Anulare act administrativ. Sentința nr. 615/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 615/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-02-2013 în dosarul nr. 5836/2/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 615
Ședința publică din data de 11.02.2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - M. M. P.
GREFIER - A. M. G.
M. Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București reprezentat prin procuror C. C.
Pe rol soluționarea acțiunii în contencios administrativ promovată de reclamantul A. S. în contradictoriu cu pârâții M. A. INTERNE – DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE, M. A. INTERNE – INSPECTORATUL GENERAL PENTRU IMIGRĂRI și M. A. INTERNE – INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI DE FRONTIERĂ, având ca obiect anulare act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
În raport de lipsa părților, Curtea dispune lăsarea cauzei la a doua strigare.
La apelul nominal făcut în ședință publică la a doua strigare, au răspuns reclamantul prin avocat Z. V. cu împuternicire avocațială la dosar – fila 6 și pârâtul M. A. Interne – Inspectoratul General pentru Imigrări prin consilier juridic Ț. C. cu delegație de reprezentare la dosar – fila 43, lipsind ceilalți pârâți.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că la data de 11.02.2013 C. de Informații Clasificate al Curții de Apel București a comunicat faptul că SRI – UM 0198 București a depus pentru prezentul dosar înscrisuri cu caracter „strict secret”.
Curtea pune în discuție judecarea prezentei cauze în ședință de cameră de consiliu având în vedere temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost indicat de către reclamant, respectiv dispozițiile art. 32 alin. 3 din OUG nr. 102/2005.
Reclamantul prin avocat arată că lasă la aprecierea instanței.
Pârâtul M. A. Interne – Inspectoratul General pentru Imigrări prin consilier învederează că se poate judeca și în ședință publică având în vedere susținerea care ține de fondul cauzei, regimul juridic aplicabil fiind OUG 194/2002, iar în discutarea fondului nu se invocă efectiv motive care țin de ordinea publică, ci doar se face trimitere la ele.
Reprezentantul Ministerului Public solicită judecarea în camera de consiliu potrivit dispozițiilor invocate de instanță și potrivit dispozițiilor OUG 194/2002 privind declararea ca persoană indezirabilă, care prevăd judecarea în cameră de consiliu, chiar dacă această ordonanță nu prevede și ridicarea interdicției, totuși prin similitudine se impune judecarea prezentei cauze în cameră de consiliu.
Curtea, față de temeiurile de drept ale cererii de chemare în judecată și de dispozițiile OUG 194/2002, dispune judecarea cauzei în ședință de cameră de consiliu, sens în care solicită celor ce nu au legătură cu prezenta cauză să părăsească sala de judecată.
În continuare, Curtea aduce la cunoștința părților că s-au comunicat relațiile solicitate pentru acest termen la C. de Informații Clasificate al instanței și solicită părților să precizeze dacă mai există cereri de formulat.
Reclamantul prin avocat, pârâtul M. A. Interne – Inspectoratul General pentru Imigrări prin consilier juridic și reprezentantul Ministerului Public, pe rând având cuvântul, arată că nu mai au cereri de formulat.
Curtea, având în vedere relațiile comunicate pentru acest termen de judecată, apreciază că s-a răspuns solicitărilor de la termenul anterior și, nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului A. Interne – Direcția Generală de Pașapoarte și a fondului.
Apărătorul reclamantului solicită respingerea excepției, învederând că a introdus în cauză Direcția Generală pentru Pașapoarte pentru opozabilitatea hotărârii, pentru că aceasta urmează să ia act și să dispună în consecință. Pe fondul cauzei solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, arătând că a depus suficiente acte care dovedesc că după expulzarea din România nu a mai existat niciun temei care să demonstreze că ar mai prezenta un pericol pentru siguranța națională a oricărei țări, drept dovadă că a obținut și drept de ședere în Norvegia unde se află în prezent. Apărătorul reclamantului arată că față susținerea făcută de către pârâte potrivit căreia nu ar fi incidente dispozițiile OUG 102/2005 ci dispozițiile OUG 194/2002, învederează că a invocat și dispozițiile Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European în care se vorbește de noțiunea de cetățean al Uniunii Europene fără a face distincție între naționalitatea vreunuia sau a altuia dintre cetățenii statelor membre ale U.E., cu atât mai mult cu cât soția reclamantului e cetățean român și totodată și cetățean al U.E. și are dreptul întorcându-se în România să solicite și posibilitatea ca reclamantul, chiar dacă nu e cetățean român, însă are drept de ședere în Norvegia să invoce și să poată invoca atât dispozițiile Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European, cât și dispozițiile OUG 102/2005. De asemenea învederează că a depus și contract de vânzare-cumpărare prin care demonstrează că are unde să locuiască.
Reprezentantul pârâtului M. A. Interne – Inspectoratul General pentru Imigrări solicită respingerea acțiunii formulată de reclamant ca neîntemeiată. În susținerea acestei solicitări, arată că legislația aplicabilă e OUG 194/2002, și nu OUG 102/2005 care exclude din sfera de aplicare cetățenii români și membrii de familie ai cetățenilor români. Cu toate acestea, chiar dacă instanța ar aprecia că legislația aplicabilă e OUG 102/2005, reprezentantul pârâtului învederează că reclamantul nu face nicio dovadă care să impună reducerea duratei interdicției. Mai arată pârâtul prin reprezentant că reclamantul a depus ca și dovadă un contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2004 și un certificat de căsătorie din 1996, ambele fiind anterioare măsurii declarării ca indezirabil. Faptul că ulterior declarării ca indezirabil, reclamantul a dobândit un drept de ședere într-un alt stat nu prezintă relevanță pentru securitatea națională a României. De asemenea, reprezentantul pârâtului arată că OUG 194/2002 prevede declararea ca indezirabil pentru o perioadă de la 5 la 15 ani, astfel încât organele abilitate pot să fixeze o interdicție mai mare sau mai mică în raport de gravitatea faptelor care au dus la luarea acestei măsuri. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale a pârâtei M. A. Interne - Direcția Generală de Pașapoarte, pârâtul prin reprezentant lasă la aprecierea instanței.
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale întrucât M. A. Interne – Direcția Generală de Pașapoarte nu are calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind parte în prezentul dosar. În ceea ce privește acțiunea formulată de reclamant, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată și învederează că reclamantul nu poate beneficia de dispozițiile OUG 102/2005 pentru că nu e cetățean al unui stat membru al U.E. sau căsătorit cu un cetățean, membru al U.E. Potrivit art. 25 din OUG 102/2005 sunt exceptați prevederilor acestei legi cetățenii români sau cei căsătoriți cu un cetățean român. Astfel, în privința reclamantului sunt aplicabile dispozițiile OUG 194/2002, act normativ în baza căruia s-a dispus și măsura declarării ca indezirabil în anul 2006, iar potrivit dispozițiilor ordonanței, respectiv art. 85 și următoarele nu se prevede posibilitatea ridicării interdicției pentru acești cetățeni, și anume cetățenii străini căsătoriți cu cetățenii români. Mai arată că și dacă instanța va aprecia că reclamantul poate beneficia de dispozițiile actului normativ invocat prin acțiune, nu se impune ridicarea interdicției întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 32 alin. 2 din OUG 102/2005. Astfel, înscrisurile depuse de către reclamant la dosar nu sunt de natură a face dovada unor schimbări intervenite față de împrejurările inițiale, iar pe de altă parte înscrisurile venite de la SRI relevă menținerea riscului la adresa securității naționale care îl reprezintă reclamantul.
Reclamantul prin avocat, în replică arată că, și dacă s-ar aprecia că sunt incidente în cauză dispozițiile OUG 194/2002, ordonanța nu interzice posibilitatea ca persoana împotriva căreia s-a luat o măsură de interzicere a intrării pe teritoriul României să solicite instanței de judecată și să obțină ridicarea acestei măsuri luată împotriva sa, dacă cumva s-au schimbat temeiurile care au fost avute în vedere la luarea acestei măsuri. De asemenea arată că în ceea ce privește susținerea că nu ar exista probe care să dovedească că s-au schimbat aceste temeiuri, e adevărat că e vorba de un contract de vânzare-cumpărare și de o căsătorie care sunt anterioare acestei măsuri, însă aceste acte nu au fost avute în vedere când s-a luat această măsură, ci măsura s-a luat tocmai pentru că s-a considerat că există un pericol pentru siguranța națională. De aceea, apărătorul reclamantului consideră că aceste acte pot fi luate în considerare ca și o schimbare, cu atât mai mult cu cât SRI nu a făcut dovada cu acte de la organismele internaționale în ceea ce privește măsurile luate pentru combaterea terorismului, că într-adevăr reclamantul ar mai prezenta un pericol pentru siguranța națională a oricărei țări, nu numai a României.
Pârâtul M. A. Interne – Inspectoratul General pentru Imigrări prin consilier juridic precizează că ceea ce este esențial este dacă reclamantul mai prezintă sau nu pericol pentru siguranța națională a României, indiferent de calitatea de stat membru sau nu al U.E. și indiferent de relația cetățeanului străin cu celelalte state.
În temeiul art. 150 C.pr.civ., Curtea declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
CURTEA ,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ la data de 19.07.2012, reclamantul A. S. a chemat în judecată pe pârâții M. Internelor și Reformei Administrative - Direcția Generală de Pașapoarte, M. Internelor și Reformei Administrative - Oficiul Român pentru Imigrări a Municipiului București și M. Internelor și Reformei Administrative - Inspectoratul General al Poliției de Frontieră Romane pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună ridicarea măsurii interzicerii intrării pe teritoriul României, ridicarea consemnului nominal N.P.I., radierea sa din lista de consemne (Sistemul național de evidență a străinilor) a Ministerului Internelor și Reformei Administrative.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 07.09.1996 s-a căsătorit cu A. V. (fostă D.), căsătoria durând de mai bine de 16 ani. Reclamantul a locuit o perioada îndelungată în România unde și-a desfășurat activități comerciale pentru a putea să-și întrețină familia.
Cu toate acestea, prin Ordonanța nr. 2747/II-5 din data de 17.07.2006 emisă de către P. de pe lângă Curtea de Apel București s-a dispus declararea sa ca persoană indezirabilă pe teritoriul României pentru o perioada de 15 ani, dreptul său de ședere pe teritoriul României încetând cu data de 17.07.2006.
Întrucât la acea dată România nu devenise membră a Uniunii Europene, măsura declarării ca persoană indezirabilă pe teritoriul României a fost luată în baza prevederile O.U.G. nr. 194/2002.
Însă art. 149 din O.U.G. nr. 194/2002 reglementează limitele aplicării în timp a O.U.G. nr. 194/2002 cu privire la unele categorii de străini, potrivit acestui text de lege „de la data aderării României la Uniunea Europeană, prevederile prezentei ordonanțe de urgență vor înceta să fie aplicabile cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și ale Spațiului Economic European”.
Aceasta înseamnă că până la aderarea României la Uniunea Europeană chiar și cetățenii statelor membre ale U.E., precum și membrii familiilor acestora, erau considerați tot străini și le erau aplicabile prevederile O.U.G. nr. 194 /2002, modificată și republicată.
Însă, după aderarea României la Uniunea Europeană cetățenii statelor membre ale U.E., precum și membrii familiilor acestora, nu mai sunt considerați străini în accepțiunea O.U.G. nr. 194 /2002 și le sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. 102/2005.
Astfel, conform art. 35 din O.U.G. 102/2005 „prezenta ordonanță de urgență intră în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană”, iar potrivit art. 39 alin. (1) „dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență cu privire la cetățenii Uniunii Europene și la membrii de familie ai acestora se aplica și cetățenilor statelor membre ale Spațiului Economic European și ai Confederației Elvețiene, respectiv membrilor de familie ai acestora”.
Însă, potrivit art. 2 alin. 1 pct. 3 lit. a din O.U.G. 102/2005 din categoria membrilor de familie a cetățeanului U.E. face parte și soțul sau soția acestuia.
Iar potrivit art. 27 alin. (1) „autoritățile române competente pot restrânge exercitarea dreptului la libera circulație și rezidența pe teritoriul României de către cetățenii Uniunii Europene sau de către membrii de familie ai acestora numai din rațiuni de ordine publică, securitate națională ori sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice”.
Potrivit art. 30 alin. (1) din O.U.G. 102/2005 „declararea ca indezirabil este o măsură care se dispune împotriva unui cetățean al Uniunii Europene sau unui membru de familie al acestuia care a desfășurat, desfășoară ori despre care există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică”.
Potrivit art. 30 alin. (8) din O.U.G. 102/2005 „perioada pentru care un cetățean al Uniunii Europene sau membrul de familie al unui cetățean al Uniunii Europene poate fi declarat indezirabil este de la 1 la 10 ani”.
Potrivit art. 32 alin. (1) din O.U.G. 102/2005 „după împlinirea a jumătate din perioada interdicției dispuse în condițiile art. 30 sau după 3 ani de la data dispunerii acesteia, persoana declarată indezirabilă în condițiile prezentei ordonanțe de urgență poate solicita ridicarea interdicției”.
Potrivit art. 32 alin. (2) din O.U.G. 102/2005 „ridicarea interdicției se poate dispune luându-se în considerare schimbările survenite față de împrejurările care au determinat dispunerea acesteia”.
Totodată art. 32 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, publicată în JURNALUL OFICIAL AL UNIUNII EUROPENE L 158/77 din data de 30.4.2004, în ceea ce privește efectele în timp ale interdicției de intrare pe teritoriu, prevede la alin. (1) că „persoanele care fac obiectul unei decizii de interzicere a intrării pe teritoriu pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică pot prezenta o cerere pentru ridicarea interdicției după o perioadă de timp rezonabilă, în funcție de împrejurări”.
Așadar, potrivit dispozițiilor art. 32 alin. 1 din O.U.G. 102/2005, după împlinirea a jumătate din perioada interdicției dispuse în condițiile art. 30 sau după 3 ani de la data dispunerii acesteia, persoana declarată indezirabilă în condițiile prezentei ordonanțe de urgență poate solicita ridicarea interdicției; iar potrivit dispozițiilor art. 32 alin. 2 ridicarea interdicției se poate dispune luându-se în considerare schimbările survenite față de împrejurările care au determinat dispunerea acesteia.
Or, măsura declarării reclamantului ca persoană indezirabilă pe teritoriul României a fost luată la data de 17.07.2006, astfel încât acesta are dreptul să solicite instanțelor de judecată din România ridicarea măsurii interzicerii intrării pe teritoriul României întrucât pe de o parte s-a împlinit termenul de 3 ani de la data dispunerii măsurii, termen prevăzut de art. 32 alin. (1) din O.U.G. 102/2005, iar pe de altă parte a trecut mai mult de jumătate din perioada interdicției prevăzută la art. 30 alin. (8) din O.U.G. 102/2005 („perioada pentru care un cetățean al Uniunii Europene sau membrul de familie al unui cetățean al Uniunii Europene poate fi declarat indezirabil este de la 1 la 10 ani”), text de lege care îi este aplicabil în raport de calitatea sa de soț al unui cetățean al României care este țară membră a Uniunii Europene.
Pe de altă parte, după ce a părăsit România, reclamantul a plecat în Norvegia unde de altfel s-a stabilit și locuiește și în prezent. În Norvegia este ziarist liber, dar s-a angajat și la poștă (unde lucrează de altfel și soția sa), s-a integrat în societate, a respectat legile acelei țări, având un comportament corect, nesăvârșind nici măcar o abatere contravențională, drept dovadă fiind și faptul că urmează să primească un drept de ședere permanent pe teritoriul Norvegiei.
Față de faptul că Norvegia face parte dintre țările care au încheiat un acord cu Uniunea Europeană și care astfel face parte din spațiul Schengen, reclamantul nu are nevoie de viză pentru a circula în țările membre ale Uniunii Europene, inclusiv în România, însă cu toate acestea își dorește să i permită să vină în România pentru a putea să participe la prezentul proces.
Întrucât reclamantul nu poate să intre în România, soția sa a fost nevoită să vină în Norvegia deși are familie în România, fiind astfel nevoită să-și neglijeze familia.
În prezent însă soția sa are unele probleme de sănătate cât și de familie care necesită venirea acesteia în România pentru o perioada mai îndelungată de timp, lucru care ar conduce la o separare temporară, ceea ce nu este de dorit, iar pentru a evita acest lucru cât și pentru ca reclamantul să o poată sprijini atât material cat și moral este necesar ca acesta să vină în România.
A precizat reclamantul că nu dorește să se stabilească în România ci doar să aibă posibilitatea de a veni sa o ajute pe soția sa și pe familia acesteia ori de câte ori va fi necesar.
Mai mult decât atât, reclamantul împreună cu soția sa au cumpărat un apartament în București, cât și o mașina, reclamantul având de altfel venituri care să-i permită să se întrețină fără a fi o povară pentru statul român.
Față de acestea, consideră reclamantul că s-au schimbat împrejurările care au justificat decizia de interzicere a intrării sale pe teritoriul României.
În drept, au fost invocate disp. art. 2 alin. 1 pct. 3 lit. a, art. 39 alin. (1), art. 30 alin. (8) și art. 32 alin. (1) din O.U.G. 102/2005, iar în dovedire au fost anexate înscrisuri.
Prin întâmpinare formulată la data de 31.08.2012 pârâta Direcția Generală de Pașapoarte din M. Administrației și Internelor a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive solicitând respingerea în consecință a acțiunii formulată împotriva sa.
A arătat pârâta că măsura administrativă de îndepărtare de pe teritoriul României a fost luată ca urmare a Ordonanței nr. 2747/II-5 din 17.07.2006 emisă de către P. de pe lângă Curtea de Apel București prin care acesta a fost declarat indezirabil pe o perioadă de 15 ani, fapt comunicat de Autoritatea pentru străini acestuia prin adresa nr. 9993/18.07.2006.
Conform O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu modificările și completările ulterioare autoritatea în materie care are atribuții pe linia problemelor legate de străini este Oficiul Român pentru Imigrări care prin reorganizare devine Inspectoratul General pentru Imigrări potrivit prevederilor Legii nr. 118/2012 privind aprobarea O.U.G. nr. 18/2012 pentru modificarea O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor.
În acest context, în privința competențelor Direcției Generale de Pașapoarte, s-a precizat că potrivit art. 3 din O.G. nr. 83/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare pentru eliberarea și evidența pașapoartelor, cu modificările și completările ulterioare: „M. Administrației și Internelor*), prin Direcția generală de pașapoarte, (...), asigură punerea în aplicare, într-o concepție unitară, a legislației în vigoare în domeniul pașapoartelor simple (...), precum și a programelor de reformă privind apropierea administrației publice de cetățean, iar potrivit art. 8 al aceluiași act normativ se prevede că: „(1) Direcția generală de pașapoarte este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, care funcționează în subordinea Ministerului Administrației și Internelor*), înființată prin reorganizarea Direcției de pașapoarte din cadrul Direcției Generale de Evidență Informatizată a Persoanei, și care exercită competențele ce îi sunt date prin lege cu privire la organizarea și coordonarea activității de evidență și eliberare a pașapoartelor simple”.
Având în vedere cele precizate, rezultă faptul că Direcției Generale de Pașapoarte nu are competență pe linia problemelor legate de străini, nu este emitentul actului administrativ contestat, neavând atribuții legale de natura celor precizate în cererea de chemare în judecată.
Pentru considerentele mai sus enunțate, pârâta a solicitat scoaterea sa din cauză întrucât nu îndeplinește condițiile legale pentru a avea calitate procesuală pasivă în proces.
În drept, au fost invocate disp. C.pr.civ. și O.G. nr. 83/2001.
Întâmpinare a formulat în cauză la data de 07.09.2012 (iar în original la data de 11.09.2012) și pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru următoarele motive:
Prin Ordonanța nr. 2747/II-5 din data de 17.07.2006 emisă la sesizarea procurorului anume desemnat de la P. de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus declararea numitului A. S. ca indezirabil pentru o perioadă de 15 ani.
Potrivit art. 85 alin. 6 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, „hotărârea se comunică străinului, precum și, dacă instanța dispune declararea acestuia ca indezirabil, Oficiului Român pentru Imigrări, pentru a fi pusă în executare”.
Pe cale de consecință, Oficiul Român pentru Imigrări a procedat la implementarea măsurii „IND” (indezirabil) în baza de date, cu valabilitate între 07.08.2006 și 16.07.2021.
În conformitate cu art. 81 alin. (2) al O.U.G. nr. 194/2002 și art. 30 alin. (7) din O.U.G. nr. 102/2005, îndepărtarea de pe teritoriul României se face prin punerea în aplicare a prevederilor hotărârii instanței prin care s-a dispus măsura respectivă, astfel încât, dreptul de ședere al sus-numitului, pe teritoriul țării, a încetat la data pronunțării hotărârii.
În ceea ce privește măsura administrativă a interzicerii intrării în România, inițiatorul consemnului este Serviciului Român de Informații, iar Inspectoratul General al Poliției de Frontieră este instituția care a procedat la punerea în aplicare a acestuia, în temeiul art. 8 alin. 3, coroborat cu art. 105 alin. 2, raportat la art. 106 alin. 5 lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, raportat la prevederile art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel, din dispozițiile art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 6, alin. 1 lit. e) și g) din O.U.G. nr. 194/2002 reiese faptul că „străinilor nu li se permite . român dacă sunt incluși în categoria străinilor împotriva cărora s-a instituit măsura interzicerii intrării în România sau care au fost declarați indezirabili și/sau pe numele lor nu au fost introduse semnalări în Sistemul de Informații Schengen (SIS) în scopul nepermiterii intrării”.
Urmare celor expuse mai sus cu privire la speța dedusă discuției, instituția pârâtă a procedat doar la instituirea măsurii de nepermitere a intrării (N.P.I.), obligație legală ce revine Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, ca urmare a sentinței cu privire la declararea ca indezirabil, împotriva reclamantului, procedându-se ulterior la introducerea consemnului restrictiv activ, până la data de 12.10.2013.
Pe cale de consecință, măsura luată în vederea interzicerii intrării în România, pe baza unei decizii care subzistă și are aplicabilitate până la data de 16.07.2021, nu se impune a fi înlăturată.
De altfel, caracterul obligatoriu al solicitării rezidă din cuprinsul Legii nr. 51/1991, raportat la prevederile Legii nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, principala atribuție a acestei instituții fiind aceea de a asigura siguranța națională.
Adresa Serviciului Român de Informații de înaintare a introducerii în consemn are caracter „Strict Secret”, iar potrivit dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, conținutul acestui înscris nu poate fi adus la cunoștința persoanelor care nu îndeplinesc condițiile stipulate de lege în acest sens, în condițiile în care art. 15 din actul normativ anterior invocat sintagma „informații strict secrete - informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune grave securității naționale”.
Prevederile art. 10 și 11 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României stabilesc în mod clar și fără dubii caracterul informațiilor puse la dispoziție de către Serviciul Român de Informații, precum și persoanele cărora, în mod legal, li se pot comunica asemenea informații.
În context, pârâtul a învederat că prin Decizia nr. 37/03.03.2004, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a textelor legale anterior invocate, reținând în esență că interesul apărării securității naționale justifică restrângerea unor drepturi prin limitare impusă de legiuitor, restrângerea fiind în concordanță cu dispozițiile constituționale ale art. 53 alin. 1 potrivit cărora „exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”.
Această restrângere este în consens și cu dispozițiile art. 31 alin. 3 din Constituție, conform cărora „dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau securitatea națională”.
La termenul de judecată din 14.09.2012 pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări a formulat de asemenea întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pentru următoarele motive:
Cetățeanul turc a fost declarat indezirabil pe o perioadă de 15 ani prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București nr. 2474/II-5/06 din 17.07.2006, în temeiul art. 83 alin. 3 și art. 84 alin. 2 din O.U.G. nr. 194/2002 (forma în vigoare la acea dată), la solicitarea Serviciului Român de Informații, întrucât desfășura și existau indicii temeinice că intenționa să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională.
În consecință, prin referatul nr._/18.07.2006, s-a dispus executarea măsurii de îndepărtare a străinului de pe teritoriul României, iar după părăsirea țării și instituirea măsurii nepermiterii intrării pe teritoriul național pe o perioadă de 15 ani, conform art. 102 alin. 41 lit. a din O.U.G. nr. 194/2002 (forma în vigoare la acea dată).
La data declarării ca indezirabil, cetățeanul turc beneficia de statutul de refugiat acordat de Judecătoria Slobozia la data de 23.09.1998, astfel încât nu putea fi returnat în țara de origine - Turcia. La solicitarea străinului de a pleca în Danemarca, acesta a fost îndepărtat de pe teritoriul României cu destinația Copenhaga la data de 06.08.2006.
În privința susținerilor reclamantului din acțiune, întemeiate pe dispozițiile O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spațiului Economic European și a cetățenilor Confederației Elvețiene, pârâtul a arătat că acestea nu sunt aplicabile situației sale.
Potrivit art. 2 lit. a din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cetățeanul străin este definit ca „persoana care nu are cetățenia română, cetățenia unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European ori cetățenia Confederației Elvețiene”.
Conform art. 1 din același act normativ, O.U.G. nr. 194/2002 „constituie cadrul prin care sunt reglementate . străinilor pe teritoriul României sau de pe teritoriul României, drepturile și obligațiile acestora, precum și măsurile specifice de control al imigrației, în conformitate cu obligațiile asumate de România prin documentele internaționale la care este parte”.
O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spațiului Economic European și a cetățenilor Confederației Elvețiene „stabilește condițiile de exercitare a dreptului la liberă circulație, de rezidență și de rezidență permanentă pe teritoriul României, precum și limitele exercitării acestor drepturi din motive de ordine publică, securitate națională sau sănătate publică ale următoarelor categorii de persoane:
a) cetățenii Uniunii Europene și ai statelor membre ale Spațiului Economic European și membrii acestora de familie, care îi însoțesc sau li se alătură;
b) cetățenii Confederației Elvețiene și membrii acestora de familie, care îi însoțesc sau li se alătură”.
În aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 102/2005, ordonanța definește, prin art. 2 alin. 1 pct. 1, ca fiind cetățean al Uniunii Europene „orice persoană care are cetățenia unuia dintre statele membre ale Uniunii Europene, altul decât România”.
Reclamantul este cetățean turc, căsătorit cu un cetățean român, astfel că, față de dispozițiile legale invocate, acesta este cetățean străin și în mod evident raporturile juridice cu Statul Român sunt reglementate de O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.
Într-adevăr, după aderarea României la Uniunea Europeană, cetățenii statelor membre ale U.E. și ale S.E.E. și membrii de familie ai acestora nu mai sunt considerați cetățeni străini în accepțiunea O.U.G. nr. 194/2002, fiindu-le aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 102/2005.
Însă, reclamantul este un cetățean străin căsătorit cu un cetățean român și nu un cetățean străin membru de familie al unui cetățean al statelor membre ale U.E. și ale S.E.E., pentru a deveni incidente dispozițiile O.U.G. nr. 102/2002, astfel încât, în privința intrării și șederii pe teritoriul României, acestuia îi sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 194/2002.
Calitatea de membru de familie a unui cetățean al unui stat membru al U.E. și S.E.E. ar avea-o reclamantul față de statele membre ale U.E. și S.E.E. în situația intrării și șederii pe teritoriul acestora, mai puțin România.
Prin cele două acte normative legiuitorul a înțeles să reglementeze situații diferite, dispozițiile acestora neputându-se aplica în completare unele față de celelalte sau cu prioritate în funcție de faptul că unele prevederi dintr-un act sunt mai favorabile decât cele din celălalt act normativ.
Nu se poate aprecia nici că ne-am afla în prezența unei situații de interpretare sistematică, care, pentru a fi lămurită, trebuie să se țină seama de legătura cu alte dispoziții din alt act normativ, ținând cont de faptul că cele două ordonanțe de urgență reglementează fiecare în parte cu claritate și precizie procedura declarării ca indezirabil și care sunt persoanele cărora se aplică.
În situația în care s-ar considera aceste apărări nefondate, constatând că dezlegarea cererii formulate de reclamant poate fi făcută prin aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 102/2005, pârâtul a apreciat că pentru ridicarea interdicției de intrare în România prin declararea ca indezirabil, verificarea îndeplinirii condiției prevăzute de art. 291 din O.U.G. nr. 102/2005, privind schimbările survenite față de împrejurările care au determinat luarea măsurii, nu poate fi realizată decât prin interpelarea Serviciului Român de Informații, în sensul de a comunica dacă subzistă motivele ce au generat declararea ca indezirabil, respectiv dacă prezența străinului pe teritoriul României constituie și în prezent o amenințare la adresa securității naționale.
În drept, au fost invocate O.U.G. nr. 194/2002 și O.U.G. nr. 102/2005, iar în dovedire s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
Cauza a fost aleatoriu repartizată completului nr. 22 fond al C. – Secția a VIII-a însă, ca urmare a depunerii la dosar a unor înscrisuri cu caracter „strict secret”, aceasta a fost înaintată grefierului șef al secției și respectiv completului nr. 26 fond, conform încheierii de ședință din 23.11.2012.
În temeiul disp. art. 167 C.pr.civ. a fost încuviințată proba cu înscrisuri ca fiind concludentă și utilă soluționării cauzei, respectiv atât actele depuse la dosar pe parcursul cercetării judecătorești cât și actele depuse la C. Informații Clasificate al instanței pentru prezentul dosar.
La data de 11.02.2013 a fost pusă în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului MAI – Direcția Generală de Pașapoarte, fiind reținută cauza în pronunțare asupra acesteia și asupra fondului.
Analizând actele dosarului
Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului MAI – Direcția Generală de Pașapoarte
Curtea constată că reclamantul nu a formulat o pretenție concretă în contradictoriu cu acest pârât nici prin cererea introductivă de instanță și nici printr-o cerere modificatoare formulată în cursul cercetării judecătorești. Totodată, la termenul de judecată din 11.02.2013, prin avocat a arătat că a introdus în cauză Direcția Generală pentru Pașapoarte pentru opozabilitatea hotărârii, pentru că aceasta urmează să ia act și să dispună în consecință.
Văzând în raport de aceste aspecte dispozițiile OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România și cele ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea constată că are calitate procesuală pasivă emitentul și/sau beneficiarul actului administrativ contestat.
Pârâta Direcția Generală de Pașapoarte nu are niciuna din calitățile sus menționate, context în care nu este justificată calitatea sa în prezenta speță, iar susținerea reclamantului în sensul asigurării opozabilității hotărârii nu este suficientă în raport de competențele legale ale instituției, în concret de faptul că nu are ca și atribuție legală aducerea hotărârii la îndeplinire.
În consecință, Curtea va admite excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul M. A. INTERNE – DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE și va respinge în consecință acțiunea împotriva acestuia ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.
Asupra fondului cauzei
În fapt, Curtea constată că față de reclamantul A. S. prin Ordonanța nr. 2747/II-5 din data de 17.07.2006 emisă de către P. de pe lângă Curtea de Apel București s-a dispus declararea sa ca persoană indezirabilă pe teritoriul României pentru o perioada de 15 ani, dreptul său de ședere pe teritoriul României încetând cu data de 17.07.2006.
Pentru dispunerea acestei măsuri, s-a reținut că reclamantul a desfășurat, desfășoară și există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională, în drept fiind avute în vedere dispozițiile art. 83 și art. 134 alin. 1 lit. b din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.
Reclamantul solicită ridicarea măsurii dispuse împotriva sa motivat de adoptarea OUG nr. 102/2005 și de împlinirea unui termen de 3 ani de la data dispunerii măsurii interzicerii intrării pe teritoriul României, termen prevăzut de disp. art. 32 alin. 1 din actul normativ invocat.
Curtea constată însă că OUG nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spațiului Economic European și a cetățenilor Confederației Elvețiene nu este aplicabilă în cazul reclamantului întrucât potrivit dispozițiilor art. 1:
„Prezenta ordonanță de urgență stabilește condițiile de exercitare a dreptului la liberă circulație, de rezidență și de rezidență permanentă pe teritoriul României, precum și limitele exercitării acestor drepturi din motive de ordine publică, securitate națională sau sănătate publică ale următoarelor categorii de persoane:
a) cetățenii Uniunii Europene și ai statelor membre ale Spațiului Economic European și membrii acestora de familie, care îi însoțesc sau li se alătură;
b) cetățenii Confederației Elvețiene și membrii acestora de familie, care îi însoțesc sau li se alătură”.
De asemenea, potrivit disp. art. 2 alin. 1 pct. 1, 2 și 3 lit. a:
„(1) În aplicarea prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, termenii și expresiile de mai jos au următorul înțeles:
1. cetățean al Uniunii Europene - orice persoană care are cetățenia unuia dintre statele membre ale Uniunii Europene, altul decât România;
2. stat membru - stat membru al Uniunii Europene, altul decât România;
3. membru de familie:
a) soțul sau soția”.
Or, reclamantul este cetățean străin căsătorit cu un cetățean român, nefiind nici cetățean al Uniunii Europene, nici cetățean al Confederației Elvețiene și nici membru de familie al unei asemenea persoane (care să aibă deci cetățenia unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât România).
Întrucât soția reclamantului este cetățean român, nu este incidentă speței OUG nr. 102/2005, ci OUG nr. 194/2002.
Acest din urmă act normativ nu reglementează un drept al străinului de a solicita ridicarea interdicției, astfel cum prevede OUG nr. 102/2005, iar dispozițiile acestui din urmă act nu pot fi aplicate nici prin analogie reclamantului.
Măsura declarării reclamantului ca indezirabil are un caracter definitiv și în contextul în care nu există o dispoziție legală în sensul pretențiilor deduse judecății, aceasta nu poate fi repusă în discuție și nici verificată periodic legalitatea și/sau temeinicia ei.
Și dacă s-ar admite totuși punctul de vedere al reclamantului, deși nu există nicio dispoziție legală care să-i susțină interpretarea, Curtea constată că cererea de ridicare a interdicției este neîntemeiată, motivele pentru care a fost dispusă menținându-se și în prezent, astfel că și la acest moment măsura dispusă împotriva reclamantului este necesară, aceste aspecte fiind deduse de prezenta instanță din informațiile cu caracter strict secret comunicate pentru prezentul dosar și consultate la C. de Informații clasificate al Curții (f. 102, 119).
Așadar, deși de principiu Curtea nu consideră că este necesar ca autoritățile să facă dovada legalității și temeiniciei măsurii dispuse împotriva reclamantului în mod periodic, și mai ales anterior expirării termenului pentru care măsura a fost dispusă în mod definitiv (anterior celor 15 ani), și la acest moment, verificând motivele și împrejurările în raport de care reclamantul a fost declarat indezirabil, Curtea constată că acestea subzistă și impun menținerea măsurii dispuse împotriva sa, și în prezent reclamantul constituind o amenințare la adresa securității naționale.
În raport de informațiile cu caracter secret comunicate, de importanța și de implicațiile evenimentelor pentru care măsura a fost dispusă, sunt lipsite de relevanță împrejurările invocate în cererea de chemare în judecată, și anume că reclamantul este căsătorit de mult timp cu un cetățean român, existând o puternică afecțiune între aceștia, ori că reclamantul locuiește de mult timp în Norvegia unde muncește și s-a integrat în societate, respectând legile acelei țări.
Comportamentul corespunzător promovat de reclamant ulterior dispunerii măsurii declarării ca indezirabil împotriva sa nu dovedește caracterul neîntemeiat al măsurii în discuție și nici că acesta nu a constituit ori că nu mai constituie un pericol pentru România.
În ceea ce privește motivul invocat în acțiune, și anume că soția sa are probleme de sănătate și de familie și că prin urmare trebuie să vină în România pentru mai mult timp, reclamantul dorind să o însoțească pentru a o susține, acesta este lipsit de relevanță. În plus, motivul în discuție este neîntemeiat întrucât nu este dovedit, nerezultând din nici un act sau din vreo altă probă. Așadar, în condițiile în care nu este invocat niciun motiv temeinic în justificarea prezenței reclamantului în România, Curtea consideră că și cererea sa de a fi prezent în țară la judecarea prezentului dosar nu este una reală, ci formulată tot pro causa.
În ce privește deținerea de bunuri și de venituri în România, aceste aspecte sunt străine de obiectul cauzei, reclamantul nefiind îndepărtat de pe teritoriul statului întrucât nu ar fi avut posibilitatea de a se întreține.
În sfârșit, se constată că în speță nu este îndeplinită nici cerința termenului după care ar putea fi solicitată ridicarea interdicției.
Astfel, potrivit disp. art. 32 alin. 1 din OUG nr. 102/2005 „După împlinirea a jumătate din perioada interdicției dispuse în condițiile art. 30 sau după 3 ani de la data dispunerii acesteia, persoana declarată indezirabilă în condițiile prezentei ordonanțe de urgență poate solicita ridicarea interdicției”.
În primul rând, persoana nu este declarată indezirabilă în condițiile acestui act normativ, ci în condițiile OUG nr. 194/2002.
În al doilea rând, deși au trecut 3 ani de la data dispunerii măsurii, în cazul reclamantului nu s-a împlinit jumătate din perioada interdicției dispuse.
Nu se poate admite că reclamantului i se aplică prev. art. 30 alin. 8 din OUG nr. 102/2005 (referitoare la perioada pentru care un cetățean al Uniunii Europene sau membrul de familie al unui cetățean al Uniunii Europene poate fi declarat indezirabil, respectiv de la 1 la 10 ani) și deci că s-ar putea considera că a fost declarat indezirabil pe o perioadă de maxim 10 ani, de moment ce există o ordonanță definitivă prin care reclamantul este declarat indezirabil pe o perioadă de 15 ani.
Așadar, Curtea reține că în condițiile în care reclamantul a fost declarat indezirabil pe 15 ani la data de 17.07.2006, până la data formulării acțiunii (și până în prezent de altfel) nu s-a împlinit încă fracția prevăzută de textul legal mai sus redat, jumătate din perioada interdicției.
În consecință, reținând în primul rând dispozițiile OUG nr. 194/2002 care nu legitimează demersul judiciar al reclamantului, dar și faptul că prevederile OUG nr. 102/2005 invocate nu-i sunt aplicabile, Curtea va respinge în rest acțiunea (respectiv în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General pentru Imigrări și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră) ca fiind neîntemeiată.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul M. A. INTERNE – DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE cu sediul în București, .. 29, sector 1 și respinge în consecință acțiunea împotriva acestuia ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.
Respinge în rest acțiunea promovată de reclamantul A. S. cu domiciliul ales în comuna Ciochina, ., jud. Ialomița în contradictoriu cu pârâții M. A. INTERNE – INSPECTORATUL GENERAL PENTRU IMIGRĂRI cu sediul în București, . C. nr. 15A, sector 5 și M. A. INTERNE – INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI DE FRONTIERĂ cu sediul în București, ., sector 6, ca fiind neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 11.02.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER
M. M. P. A. M. G.
Red. MMP/Dact. AMG - 2 ex – 30.04.2013
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 1218/2013. Curtea de... | Anulare act administrativ. Sentința nr. 2259/2013. Curtea de... → |
|---|
