Despăgubire. Decizia nr. 2498/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2498/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-06-2013 în dosarul nr. 1703/116/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.2498
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 03.06.2013
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: C. M. F.
JUDECĂTOR: B. C.
JUDECĂTOR: V. H.
GREFIER: C. P.
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta – pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr. 1700/18.10.2012 pronunțată de Tribunalul Călărași – Secția Civilă, în contradictoriu cu intimata – reclamantă M. F., având ca obiect „despăgubiri”.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurenta – pârâtă, prin apărător ales N. L., care depune împuternicirea avocațială . nr._, lipsind intimata – reclamantă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea interpelează partea prezentă dacă mai are alte cereri de formulat sau alte probe de administrat.
Intimata – reclamantă, prin apărător ales, depune practică judiciară și susține că nu mai are alte cereri noi de formulat și nici nu mai solicită administrarea altor probe.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului, punând în discuție și incidența OUG nr. 10/2013 în prezenta cauză.
Intimata – reclamantă, prin apărător ales, solicită respingerea recursului pe motiv că, în prezenta cauză, nu sunt incidente prevederile OUG nr. 10/2013, cauza aflându-se deja pe rolul instanței de judecată la momentul intrării în vigoare a ordonanței, fiind pronunțată o hotărâre definitivă ce confirma obligația existentă de plată. Intimata – reclamantă arată instanței că se observă un refuz clar al Autorității de a restitui sumele de bani restante din Tranșa II. Tot aceasta, prin apărător ales, solicită instanței să mențină sentința instanței de fond și să oblige recurenta – pârâtă la plata Tranșei II din despăgubiri, actualizate de la data stabilirii despăgubirii și până la data plății efective. Prejudiciul creat este datorat culpei recurentei și, pentru aceste considerente, este tot sarcina acesteia să-l acopere. Apărătorul intimatei – reclamante solicită cheltuieli de judecată, sens în care depune chitanța 73/28.05.2013, care atestă plata onorariului de avocat în cuantum de 1200 lei.
Curtea, în conformitate cu prevederile art. 150 Cod Procedură civilă (1865), declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
I. Prin sentința civilă nr. 1700/18.10.2012 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul Călărași – Secția civilă a dispus: admite excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 02.12._09 invocată din oficiu; admite în parte acțiunea formulată de reclamanta M. F. împotriva pârâtei A. Națională pentru Restituirea Proprietăților; obligă pârâta către reclamantă la plata sumei de 21.841 lei reprezentând diferența dintre cota de 60% cuvenită și cea încasată din despăgubirile validate prin Decizia nr.346/06.11.2007 emisă de pârâta A.N.R.P., sumă ce va fi actualizată pe perioada 01.01.2007 și până la data plății efective, obligă pârâta către reclamantă la plata dobânzii legale calculată asupra sumei de 21.841 lei în perioada 19.06.2009 și până la data plății efective; ia act de renunțarea reclamantei la capătul de cerere privind reactualizarea sumei de 49.152,01 lei; respinge ca prescrise capetele de cerere privind actualizarea sumei de 32.761,51 lei pe perioada 02.12.2005 – 30.11.2007 și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru perioada 01.01.2007 – 18.06.2009.
În considerentele hotărârii, a reținut Tribunalul că prin cererea înregistrată la data de 19 iunie 2012 sub nr._, reclamanta M. F. a chemat în judecată pe pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru Aplicarea Legii Nr.9/1998, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: 1. în baza dispozițiilor art.6 alin.7 ultima teză din OUG 25/2007 și art.38 alin.1 din H.G. 753/1998 (articol introdus prin H.G. 1277/2007) obligarea pârâtei la: reactualizarea și plata sumei de 49.152,01 lei reprezentând diferența tranșa I din despăgubirile stabilite în cuantum de 204.783,81 lei prin Hotărârea nr.145/02.12.2005 emisă de Comisia pentru aplicarea Lg.9/1998 Călărași și validată prin Decizia nr.346/06.11.2007 a ANRP, reactualizarea urmând a se face de la 02.12.2005, până la data plății efective, conform Deciziei XXI- ICCJ-RIL; reactualizarea și plata sumei de 122.870,28 lei reprezentând tranșa a II-a din despăgubirile stabilite în cuantum de 204.783,81 prin Hotărârea nr.145/02.12.2005 emisă de Comisia pentru aplicarea Lg.9/1998 Călărași și validată prin Decizia nr.346/06.11.2007 a ANRP, reactualizarea urmând a se face de la 01.01.2007 – data nașterii obligației de plată a tranșei a II-a, până la data plății efective; reactualizarea sumei de 32.761,51 lei reprezentând tranșa a I-a din despăgubirile stabilite prin Hotărârea 145/02.12.2005 emisă de Comisia pentru aplicarea Lg.9/1998 Călărași și validată prin Decizia nr.346/06.11.2007 a ANRP actualizarea urmând a se face de la 02.12.2005 – 30.11.2007, data plății efective; 2. obligarea pârâtei la plata dobânzii legale a sumei de 122.870,28 lei reprezentând tranșa a II-a a despăgubirilor, acordarea dobânzii legale urmând a se acorda pe perioada 01.01.2007 până la data efectuării plății.
A reținut Tribunalul că, în motivarea cererii sale, reclamanta arată că este beneficiara compensațiilor acordate cu titlu de despăgubiri conform art.1 și 2 din Lg.9/1998 prin Hotărârea nr.145/02.12.2005 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.9/1998 Călărași, aceste compensații fiind stabilite la 204.783,81 lei la data validării hotărârii menționate. Mai arată că urmare validării acestei hotărâri prin Decizia nr.346/06.11.2007 emisă de ANPR s-a dispus comunicarea atât a Deciziei de validare a hotărârii inițiale, cât și un înscris - comunicare în care se menționează că în baza art.38 alin.(5) lit.b din H.G. nr.753/1998 se va efectua plata primei tranșe a despăgubirilor în sumă de 32.761,51 lei, deși procentul de 40% reprezenta 81.913,52 lei. Reclamanta precizează că la data de 30.11.2007 a fost efectuată plata sumei de 32.761,51 lei, care nu reprezintă însă cota de 40% din totalul despăgubirilor fiind mai mică, echivalentul real al acestui procent din sumă de 204.783,81 lei fiind suma de 81.913,52 lei, astfel încât solicită se dispună reactualizarea și plata sumei de 49.152,01 lei ce reprezintă diferența tranșei I între ceea ce s-a plătit și ceea ce reprezintă în mod corect echivalentul tranșei I, reactualizarea tranșei I efectuându-se la data emiterii Hotărârii nr.145 – 02.12.2005 până la data plății efective conform Deciziei nr.XXI a Î.C.C.J. – RIL. Totodată reclamanta menționează că pârâta refuză plata tranșei a II-a a despăgubirilor, deși a solicitat în scris efectuarea acestei plăți conform cererii anexate și a dovezii de comunicare, iar dispozițiile art.8 alin.(2) din Legea nr.9/1998 prevăd „Eșalonarea plăților nu poate depăși doi ani consecutivi”. Reclamanta învederează că întrucât Decizia de validare a despăgubirilor a fost emisă de pârâta ANRP la data de 06.11.2007, deci cu încălcarea termenului legal de 60 de zile de la înaintarea dosarului spre analiză prin validare/invalidare, plata despăgubirilor trebuia efectuată de îndată, astfel încât tranșa a I-a a despăgubirilor trebuia efectuată începând cu data de 02.02.2006 până la finalul anului, iar tranșa a II-a devenea exigibilă începând cu anul imediat următor, adică începând cu data de 01.01.2007. De asemenea, reclamanta consideră că întrucât Legea nr.9/1998 este o lege ce reglementează despăgubirile ce se cuvin persoanelor îndreptățite, fiind astfel o lege de reparație, pârâta ANPR avea obligația legală să respecte cu strictețe termenele prevăzute de lege, pentru a da eficiență scopului legii de reparație și nu să producă tergiversări la plată sau refuzuri de plată în vederea producerii de noi prejudicii sau a perpetuării pagubelor prin încălcarea obligației de plată care duce automat la nerepararea prejudiciului, care este scopul inițial al legii de reparație. Reclamanta susține că prin acordarea dobânzii se urmărește sancționarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligației care îi incumbă, pe când prin actualizarea debitului se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat prin fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și cea a plății efective a sumei datorate. Actualizarea se constituie într-o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor, în timp ce dobânda urmărește acoperirea beneficiului nerealizat. În drept, reclamanta își întemeiată cererea pe dispozițiile art.6 alin.(7) din OUG nr.25/2004, art.35 alin.(4) lit.b raportate la art.38 alin.(1) din H.G. nr.753/1998, art.7 alin.(4) și art.8 alin.(2) din Legea nr.9/1998, art.5 din H.G nr.286/2004 art.1 din Legea nr.554/ 2004.
Pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare prin care solicită respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta M. F., arătând în esență că în absența disponibilităților bănești ale statului raportat la dificultățile prin care trece economia țării, s-ar stabili în momentul de față în sarcina A.N.R.P. o obligație imposibil de realizat și care este de natură să afecteze principiul egalității de tratament, recunoscut atât pe plan intern cât și pe plan european. Mai susține că din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi achitate decât în condiții de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența CEDO. În drept pârâta își întemeiată apărarea pe dispozițiile art.115-118 Cod procedură civilă, Legii nr.9/1998, H.G. nr.753/1998 și H.G. nr.1277/2007.
În motivarea efectivă a soluției pronunțate, analizând cu prioritate, conform art.137 Cod procedură civilă, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 02.12._09 invocată din oficiu, Tribunalul o apreciază întemeiată, având în vedere că dreptul reclamantei la actualizarea sumei pentru ipoteza nevalidării hotărârii Comisiei județene în termenul legal de 60 de zile nu este tăgăduit, Decizia nr.XXI din 2007 a Î.C.C.J. pronunțată în interesul legii fiind foarte clară în acest sens.
Actualizarea nefiind altceva decât complinirea valorii nominale a sumelor de plată până la nivelul care să acopere devalorizarea sumei, nefiind un drept distinct, de sine stătător, care să poată fi desprins de cel al sumei pe care nu face altceva decât să o mențină la nivelul puterii de cumpărare de la momentul evaluării despăgubirilor.
Prin urmare, tribunalul reține că dreptul reclamantei la plata actualizării aferentei sumei reprezentând prima tranșă de 40% s-a născut la momentul plății efective a acestei prime tranșe, care trebuie achitată actualizată.
La acel moment, respectiv data de 30.11.2007 (așa după cum rezultă din extrasul de cont aflat la fila 10), beneficiara despăgubirilor a cunoscut cu certitudine faptul că o primă tranșă i-a fost achitată la valoarea nominală, iar nu actualizată.
În consecință, în ce privește prima tranșă achitată reclamantei la data de 30.11.2007, dreptul reclamantei la acțiune pentru actualizarea aferentă s-a născut la acest moment, astfel că promovarea acțiunii la data de 19.06.2012 apare ca prescrisă.
Potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958 „termenul de prescripție este de 3 ani” iar conform art.7 din același decret „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune”.
În ce privește dreptul material la acțiune al reclamantei pentru a solicita dobânda aferentă sumei de 122.870,28 lei, instanța constată că aceasta s-a născut la data de 30.11.2007, dată când reclamantei i s-a achitat suma de 32.761,51 lei (suma de 32.761,51 lei reprezintă contravaloarea primei tranșe respectiv 21.841 lei iar diferența de 10.920,51 lei reprezentând parte din cea de a doua tranșă care în speță este în sumă de 32.761,51 lei).
Prin urmare, dreptul reclamantei la acțiune, pentru dobânda aferentă sumei de 122.870,28 lei s-a născut la data de 30.11.2007 astfel că promovarea acțiunii la data de 19.06.2012 apare ca prescrisă pentru perioada anterioară datei de 19.06.2009.
Pe fondul cauzei, Tribunalul constată întemeiată acțiunea reclamantei.
Astfel, reclamanta a învestit instanța de fond în calitate de beneficiară a compensațiilor acordate cu titlu de despăgubiri conform Legii nr.9/1998 stabilite prin Hotărârea nr.145/02.12.2005 emisă de Comisia Județeană Călărași pentru aplicarea Legii nr.9/1998 și validată prin Decizia nr.346/06.11.2007 emisă de pârâta ANRP.
Aceste despăgubiri au fost propuse spre a fi validate de Comisia Județeană Călărași la cuantumul total de 204.783,81 lei însă prin Decizia nr.346/06.11.2007 pe care reclamanta nu a contestat-o, conform art.4 din aceasta, cuantumul despăgubirilor a fost stabilit (validat) pentru suma de 54.602,52 lei.
În raport de cuantumul stabilit de pârâtă, tribunalul constată că prima tranșă (cota de 40%) este în sumă de 21.841 lei, iar tranșa a doua (cota de 60%) este în sumă de 32.761,15 lei.
Totodată, tribunalul constată că la data de 30.11.2007 ANRP a achitat reclamantei suma de 32.761,15 lei sumă care trebuie a fi apreciată ca fiind plătită în contul primei tranșe în sumă de 21.841 lei, iar diferența de 10.920,15 lei în contul tranșei a doua (cota de 60%) astfel încât pârâta urma să achite reclamantei în anul 2008 diferența de 21.841 lei (32.761,15 – 10.920,15).
Conform art.7 alin.(3) din Legea nr.9/1998, în termen de cel mult 60 de zile, comisia centrală va analiza contestațiile și va valida sau invalida măsurile stabilite de comisiile județene și a mun.București.
Potrivit art.8 alin.(2), teza a II-a, în cazul în care compensațiile se plătesc în anul în care au fost stabilite, acestea se acordă la nivelul la care au fost validate de comisia centrală, iar în situația în care se achită în anul următor, direcțiile generale ale finanțelor publice le actualizează în raport de indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care a fost publicat de către Institutul Național de S. înaintea plății, față de luna decembrie a anului anterior.
În speță se observă că deși hotărârea Comisiei Județene Călărași a fost emisă la data de 02.12.2005, validarea acestei hotărâri s-a efectuat abia la data de 06.11.2007, cu mult peste termenul prevăzut de lege.
În mod evident suma stabilită de către pârâtă ca reprezentând valoarea compensațiilor urmare a Raportului Comisiei tehnice de evaluare a suprafețelor de teren intravilan și agricol, casei de locuit și anexelor gospodărești și contravaloarea recolte de porumb, floarea soarelui și bumbac ce au aparținut defunctului B. G. și au trecut în proprietatea statului bulgar, nu mai aveau aceeași valoare la data de 06.11.2007, ca urmare a inflației.
Or, reclamanta este îndreptățită, să primească aceeași valoare economică a compensațiilor stabilite, cu alte cuvinte, aceeași valoare a despăgubirilor așa cum a fost determinată și nu diminuată urmare a procesului inflaționist, la data încasării sumei.
Potrivit art.4 lit.c și g din H.G. nr.1643/2004 Departamentul pentru aplicarea Legii nr.9/1998 înaintează propunerile de validare/invalidare a hotărârilor Comisiilor județene și ale municipiului București, în termenul prevăzut de lege, către șeful Cancelariei Primului Ministru, care va dispune prin ordin și propune reactualizarea despăgubirilor conform Legii nr.9/1998 la data emiterii ordinului de validare.
De asemenea, art.7 din H.G. nr.1643/2004 stipulează că propunerea de validare sau invalidare transmisă șefului Cancelariei Primului Ministru, poate fi însoțită de propunerea de reactualizare a despăgubirilor, dacă aceasta este necesară.
Prin urmare, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, deși avea posibilitatea legală să actualizeze despăgubirile stabilite prin hotărârea Comisiei Județene Călărași în raport cu rata inflației, nu a făcut-o.
Tribunalul reține că decizia de validare a fost emisă cu mult peste termenul de 60 de zile prevăzut de lege și astfel reclamanților le-a fost cauzat un prejudiciu prin devalorizarea sumei stabilită prin hotărârea Comisiei Județene Călărași pentru aplicarea Legii nr.9/1998.
În acest sens s-a pronunța și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.XXI/19.07.2007 prin care a fost admis recursul în interesul legii, stabilindu-se că validarea hotărârii comisiei județene cu depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de art.7 alin.3 din Legea nr.9/1998 atrage actualizarea întregii sume cu indicele de inflație.
Cererea reclamantei este întemeiată și sub aspectul actualizării sumei, aceasta devenind certă lichidă și exigibilă ulterior expirării celor 60 de zile prevăzute de art.7 alin.(3) din Legea nr.9/1998, termen pe care autoritatea pârâtă îl are la dispoziție pentru validarea hotărârii comisiei județene pentru aplicarea Legii nr.9/1998.
Referitor la posibilitatea cumulării dobânzilor legale cu actualizarea creanței potrivit inflației, tribunalul apreciază că actualizarea are caracter compensatoriu, astfel încât este permis cumulul dobânzii legale moratorii cu actualizarea. Caracterul compensatoriu al actualizării rezidă din faptul că, prin aceasta se repară parte din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobânda legală. În timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu inflația urmărește păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești.
Având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune, (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată), iar a doua reprezintă valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății (daune compensatorii), conduce la concluzia că este admisibil cumulul acestora și deci nu se ajunge la o dublă reparație, ceea ce reprezintă o îmbogățire fără justă cauză a creditorului.
În sprijinul admisibilității cumulului dobânzii legale cu actualizarea creanței sunt și dispozițiile O.G.nr.5/2001 privind procedura somației de plată, care prevăd în mod expres posibilitatea actualizării creanței, dobânzilor, majorărilor sau penalităților datorate la data plății efective.
II. Împotriva acestei sentințe, ce i-a fost comunicată la 29.11.2012, a declarat recurs, înregistrat la 14.12.2012, partea pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, susținând că, în temeiul art. 299 si urm., art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.pr.civ., sentința civilă nr. 1700/18.10.2012 pronunțată de către Tribunalul Călărași este netemeinică si nelegală.
În motivare, a arătat recurenta – pârâtă că prin hotărârea nr. 145/02.12.2005 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției prefectului Județului Călărași a fost admisa cererea formulată de reclamanta pentru acordarea de compensatii bănești în baza legii nr. 9/1998 și au fost calculate despăgubiri în cuantum de 204.783,81 lei. În temeiul art. 35 lit. b) din HG nr. 753/1998, modificata și completată prin HG nr. 1277/2007, prin decizia Vicepreședintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților nr. 346/06.11.2007 s-a validat Hotărârea nr. 145/02.12.2005 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Județului Calarasi și s-a rectificat cuantumul despăgubirilor, dispunându-se plata pentru suma de 54.602,52 lei. Motivul pentru care s-a rectificat cuantumul compensațiilor este faptul că, în urma analizării dosarului, s-a constatat existența unor erori de calcul cu privire la terenul agricol, terenul intravilan, locuință și anexe.
Reclamanta nu a contestat niciodată Decizia nr. 346/06.11.2007 prin care s-a diminuat cuantumul despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr. 145/02.12.2005 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului județului Călărași.
Conform art. 352 alin. (6) din H.G. nr. 1277/2007 prin care s-a modificat H.G. nr. 753/1998 deciziile pot fi atacate în termen de 30 de zile la secția de contencios administrativa tribunalului în raza căruia domiciliază petentul, iar potrivit alin. (9) comunicarea actelor de plată înainte de îndeplinirea termenului de 30 de zile are semnificația renunțării la dreptul de a formula contestație.
Astfel, pe lângă faptul că nu a contestat Decizia nr. 346/06.11.2007, reclamanta a și transmis actele de plată cu mult înainte de îndeplinirea termenului de 30 de zile, plata primei tranșe efectuându-se cu O.P. nr. 1548/30.11.2007.
Având în vedere cele menționate, se desprinde indubitabil concluzia că solicitarea reclamantei cu privire la diferența dintre compensațiile stabilite prin Hotărârea nr. 145/02.12.2005 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Județului Călărași și suma stabilită prin Decizia nr. 346/06.11.2007 emisă de Vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților este tardivă.
Referitor la obligarea ANRP la plata actualizării cuantumului compensațiilor acordate, precum și la plata dobânzii legale aferente, s-a arătat de recurentă:
Suma la care are dreptul reclamanta pentru bunurile abandonate de către autorul acesteia este în cuantum de 54.602,52 lei și nu 204.783,81 lei. Întrucât cuantumul total al compensațiilor este de 54.602, 52 lei, plata primei tranșe (32.761,51 lei) s-a făcut în conformitate cu art. 38 alin. 5 lit. b din HG nr. 1277/2007, respectiv: eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei.
Solicitarea reclamantei de actualizare a primei tranșe este neîntemeiată, întrucât aceasta a fost achitată în data de 30.11.2007 cu OP nr. 1548, în anul validării, respectându-se în totalitate prevederile legale menționate anterior.
Tranșa a II-a (40%) este în cuantum de 21.841,01 ei și va fi actualizată potrivit prevederilor art. 5 din H.G. nr. 286/2004 în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum în ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior.
Legiuitorul în dispozițiile Legii nr. 9/1998 a stabilit clar calea de urmat în situația în care nu se respectă termenele de plată ale compensațiilor. A extinde aplicabilitatea acestor prevederi înseamnă a încălca cadrul legal existent pe principiul conform căruia legea specială derogă de la legea generală.
Având în vedere dispozițiile art. 5 din Hotărârea Guvernului nr.286/2004 potrivit cărora "compensațiile se achită beneficiarilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat", rezultă că plata despăgubirilor este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație.
În consecință, dreptul reclamantei la plata tranșei a doua din despăgubirilor stabilite prin Decizia nr. 346/06.11.2007 este afectat de o condiție. Nerealizarea acesteia, în speță nealocarea unor sume pentru plata despăgubirilor, conduce la prelungirea perioadei de plată peste termenul prevăzut de art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004.
Până la sfârșitul anului 2009, Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților i-a fost alocată, pentru plata despăgubirilor, de către Ministerul Finanțelor Publice ordonatorul principal de credite, o sumă totală de_ lei, astfel:_ lei În anul 2007;_ lei in anul 2008;_ lei in anul 2009. Din aceste sume Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 i-au fost alocate: 43.550.169,17 lei in anul 2007; 77.419.297,58 lei in anul 2008; 31.666.756,37 lei in anul 2009.
Referitor la termenul rezonabil, în procedurile judiciare, instanța europeana a admis că supraîncărcarea temporara a rolului unui tribunal (această ipoteză se aplică prin analogie situației în care se regăsește ANRP) nu angajează responsabilitatea internațională a statelor contractante, dacă acestea adoptă cu promptitudine măsurile de natură să remedieze asemenea situație. Este cunoscut faptul că aspectele problematice care au fost revelate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea Pilot în cauza M. A. și alții împotriva României, se regăsesc și se explică prin numeroasele solicitări, adresate A.N.R.P. care au condus la un număr mare de litigii în care aceasta este în momentul de față parte.
Această situație, observată în mod obiectiv de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, privește întreg procesul de restituire și de acordare a despăgubirilor, problemele subliniate de către aceasta fiind întâlnite tot mai des în practica instituțională a ANRP.
Implementarea recomandărilor puse în vedere de către Curtea Europeană ca urmare a procedurii Hotărârii Pilot pronunțate urmează a se realiza prin noile măsuri legislative propuse, susținute de măsuri urgente privind întărirea capacitații instituționale și schimbarea viziunii de ansamblu a procedurii administrative.
În acest sens, este invocată Decizia nr.270/03.12.2010 a Primului-Ministru al României privind constituirea Comitetului interministerial privind procesul de reformare a legislației și procedurilor din domeniul restituirii proprietăților, care are ca principală atribuție identificarea soluțiilor optime care să conducă la eficientizarea procesului de restituire a proprietăților și elaborarea unor proiecte de acte normative care să conțină propunerile în domeniu.
În aceste condiții, în absența disponibilități lor bănești ale statului, raportat la dificultățile prin care trece economia țării, s-ar stabili, în momentul de față, în sarcina ANRP o obligație imposibil de realizat și care este de natură să afecteze principiul egalității de tratament, recunoscut atât în plan intern cât și în plan european.
În al doilea rând, din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condițiile de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența C.E.D.O.
Pentru motivele arătate mai sus si considerând că hotărârea pronunțată de prima instanță este lipsită de temei legal, invocând în acest sens art. 299 si urm., art. 304 pct. 9 si art. 3041 C.pr.civ., recurenta – pârâtă solicită admiterea recursului formulat și modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul respingerii în tot, ca neîntemeiată, a acțiunii promovate de către reclamanta M. F..
În drept, au fost invocate disp. art. 304 ind. 1 C.pr.civ., Legea nr. 9/1998, HG nr. 753/1998, cu modificările și completările ulterioare, HG nr. 286/2004, CEDO art. 1.
La termenul din data de 03.06.2013, Curtea a pus în discuția intimatei – reclamante în cond. art. 306 alin. 2 C.pr.civ. (1865) incidența în cauză a OUG nr. 10/2013.
Legal citată, intimata – reclamantă nu a depus la dosar întâmpinare, dar s-a prezentat la judecată prin apărător - avocat ales, solicitând respingerea căii de atac a recursului pentru considerentele sintetizate în practicaua hotărârii de față.
Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 3 și art. 299 C.pr.civ.(1865) rap. la art. 7 din Legea nr. 9/1998 rep., Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 3041 C.pr.civ.(1865), reține următoarele:
Prin Hotărârea nr. 145/02.12.2005, Comisia Județeana pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 – Instituția Prefectului Județului Călărași a acordat doamnei Misaca F., in calitate de moștenitoare a defunctului B. G., compensații bănești in suma totala de 204.783,81 lei pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar. (fila 6 din dosarul tribunalului)
Prin decizia nr. 346/06.11.2007, Vicepreședintele ANRP a validat Hotărârea nr. 145/2005 doar în limita sumei de 54.602,52 lei, fără ca dna. Misaca F. să exercite contestație judiciară împotriva acestei decizii. (filele 17 – 18 din dosarul tribunalului)
La data de 30.11.2007, reclamanta a primit plata primei tranșe in suma de 32.761,51 lei, reprezentând echivalentul a 60% din totalul compensațiilor validate conform deciziei nr. 346/2007 a Vicepreședintelui ANRP. (fila 10 din dosarul tribunalului)
Prin sentința civilă recurată în dosarul de față, respectiv nr. 1700/18.10.2012 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul Călărași a admis în parte cererea formulată de reclamanta Misaca F. în contradictoriu cu pârâta A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și a obligat pârâta să dispună plata către reclamantă a sumei de 21.841 lei aferent tranșei a doua de despăgubiri, de actualizat pentru perioada 01.01.2007 și până la plata efectivă, a dobânzii legale calculate asupra sumei de 21.841 lei aferent perioadei 19.06.2009 și până la data plății efective, luând act de renunțarea reclamantei la capătul de cerere privind reactualizarea sumei de 49.152,01 lei și respingând ca prescrise capetele de cerere privind actualizarea sumei de 32.761,51 lei pe perioada 02.12.2005 – 30.11.2007 și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru perioada 01.01.2007 – 18.06.2009.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs doar partea pârâtă ANRP, ceea ce înseamnă că această cale de atac produce efecte juridice, prin prisma interesului recurentei și a criticilor expuse, doar cu privire și în limita capetelor de cerere admise, adică a instituirii obligației de plată a sumei de 21.841 lei, actualizată pentru perioada 01.01.2007 și până la data plății efective plus dobândă legală calculată pentru intervalul aferent perioadei 19.06.2009 – data plății efective. În ceea ce privește restul capetelor de cerere și al pretențiilor părții reclamante, infirmate de prima instanță, nefiind formulat recurs de dna. Misaca, se reține că acea parte din hotărâre ce le reflectă a intrat în puterea lucrului judecat.
Subliniază Curtea că partea recurentă – pârâtă ANRP nu neagă prin recurs obligația de plată către intimata - reclamantă a sumei de 21.841 lei (fila 5 dosar C.), ci doar intervenirea scadenței acesteia.
În drept, reține Curtea că la data de 28.02.2013 a fost publicată în M.Of. nr. 114/2013 Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 10/2013, prin art. I dispunându-se: „(1)Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, plata despăgubirilor stabilite potrivitdispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe D. și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată. Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 20.000 lei. (2)Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Plata tranșelor se face începând cu 1 ianuarie 2014. (3) Prin titlu de plată se înțelege hotărârea comisiei județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, și Legii nr. 393/2006, respectiv decizia de plată emisă de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006. (4) Sumele acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul prezentei ordonanțe de urgență se actualizează prin aplicarea indicelui prețurilor de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată și sfârșitul lunii anterioare datei plății efective a fiecărei tranșe”.
Mai reține Curtea art.20 alin. 1 și 2 din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data pronunțării sentinței civile recurate), text potrivit căruia „1) Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare. (2) Recursul suspendă executarea și se judecă de urgență.”. Din interpretarea acestor dispoziții, Curtea constată că în materia contenciosului administrativ legiuitorul a înțeles să deroge de la principiile procedurii civile de drept comun, respectiv art. 376 și art. 377 C.pr.civ. (1865), în sensul că prezintă caracter executoriu și, astfel, autoritate de lucru judecat, doar hotărârea definitivă și irevocabilă, iar nu și cea cu privire la care nu s-a împlinit încă termenul de recurs sau nu a fost încă judecat recursul declarat. În aceste condiții, Curtea arată că eventualele drepturi recunoscute în beneficiul reclamantei prin sentința pronunțată de instanța de contencios administrativ sunt susceptibile de a fi exercitate, doar în măsura și sub condiția respingerii recursului.
Față de cele arătate în precedent, Curtea apreciază că se impune admiterea recursului, cu consecința modificării sentinței recurate în sensul că pârâta ANRP va achita reclamantei diferența de despăgubiri în cuantum de 21.841 lei și actualizarea aferentă în condițiile art. I din OUG nr. 10/2013.
În acest sens, Curtea reține că titlul de plată invocat de partea reclamantă, fiind o decizie a vicepreședintelui ANRP, se înscrie printre cele vizate de legiuitor la art. I din OUG nr. 10/2013. În plus, acel titlu de plată nu fusese achitat integral până la data intrării în vigoare a OUG nr. 10/2013, ci doar în limita unei tranșe de 60% din valoarea lui.
Pe cale de consecință, ca efect al adoptării OUG nr. 10/2013, diferența de 40% în cuantum de 21.841 lei urmează a fi plătită de ANRP în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de cel mult 10 ani, începând cu 01.01.2014, dar cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 20.000 lei.
În plus, față de disp. art. I alin. 4 din aceeași OUG nr. 10/2013, sumele acordate cu titlu de despăgubiri se actualizează prin aplicarea indicelui prețurilor de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată și sfârșitul lunii anterioare datei plății efective a fiecărei tranșe.
Față de formularea textului, Curtea nu poate concluziona în sensul că OUG nr. 10/2013 nu ar fi aplicabil titlului de plată invocat de partea reclamantă. Pe de o parte, cenzurarea refuzului de plată al ANRP cu privire la diferența de 40% din valoarea titlului nu intervenise prin hotărâre irevocabilă în contencios administrativ și fiscal la data adoptării OUG nr. 10/2013. Pe de altă parte, din textul OUG nr. 10/2013 rezultă că eșalonarea obligației de plată privește toate titlurile neachitate integral.
În ce privește posibilitatea instanței de contencios administrativ de cenzurare a dispozițiilor OUG nr. 10/2013, Curtea arată că aceasta nu își găsește temei în normele de drept intern.
Astfel, Curtea de apel indică decizia nr. 660/04.07.2007 a Curții Constituționale, în ale cărei considerente instanța constituțională „a statuat că legile și ordonanțele Guvernului nu pot fi atacate pe cale principală, prin acțiune introdusă în acest scop la instanța de judecată sau de arbitraj comercial, ci numai pe cale de excepție, în valorificarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim”. În același sens, se reține și decizia Curții Constituționale nr. 838/27.05.2009 în ale cărei considerente (paragraful penultim), Curtea Constituțională a reținut că „(…) potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercite controlul constituționalității legilor sau ordonanțelor este instanța constituțională. Prin urmare, nici Înalta Curte de Casație și Justiție și nici instanțele judecătorești sau alte autorități publice ale statului nu au competența de a controla constituționalitatea legilor sau ordonanțelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare”.
În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de C. Administrativ și Fiscal s-a statuat că „În temeiul art. 126 alin. 6 din Constituția României, instanțele de contencios administrativ nu exercită un control de legalitate asupra ordonanțelor, ci sunt competente doar să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale de Curtea Constituțională. În cazul în care excepția de neconstituționalitate este respinsă, instanța de contencios administrativ respinge acțiunea ca inadmisibilă, potrivit art. 9 alin. 3 din Legea nr. 554/2004” (decizia ÎCCJ – SCAF nr. 2342/04.05.2007).
În doctrina relevantă de drept administrativ, în majoritate, autorii califică ordonanța de urgență a Guvernului ca având natura juridică a unui act administrativ; cu toate acestea, nu se conturează și concluzia majoritară a recunoașterii atribuției instanțelor de contencios administrativ de a cenzura validitatea unor astfel de ordonanțe de urgență, al căror control este apreciat a interveni fie prin mecanismul jurisdicțional al Curții Constituționale (art. 146 alin. 1 lit. d din Constituția României), fie prin mecanismul dezbaterii în fața Parlamentului României (art. 115 din Constituția României).
Observând textul art. 126 alin. 6 din Constituția României, Curtea de Apel constată că voința legiuitorului este în sensul următor: „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar. Instanțele de contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale”; din lectura textului Curtea de Apel deduce că intră în atribuția de judecată a instanței de contencios administrativ doar acele cereri ale persoanelor vătămate prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale, fără a se recunoaște deci vreo competență instanței de judecată sub aspectul cenzurării ordonanțelor sau dispozițiilor din ordonanțe care nu au fost declarate neconstituționale. În plus, aplicarea art. 52 din Constituție trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 126 alin. 6 din Constituție, întrucât acesta din urmă, atât prin conținutul său, cât și prin topografia în structura legii constituționale, apare ca fiind o normă specială, prin care este circumstanțiată strict competența de judecată a instanțelor de contencios administrativ referitor la ordonanțele Guvernului, fie simple, fie de urgență, respectiv doar la cazul în care a intervenit o declarare ca neconstituțională fie în tot, fie în limita unor dispoziții determinate din textul lor.
Totodată, art. 52 din Constituția României prevede la alin. 2 că atât conținutul, cât și limitele dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică, astfel cum este recunoscut la alin. 1, se stabilesc prin lege organică.
Or, din analiza Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ nu rezultă recunoașterea atribuției instanțelor de contencios administrativ în cenzurarea dispozițiilor din ordonanțele Guvernului, ci dimpotrivă.
În acest sens, Curtea observă că art. 9 din Legea nr. 554/2004 configurează limitele de învestire a instanței de judecată, prevăzând la alin. 5 că „Acțiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiectacordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative.”, pentru ca la alin. 1 să dispună că „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță.”. Din aceste din urmă texte rezultă că obiectul acțiunii în legătură cu o ordonanță a Guvernului, fie simplă, fie de urgență, sau cu o dispoziție din conținutul acesteia, nu îl poate constitui constatarea neconstituționalității sau „ilegalității” sale.
De altfel, plecând de la premisa că persoana ce se pretinde vătămată a constituit legal cadrul procesual prin prisma obiectului, legiuitorului prevede expres la art. 9 alin.3 din Legea nr.554/2004 că „După pronunțarea Curții Constituționale, instanța de contencios administrativ repune cauza pe rol și dă termen, cu citarea părților. Dacă ordonanța sau o dispoziție a acesteia a fost declarată neconstituțională, instanța soluționează fondul cauzei; în caz contrar, acțiunea se respinge ca inadmisibilă”. Pe cale de consecință, inclusiv prin textul legii organice legiuitorul a prevăzut expres excluderea oricărui control din partea instanței de contencios administrativ atunci când Curtea Constituțională a respins excepția de constituționalitate în legătură cu respectiva ordonanță a Guvernului, reconfirmând astfel implicit atribuția exclusivă a instanței constituționale în ceea ce privește controlul exercitat asupra ordonanței; totodată, instanței de contencios îi incumbă în virtutea textului legal obligația de a respinge cererea ca inadmisibilă într-un astfel de caz, iar nu facultatea de a proceda ca atare.
Mai apreciază Curtea de Apel că nici eventuala raportare la disp. art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004 nu este aptă a susține concluzia recunoașterii atribuției instanței de judecată de a cenzura în mod direct o ordonanță a Guvernului sau dispoziții din conținutul acesteia. Astfel, textul art. 9 din Legea nr. 554/2004 este în mod cert, atât prin conținutul său, cât și prin topografia sa în cadrul Legii, o normă specială, prin care au fost reglementate cu caracter derogator conținutul și limitele dreptului persoanei ce se pretinde vătămată de o autoritate publică prin dispozițiile unei ordonanțe a Guvernului, raportat la art. 52 și art. 126 alin. 6 din Constituție.
Or, în cauza de față, după cum se poate observa din lectura actelor de procedură din dosar, intimata – reclamantă nu a învestit instanța cu vreo excepție de neconstituționalitate. Totodată, OUG nr. 10/2013 nu este abrogată la data pronunțării și nici declarată neconstituțională, producând astfel efecte juridice obligatorii.
Nici raportarea la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu conduce la concluzia înlăturării efectului OUG nr. 10/2013 prin intermediul art. 20 alin. 2 din Constituția României.
În acest sens, Curtea de apel apreciază că relevanță prezintă decizia pronunțată de CEDO la data de 4 septembrie 2012 în cauza D. D. D. și alții c. România, cererea nr._/08 (traducerea fiind publicată în M.Of. nr. 709/12.10.2012), de respingere a plângerii prin care se pretindea încălcarea art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, prin prisma eșalonării până în anul 2016 a obligației de plată a unor creanțe recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
În considerentele deciziei pronunțate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat:
« 38. Curtea amintește că executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din „proces”, în sensul art. 6 (Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II).
Neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6 § 1 din Convenție (Bourdov împotriva Rusiei, nr._/00, pct. 34, CEDO 2002‑III). În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Bourdov, citată anterior, pct. 40).
(...)
43. În prezenta speță, Curtea observă că Guvernului pârât nu i se impută faptul că a refuzat executarea unor hotărâri judecătorești care le recunoșteau reclamanților anumite drepturi patrimoniale. Reclamanții nu susțin nici că prevederile legale adoptate în materie vizau eliminarea efectelor hotărârilor judecătorești respective.
44. Reclamanții se plâng în principal de eșalonarea, stabilită pe cale legislativă, a executării creanțelor la care au dreptul în urma unor hotărâri judecătorești.
Curții i se solicită să verifice dacă eșalonarea, așa cum a fost aplicată reclamanților, este compatibilă cu Convenția.
45. Curtea constată că în perioada 2008-2011, statul român a adoptat mai multe acte normative prin care se suspenda de drept orice cerere de executare a titlurilor executorii pronunțate în favoarea funcționarilor publici prin hotărâri judecătorești și prin care se introducea un sistem de executare a datoriilor prin plata unor tranșe anuale.
Prima ordonanță din 11 iunie 2008 (declarată neconstituțională la 12 mai 2009), a fost urmată de O.U.G. nr. 71/2009, care prevedea plata datoriilor în trei tranșe anuale, în intervalul 2010-2012.
În 2010, O.U.G. nr. 45/2010 a prevăzut ca plata sumelor datorate să se facă tot în trei tranșe anuale, însă în intervalul 2012-2014.
În fine, în decembrie 2011, Legea nr. 230/2011 a eșalonat plata pe 5 ani, în intervalul 2012-2016, cu anuități progresive, ajungând de la 5 % în primul an până la 35 % în ultimul an (supra, pct. 24-27).
46. Guvernul justifică aceste măsuri prin faptul că în 2008 statul a ajuns să se confrunte cu o situație de dezechilibru bugetar major, de natură să pună în pericol situația financiară a țării. În opinia acestuia, dezechilibrul era rezultatul, printre altele, al unui număr foarte mare de hotărâri judecătorești prin care anumitor categorii de funcționari li se acordau, pe calea interpretării unor prevederi legale destinate altor categorii, drepturi cu caracter patrimonial. În plus, înrăutățirea situației financiare a statului a continuat și după 2008, în contextul unei crize financiare foarte grave care a afectat numeroase state, astfel încât Guvernul a fost nevoit să adapteze mecanismul de eșalonare instituit la realitățile economice.
47. Curtea amintește că a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică [M. și S. împotriva României (dec.), nr._/11 și_/11, 6 decembrie 2011, Šulcs împotriva Lituaniei (dec.), nr._/10, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum și Panfile împotriva României (dec.), nr._/11, pct. 21, 20 martie 2012].
48. În prezenta speță, Curtea observă că în 2009 România a început să se confrunte cu o gravă criză economică și financiară. Întrucât autoritățile naționale se află, în principiu, într-o poziție mai bună decât instanța internațională pentru a stabili ce constituie „utilitate publică”, Curtea este gata să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile în litigiu urmăreau un scop de utilitate publică.
49. Pentru a stabili dacă măsurile respective erau proporționale cu scopul urmărit – restabilirea echilibrului bugetar, evitând totodată înrăutățirea situației sociale –, Curtea consideră că este necesar să verifice dacă, în prezenta speță, tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc.
50. Curtea observă că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada februarie-aprilie 2008. Curtea constată că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus-menționate.
Astfel, în conformitate cu legislația în vigoare (supra, pct. 24), reclamanții au primit în octombrie 2008 o primă tranșă reprezentând 30 % din totalul sumelor datorate. În septembrie 2010, li s-a plătit o sumă suplimentară reprezentând 25 % din a doua tranșă de 34 % din suma totală, deși în temeiul O.U.G. nr. 45/2010 din 19 mai 2010 cea de a doua tranșă ar fi trebuit plătită în 2012.
Conform legii, sumele plătite s-au actualizat de fiecare dată în raport cu indicele prețurilor de consum din data plății.
Până în prezent, reclamanții au primit mai mult de o treime din suma totală acordată de instanțe, restul sumei trebuind să fie plătit eșalonat, conform legislației în vigoare, până în 2016. Nu există nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților.
51. Ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, Curtea nu poate considera că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților.
În orice caz, având în vedere toate elementele de mai sus și contextul special al prezentei cauze, Curtea consideră că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă.
52. Prin urmare, Curtea consideră că această cerere este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din Convenție.»
Față de această decizia a instanței de la Strasbourg, se reține că nu orice neexecutare a unei hotărâri judecătorești sau alt titlu de către Stat constituie per se o încălcare a articolului 6 din Convenție și/sau a articolului 1 din Primul Protocol adițional; spre acest rezultat, se impune a se observa că în exprimarea Curții sunt folosite expresiile «poate constitui» și «poate aduce atingere», ceea ce implică potențialitate, posibilitate. Raportarea CEDO la art. 6 din Convenție se face prin prisma unor criterii similare celor specifice analizei termenului rezonabil al procedurii, respectiv complexitatea acesteia, comportamentul părților, dar și al tuturor autorităților vizate, obiectul hotărârii de executat. Totodată, cum analiza CEDO a privit și protecția proprietății, se observă că argumentarea antamează expres două dintre criteriile jurisprudențiale care pot justifica ingerința într-un drept recunoscut de Convenție, anume scopul de utilitate publică urmărit și proporționalitatea măsurii prin prisma necesității asigurării unui just echilibru între interesele în concurs, adică cel general al comunității și imperativul de apărare a drepturilor fundamentale aparținând individului. Se mai observă că instanța de la Strasbourg afirmă faptul că măsurile adoptate pentru salvgardarea echilibrului bugetar dintre cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică. Pentru a judeca în sensul respectării de către Statul român a cerinței de proporționalitate, CEDO se raportează la întregul drept de creanță recunoscut, astfel că acordă relevanță, pe de o parte, faptului debitorului de a fi achitat în precedent aproximativ o treime din cuantumul său, iar, pe de altă parte, actualizării cu rata inflației a tranșelor plătite; pe baza acestor premise, Curtea afirmă că Statul pârât a făcut dovada diligenței în executare, creditându-l cu intenția de a respecta calendarul de eșalonare. Implicit CEDO reia și ideea că atât dreptul la un proces echitabil, cât și cel de proprietate nu au caracter absolut, fiind susceptibile de limitări în anumite împrejurări speciale.
Practic același raționament se poate aplica mutatis muandis și în cauza de față, câtă vreme reclamanta a încasat 60% din cuantumul creanței recunoscute prin decizia vicepreședintelui ANRP, iar Statul român nu contestă existența dreptului său de creanță, ci doar îi eșalonează plata pentru un anumit interval de timp, dar cu actualizarea în mod corespunzător a sumei de achitat, cu începere din luna următoare celei în care a fost emis titlu; totodată, nu se poate prezuma a priori în sensul unei omisiuni de conformare în viitor din partea debitorului. În plus, în expunerea de motive a OUG nr. 10/2013 este invocată în mod expres necesitatea de menținere a echilibrelor bugetare și respectare a angajamentelor asumate de Guvern pe plan intern și internațional.
Reține Curtea de apel totodată și considerentele din paragrafele 235 – 236 ale hotărârii CEDO M. A. și alții c. România din 12 octombrie 2010 (cererile nr. 30.767/05 și 33.800/06), în care se arată: « (235) În același timp, Curtea apreciază că alte exemple de bune practici și de măsuri de modificare legislativă, ce respectă principiile impuse de Convenție și de protocoalele sale, oferite de alte state semnatare ale Convenției, ar putea constitui o sursă de inspirație pentru guvernul pârât (a se vedea în special cauzele Broniowski și Wolkenberg, …). Astfel, refacerea totală a legislației, care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanțe și hotărâri. Plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității. (236) Ținând cont de numărul mare de persoane vizate și de consecințele importante ale unui astfel de dispozitiv, al cărui impact asupra întregii țări este considerabil, autoritățile naționale rămân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte.».
Astfel, în concluzie, Curtea de apel apreciază că soluția de pronunțat este în sensul obligării pârâtei ANRP la achitarea în favoarea reclamantei a diferenței de despăgubiri în cuantum de 21.841 lei și a actualizării aferente în condițiile art. I din OUG nr. 10/2013.
Totodată, Curtea apreciază că nu poate fi acordată reclamantei dobânda legală calculată asupra sumei de 21.841 lei aferent perioadei 19.06.2009 și până la data plății efective, după cum a dispus judecătorul fondului.
În acest din urmă sens, Curtea observă că prin dispoziția actuală de la art. I alin. 4 al OUG nr. 10/2013 „Sumele acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul prezentei ordonanțe de urgență se actualizeazăprin aplicarea indicelui prețurilor de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată și sfârșitul lunii anterioare datei plății efective a fiecărei tranșe”.
Prin dispoziția anterioară existentă la art. 8 din Legea nr. 9/1998 se prevedea: „(1) Compensațiile acordate cetățenilor români îndreptățiți se suportă din bugetul de stat, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație, iar plățile către persoanele fizice se asigură de către direcțiile generale ale finanțelor publice în raza cărora își au domiciliul beneficiarii. (2) În termen de 60 de zile de la împlinirea termenului prevăzut la art. 4 alin. (1), în funcție de volumul compensațiilor ce urmează să se acorde, prin hotărâre a Guvernului se va stabili modalitatea de eșalonare a acordării compensațiilor. În cazul în care compensațiile se plătesc în anul în care au fost stabilite, acestea se acordă la nivelul la care au fost validate de comisia centrală, iar în situația în care se achită în anul următor, direcțiile generale ale finanțelor publice le actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care a fost publicat de către Institutul Național de S. înaintea plății, față de luna decembrie a anului anterior. Eșalonarea plăților nu poate depăși 2 ani consecutivi”.
Pe cale de consecință, singurul drept recunoscut de legiuitor pentru amânarea plății, în favoarea beneficiarilor compensațiilor acordate potrivit Legii nr. 9/1998, era cel de actualizare a sumei cu indicele prețurilor de consum.
În raport de acest cadru legal, Curtea concluzionează că nu are temei legal acordarea dobânzii legale, deoarece legiuitorul, prin derogare de la dreptul comun, evaluează despăgubirea cuvenită, pentru amânarea plății compensațiilor, la nivelul actualizării cu rata indicelui de creștere a prețurilor de consum. Pe cale de consecință, Curtea nu își poate însuși delimitarea pe care o face tribunalul între actualizare și dobândă legală.
Față de cele arătate în precedent, observând disp. art. 312 alin. 1, 2 și 3 C.pr.civ. (1865) rap. la art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, Curtea va admite recursul, modificând sentința civilă recurată în sensul ca pârâta ANRP să achite reclamantei diferența de despăgubiri în cuantum de 21.841 lei și actualizarea aferentă în condițiile art. I din OUG nr. 10/2013, al respingerii ca nefondat a capătului de cerere privind plata dobânzii legale și al menținerii în rest a dispozițiilor sentinței recurate.
Totodată, Curtea va respinge cererea intimatei – reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs ca nefondată, în raport de disp. art. 274 C.pr.civ. (1865) aplicabil potrivit art. 316 și 298 C.pr.civ. (1865), căci prin admiterea căii de atac exercitate în sensul a ceea ce rezultă din decizia de față, lipsește culpa procesuală a părții recurente ANRP pentru ca aceasta să fie obligată să suporte echivalentul cheltuielilor de judecată efectuate de intimata – reclamantă căzută în pretenții în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta – pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, în contradictoriu cu intimata – reclamantă M. F., împotriva sentinței civile nr. 1700/18.10.2012 pronunțată de Tribunalul Călărași – Secția Civilă.
Modifică în parte sentința civilă recurată in sensul că:
Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 21.841 lei și a actualizării aferente in condițiile art. I din OUG nr. 10/2013.
Respinge ca nefondat capătul de cerere privind plata dobânzii legale.
Menține in rest dispozițiile sentinței recurate.
Respinge cererea intimatei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată in recurs, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată in ședință publică azi, 03.06.2013.
Președinte, Judecător Judecător,
F. C. M. C. B. V. H.
Grefier,
C. P.
Red.tehnored.jud.BC/2ex./iulie 2013
Jud.fond: T.E., Trib.Călărași –S.civ.
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 5086/2013. Curtea de Apel... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 3843/2013. Curtea de... → |
|---|
