Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 193/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 193/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-01-2013 în dosarul nr. 1522/87/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.193
Ședința publică de la 17.01.2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE - G. D.
JUDECĂTOR - V. H.
JUDECĂTOR - I. M.
GREFIER - C. A.
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă P. orașului Z., împotriva sentinței civile nr.416/10.05.2012 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția Conflicte de Muncă; Asigurări Sociale; C. Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. A..
La apelul nominal făcut în ședința publică, atât la prima strigare, la ordine, cât și la a doua strigare, la sfârșitul ședinței de judecată, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează Curții că recurenta reclamantă a solicitat judecarea cauzei și în lipsă conform art.242 alin.2 C.pr.civ. și că prin Serviciul registratură și prin email, la data de 14,01.2013, intimata pârâtă a depus întâmpinare prin care se solicită judecarea cauzei și în lipsă conform art.242 alin.2 C.pr.civ.
Curtea constată cauza în stare de judecată și în temeiul art.150 C.pr.civ. o reține în pronunțare, atât pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată de intimata pârâtă prin întâmpinare, cât și pe fondul cererii de recurs.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 416/10.05.2012 pronunțată de Tribunalul Teleorman, completul C., a fost admisă excepția inadmisibilității invocată de pârâtă, fiind respinsă ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta P. orașului Z. împotriva pârâtei B. A..
În considerente prima instanță a reținut următoarele:
Prin acțiunea înregistrată sub nr._ reclamanta P. orașului Z. a chemat în judecată pe pârâta B. A. solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța aceasta să fie obligată la plata sumei de 1.650 lei reprezentând contravaloare normă de hrană încasată nelegal în perioada august 2008 – martie 2009.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în perioada 01.06.2011 – 15.07.2011 Curtea de Conturi Teleorman a exercitat un control asupra contului de execuție bugetară pe anul 2010, iar cu ocazia controlului s-a constat că în perioada august 2008 – martie 2009 angajații Primăriei orașului Z., atât personalul contractual, cât și funcționarii publici au beneficiat, în mod nelegal, de norma de hrană în cuantum de 10 lei/zi, motiv pentru care au emis raportul de audit financiar nr. 45/18.07.2011 și decizia nr. 37/2011 prin care au fost stabilite o . măsuri privind recuperarea prejudiciului cauzat instituției.
Față de obligativitatea recuperării sumelor plătite nelegal, reclamanta a arătat că a înștiințat pârâta despre necesitatea restituirii sumei încasate nelegal, însă aceasta a refuzat să-și însușească angajamentul de plată, împrejurare ce a impus promovarea acțiunii de față.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 266, art. 268, art. 269, art. 256 Codul Muncii, iar în dovedirea acțiunii reclamanta a depus al dosarul cauzei, în copie, raportul de audit financiar nr. 45/2011, decizia nr. 37/2011, adresa nr. 6365/2012, precum și ștatul de plată aferent lunilor august 2008 – martie 2009.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, susținând pe de o parte că a intervenit prescripția dreptului la acțiune al reclamantei, iar pe de altă parte că în condițiile în care drepturile primite cu titlu de normă de hrană au fost legal acordate în baza acordului colectiv de muncă nu se justifică restituirea acestora.
În ședința publică din 10.05.2012, în raport de dispozițiile art. 85 din Legea nr. 188/1999 pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepție care este apreciată a fi întemeiată pentru considerentele:
Astfel, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, Tribunalul aa constatat că în cauza dedusă judecății, având ca obiect pretenții decurgând din raporturile de serviciu ale pârâtei în calitatea sa funcționar public în cadrul instituției publice reclamante nu a fost emis un ordin sau o dispoziție de imputare în sarcina pârâtei în vederea recuperării prejudiciului cauzat.
Problema de drept dedusă judecății constă în a se stabili dacă răspunderea funcționarilor publici pentru prejudiciul produs cu vinovăție instituțiilor la care aceștia sunt angajați poate fi atrasă atât în temeiul art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, dar și în baza art. 998 – 999 Cod civil, texte care reglementează condițiile angajării răspunderii civile delictuale a celui vinovat de producerea unei pagube.
Textele legale incidente sunt:
Legea nr. 188 republicată, din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici:
Art. 84 - Răspunderea civilă a funcționarului public se angajează:
a) pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează;
b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent, unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Art. 85 - (1) Repararea pagubelor aduse autorității sau instituției publice în situațiile prevăzute la art. 84 lit. a) și b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situația prevăzută la lit. c) a aceluiași articol, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile.
(2) Împotriva ordinului sau dispoziției de imputare funcționarul public în cauză se poate adresa instanței de contencios administrativ.
(3) Dreptul conducătorului autorității sau instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.
Din examinarea dispozițiilor legale menționate rezultă că, prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici s-a reglementat cadrul juridic, condițiile și procedura angajării răspunderii acestei categorii speciale de personal pentru prejudiciile provocate cu vinovăție instituțiilor sau autorităților publice în care își desfășoară activitatea.
Fiind vorba de o lege specială, cu aplicabilitate numai în cazul răspunderii funcționarilor publici, nu există un drept de opțiune între incidența acestor norme și cele cu caracter general, care privesc angajare a răspunderii civile delictuale a oricărei persoane, care nu este funcționar public sau pentru care nu există norme legale speciale de angajarea răspunderii, potrivit principiului “specialia generalibus derogant”.
Prin urmare, în condițiile în care nu s-a emis un Ordin sau o Dispoziție de imputare în sarcina pârâtei, de către conducătorul reclamantei, în baza Deciziei Curții de Conturi, conform art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, excepția inadmisibilității invocată de pârâtă este apreciată întemeiată și urmează a fi admisă, acțiunea prin care se solicită angajarea răspunderii pârâtei fiind respinsă ca inadmisibilă .
Împotriva acestei sentințe reclamanta P. oras Z. a formulat recurs în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 3 Cod procedura civila, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței nr. 416/2012 atacata, care este atat nelegala cat și netemeinica și pe cale de consecința cu obligarea pârâtei la plata sumei de 1650 de lei reprezentând contravaloare norma de hrana încasata nelegal în perioada august 2008-martie 2009.
Astfel reclamanta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, sentința atacata fiind lipsita de temei legal și pronunțata cu aplicarea greșita a legii, iar motivele pe care se sprijină sunt contradictorii.
Menționează ca în conformitate cu prevederile art. 304 ind. 1 Cod procedura civila "Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacata cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând sa examineze cauza sub toate aspectele."
În fapt, la primul termen de judecata, pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, iar instanța de fond a admis-o, în sensul respingerii ca inadmisibila a acțiunii formulata de către P. oras Z..
Instanța de fond a motivat soluția data prin aceea ca pârâtei, în calitatea sa de funcționar public, nu i-a fost emis un ordin sau o dispoziție de imputare în vederea recuperării prejudiciului cauzat.
Consideră sentința civila nr. 416/2012 nelegala și netemeinica din următoarele considerente:
În situația de fata nu sunt aplicabile prevederile art. 85 din Legea 188/1999, republicata, cu modificările și completările ulterioare, privind Statutul funcționarilor publici, deoarece la data de 12.05.2010 a încetat raportul de serviciu dintre pârâta și P. oras Z..
Având în vedere aceasta situație, conducătorul instituției, respectiv Primarul orașului Z., nu putea emite o dispoziție de imputare unui funcționar public cu care nu se mai afla în raport de serviciu.
În drept, dispozițiile art. 299 Cod procedura civila.
În dovedire a fost atașată în fotocopie Dispoziția Primarului orașului Z. nr. 673/12.05.2010.
Pârâta B. A. A. a formulat întâmpinare arătând că prin Legea nr.84/2012 privind unele masuri referitoare la veniturile de natura salaríala ale personalului plătit din fonduri publice s-a acordat amnistie fiscala conform Art. 2. - (1) Se aproba exonerarea de la plata pentru sumele reprezentând venituri de natura salaríala stabilite în condițiile art. 1 pe care personalul din sectorul bugetar trebuie sa le restituie ca urmare a deciziilor de impunere emise de angajatori drept consecința a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii.
1. -Prima excepție, invocă excepția lipsei calității procesuale active a Primăriei Z., deoarece calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat, iar primăria este o structura funcțională cu activitate permanentă, care duce la îndeplinire dispozițiile primarului.
În condițiile în care cel care a promovat acțiunea nu este titularul dreptului subiectiv care se pretinde ca este incalcat sau nesocotit este incidența lipsei calității procesuale active.
Lipsa calității procesuale poate fi invocata pe cale de excepție în tot cursul judecații și duce la respingerea acțiunii, fiind o excepție de fond, absoluta și peremtorie.
2.- A doua excepție, invocă inadmisibilitatea cererii de recurs înaintată de P. Z., dat fiind faptul că în situația de față sunt aplicabile prevederile art.85 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată așa cum a fost modificată și completată deoarece în perioada pentru care se solicită plata contravaloare normă de hrană încasată nelegal, era funcționar public, sunt funcționar public și la această dată.
3.-A treia excepție, invocă efectele prescripției extinctive, excepție de procedură peremptorie după efectul produs și absolută după caracterul normei imperative de ordine publică încălcate, din următoarele considerente:
Având în vedere dispozițiile art. 1 și ale art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, precum și dispozițiile art. 283 alin. (2) Codul Muncii care statuează că dreptul la acțiune având un caracter patrimonial se stinge în termen de 3 ani prin neexercitarea sa, prin introducerea cererii de chemare în judecată la data de 19.04.2012, s-a depășit termenul general de prescripție de 3 ani, dreptul material la acțiune al reclamantului a fost stins prin neexercitarea sa, deci decăderea reclamantei din dreptul de a mai solicita, obligarea la plata sumei de 1650 lei, reprezentând contravaloarea normei de hrană încasată nelegal în perioada august 2008-martie 2009.
Potrivit dispozițiilor art.2523 Cod civil, de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscutsau trebuia să cunoască, nașterea lui.
Adresa nr.6361/14.03.2012 prin care îi comunică primăria că a încasat nelegal o sumă care nu i se cuvenea, o consideră nelegală, pentru faptul că în acest sens trebuia îndeplinită procedura prealabilă conform art.7 din Legea nr.554/2004 a Contenciosului Administrativ, așa cum a fost completată și modificată, motiv pentru care solicită respingerea acțiunii, de asemenea trebuia emisă o dispoziție de către ordonatorul principal de credite prin care să se impute suma respectivă.
Prin Decizia nr.37/08.08.2011 emisă de Curtea de Conturi a României- Camera de Conturi Teleorman, la pct.2 lit. b -se impun măsuri detaliate pentru înlăturarea neregulilor constatate și anume emiterea dispozițiilor de imputare către funcționarii publici cu termen de realizare 15.09.2011, la lit.c- se vor introduce acțiuni în instanță cu termen la 21.09.2011, la pct.4-recuperarea prejudiciului cu termen de realizare la 30.11.2011 de aici reiese pasivitatea reclamantei care până la acea dată nu a întreprins nici o măsură, nici banala contestație în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei menționate.
De asemenea la pagina nr.5, a Raportului de audit financiar încheiat de Curtea de Conturi a României- Camera de Conturi Teleorman- se poate observa că însăși reclamanta recunoaște că „instituția nu a organizat activitate de control intern în anul 2010".
Prin urmare, a solicitat respingerea recursului formulat de P. Z., și menținerea sentinței civilă menționată, deoarece a fost dată cu aplicarea corectă a legii.
În conformitate cu prevederile art.37 și art.72 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicata, cu modificările și completările ulterioare, funcționarii publici pot negocia cu angajatorul acorduri colective de munca.
În baza acestor prevederi legale, funcționarii publici din P. orașului Z., prin Sindicatul reprezentativ au negociat și incheiat cu Primarul orașului Z., în calitate de angajator și ordonator principal de credite un acord colectiv de munca, care prevedea la art.21, alin.4 în vederea ridicării randamentului la serviciu și asigurarea unor condiții optime de desfășurare a activității, angajatorul se obliga la servirea unei mese calde zilnic, iar în lipsa posibilităților de acordare se obliga la plata sumei de 10 lei / zi lucrata pentru fiecare funcționar, lucru care de altfel s-a și intamplat în toata perioada de derulare a acordului colectiv de munca, respectiv martie 2008 (drepturi achitate în luna aprilie 2008) - februarie 2009 (drepturi achitate în luna martie 2009).
Prin acțiunea introdusa în instanța, P. orașului Z. solicita sa restituie sumele acordate cu titlu de norma de hrana pentru perioada iulie 2008 - februarie 2009, în urma controlului exercitat de Curtea de Conturi a României și care a considerat aceste sume ca fiind nelegal acordate.
Norma de hrana prevăzuta la art.21, alin.4 din acordul colectiv de munca este inclusa la capitolul "Sănătatea și securitatea în munca; Condițiile de munca; Protecția Muncii și protecția sociala", clauza care face obiectul negocierilor colective prevăzute de art.37 și art.72 din Legea nr. 188/1999.
Precizează ca în preambulul acordului colectiv de munca a fost trecuta și OUG nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de baza și al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de baza pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de baza în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupa funcții de demnitate publica, precum și unele masuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale, insa aceasta a fost special menționata tocmai pentru a se putea constata cu ușurința ca au fost respectate salariile de baza și sporurile salariale prevăzute de lege, drepturile salariale nefăcând obiectul negocierilor colective.
Astfel pentru ambele categorii de salariați se consideră aplicabile prevederile Legii nr. 130/1996; "Art. 1 alin (1) Contractul colectiv de munca este convenția încheiată între patron sau organizația patronala, pe de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca.
Art. 2 alin(1) Prin încheierea contractelor colective de munca se urmărește promovarea unor relații de munca echitabile, de natura sa asigure protecția socială a salariaților, prevenirea sau limitarea conflictelor colective de munca, ori evitarea declanșării grevelor.
Potrivit dispozițiilor art.25 alini contractul colectiv de muncă se încheie în formă scrisă, se semnează de către părți, se depune și se înregistrează la Direcția de muncă și protecție socială județeană, fapt ce s-a și concretizat în speța noastră.
Dispozițiile art.27 alin 1 prevăd la înregistrarea contractelor colective de muncă, Ministerul Muncii și Protecției Sociale sau Direcțiile teritoriale de muncă și protecție socială vor verifica dacă acestea conțin clauze negociate, cu nerespectarea dispozițiilor art.8, iar în cazul în care constată că în contractele colective există asemenea clauze, Ministerul Muncii și Protecției Sociale sau Direcțiile teritoriale de muncă și protecție socială are obligația să sesizeze acest fapt părților contractante.
Art. 30 alin (1) Executarea contractului colectiv de munca este obligatorie pentru părți."
Astfel prin înregistrarea contractului colectiv de muncă la Direcția de Muncă și Protecție Socială Județeană Teleorman, sub nr.09./1654/29.02.2008, consider clauzele negociate și prevăzute în contractual colectiv, legale și obligatorii din momentul semnării, ținând cont că au fost controlate de o instituție a statului, altfel ce sens ar mai avea înregistrarea.
Chiar dacă în Legea nr. 130/1996 se face referire abia în art. 12, alin.1 la contractele de munca pe care le pot încheia salariații instituțiilor bugetare, întregul text al legii este aplicabil și acestei categorii de salariați. Se prevede la articolul menționat faptul pentru aceasta categorie de salariați nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile a căror acordare și al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale, aceleași dispoziții fiind cuprinse și în art.3, alin.2 din contractul colectiv de munca unic la nivel național pentru anii 2007 - 2010.
Interpretând "per a contrario " dispozițiile legale menționate, rezultă că prin contractele / acordurile colective de munca pot fi negociate, clauze referitoare la drepturile a căror acordare și al căror cuantum nu sunt reglementate prin dispoziții legale.
Pe de alta parte, folosind același principiu în interpretarea prevederilor art.3, alin.3 din contractul colectiv de munca unic la nivel național, precum și ale art.8, alin.2 din Legea nr. 130/1996, potrivit cu care contractele individuale de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior, se impune concluzia ca se pot negocia clauze care sa acorde salariaților mai mult decât s-a prevăzut în contractul colectiv de munca încheiat la nivel superior.
În acest sens sunt și prevederile art.238, alin.3 din Codul Muncii, cu care se completează Legea nr. 188/1999, care statuează ca, la încheierea contractului colectiv de munca, dispozițiile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
În aceste condiții, acordarea drepturilor speciale nu este nelegală din moment ce nu exista nici un text de lege care sa o interzică, ci dimpotrivă, drepturile stabilite prin lege constituie un minim dincolo de care, în raporturile juridice dintre părțile sociale, intervine principiul liberei negocieri.
Un argument în plus îl constituie și art.72 din Legea nr. 188/1999, potrivit căruia autoritățile și instituțiile publice pot încheia anual acorduri cu sindicatele reprezentative care sa cuprindă numai masuri referitoare la constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de munca, sănătatea și securitatea în munca, de unde rezulta clar ca autoritățile locale sunt autorizate sa dispune de sumele locale alocate pentru îmbunătățirea condițiilor la locul de munca, precum și cele pentru sănătatea muncii.
Or, acordarea normei de hrana în baza acordului colectiv se circumscrie chiar noțiunii de "îmbunătățire a condițiilor de munca", părțile angajate în negociere cazând de acord cu privire la faptul ca acea masa calda era necesara pentru îmbunătățirea condițiilor de munca.
Nu trebuie omise în acest context nici depozițiile Convenției Organizației Internationale a Muncii nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective care, prin art.5 impune ca negocierea colectiva sa fie posibila pentru toti cei vizați prin convenție (art.1), iar negocierea colectiva sa nu fie împiedicata de inexistenta unor reguli care sa reglementeze desfășurarea sa sau de insuficienta sau de caracterul impropriu al acestor reguli. Prin urmare o restrângere de orice natura cu privire la drepturile care pot fi negociate contravine dispozițiilor O.I.M.
Chiar daca la momentul formulării prezentei acțiuni Legea nr. 130/1996 este abrogata de Legea nr.62/2011, a invocat prevederile Legii nr.130/1996, deoarece atât la momentul încheierii acordului colectiv de munca cat și a perioadei în care acestea au fost aplicabile și au produs efecte, acest act normativ a fost în vigoare.
Insă, chiar daca Legea nr.130/1996 este abrogată, atât în Legea nr.130/1996 la art.24, alin.2, cat și în Legea nr.62/2011 la art.142, alin.2 se menține prevederea ca "Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanțele judecătorești competente, la cererea părții interesate...". Am invocat aceasta prevedere legală, deoarece dorim sa învederam Onoratei Instante faptul ca prin Decizia nr.37/2011, Camera de Conturi Teleorman a stabilit ca nelegala clauza de acordare a normei de hrana, desi asa cum a precizat, nulitatea unei clauze se constata de catre instanța de judecată competentă.
Norma de hrană prevăzută la art.21, alin.4 din acordul colectiv de muncă este inclusă la capitolul "Sănătatea și securitatea în muncă; Condițiile de munca; Protecția Muncii și protecția socială", clauza care face obiectul negocierilor colective prevăzute de art.37 și art.72 din Legea nr.188/1999 și titlul VIII din Legea nr.53/2003, în concluzie, norma de hrană nu a reprezentat un drept de natură salaríala, deci nu contravine în nici un fel prevederilor OUG nr.10/2008, care reglementează nivelul salariilor de bază și al sporurilor acordate.
Plecând de la prevederile art.229, alin.4 din Legea nr.53/2003: "Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților." idee regăsita și în Codul civil conform căreia contractele au putere de lege pentru părțile semnatare, consideram ca nu au fost încălcate prevederile art.14, alin.2 și 3 din Legea nr.273/2006 privind finanțele publice locale, modificata și completata, deoarece Primarul în calitatea sa de ordonator principal de credite a angajat și utilizat credite bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, cheltuieli care erau strict legate de activitatea instituției publice, prin imbunatatirea condițiilor de munca, cu respectarea prevederilor legale, fiind respectate astfel și prevederile art.137, alin.1 din Constituția României, astfel sumele au fost acordate pe baza cadrului legal existent.
Astfel, consideră ca norma de hrana i-a fost legal acordata, iar baza legala de acordare a contravalorii aferente unei mese calde zilnic, este reprezentata de Titlul VIII din Legea nr.53/2003, art.37 și 72 din Legea nr. 188/1999, Legea nr. 130/1996, precum și acordul colectiv de munca care dupa momentul semnării avea putere de lege pentru parti, norma de hrana fiind o măsura referitoare la constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor de la locul de munca, sănătatea și securitatea în munca.
ÎN D.,prevederile Legii nr.188/1999., Legea nr.84/_ privind unele masuri referitoare la veniturile de natura salaríala ale personalului plătit din fonduri publice s-a acordat amnistie fiscala .
Deliberând asupra prezentului recurs, precum și a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, prin prisma susținerilor părților, a probelor administrate, a dispozițiilor legale aplicabile, precum și a sentinței civile recurate, Curtea constată următoarele:
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată de către intimata-pârâtă, Curtea constată că este neîntemeiată urmând a fi respinsă ca atare având în vedere că există identitate între persoana reclamantei și persoana care susține că în patrimoniul său s-ar fi produs un prejudiciu constând în plata unor eventuale sume cu titlul de drepturi salariale nedatorată, urmare a controlului efectuat de către organele Curții de Conturi a României.
Cu privire la fondul recursului, Curtea reține că este nefondat urmând a fi respins ca atare având în vedere că subzistă motivele de recurs întemeiate pe disp. art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ. invocate de către recurenta-reclamantă.
Astfel cu privire la existența unor motive care nu concordă cu soluția adoptată, se reține că prima instanță a procedat la analiza excepției inadmisibilității acțiunii constatând că aplicarea dispozițiilor din legea nr. 188/1999, republicată, reglementând procedura administrativă a răspunderii materiale a funcționarilor publici, este în mod prioritar aplicabilă în raport de dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală sau plata nedatorată, considerentele expuse în cuprinsul sentinței recurate susținând în acest sens în mod logic dispozitivul sentinței recurate.
Cu privire la pretinsa nelegalitate a sentinței recurate, Curtea reține de asemenea că nu pot fi considerate ca fondate argumentele recurentei-reclamante.
Astfel se constată că în mod corect prima instanță a dat o interpretare și aplicare corespunzătoare a disp. art. 84-85 din legea nr. 188/1999, republicată, stabilind că în prezenta cauză reclamanta avea la dispoziție fie procedura administrativă prevăzută de aceste dispoziții legale speciale, derivând din nașterea pretinsei datorii urmare a derulării anterioare a unui raport de serviciu, fie procedura de drept comun, care excede instanței de contencios administrativ și fiscal, concluzie confirmată de chiar disp. art. 1 și 2 din legea nr. 554/2004, care definesc noțiunile de persoană vătămată și de act administrativ, astfel încât din această perspectivă deducerea unei astfel de acțiuni întemeiată pe faptul unei pretinse plăți nedatorate în fața unei instanțe de contencios administrativ nu poate fi apreciată drept admisibilă și analizată pe fondul său.
Din aceste considerente Curtea reține că recurenta-reclamantă nu a dovedit existența unei imposibilități juridice ori de altă natură de a proceda la recuperarea acestui pretins prejudiciu urmând procedura administrativă menționată anterior, fiind irelevantă împrejurarea că la data efectuării controlului de către organele Curții de Conturi a României raportul de serviciu al pârâtei-intimată încetase, având în vedere și împrejurarea că textul art. 84-85 din legea nr. 188/1999 nu exclude de la aplicare în mod expres o astfel de situație.
Pe de altă parte Curtea reține și faptul că recurenta-reclamantă nu a dovedit că la data introducerii acțiunii pârâta nu mai deținea calitatea de funcționar public, pârâta susținând prin întâmpinarea formulată faptul că încă deține această calitate,considerente care conduc în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ. și art. 20 din legea nr. 554/2004 la respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, ca neîntemeiată.
Respinge recursul formulat de recurenta reclamantă P. orașului Z., împotriva sentinței civile nr.416/10.05.2012 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția Conflicte de Muncă; Asigurări Sociale; C. Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. A., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 17.01.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, G. D. V. H. I. M.
GREFIER
C. A.
Red. GD/AC
2 ex/04.02.2013
| ← Litigiu privind achiziţiile publice. Încheierea nr. 21/2013.... | Comunicare informaţii de interes public. Legea Nr.544/2001.... → |
|---|
