Despăgubire. Decizia nr. 4038/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4038/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-10-2013 în dosarul nr. 211/116/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Decizia civilă nr. 4038
Ședința publică din 10.10.2013
Curtea constituită din:
Președinte: S. D. G.
Judecător: U. D.
Judecător: V. A.
Grefier: T. M.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-pârâtăA. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR – Serviciul pentru Aplicarea Legii nr.290/2003 împotriva sentinței civile nr. 326 /07.02.2013 pronunțată de Tribunalul Călărași – Secția Civilă în dosar nr._ în contradictoriu cu intimata-reclamantă I. C., având ca obiect „despăgubire”.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns intimata-reclamantă I. C., prin avocat M. M. cu împuternicire avocațială la fila 3 dosar fond, lipsind recurenta-pârâtă.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că intimata-reclamantă I. C. a depus prin registratură, la data de 19.08.2013, întâmpinare în 2 exemplare, după care:
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părții prezente pentru concluzii.
Avocatul intimatei-reclamante, pune concluzii de respingere a recursului pentru motivele pe larg arătate în întâmpinare. Cu cheltuieli de judecată. Depune originalul chitanței nr.41/30.09.2013 reprezentând onorariu avocat în cuantum de 1000 lei.
Curtea declară dezbaterile închise și reține cererea de recurs spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului în contencios administrativ de față, constată următoarele:
Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului Călărași la data de 23.01.2013 și înregistată sub nr._, reclamanta I. C. a chemat în judecată pe pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, pentru ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să fie obligată să plătească reclamantei suma de 150.267,64 lei actualizată cu rata inflației, începând cu data de 15.10.2009 și până la data plății efective.
În motivarea în fapt a cererii se arată de reclamantă că este beneficiara compensațiilor bănești stabilite prin hotărârea nr. 668/15.10.2009 a Comisiei Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003.
Mai arată reclamanta, că la data de 18.11.2009, sub nr._, conform dovezii depuse la dosar, s-a adresat cu o cerere pârâtei, prin care a solicitat efectuarea plății pentru despăgubirile care i se cuvin, însă pârâta a refuzat nejustificat să își îndeplinească obligația legală, deși a pus la dispoziție toate actele solicitate.
Se mai arată de reclamantă că prin declarația autentificată sub nr. 6005/17.11.2009 s-au împărțit despăgubirile între moștenitori, conform cotelor care se cuveneau fiecăruia.
Întrucât suma stabilită prin hotărârea comisiei municipiului nu a fost achitată conform dispozițiilor art. 10 alin. 2 din Legea nr.290/2003 și HG nr.1120/2006, reclamanta solicită să fie efectuată plata compensațiilor bănești.
În drept a invocat dispozițiile art. 1073, art. 1074, art. 1079 și art. 1084 Cod civil, art. 8 din Legea nr. 290/2003.
A solicitat și judecarea cauzei în lipsă conform dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
În dovedirea acțiunii a depus înscrisuri în copie.
În termen legal pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, invocând imposibilitatea de plată a despăgubirilor, ca urmare a lipsei fondurilor, susținând că acestea sunt alocate anual, conform art. 18 alin. 5 din HG nr. 1120/2006, iar plățile se fac în limita sumelor aprobate.
De asemenea, pârâta s-a prevalat de dispozițiile art. 41 din Charta Europeană a Drepturilor Fundamentale și interpretarea Recomandării/R./C.M/2007/7 potrivit cărora termenul rezonabil reglementat prin art. 41 trebuie analizat în circumstanțele date, având în vedere împrejurările cauzei și volumul de activitate al autorității administrative competente în materia soluționării cererilor de acordare a cetățeniei române.
Consideră că aceste dispoziții sunt incidente prin analogie, având în vedere numeroasele solicitări ce i-au fost adresate și care au condus la atragerea sa într-un număr mare de litigii în care este parte.
A mai invocat și cauza A. și alții împotriva României.
În drept a invocat dispozițiile art.1141 alin. 2, art. 115 și urm. Cod procedură civilă, Legea nr.290/2003, HG nr. 1120/2006
A solicitat și judecarea cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr. 326 /07.02.2013 pronunțată de Tribunalul Călărași – Secția Civilă în dosar nr._, a fost admisă acțiunea; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului cota sa succesorală din despăgubirile stabilite prin hotărârea nr. 668/15.10.2009 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, sumă care urmează să fie actualizată cu indicele de inflație, începând cu data de 15.10.2009 și până la data plății efective.; a fost obligată pârâta către reclamantă la plata sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinței, s-au reținut următoarele:
Analizând actele dosarului, tribunalul a reținut că prin hotărârea nr. 668/15.10.2009 emisă de Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 au fost acordate despăgubiri moștenitorilor autorilor Catarschi P. și A., indicați în hotărâre, despăgubiri în sumă de 617.540,10 lei, din care reclamanta solicită în numele său să fie efectuată de pârâtă plata cotei sale succesorale.
Prin cererea formulată la data de 18.11.2009, reclamanta a solicitat pârâtei, efectuarea plății.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei pe motiv că nu a refuzat să își îndeplinească obligația de plată a despăgubirilor, ci este în imposibilitate să o facă pentru lipsa fondurilor bănești, care sunt alocate anual de la bugetul statului cu această destinație, însă nu a justificat motivul pentru care nu a răspuns reclamantei în termenul legal de 30 de zile, calculat de la data primirii cererii.
De asemenea, a mai invocat dispozițiile comunitare, care se referă la termenul rezonabil, însă nu face dovada că situația se încadrează în ipoteza expusă, motiv pentru care urmează a înlătura, ca nedovedită, apărarea pârâtei.
Conform art. 10 alin. 2 din Legea nr. 290/2003 „despăgubirile sau compensațiile bănești vor fi acordate beneficiarului în termen de un an de la data comunicării hotărârii comisiei județene sau a municipiului București, după caz (...) plata lor se poate face și în rate, în maximum doi ani, în funcție de disponibilitățile bănești (...)”.
Potrivit art.18 alin.5 din HG nr. 1120/2006 compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 se achită beneficiarilor eșalonat în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat în două tranșe pe parcursul a doi ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor.
Legea prevede posibilitatea eșalonării sumelor ce se plătesc în condițiile în care nu există disponibilități la bugetul de stat, însă textul de lege enunțat limitează această posibilitate la doi ani consecutivi.
Așadar, despăgubirile pot fi eșalonate prin acte administrative subsecvente, însă în limita termenului de doi ani impus de articolul de lege citat mai sus. În speță, deși despăgubirile au fost stabilite în anul 2009 ele nu au fost achitate nici în cursul anului respectiv și nici în anul următor.
Deoarece a expirat termenul la care trebuia efectuată plata despăgubirilor, urmează a obliga pârâta să plătească reclamantei cota sa succesorală din despăgubirile stabilite prin hotărârea nr. 668/15.10.2009 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
Cum neîndeplinirea obligației de plată nu poate fi imputată reclamantei, urmează a admite și cererea de actualizare a sumei începând cu data de 15.10.2009.
Cum pârâta se află în culpă procesuală, tribunalul, în baza art. 274 Cod procedură civilă, urmează a obliga pârâta către reclamantă la plata sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru considerentele arătate și dispozițiile legale mai sus analizate, tribunalul, în baza art. 18 alin.1 din Legea nr. 554/2004, urmează admite acțiunea formulată de reclamanta I. C. în contradictoriu cu pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs parata A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii de fond ca fiind neîntemeiată, pentru următoarele motive:
Recurenta a invocat într-un prim motiv de recurs, incidența OUG nr. 10/ 2013, respectiv a art. 1 alin. 1 și 2 din acest act normativ, din care reiese că intenția statului român a fost aceea de a eșalona plata despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr. 9/1998 și ale Legii nr. 290/ 2003 pe o perioadă de 10 ani.
Recurenta a mai invocat faptul că în ceea ce privește actualizarea compensațiilor, se aplică art. 1 alin. 4 din OUG nr. 10/ 2013, legiuitorul stabilind clar calea de urmat.
În raport cu pretențiile reclamanților privind obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la plata cheltuielilor de judecată, se arată că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
Există două raporturi conexe: raportul juridic civil dintre părțile contractului de asistență juridică (client/avocat) și raportul juridic de drept procesual civil dintre părți. Art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. reglementează posibilitatea diminuării cheltuielilor, ori de câte ori judecătorul constată motivat că acestea sunt nepotrivit de mari, fată de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Cu toate acestea, raportul juridic dintre avocat și clientul sau nu este stânjenit în niciun fel, deoarece activitatea instanței se limitează doar la reducerea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată și nu a onorariul propriu-zis. C. de asistenta juridică se menține în integralitate, clientul plătind avocatului onorariul convenit.
Însă cealaltă parte va fi obligată să plătească adversarului numai onorariul în cuantumul fixat de instanța.
Este incontestabil faptul că o asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar că acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale/este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.
Recurenta a solicitat și judecarea cauzei în lipsa sa.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.
Intimata I. C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul formulat, prin prisma disp. art. 304 și art. 3041 C.pr.civ. și a motivelor invocate, Curtea retine următoarele:
Obiectul litigiului îl formează pretențiile reclamantului constând în plata compensațiilor bănești stabilite în temeiul Legii nr. 290/2013, actualizate.
În privința exigibilității creanței Curtea constată că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. I din O.U.G. nr. 10/2013 pentru plata eșalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum și ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe D. și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006, act normativ publicat in M. Of. la 28.02.2013, în conformitate cu care:
„Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, plata despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe D. și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată. Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 20.000 lei” (alin. 1).
Relevante sunt de asemenea prev. alin. 2 din același articol potrivit cărora:
„Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Plata tranșelor se face începând cu 1 ianuarie 2014”.
Mai reține de asemenea prezenta instanță că titlurile de plată sunt în sensul legii cele definite la alin. 3, respectiv „Prin titlu de plată se înțelege hotărârea comisiei județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, și Legii nr. 393/2006, respectiv decizia de plată emisă de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006”.
Totodată, în privința modalității de actualizare a creanței, alin. (4) prevede că „Sumele acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul prezentei ordonanțe de urgență se actualizează prin aplicarea indicelui prețurilor de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată și sfârșitul lunii anterioare datei plății efective a fiecărei tranșe”.
Împrejurarea că parata ar fi emis un refuz nejustificat de plată, anterior introducerii acțiunii, respectiv anterior intrării în vigoare a OUG nr. 10/2013 este lipsită de relevanță sub aspectul incidentei acestui act normativ. Curtea reține că existența unui refuz nejustificat în sensul art. 2 lit. i) al Legii contenciosului administrativ a fost corect determinată de prima instanță, conform considerentelor respectivei hotărâri. Însă, dispozițiile art. I din OUG nr. 10/2013 doar temporizează obligația de plată, prin eșalonarea acesteia, acest aspect ținând de procedura propriu-zisă de plata a despăgubirii.
De altfel, aceasta interpretare a Curții este in concordanță cu practica instanței de contencios european de la Strasbourg care a afirmat expres caracterul ferm și intangibil al drepturilor recunoscute judecătorește (raționamentul fiind aplicabil și celor recunoscute prin actele autorităților administrative), ceea ce implica faptul că este în conformitate cu Convenția europeană o eșalonare a debitului, adică o temporizare a executării titlului, iar nu și neexecutarea, în final, a acestuia.
Instanța constată, așadar, că dispozițiile O.U.G. nr. 10/2013 care stabilesc plata eșalonată a sumelor stabilite prin hotărâri ale comisiilor de aplicare a legilor speciale de reparație începând cu data de 1 ianuarie 2014, sunt aplicabile în cauză, titlul în baza căruia s-a solicitat obligarea la plata fiind Hotărârile nr. 828 și 829/16.09.2010 emise de Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006, acte care se circumscriu noțiunii de titlu de plată definit la art. I alin. 3 din ordonanță.
Față de prevederile O.U.G. nr. 10/2013, instanța apreciază că, în cauză, obligația de plată a compensațiilor a devenit neexigibilă la data intrării în vigoare a acestui act normativ, respectiv la data de 28.02.2013. Într-adevăr, legea civilă nu retroactivează, însă în cazul O.U.G. nr. 10/2013 aceasta se aplică „și titlurilor de plată emise și neachitate integral” până la data intrării sale în vigoare, cu privire la care amână plata despăgubirilor până la 01.01.2014.
În ceea ce privește incidența art. 6 din Convenția EDO respectiv a art. 1 din Protocolul 1 la aceeași Convenție, instanța are în vedere considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului în Decizia de inadmisibilitate din_ cu privire la Cererea nr. 57.265/08 introdusă de D. D. D. și alții împotriva României, în care reclamanții s-au plâns de întârzierile la executarea hotărârilor judecătorești, având ca obiect acordarea de drepturi salariale, ca urmare a eșalonărilor stabilite prin mai multe acte normative. În cauză, Curtea s-a raportat la criza economică și financiară cu care se confrunta România și la faptul că autoritățile naționale se află într-o poziție mai bună pentru a stabili ce înseamnă „utilitate publică” și, în stabilirea proporționalității măsurilor cu scopul urmărit – restabilirea echilibrului bugetar și evitarea înrăutățirii situației sociale – s-a procedat la verificarea faptului dacă tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc. Curtea a reținut că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive și că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești menționate. Curtea a concluzionat că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă.
În cauza D. D. D. și alții împotriva României Curtea europeană reafirmă faptul că măsurile adoptate pentru salvgardarea echilibrului bugetar dintre cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică.
În cauza de față instanța reține că situația este similară, statului nu i se impută refuzul de executare a creanței, iar prevederile legale adoptate în materie nu elimină efectele titlurilor executorii din care rezultă dreptul la despăgubiri al intimaților, care se plâng în principal de eșalonarea plății creanței lor. Or, având în vedere considerentele deciziei Curții Europene, instanța apreciază că și în situația de față măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică, astfel că O.U.G. nr. 10/2013 respectă Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C.pr.civ. Curtea urmează să admită recursul, să modifice sentința recurată în sensul că va respinge acțiunea ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurenta-pârâtăA. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR – Serviciul pentru Aplicarea Legii nr.290/2003 împotriva sentinței civile nr. 326 /07.02.2013 pronunțată de Tribunalul Călărași – Secția Civilă în dosar nr._ în contradictoriu cu intimata-reclamantă I. C..
Modifică sentința în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 10.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
S. D. G. U. D. V. A.
GREFIER,
T. M.
Red. Jud. VA/ data red. 31.10.2013; Tehnored. TM/2 ex/2013; Tribunalul Călărași, Secția Civilă; Jud. fond, I. C.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 4091/2013.... | Refuz soluţionare cerere. Decizia nr. 2352/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
