea 188/1999.
Instanța fondului a concluzionat că între cele doua termene indicate de către legiuitor in cuprinsul celor doua articole sus - menționate, respectiv art. 85 alin 3 din legea 18/1999 si art. 85 alin. (1) din același act normative se creează numai in mod aparent un conflict, singura interpretare care poate fi data acestora se materializează in faptul ca ordinul va putea fi emis de către conducătorul instituției publice sau al autorității publice in termen de maximum 3 ani de la data producerii prejudiciului, dar in nici un caz in termen de mai mult de 30 de zile de la data constatării pagubei.
În cazul de fata, s-a constatat că momentul obiectiv de la care s-a putut lua la cunoștința despre constatarea pagubei este momentul controlului efectuat de către Camera de Conturi a Municipiului București si constatarea pagubei produse in valoare de 71.480 lei, respectiv momentul emiterii Deciziei Nr. 57/14.09.2009.
De la acest moment începe sa curgă termenul de 30 de zile prevăzut de art. 85 alin. 1 din Legea 188/1999 înăuntrul căruia conducătorul autorității sau instituției publice poate emite ordinul de imputare. Depășirea acestui termen atrage prescripția dreptului de a solicita repararea pagubei pe calea emiterii ordinului de imputare.
Reținând că Ordinul contestat a fost emis cu încălcarea termenului prevăzut de art.85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, instanța de fond a constatat nelegalitatea acestuia, dispunând anularea și exonerarea contestatoarei de la plata sumei de 5656 lei.
Împotriva sentinței civile nr.467/01.02.2013 a Curții de Apel București a formulat recurs pârâtul M. M., Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, invocând dispozițiile art.304 pct.9 și art. 304/1 C..
A arătat recurentul că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că în condițiile Legii nr. 554/2004 reclamanta era ținută de îndeplinirea procedurii prealabile, imperativ prevăzute de art. 7 alin (1) din lege, coroborat cu prevederile art. 109 Cod procedură civilă, pe care aceasta nu a îndeplinit-o. Acest lucru atrage respingerea acțiunii, ca inadmisibilă.
Reclamanta a avut funcția publică de consilier asistent în cadrul Direcției de Integrare Europeană, Serviciul Proiecte din cadrul Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap (angajatorul acesteia la momentul emiterii Deciziei nr. 57/14.09.2009 de către camera de Conturi a Municipiului București).
Cu privire la susținerile reclamantei potrivit cărora nu există prejudiciu, motiv pentru care s-a solicitat exonerarea de răspundere a acesteia, recurenta a arătat că la baza Deciziei nr. 57/14.09.2009 a stat examinarea abaterilor de la legalitate și neregularitate consemnate în Proces verbal de constatare nr. 57/17.07.2009, prin care s-a constatat în persoana reclamantei vinovăția acesteia, Camera de Conturi a Municipiului București reținând în descrierea faptei că doamna D. (A.) I. E. a semnat pentru „Verificat documente justificative" Nota nr. 1986/20.11.2008 fără a sesiza faptul că factura fiscală nr. 529/29.05.2008 emisă de S.C. C. DESIGN S.R.L. în valoare de 1.499,99 lei reprezentând „Banner" nu este o cheltuială aferentă Proiectului AVIVA - Centrul de servicii de recuperare neuromotorie de tip ambulatoriu, în fapt fiind contribuție proprie a solicitantului aferentă activităților desfășurate în cadrul altui proiect, respectiv Proiectul Atelier protejat vini - viticol implementat de către același solicitant AVIVA.
A arătat recurenta că nu poate fi reținută critica reclamantei cu privire la nelegalitatea și netemeinicia ordinului contestat nr. 1972/13.07.2012, față de aceea că în perioada 20.05. - 17.07.2009 auditorii publici externi din cadrul Camerei de Conturi a Municipiului București au efectuat la Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap (A.N.P.H.) „controlul fondurilor alocate de la bugetul de stat prin ordonatorul principal de credite", în acest sens fiind încheiat Procesul verbal de constatare nr. 57/17.07.2009. Curtea de Conturi a dispus prin Decizia nr. 57/14.09.2009 o . măsuri privind recuperarea unor sume în sarcina conducerii Autorității Naționale pentru persoanele cu Handicap, iar ulterior a admis contestația formulată de către A.N.P.H. împotriva Deciziei nr. 57/14.09.2009, mai puțin cu privire la pct.3 din contestație. Soluția Curții de Conturi cu privire la acest punct din procesul verbal a rămas irevocabilă prin epuizarea căilor de atac în instanță.
Ordinul M.M.F.P.S. nr. 1972/13.07.2012 a fost emis în vederea angajării răspunderii patrimoniale, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale. Potrivit Codului muncii, salariații răspund patrimonial în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor. Astfel, răspunderea patrimonială în dreptul muncii are ca temei contractul individual de muncă și se întemeiază pe normele și principiile răspunderii civile contractuale.
A arătat recurentul că Ordinul M.M.F.P.S. nr. 1972/13.07.2012 a fost emis în vederea punerii în executare a Deciziei nr. 57/14.09.2009 a Curții de Conturi București, prin care, în mod corelativ prejudiciului constatat s-a dispus măsura întreprinderii unor demersuri în vederea recuperării sumelor. Așadar, actul are ca temei legal 254 din Codul muncii, Decizia nr. 57/14.09.2009 a Curții de Conturi a României - Camera de Conturi București, Sentința Civilă nr. 2034/22.06.2010 a tribunalului București, Decizia Civilă nr. 1111/19.05.2011 pronunțată de către Curtea de Apel București.
În opinia recurentului, intimata interpretează în mod eronat Decizia Civilă nr. 1111/19.05.2011 pronunțată de către Curtea de Apel București, deoarece rezultă în mod indubitabil faptul că punctul 3 din Decizia nr. 57/14.09.2009 a Curții de Conturi a României Camera de Conturi București s-a menținut întocmai, fiind obligatorie luarea măsurilor pentru recuperarea în condițiile legii a sumei totale de 71.480 lei cheltuieli neeligibile. Din documentele cu incidență în cauză nu rezultă însă o modalitate clară de stabilire a cuantumului prejudiciului.
Cu privire la stabilirea sumei care urmează a fi recuperată, recurentul a arătat că prin raportare la dispozițiile art.254 alin (1) și art. 255 din Codul M., revizuit, algoritmul de calcul care a fost utilizat pentru stabilirea cuantumului prejudiciului este indicat la alin. (2) al art. 255 , care prevede că „dacă măsura în care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi determinată, răspunderea fiecăruia se stabilește proporțional cu salariul său net de la data constatării pagubei și atunci când este cazul și în funcție de timpul efectiv lucrat de la ultimul său inventar".
Având în vedere și Decizia Civilă nr. 1111/19.05.2011 a Curții de Apel București, rezultă neîndoilenic faptul că punctul 3 din Decizia nr. 57/14.09.2009 a Curții de Conturi României - Camera de Conturi București, s-a menținut întocmai, fiind obligatorie luarea măsurilor pentru recuperarea în condițiile legii a sumei totale de 71.480 lei, cheltuieli neeligibile.
Intimata reclamantă D. I. E. a formulat întâmpinare la data de 04.09.2013, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
De asemenea, prin întâmpinare, intimata a invocat și aspecte de ordin procedural, privitoare la necompetența de soluționare a recursului de către Curtea de Apel.
În aceste sens, în susținerea excepției de necompetență, intimata a arătat că potrivit dispozițiilor art. IV din Legea 2/2013 „cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competenta secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenta altor instanțe." Coroborând acest text de lege cu dispozițiile art. XXIII, și față de aceea că sentința civila Nr. 467 a fost pronunțata in dosarul Nr._ de către Curtea de Apel București la data de 01.02.2013, anterior intrării in vigoare a Legii 2/2013, rezultă că la data pronunțării instanța de fond s-a desesizat.
La data de 18.06.2013, s-a înregistrat recursul formulat de către recurenta-intimata, ceea ce presupune ca intrase deja în vigoare Legea 2/2013.
Cu toate acestea, trebuie reținut că în art.109 din legea nr. 188/1999 se instituie si o excepție, reprezentata de existenta unei alte competente atribuite altei instanțe in mod expres de către legea speciala. Se poate concluziona că norma legala reprezentata de art.109 din Legea 188/1999 privind Statutul funcționarului public cuprinde dispoziții cu caracter normativ general, iar toate celelalte legi care stabilesc dispoziții sau situații speciale reprezintă norme derogatorii-speciale cu o întindere si aplicabilitate limitate, prioritare si clar definite.
Arată intimata că în aceeași situație se află și prezentul dosar, unde dispozițiile art. 10 alin. (1) Legea 554/2004 au aplicabilitate prioritara, datorita calificării subiectului emitent al actului administrativ astfel contestat.
Mai mult decât atât, litigiul pendinte a fost inițiat sub imperiul dispozitiior procedurale ale vechiului Cod de procedura civila, ceea ce presupune ca si căile de atac vor fi cele prevăzute de acest act normativ.
Arată intimata că nu încape discuție referitoare la un posibil conflict privind aplicabilitatea, intre dispozițiile art. 10 alin. (1) a contenciosului administrativ si dispozițiile anterior enunțate ale Legii 76/2012, respectiv ale Legii 2/2013 întrucât în cauza de fata suntem in sfera de incidența a unui subiect calificat, respectiv a unei situații litigioase fata de actul administrativ emis de o autoritate publica centrala, iar potrivit dispozițiilor Legii 554/2004 actualizata a contenciosului administrativ, litigiile privind actele emise sau incheiate de autoritățile publice centrale se soluționează in fond de către secțiile de contencios administrative si fiscal ale curțile de apel.
Prin raportare la calitatea speciala a autorității publice emitente a actului administrativ contestat, de autoritate publica centrala, intimata a arătat că se impune a da eficienta cuvenita dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea 554/2004, care stabilește în mod clar ca "Recursul împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele administrativ-fiscale se judeca de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, iar recursul împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios administrativ si fiscal ale curților de apel se judecă de Secția de contencios administrativ si fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
In aceste condiții, competența de soluționare a căii de atac a recursului revine Înaltei Curți de Casație si Justiție- Secția de C. Administrativ si Fiscal.
Cu privire la cererea de recurs, intimata a arătat că în mod eronat recurenta a arătat că reclamanta- contestatoare avea obligația principala de a îndeplini procedura prealabila a plângerii adresate autorității publice emitente a actului contestat, si numai in condițiile in care ar fi fost nemulțumita de răspunsul primit sau daca autoritatea publica nu si-ar fi îndeplinit obligația legala de a răspunde in termenul legal de 30 de zile, sa se fi adresat instanței de contencios administrativ, potrivit art.7 alin.(l) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ.
În cauză au incidența dispozițiile art.85 din Legea 188/1999, conform cărora „împotriva ordinului sau dispoziției de imputare funcționarul public în cauză se poate adresa instanței de contencios administrativ”.
În concluzie, trebuie înlăturate toate alegațiile privitoare la neîndeplinirea procedurii prealabile.
Cu privire la decizia de imputare, intimata a arătat că deciziile Curții de Conturi constituie titluri executorii si ele pot fi puse in executare direct fara a mai fi parcursa procedura de investire cu formula executorie si încuviințare a executării silite. In aceste condiții, Decizia Curții de conturi ar fi trebuit sa fie pusa in executare silita imediat de la momentul emiterii sale, cu atat mai mult cu cat atat Tribunalul cat si Curtea de Apel București au respins solicitarea ANPH de a se suspenda executarea deciziei contestate pana la soluționarea pricinii.
În privința modalității de stabilire a prejudiciului, arată că prin Ordinul atacat nu se explica în ce măsură și în baza căror algoritmi de calcul s-a stabilit suma de plată în sarcina reclamantei. Chiar dacă dispozițiile art. 255 alin. (2) din Codul M. constituie norma cu caracter general în sfera răspunderii patrimoniale a angajaților, si ori de cate ori legea speciala nu prevede vor primi aplicabilitate cele dintâi dispoziții ale Codului M., nu trebuie sa se considere ca răspunderea va trebui sa fie identica indiferent de gradul de participare la producerea prejudiciului.
Primul criteriu determinant al cuantumului prejudiciului potrivit art. 255 alin. (1) C.muncii este cel referitor la măsura în care s-a contribuit la producerea sa.
Având in vedere raporturile de autoritate publica care guvernează sfera situației juridice deduse soluționării este imperativ sa se aprecieze faptul ca participarea la producerea pagubei se va înțelege numai in strânsa legătura cu competentele conferite de fisa postului acelora chemați sa răspundă pentru producerea prejudiciului.
Contestatoarea, conform fisei postului ocupat - consilier asistent in cadrul Direcției de Integrare Europeana - Biroul Programe Proiecte in cadrul ANPH- nu avea competenta de a aviza decontarea din fondurile publice nerambursabile prin acceptarea la decontare a unor cheltuieli pe o structura de costuri mai mare decât cea admisa prin documentația pentru elaborarea si prezentarea propunerii de proiect si plata unor servicii de informare profesionala, ceea ce atrage excluderea ei de la obligația de a participa la recuperarea prejudiciului si implicit de la plata sumei imputate in cuantum de 5656 Lei.
Arată intimata că instanța de fond, apreciind ca ordinul contestat Nr. 1972/ 13.07.2012 a fost emis cu incalcarea dispozițiilor art. 85 alin. 1 din Legea 188/1999, a reținut nelegalitatea acestuia si a dispus anularea sa, exonerând contestatoarea de la obligația de plata a sumei de 5656 lei. In consecința, insasi instanța fondului a ținut sa precizeze ca dovedirea nelegalitatii ordinului atrage lipsirea de obiect a analizei cauzelor de netemeinicie invocate de către contestatoarea.
Mai arată intimata că instanța fondului a apreciat in mod corect ca momentul obiectiv de la care incepe sa curgă termenul de prescripție este, conform dispozițiilor art. 85 alin. (3) anterior menționate, momentul producerii pagubei in patrimoniul instituției publice, mai exact momentul decontării sumei totale de 71.480 lei, prin intervenirea in acest sens a unui act adițional la contractul de finanțare nerambursabila si al eliberării sumelor aferente.
Pentru a opera termenul de prescripție exctinctiva menționat mai sus este necesar ca fapta prejudiciabila sa se fi produs cel târziu la data de 13.07.2009, conform dispozițiilor art. 7 din Decretul 167/1958. Data emiterii ordinului de imputatie a plații este 13.07.2012.
Arată intimata că potrivit constatărilor Camerei de Conturi a Municipiului București prin procesul-verbal de constatare întocmit, plățile efectuate in mod nelegal s-au realizat in anul 2008 de către ANPH, ceea ce conduce la concluzia ca intre momentul producerii efective a pagubei si momentul emiterii ordinului de imputare a plații de către MMFPS s-au scurs mai mult de 3 ani, ceea ce atrage sancțiunea prescripției extinctive a dreptului de a solicita si a obține repararea prejudiciului.
Deși prin raportare la dispozițiile art. 84 lit. a) și b) se instituie un nou termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, pentru emiterea Ordinului de imputare, între cele doua termene se creaza numai in mod aparent un conflict. La o atenta analiza a dispozițiilor art. 85.alin. 3, legiuitorul stabilește un termen de 3 ani înăuntrul căruia conducătorul instituției poate emite ordinul, dar acest termen începe sa curgă de la momentul producerii pagubei.
In cuprinsul art. 85 alin. 1 conducătorul autorității sau instituției publice are obligația sa emită ordinul in termen de 30 de zile de la data constatării pagubei.
Conluzionand, singura interpretare care poate fi data acestor doua texte de lege se materializează in faptul ca ordinul va putea fi emis de către conducătorul instituției publice sau al autorității publice in termen de maximum 3 ani de la data producerii prejudiciului, dar in nici un caz in termen de mai mult de 30 de zile de la data constatării pagubei.
În speță, momentul obiectiv de la care s-a putut lua la cunoștința despre constatarea pagubei este momentul controlului efectuat de către Camera de Conturi a Municipiului București si constatarea pagubei produse prin procesul-verbal de constatare incheiat de Camera de Conturi București, la data de 17.07.2009, paguba stabilita la valoarea de 71.480 Lei, reprezentând cheltuieli neeligibile.
In aceasta ordine de idei, solicită intimata ca instanța de recurs să ia act de faptul că ANPH, prin reprezentanții sai legali, a luat la cunoștința despre producerea prejudiciului inca de la momentul efectuării controlului si al încheierii procesului - verbal din data de 17.07.2009, de la aceasta data incepand sa curgă termenul de 30 de zile.
Pe de altă parte, termenul acordat in vederea recuperării prejudiciului a fost stabilit la data de 30.11.2009, termen care de asemenea a fost depășit.
O eventuala invocare a suspendării termenului nu poate fi avuta in vedere si trebuie exclusa de plano, întrucât dispozițiile art. 85 alin. 1 literele a) si b) din Legea 188/ 1999 nu condiționează emiterea ordinului de imputare a plații, reprezentând repararea prejudiciului, de existenta vreunei hotărâri judecătorești definitive si irevocabile.
Mai mult decât atât, parcurgerea procedurii litigioase întemeiate pe contenciosul administrativ nu suspenda executarea, ceea ce presupune ca în tot timpul desfășurării procesului autoritatea publica poate emite ordinul si poate demara procedurile de executare silită.
Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține următoarele:
1/ Cu privire la excepția de necompetență a Curții de Apel în soluționarea recursului:
Așa cum reiese din cererea introductivă de instanță, acțiunea, formulată anterior intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă, are ca obiect principal, de natură a determina instanța competentă, anularea unui ordin emis de recurentă pe numele unui funcționar public cu care întreține raporturi de serviciu în sensul legii nr. 188/1999, rep., în recuperarea unui prejudiciu cauzat acesteia și constatat prin decizie a Curții de Conturi.
Ordinul de imputare contestat a fost emis, așa cum reiese chiar din conținutul acestuia, în temeiul art. 854, 85 și art. 117 din legea nr. 188/1999, rep.
La momentul introducerii acțiunii, competentă pentru soluționarea cauzei în fond era Curtea de Apel București, prin raportare la dispozițiile art. 10 alin 1 din Legea nr. 554/2004, care completează dispozițiile art.109 din legea nr. 188/1999.
Sentința a fost pronunțată la data de 01.02.2013, anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură Civilă și a Legii nr. 2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești.
Cererea de recurs însă, a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 21.05.2013, după . Legii nr. 2/2013.
Este adevărat că, așa cum se prevede în Noul Cod de Procedură civilă, la art. 24, dispozițiile legii noi de procedură se aplică „numai proceselor și executărilor silite începute după .”, dar în speță trebuie avute în vedere și normele cu caracter special din Legea nr. 2/2013, respectiv art. IV care prevede că Articolul 109 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și va avea următorul cuprins: (..) Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe."
Aceste text se va corobora cu dispozițiile art. XXIII alin 1 din Legea nr. 2/2013, care prevăd că „procesele în primă instanță, precum și căile de atac în materia contenciosului administrativ și fiscal, în curs de judecată la data schimbării, potrivit dispozițiilor prezentei legi, a competenței instanțelor legal învestite se judecă de instanțele devenite competente potrivit prezentei legi”.
Legea nr. 2/2013 prevede așadar un tratament derogatoriu cu privire la competența de soluționare, atât a fondurilor cât și a căilor de atac, în litigiile privind raportul de serviciu al funcționarului public, care se modifică în cursul judecății.
Pe cale de consecință, Curtea va constata că în mod legal dosarul de recurs format la data de 21.05.2013 cu ocazia investirii cu calea de atac a recursului nu a mai fost înaintat Înaltei Curți pentru competentă soluționare, atâta timp cât anterior intervenise un act normativ care dispune în mod expres asupra competenței de soluționare a recursului.
În aceste condiții, Curtea urmează a constata că este competentă în soluționarea prezentei căi de atac și, în consecință, va respinge excepția de necompetență invocată prin întâmpinare.
În ceea ce privește raportul dintre Legea nr. 188/1999 și Legea nr. 554/2004, Curtea va aprecia că norma generală este reprezentată de dispozițiile Legii nr. 554/2004, aplicabilă tuturor cauzelor în materia contenciosului administrativ, iar legea specială este Legea nr. 188/1999 și nu invers, așa cum a încercat să acrediteze ideea intimata, prin întâmpinare.
Legea nr. 188/1999 este norma specială, care poate sau nu să facă trimitere la norma generală, în cazul ultim prin inserția unei dispoziții derogatorii. În speță, dispoziția derogatorie de la norma generală în materie de competență este inserată în cuprinsul art.109 din Lege, care prevede că în primă instanță competența revine Tribunalului, iar în recurs Curții de Apel.
2/ În ceea ce privește unicul motiv invocat de recurentă cu privire la soluția instanței de fond, referitor la nerespectarea procedurii prealabile, Curtea va constata că acesta este neîntemeiat.
Astfel, așa cum prevăd dispozițiile art.85 alin 2 din legea nr. 188/1999, normă specială derogatorie de la norma generală, care este Legea nr. 554/2004, „împotriva ordinului sau dispoziției de imputare funcționarul public în cauză se poate adresa instanței de contencios administrativ”.
Pe cale de consecință, câtă vreme legea specială prevede posibilitatea funcționarului de a se adresa direct instanței de judecată, Curtea va constata că acesta este scutit de la parcurgerea procedurii prealabile, motiv pentru care în mod corect intimata nu s-a mai adresat cu plângere organului emitent.
3/ Curtea va constata că, deși soluția primei instanțe a fost pronunțată prin raportare la dispozițiile art. 85 alin 1 din legea nr. 188/1999,rep., niciuna dintre criticile recurentei nu vizează aspectele dezlegate de instanța de fond, ele rezumându-se la combaterea aspectelor invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.
Cu toate acestea, având în vedere și dispozițiile art. 304/1 C., Curtea urmează a analiza cauza sub toate aspectele.
Cu privire la nerespectarea termenului de 30 de zile stabilit de legiuitor pentru emiterea Ordinului de imputare, Curtea va reține că acesta este prevăzut de art. 85 alin 1 din legea nr. 188/1999 și curge de la data constatării pagubei.
În privința momentului constatării pagubei se reține că prima instanța a concluzionat că acesta se situează la momentul emiterii Deciziei Curții de Conturi nr. 57/14.09.2009.
Pe cale de consecință,a concluzionat prima instanță că termenul de decădere de 30 de zile pentru emiterea Ordinului de imputare s-a împlinit anterior emiterii actului contestat și, pe cale de consecință, Ordinul a fost emis în mod nelegal.
Cu privire la această motivare a instanței de fond, Curtea va concluziona că este parțial eronată, respectiv că, deși e adevărat că termenul de 30 de zile este un termen de decădere de ordin substanțial, el nu era împlinit la momentul emiterii actului contestat.
Astfel, se va reține că textul de lege face referire la momentul constatării pagubei.
Ori, așa cum reiese din raportul întocmit de Curtea de Conturi și, ulterior din Decizia acesteia (filele 38-129) în persoana intimatei-reclamante nu a fost stabilit cuantumul prejudiciului cauzat, organul de control determinând doar în mod generic suma totală a prejudiciului și faptele care au generat producerea acestuia și stabilind măsurile de urmat în vederea recuperării sumelor.
Constatarea prejudiciului cauzat de reclamanta D. I. E., în sensul prevederilor art. 85 alin 1 din legea nr. 188/1999, a avut loc abia ulterior, prin procesul verbal din data de 10.07.2012, când s-a finalizat cercetarea internă cu privire la împrejurările care au condus la cauzarea acestuia și cu privire la identificarea persoanelor responsabile, fiind determinat și cuantumul prejudiciului individual datorat.
Pe cale de consecință, având în vedere că Ordinul nr. 1972 atacat a fost emis la data de 13.07.2012, Curtea va constata că termenul de decădere de 30 de zile prevăzut de art. 85 alin 1 din legea nr. 188/1999 a fost respectat.
Cu toate acestea, alta este situația în ceea ce privește termenul de 3 ani prevăzut de art. 85 alin 3 din legea nr. 188/1999, rep., conform căruia „dreptul conducătorului autorității sau instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei”.
Textul de lege nu lasă loc de interpretări cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de 3 ani, care este de această dată, un termen de prescripție calculat conform prevederilor Decretului nr. 167/1958.
Ori, data producerii pagubei este data la care au fost acceptate la decontare de către reclamantă unele cheltuieli pe o structură de costuri mai mare decât cea admisă, respectiv în cursul anului 2008.
Pe cale de consecință, Ordinul de imputare trebuia emis, conform prevederilor art. 85 alin 3 din legea nr. 188/1999 rep, cel mai târziu până la finele anului 2011.
Orice depășire a termenului general de prescripție de 3 ani atrage imposibilitatea autorității de a mai proceda la recuperarea pagubei de la cei vinovați și, implicit, nelegalitatea actelor administrative emise în acest scop.
Nu se poate aprecia că ulterioarele contestări în instanță a concluziilor Curții de Conturi ar fi de natură a suspenda termenul de prescripție de 3 ani, având în vedere că o astfel de suspendare, în lipsa unui text special, nu poate avea loc decât în condițiile prevăzute de art. 13 din Decretul nr. 167/1958.
Pe cale de consecință, în mod legal instanța de fond a reținut nelegalitatea Ordinului de imputare nr. 1972/13.07.2012, însă nu pe considerente de tardivitate a emiterii acestuia ci pe considerente de împlinire a termenului de prescripție de 3 ani. În mod corect așadar a dispus prima instanță, prin raportare la dispozițiile art. 18 din legea nr. 554/2004, exonerarea reclamantei de la plata sumei imputate.
În raport de aceste concluzii, Curtea urmează a constata că nu se mai impune analiza celorlalte motive invocate prin cererea de recurs, referitoare la temeinicia măsurii dispuse.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 C. rap.la art. 304 C. și art.85 alin 3 din legea nr. 188/1999 Curtea urmează a respinge recursul, ca nefondat, menținând sentința civilă nr. 467/01.02.2013.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția de necompetență.
Respinge recursul formulat de recurentul pârât M. M., FAMILIEI ȘI PROTECȚIEI SOCIALE PRIN MINISTRU M. C. împotriva sentinței civile nr. 467/01.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata reclamantă D. E. E., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 17.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. P. R. I. C. A. J.
GREFIER,
V. M. F.
Red. ..10.2013
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 1548/2013. Curtea de... | Suspendare executare act administrativ. Decizia nr. 1297/2013.... → |
|---|
