Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 70/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 70/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-01-2013 în dosarul nr. 28367/3/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Decizia civilă nr. 70
Ședința publică de la 10.01.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: C. V. C.
JUDECĂTOR: R. M. C.
JUDECĂTOR: C. M. C.
GREFIER: C. O.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta – pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ÎN R. ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 5 împotriva sentinței civile nr. 1612/17.04.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția aIX-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata – reclamantă B. M. și intimata – chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că intimata B. M. a depus, prin serviciul registratură, întâmpinare în 2 exemplare, și că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, după care:
Curtea constată cauza în stare de judecată și reține recursul spre soluționare.
CURTEA ,
Asupra recursului de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1612/17.04.2012, Tribunalul București – Secția aIX-a C. Administrativ și Fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea chitanței . nr._/20.12.2010 și a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B. M. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 5, a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 9223 lei reprezentând taxa de poluare, precum și la plata dobânzii legale aferente începând cu data plății, 20.12.2010 și până la data restituirii efective, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 39,3 lei cheltuieli de judecată și a respins cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu formulată de pârâtă ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a AFP Sector 5, tribunalul o apreciază ca neîntemeiată, reținând că în cauză există identitate între emitentul actului administrativ fiscal în baza căruia a fost calculată și percepută taxa de poluare, și persoana chemată în judecată, pârâta fiind parte în raportul juridic de drept administrativ dedus judecății.
In ceea ce privește excepția inadmisibilității capătului de cerere referitor la anularea chitanței . 7 nr._/20.12.2010, instanța a apreciat că este întemeiată, actul contestat reprezentând un document justificativ privind efectuarea plății, iar nu un act administrativ în accepțiunea prevederilor Legii 554/2004.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că din analiza înscrisurilor administrate în cauză, a rezultat că refuzul pârâtei AFP Sector 5 de restituire a taxei de poluare are un caracter nejustificat.
În conformitate cu art. 90 par. 1(actualmente art. 110) din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, „Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.
Potrivit art. 11 al. 1 și 2 din Constituție, „ Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.
Art. 148 al. 2 și 4 din Constituție statuează: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare…Parlamentul, președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2”.
Tribunalul a reținut că statul român a adoptat, prin introducerea art. 2141-3 din Codul fiscal, și ulterior prin OUG 50/2008, norme de discriminare fiscală între produsele importate și cele similare autohtone, dar s-a constatat că dispozițiile dreptului comunitar au prioritate față de dreptul național, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar. Conform acestui principiu, orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale, chiar și atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare, regula aplicându-se indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic național și de acela al normei comunitare.
Obligativitatea instanțelor din statele membre de a aplica prioritar Tratatul Uniunii s-a reținut că a fost statuată și prin Hotărârile pronunțate de CJE în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964), precum și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978).
Tribunalul a reținut că potrivit considerentelor CEJ, redate în aceste hotărâri, la . Tratatului, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a Statelor Membre, instanțele din aceste state fiind obligate să îl aplice. Curtea a reținut că „o instanță națională ce este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar are obligația de a aplica aceste prevederi, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, inclusiv cea adoptată ulterior, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea prevederilor contrare de către puterea legislativă sau Curtea Constituțională”. De asemenea a reținut că aceeași obligație a judecătorilor naționali rezultă și din prev. art. 10 din Tratat.
Tribunalul a reținut jurisprudența CJUE, cauzele reunite Akos Nadasdi și I. N. contra autorităților ungare, soluționate prin Hotărârea din 5 decembrie 2006 prin care Curtea a stabilit că art. 90 par. 1 din Tratat trebuie interpretat ca interzicând o taxă de tipul celei prevăzute de legea maghiară privind taxele de înmatriculare, asemănătoare celei introduse de autoritățile române.
În cauza C-402/09, T. vs. statul român, Tribunalul a reținut că CJUE a constatat că reglementarea română are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate si caracterizate printr-o vechime si o uzură importante sunt supuse – în pofida aplicării unei reduceri substanțiale a valorii taxei care ține seama de deprecierea lor – unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.
În aceste condiții, reglementarea respectivă are ca efect descurajarea importului și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre. Or, chiar dacă dreptul Uniunii nu împiedică statele membre să introducă impozite noi, acesta obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare.
În consecință, s-a reținut că CJUE a apreciat că dreptul Uniunii se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piață națională.
Concluzionând, tribunalul a reținut că normele interne ce reglementează obligația de plată a taxei de poluare în România pentru autoturismele second-hand înmatriculate anterior în Uniunea Europeană contravin dispozițiilor Tratatului de Instituire a Uniunii europene, normele interne dispunând cu privire la o taxă discriminatorie și care încalcă principiul liberei circulații a mărfurilor, aceeași taxă nefiind percepută pentru autoturismele second-hand autohtone.
În speță, s-a apreciat că reclamantul a probat faptul că autovehiculul achiziționat era second-hand, respectiv că autoturismul a fost inițial înmatriculat în Uniunea Europeană, astfel cum rezultă din cartea de identitate a autovehiculului depusă în copie la fila 6 din dosar, iar instanța a constatat că acesta este îndreptățit să îi fie restituită taxa de poluare.
Pe cale de consecință, tribunalul a considerat că sunt îndeplinite cerințele art.1 din legea nr.554/2004, republicată, în vederea recunoașterii dreptului pretins și reparării pagubei, prin restituirea taxei achitate reclamantei.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, tribunalul a admis acțiunea dedusă judecății, și a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumei de 9223 lei reprezentând taxa de poluare, precum și la plata dobânzii legale aferente începând cu data plații, 20.12.2010, și până la data restituirii efective, pentru a se asigura repararea integrală a prejudiciului produs în patrimoniul reclamantului.
In ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu formulată de DGFMB, tribunalul a respins-o, reținând că intre această autoritate și chemata în garanție AFM nu există raporturi de natură să fundamenteze o eventuală obligație de garantare a plății taxei de poluare către contribuabil.
In temeiul art. 274 Cod procedura civilă, a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecata in cuantum de 39,3,lei, reprezentând taxe judiciare de timbru.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta criticând-o ca nelegală și netemeinică.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod proc.civ. .
În fapt, a arătat că taxa de poluare a intrat în vigoare începând cu data de 1 iulie 2008, prin O.U.G. nr.50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, la data intrării ei în vigoare abrogându-se art.2141-3 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.
În condițiile desființării frontierelor vamale cu statele membre ale Uniunii Europene, pârâta a arătat că metodologia de calcul a accizelor devenea inaplicabilă, fapt ce a condus la" reașezarea acestei metodologii și introducerea ei în Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, prin art. I pct. 202 din Legea nr. 343/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003.
Odată cu reașezarea metodologiei de calcul s-a avut în vedere și eliminarea reglementărilor privind înmatricularea autoturismelor, potrivit cărora, până la 31 decembrie 2006 nu se înmatriculau în România autoturismele a căror vechime depășea 8 ani și care aveau o normă de poluare inferioară normei EURO 3. În această situație a fost necesar a se întreprinde unele măsuri pentru evitarea introducerii în România a unui număr exagerat de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare. Neluarea unor măsuri corespunzătoare în acest sens, ar fi avut drept consecință transformarea în deșeuri a autovehiculelor second-hand la scurt timp de la introducerea acestora în România iar țara noastră urma să suporte costurile aferente reciclărilor, în locul țărilor de unde au fost achiziționate autovehiculele respective.
Referitor la aplicabilitatea prevederilor constituționale ale art. 148, invocate de recurenta-pârâtă, precizează următoarele:
Potrivit art. 1-33 din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, M. Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) și Republica Bulgaria și România privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005: " Legea-cadru europeană este un act legislativ care obligă orice stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, lăsând în același timp autorităților naționale competența în ceea ce privește alegerea formei și a mijloacelor".
Totodată, precizează faptul că art. 148 alin. (2) din Constituția României instituie supremația tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Din analiza dispozițiilor legale mai sus invocate, recurenta susține că rezultă faptul că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
Cu privire la prevederile Tratatului de instituire a Comunității Europene, invocate de reclamant în susținerea acțiunii formulate precizează că incidența în cauză a prevederilor art.110 din Tratatul de Funcționare a UE, fost art. 90 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, nu există în cauză întrucât taxa de poluare urmează a fi plătită, conform art.4 din OUG nr.50/2008, cu modificările și completările ulterioare, cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România și la repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire la art.3 și art.9.
Totodată susține că, în speța de față, reclamanta nu se încadrează nici în situațiile de excepție prevăzute de art.3 alin.2 din OUG nr.50/2008, și, ca atare, obligația de plată a taxei de poluare îi revine ca fiind legal datorată.
Prin urmare, susține recurenta dispozițiile art. 90 din Tratatul privind instituirea Comunității Europene devenit art.110 din Tratatul de Funcționare a UE au în vedere reglementarea unor limitări ale drepturilor statelor de a introduce pentru produse comunitare impozite mai mari decât pentru produsele interne.
In același sens, menționează că potrivit jurisprudenței Comunității Europene, art. 110 din Tratatul de Funcționare a UE la care se face referire, este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate și taxa aplicată produselor naționale similare sunt calculate pe baza unor criterii diferite. Astfel, atât tratatul menționat mai sus, cât și alte acte adoptate de instituții ale Uniunii Europene, cum ar fi Directiva a șasea (Directiva 77/388/CE) nu interzic perceperea unei taxe precum taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, ci doar nasc discuții cu privire la modul de calcul al acestei taxe. În susținerea acestui punct de vedere recurenta invocă și prevederile art. 33 din Directiva a șasea (77/388/CEE) a Consiliului Comunităților Europene privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - sistemul comun privind taxa pe valoarea adăugată - baza unitară de stabilire, care reglementează: "Fără a aduce atingere altor dispoziții comunitare, dispozițiile prezentei directive nu împiedică nici un stat membru să mențină sau să introducă impozite pe contractele de asigurări, pe pariuri și jocuri de noroc, accize și taxe de timbru și, în general, orice impozite și taxe care nu pot fi caracterizate ca impozite pe cifra de afaceri"". Menționează că această directivă a fost adoptată de Consiliul Comunităților Europene având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, precum și avizele Parlamentului European și Comitetului Economic și Social.
De asemenea, precizează că principiul "poluatorul plătește", pe care se bazează și instituirea taxei de poluare, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii Europene. Precizează de asemenea că 16 state membre ale Uniunii Europene practică o taxă care se percepe cu ocazia înmatriculării autovehiculelor (între care Ungaria, G., Danemarca, Spania, Belgia, Olanda, Cipru).
Mai mult decât atât, susține că se are în vedere armonizarea la nivel comunitar a regimului fiscal al taxei de poluare, în prezent, fiind în discuție la nivelul Comisiei Europene, un proiect de directive în acest sens, proiect care, după aprobare, va deveni obligatoriu de aplicat pentru toate statele membre.
Cu privire la susținerea reclamantei că taxa de poluare introduce un regim juridic fiscal discriminatoriu, recurenta-pârâtă învederează următoarele:
În literatura de specialitate s-a arătat că, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, taxele vamale asupra importurilor sau exporturilor și orice taxe cu efect echivalent cuprind " orice taxe pecuniare, indiferent de mărimea lor și de denumirea sau de modul lor de aplicare, care sunt impuse unilateral asupra mărfurilor naționale sau străine pentru că ele trec o frontieră și care nu sunt taxe vamale în sens strict". (O. M. - D. comunitar, E.. ALL ediția a 3-a, pag. 212).
Recurenta apreciază că rezultă din această interpretare a Curții că, de esența taxelor cu efect echivalent și a taxelor vamale este discriminarea sau nu a unor mărfuri naționale sau străine pentru că acestea trec o frontieră iar în cazul taxei speciale pentru prima înmatriculare a autovehiculului în România această discriminare nu a fost fundamentată prin nici un argument de către reclamantă.
Susține că taxa se aplică tuturor autovehiculelor care nu au mai fost înmatriculate în România, fie românești, fie străine. Prin modificările aduse Codului fiscal de către Legea nr. 343/2006 s-a respectat principiul neretroactivității legii, întrucât aceste acte normative nu puteau dispune referitor la autovehiculele anterior înmatriculate în România. In acest caz, legislația arătată se aplică, iar taxa este percepută, pentru o primă înregistrare a autovehiculului în țara și pentru utilizarea pe teritoriul statului și nu pentru că acesta tranzitează o frontieră.
In aceeași ordine de idei, recurenta învederează instanței că la data de 26.06.2009, Comisia Europeană a emis o scrisoare de punere în întârziere prin care insista ca România să modifice aceste prevederi controversate.
La data de 28.09.2009, autoritățile române au răspuns printr-o scrisoare în care își exprimau poziția față de chestiunea în discuții și, la data de 12.01.2010, au informat comisia cu privire la existența OUG nr.117/2009 de abrogare, cu începere de la 01.01.2010, a scutirii acordate în temeiul OUG nr.218/2008.
In acest context, arată că departamentul responsabil al Comisiei Europene a fost de părere că autoritățile române au luat măsurile necesare pentru a asigura respectarea legislației comunitare și, în momentul de față, legislația română privind taxa de înmatriculare a autovehiculelor este conformă cu art.110 din TFUE.
Acesta a fost motivul pentru care, departamentul responsabil a propus comisiei clasarea cazului, ceea ce s-a publicat în Jurnalul Oficial al U.E. nr.C29/8 din 05.02.2010.
Recurenta arată că, prin urmare, existența unei taxe de poluare nu este contrară dispozițiilor comunitare, nefiind deci motive temeinice pentru a dispune restituirea sumei reprezentând taxa de poluare.
In ceea ce privește dispoziția instanței privind restituirea sumei reprezentând taxa de poluare, în completarea celor de mai sus, învederează că restituirea de sume de la buget la cerere se realizează în condițiile stabilite de art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Ori, restituirea solicitată nu poate fi încadrată în niciuna din situațiile stabilite de art. 117 lit. a) - h) din actul normativ menționat, sumele fiind plătite în temeiul unui text prevăzut de lege (similar cu taxele percepute pentru eliberarea documentelor de identificare, respectiv carte de identitate, pașaport etc.).
Totodată, menționează că, din textul O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, se reține ca este vorba de restituirea taxei de poluare numai în anumite condiții, condiții reglementate în art.8 din OUG nr.50/2008, astfel:
"(1) Atunci când un autovehicul pentru care s-a plătit taxa în România este ulterior scos din parcul auto național se restituie valoarea reziduală a taxei, calculată în raport cu prevederile legale în vigoare la momentul înmatriculării autovehiculului în România, potrivit prevederilor alin. (2).
(2) Valoarea reziduală a taxei reprezintă taxa care ar fi plătită pentru respectivul autovehicul dacă acesta ar fi înmatriculat la momentul scoaterii din parcul auto național.
(3)Restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în baza următoarelor documente:
a) documentul care atestă că solicitantul a fost ultimul proprietar al autovehiculului scos din parcul auto național;
b)dovada radierii din circulație a autovehiculului;
c)documentul care atestă faptul că autovehiculul a fost transferat în alt stat membru sau declarația vamală de export, după caz;
d)certificatul de distrugere a vehiculului, după caz.
(4)Cererea de restituire se depune la autoritatea fiscală competentă .
Din cele de mai sus expuse, coroborate cu prevederile art.9 din OUG nr.50/2008, pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, cu modificările si completările ulterioare, recurenta susține că rezultă, fără nicio îndoială, că reclamantul nu se regăsește în niciuna din aceste prevederi, motiv pentru care solicită să se considere taxa de poluare achitată de reclamant ca legal datorată, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În ceea ce privește obligarea la plata sumei actualizată cu dobânda legală, recurenta susține că potrivit O.G. nr. 13/2011, dobânda legală se aplică în raporturile civile și comerciale, nu și în materie fiscală, unde, potrivit art. 124 Cod Procedură Fiscală, pentru sumele de restituit de la bugetul de stat se acordă dobânda fiscală.
In acest sens, potrivit art. 124 alin.1 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu completările si modificările ulterioare, "Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobânda din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art.117 alin.2 sau la art.70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor".
Față de textul legal invocat, recurenta susține că în cauză nu este îndeplinită condiția prevăzută pentru acordarea acestora.
Referitor la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, solicită instanței respingerea lui, ca neîntemeiat, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile, prevăzute de art.274 alin.1 Cod proc.civilă.
Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală, sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.
Recurenta mai arată că o altă condiție care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată, este ca partea care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul, ori în situația de față nu se încadrează în această categorie.
De asemenea, nici aspecte privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina sa pentru ca să fie obligați la plata cheltuielilor de judecată.
Susține că, în cazul de față, nu este îndeplinită nici una din aceste condiții, actele atacate de către reclamantă, fiind temeinic și legal întocmite, motiv pentru care solicită respingerea și acestui capăt de cerere.
Ca practică judiciară, învederează instanței Sentința civila nr. 167/14.01.2011 pronunțată de Tribunalul S., Secția civila, în dosarul nr._ .
Având în vedere cele prezentate mai sus, solicită instanței admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în totalitate a sentinței atacate și, în consecință, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de intimata-reclamantă, ca netemeinică și nelegală și respingerea cererii cu privire la restituirea taxei de poluare.
Intimata-reclamantă B. M. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând motivele de recurs în raport de art. 304 și art. 3041 Cod proc.civ., Curtea reține următoarele:
Cu privire la susținerile recurentei-pârâte în sensul că sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii se constată că sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Critica recurentei pârâte în sensul că, art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost art. 90 din Tratatul de instituire a Comunității Europene) nu este aplicabil și nici incident speței fiind aplicabile doar prevederile OUG nr. 50/2008 se constată că este nefondată.
Potrivit art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor.
Prin Hotărârea din 07.07.2011, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C-263/10 I. N. asupra interpretării art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost art. 90 din Tratatul de instituire a Comunității Europene) statuând că acesta trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
CJUE a apreciat că toate versiunile de modificare a OUG 50/2008 prin OUG 208/2008, OUG 218/2008, OUG 7/2009 și OUG 117/2009 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa de poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG 50/2008 și a apreciat că nu este necesar să fie limitate în timp efectele acestei hotărâri deoarece din datele prezentate de Guvernul României nu s-a putut concluziona că economia românească riscă să fie serios afectată de repercusiunile acestei hotărâri, Guvernul menționând că există un număr mare de cereri de rambursare a taxei de poluare.
Art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene a fost interpretat în același sens de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și în Hotărârea pronunțată la 07.04.2011, în cauza T. C-402/2009, în care s-a precizat că acest articol obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie națională și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare, OUG 50/2008 având ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărare în alte state membre.
Astfel, taxa de poluare instituită de OUG 50/2008 contravine art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, și față de această concluzie a instanței Uniunii Europene, în mod corect a reținut instanța de fond neconcordanța dintre dreptul intern și dreptul comunitar, context în care devin aplicabile dispozițiile art.148 alin.2 din Constituția României potrivit cărora, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare au caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
În consecință, constatând că dispozițiile OUG nr. 50/2008 încalcă normele comunitare, refuzul recurentei pârâte de a restitui intimatului reclamant taxa de poluare încasată în baza acestui act normativ este unul nejustificat, iar soluția instanței de fond sub acest aspect a fost dată cu aplicarea corectă a legii.
Față de cele reținute anterior se constată ca fiind neîntemeiate și susținerile recurentei pârâte în sensul că OUG nr. 50/2008 nu induce un regim fiscal discriminatoriu pentru categoria de autovehicule/autoturisme uzate provenite din spațiul comunitar și din aceeași categorie cu autoturismele aflate în circulație în România, înmatriculate anterior acestui act normativ.
În speță nu este vorba despre încălcarea principiului neretroactivității ci despre o reglementare contrară art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.
Dacă legiuitorul (inițial Guvernul la adoptarea OUG nr. 50/2008 apoi Parlamentul la aprobarea ordonanței) prevedea aplicarea unei taxe de poluare pentru orice autovehicul aflat în circulație fără să condiționeze plata taxei de momentul înmatriculării în România, actul normativ ar fi fost conform Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene și nu era necesară restituirea taxei.
Nu au relevanță susținerile recurentei cu privire la corespondența și scrisoarea de punere în întârziere dintre autoritățile române și Comisia Europeană față de hotărârile preliminare pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene menționate anterior.
Critica recurentei pârâte privind soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de Administrația Finanțelor Publice Sector 5 se constată că, este nefondată.
Din actele aflate la dosar rezultă că reclamantul a achitat taxa de poluare la Trezoreria Sector 5 București din cadrul Administrației Finanțelor Publice Sector 5, conform chitanței . nr._/20.12.2010, rezultând că raportul juridic fiscal s-a născut între contribuabil și autoritatea fiscală care a încasat taxa.
Împrejurarea că Administrația Finanțelor Publice Sector 5 încasează taxa de poluare în numele și pe seama Administrației F. pentru Mediu își are originea într-un raport juridic bugetar fiscal reglementat de lege între cele două autorități publice, raport față de care plătitorul de taxă este terț.
Ca atare, în acțiunea având ca obiect restituirea taxei de poluare încasată cu încălcarea dreptului european administrația financiară este titulara obligației de restituire din raportul juridic dedus judecății.
Critica recurentei-pârâte în sensul că în mod greșit instanța de fond a admis capătul de cerere privind plata unor dobânzi legale aferente taxei de poluare se constată că este întemeiată.
Din actele aflate la dosarul cauzei, cu referire la cererea intimatului-reclamant adresată Administrației Finanțelor Publice Sector 5 București, aflată la fila 10 din dosarul tribunalului, rezultă că a fost solicitată restituirea taxei de poluare achitată nelegal, dar nu s-a cerut autorității publice și plata dobânzilor legale prevăzute de Cod procedură fiscală.
Prin urmare, din moment ce Codul de procedură fiscală raportează acordarea de dobânzi la momentul depunerii cererii de restituire, nu se poate aprecia că există un refuz nejustificat de plată a dobânzilor legale, în condițiile în care acestea nu au fost cerute autorității pârâte prin cererea de restituire a taxei, iar solicitarea de dobânzi direct în instanță este inadmisibilă în lipsa refuzului nejustificat de acordare a unor astfel de sume.
Pentru aceste considerente, Curtea va admite recursul și va modifica în parte sentința atacată în sensul că va respinge cererea de acordare dobânzi ca neîntemeiată și va menține obligarea pârâtei către reclamant la plata cheltuielilor de judecată doar în limita acțiunii admise, în cuantum de 25 lei, urmând să fie menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate cu recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurenta – pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ÎN R. ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 5 împotriva sentinței civile nr. 1612/17.04.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția aIX-a în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata – reclamantă B. M. și intimata – chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
Modifică în parte sentința în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea de acordare a dobânzii legale, admite în parte cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și obligă pârâta la 25 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 10.01.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. V. C. R. M. C. C. M. C.
GREFIER,
C. O.
Red.jud.C.C.V.
Tehnored.C.O./2ex./31.01.2013
Jud.fond: R. B.,
Tribunalul București – Secția C.
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 3982/2013. Curtea de... | Contestaţie la executare. Decizia nr. 944/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
