Litigiu privind regimul străinilor. Sentința nr. 671/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 671/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-02-2013 în dosarul nr. 9166/2/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 671
Ședința publică de la 13 februarie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - V. A.
GREFIER - P. G.
M. PUBLIC –P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCURESTI a fost reprezentat de procuror C. C..
Pe rol se află spre soluționare acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul CANȘI A. în contradictoriu cu pârâtul M. I. ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE – INSPECTORATUL GENERAL PENTRU IMIGRĂRI – DIRECȚIA MIGRAȚIUNE, având ca obiect „ litigiu privind regimul străinilor – decizia nr._ /17.09.2012 și decizia nr._ / 09.11.2012”.
Dezbaterile orale au avut loc în ședința publică din data 06.02.2013, fiind consemnate în cuprinsul încheierii de la aceea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când Curtea, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise la dosar și având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 13.02.2013, când, în aceeași compunere, a hotărât următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bcuurești-Secția a VIII a C. Administrativ și Fiscal sub nr._ la data de 10.12.2012, reclamantul CANȘI A. a formulat prezenta cerere de chemare în judecată a pârâtului Inspectoratul General pentru Imigrări din cadrul Ministerului I. și Reformei Administrative - Direcția Migrație, prin care a solicitat:
1. Să se constate că Decizia de respingere nr._ /17.09.2012 este nelegală și netemeinică;
2. Să se anuleze Decizia de respingere nr._ /17.09.2012 ;
3. Să fie obligat Inspectoratul General pentru Imigrări din cadrul Ministerului I. și Reformei Administrative - Direcția Migrație să îi prelungească dreptul de ședere pe teritoriul României în scop de reîntregire a familiei și să îi elibereze legitimația de ședere aferentă acestui statut.
În motivarea cererii, se arată următoarele:
Toți practicienii dreptului sunt de acord că fiecare speță trebuie analizată și judecată în funcție de particularitățile acesteia prin raportare la dispozițiile art. 21 și 24 din Constituție coroborat cu art. 6 C.E.D.O .
Astfel, consideră că reclamantul in mod temenic și legal a formulat la data de 27.08.2012 și a depus la Serviciul de Imigrări ¬Ilfov, cererea pentru prelungirea dreptului de ședere in România in scop de reîntregire a familiei a vizei acordată de Ambasada României la Istanbul conform dispozițiilor legale instituite de OUG 194/2002 .
Consideră că a depus toate documentele cerute de OUG 194/2002, iar mai mult, tatăl său a fost în data de 28.08.2012 în audiență la conducerea IGI, unde a explicat ce acte a anexat și dorind sa evite un refuz al vizei pe acest considerent a rugat să se verifice dacă mai sunt necesare completări, situație în care ar fi tăcut toate diligențele necesare pentru completarea cererii, fapt de asemenea ce dovedește că dorea o admitere a cererii exclusiv sub caracterul imperativ al legii și bineînțeles o soluție bazată pe acte grăitoare.
În acest sens angajatul IGI care a ținut audiența a încercat verificarea cererii din punctul acesta de vedere, dar nu a fost posibil deoarece cererea fusese depusă doar cu o zi în urmă la Serviciul pentru Imigrari Ilfov, tatăl său fiind rugat să revină cu un telefon în 10 zile, timp necesar consultării cererii de către respectivul angajat; după 10 zile verificând telefonic i s-a confirmat că reclamantul a depus cererea însotita de toate actele necesare, iar răspunsul la cerere ii va fi transmis pe data de 27.09.2012.
La data de 28.09.2012 Serviciul pentru Imigrări al Judetului Ilfov prin adresa_ /17.09.2012, decizie pe care o contestă, i-a comunicat faptul că i s-a refuzat prelungirea dreptului de ședere pe teritoriul României in scop de reintregire a familiei, deoarece:
1. " În fapt dumneavoastră nu ați intrat în țara în baza unei vize de lunga ședere si nu sunteți exceptat de la obligativitatea obținerii vizei de lungă ședere și ca atare, nu puteti depune cererea de prelungire de viză în conformitate cu prevederile art. 50, alin. 2 lit. d) a acestei secțiuni".
2. "Nu ați prezentat dovada achitării taxelor aferente costului documentului ce se emite în scopul prelungirii dreptului de ședere".
3. "N u ați prezentat documente care să dovedească faptul că vă aflați în continuarea studiilor sau în nevoie, neputându-vă întreține din muncă sau din bunurile dumneavoastră".
4. "Părinții sunt obligați să îl întrețină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depași vârsta de 26 de ani (art. 499, alin. 3) din Noul Cod Civil".
Din punctul său de vedere toate cele patru motive de respingere încalcă flagrant textul imperativ al legii din următoarele considerente:
1) În ceea ce privește primul motiv invocat, se arată că această aserțiune este greșită întrucât art. 50 alin. (1) trebuie înțeles coroborat cu alin. (2), litera d) care prevede expres că "dreptul de ședere temporara în România se poate prelungi succesiv pentru perioade de până la un an, numai dacă solicită acordarea sau prelungirea dreptului de ședere pentru același scop pentru care i s-a acordat viza, cu exceptia membrilor de familie ai cetăteanului român, dacă solicită prelungirea dreptului de ședere temporară pentru reîntregirea familiei - astfel că reclamantul se încadrează în excepția de la regula generală instituită, de aceea se impune aplicarea principiului "specialul derogă de la general", sens în care cererea reclamantului este întemeiată.
Mai mult decât atât, legiuitorul a creat norme speciale pentru reîntregirea familiei cetățeanului roman, apărând astfel valorile morale și oferind protecție suplimentara instituției familiei prin recunoașterea și respectarea drepturilor omului așa cum sunt ele reținute în Declarația Universala a Drepturilor Omului.
1.1) Tot În ceea ce privește primul motiv se arată că legiuitorul, când se refera la membrii de familie ai cetățeanului român, menționează în mod clar "viza" și nu "viza de lungă ședere", așa cum se arată în adresa Serviciului pentru Imigrări al Județului Ilfov, ori "unde legea nu distinge nu este loc de interpretare" și pe cale de consecință trebuie să ne supunem legii si nu interpretând textul de lege să creăm noi norme de drept contrare celor vechi. Si asta, cu atât mai mult cu cât textul de lege nu distinge o noțiune specială -respectiv viză de lungă ședere și spune numai viză ¬noțiune cu caracter general.
2. În ceea ce privește al doilea motiv apreciază că este greșit întrucât nu s-a ținut cont de prevederile art. 62, alin. (6) care stipulează expres că "prelungirea dreptului de ședere temporară pentru străinii prevăzuti la alin. (3), respectiv străinilor membri de familie ai unui cetătean român, se efectuează cu scutire de la plata taxelor consulare"; nu i s-a solicitat nicio taxă aferentă si ca atare pe cale de consecintă pârâtul nu poate invoca în adresa de respingere propria culpă.
3.În ceea ce privește al treilea motiv consideră că acesta este neîntemeiat, ba mai mult încalcă flagrant caracterul imperativ al textului de lege, deoarece art. 46. alin. (16). lit. c) se refera expres doar la "copiii cetățeanului român care nu au împlinit vârsta de 21 de ani sau care se află în întreținerea cetățeanului român", fără a detalia cu privire la studii sau la natura întreținerii, respectiv dacă vorbim de o întreținere facultativă sau de o întreținere obligatorie.
4. În ceea ce privește al patrulea motiv, se arată că, pe de o parte, reclamantul a făcut dovada că se află în întreținerea tatălui său, iar pe de o altă parte tatăl său și-a exprimat expres si in forma autentica consimțământul de a îl întreține și a demonstrat cu documente faptul că are posibilități de întreținere.
4.1 Tot în ceea ce privește al patrulea motiv, în cadrul aceluiași articol 46 din OUG 149/2002, pentru copii cetățenilor străini se cere expres "să nu se poată întreține singuri din motive medicale", în timp ce pentru copiii cetățenilor români, singura condiție este .... "care se află în întreținerea cetățeanului român", deci fără a pune nici un altfel de alte condiții legate de sex, religie, sănătate, posibilitatea de a munci etc.; astfel, se impune aplicarea principiului "unde legea nu distinge nici noi nu putem interpreta", or, situația de fapt a reclamantului este aceea că se află în întretinerea tatalui său.
Legiuitorul a dorit să acorde un sprijin suplimentar reîntregirii familiei unui cetățean român, reducând la minim cerințele, simplificând procedura de acordare a vizei si a celei de prelungire a acesteia, acordând facilități financiare, care conform art. 62, alin. 6, se efectuează cu scutire de la plata taxelor consulare și nu cu obligația plății unei taxe cum greșit a reținut pârâta când a respins solicitarea reclamantului, textul de lege invocat fiind extrem de clar si nelăsând loc de interpretare.
Având în vedere considerațiile mai sus exprimate, se solicită să nu se mai asimileze, deliberat, sintagma "se află în întreținerea cetățeanului român” (prevăzută de OUG 194/2002) cu "imposibilitatea de a se întreține singur” (practic o supoziție neinclusă de legiuitor în ordonantă și ca atare, neavând un caracter oficial, opozabil terților), deoarece întreținerea sub analiza spectrului juridic poate fi întretinere obligatorie cea care are ca temei - textul imperativ al legii, iar cel care nu se supune legii va suporta rigorile acesteia, și întretinerea facultativa care are ca temei voința persoanei întreținute, precum și voința întreținătorului - de aceea sub aspect juridic - prin raportare la natura actului juridic legiuitorul a creat contractul de întreținere unde se întâlnește voința persoanei întreținute cu voința persoanei care oferă întreținerea.
Un alt argument al nelegalității și netemeiniciei soluției contestate este acela că argumentația răspunsului dat nu trebuie să se întemeieze pe normele generale reprezentate de Codul Civil ci pe norme de drept speciale reprezentate de OUG 194/2002.
În ciuda numeroaselor audiente avute la Inspectoratul General pentru Imigrări de către tatăl său, ocazie cu care acesta a explicat că el, copilul lui, se află în întreținerea sa și ca atare îndeplinește cerințele OUG 194/2002, a primit în mod repetat refuzul bazat pe aceleași argumente eronate ca cele de mai sus.
Prin prisma acestei fragmentări, viata lor de familie este afectată iremediabil de aceea prin OUG nr. 194/2002 s-a reglementat - instituția de reîntregire a familiei pentru cetățenii străini, de care reclamantul a dorit să beneficieze, având încrederea că textul de lege are o interpretare nu literală ci prin prisma efectelor pe care le produce.
Mai mult decât atât, tatăl său a făcut dovada că tocmai pentru reîntregirea familiei dorește să le ofere întreținere și chiar a produs dovezi că poate să facă acest lucru.
Incă din 1992 tatăl său a înființat o societate comercială care produce echipamente frigorifice comerciale și din a cărei activitate desfășurată constant în același domeniu de activitate și în deplinul respect al legilor românești plătește statului român taxe, impozite și T.V.A., făcând dovada indubitabilă că se supune legii statului român.
În anul 2009 tatăl său a căpătat cetățenia română împreună cu cei doi copii minori Seyhmus și Mir din actuala căsătorie și s-a încadrat în societatea românească, ducând un trai decent bazat pe muncă, respectarea legilor și viața de familie, însă reclamantul ca fiu din prima căsătorie având și mama decedată dorește doar să trăiască alături de tatăl său și de familia sa. Mai mult decât atât, pârâta nu a motivat cu ce ar încălca ordinea de drept în cazul în care i s-ar admite cererea.
Din păcate, refuzul Inspectoratul General pentru Imigrări de a îi acorda drept de ședere în scop de reintregirea familiei a pus capăt acestei integrări și a generat o bulversare radicală în viața privată și de familie, or, instituțiile statului român trebuie să ocrotească, să sprijine și să susțină celula societății reprezentată de familie așa cum sunt și prevederile din Noul cod civil respectiv: prevederile cuprinse la art. 58 din Noul Cod Civil care se referă la drepturi ale personalității; dispozitiile art. 60 din Noul Cod Civil care se referă la dreptul de a dispune de sine însuși; dispozitiile arte 61 din Noul Cod Civil privind garantarea drepturilor inerente ființei umane; dispozitiile art. 71 din Noul Cod Civil care se referă la dreptul la viață privată.
Pe cale de consecintă, concluzionează că prin respectivul refuz s-a produs o ingerintă în viata sa privată și de familie, iar reclamantul este obligat să trăiască departe de tatăl său în conditiile în care reclamantul este un copil cu un singur părinte.
Consideră că nu trebuie ca tatăl său să fie doar un simplu vizitator ci o prezentă constantă care să contribuie intens la creșterea și educarea sa si a fraților săi, de aceea dorește să trăiască alături de tatăl său în România.
Consideră că măsura luată de către pârâta prin respingerea cererii îi încalcă dreptul la respectarea vieții private și de familie, garantat prin art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Simpla lectură a art. 8 conduce la constatarea că: respectul dreptului la viața privată, la viața familială, respectul domiciliului unei persoane și a secretului corespondenței sale impun, în primul rând, obligații negative din partea autorităților statale, anume de a nu face ceva de natură a stânjeni exercițiul lor de către titularii cărora le sunt recunoscute - persoanele fizice sau entitățile sociale care le pot invocă. În esentă, consacrarea dreptului la respectarea vieții private și familiale urmărește apărarea individului împotriva oricăror ingerințe arbitrare a puterii publice în exercitarea prerogativelor ce asigură însuși conținutul acestui drept. Este de notorietate că dreptul intern trebuie să ofere protecție împotriva atingerilor arbitrare ale puterii publice, asupra drepturilor garantate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza Malone împotriva Regatului Unit, Hotărâre a din 02.08.1984, . nr. 82, p. 33, art. 68) care este o dovada fermă a respectării drepturilor și libertăților omului.
Se arată că reclamantul a formulat cererea în raport cu dispozițiile OUG 194/2002 și a făcut dovada respectării tuturor cerințelor textelor legale, dar acestea trebuind în mod obligatoriu să fie armonizate cu legislația europeană în materie, respectiv art. 8 CEDO.
Atât timp cât legiuitorul, prin ordonanța anterior amintită, a creat oportunitatea reîntregirii familiei pentru cetățenii străini care au dobândit și cetățenie română și a inteles pe această cale să le acorde o protecție suplimentară la nivelul legislației europene, consideră că refuzul pârâtei este total nejustificat.
Totodată consideră că pârâta nu trebuie să facă diferente între cetăteanul român născut pe teritoriul româniei și cetățeanul străin ce a dobandit cetățenie română. Atât reclamantul, cât și tatăl său au făcut toate diligențele necesare la instituțiile românești abilitate (ORI - Ilfov, ORI - Central, M. de Interne) pentru obținerea permisul de ședere în scop de reintregirea familiei pentru reclamant.
De asemenea, reclamantul a absolvit în Portugalia un curs realizat în baza unei burse "Erasmus" - astfel face dovada integrării într-un sistem instituționalizat de învătământ.
Solicită să se facă distincția prin raportare la dispozițiile din Codul familiei coroborate cu Noul Cod Civil între obligația de întreținere a părintelui față de copil instituită de lege și caracterul facultativ al dorinței părintelui de a-și ajuta copilul prin întreținere determinată de o motivație intrinsecă puternică și de cutumele din țara de origine.
În opinia sa, refuzul pârâtei de a aproba prelungirea vizelor în scop de reîntregirea familiei încalcă în mod flagrant dreptul la viața privată, reglementat chiar și de Constituția României, precum și de arte 8 din CEDO.
Faptul că reclamantul nu este încadrat în muncă sau într-o instituție de învățământ nu poate reprezenta un motiv temeinic pentru refuzul pârâtului, deoarece textul de lege nu distinge. Consideră că textul de lege trebuie interpretat nu doar ad literam ci în raport cu efectele pe care le produce.
Astfel, OUG 194/2002 a creat o oportunitate cetățeanului străin care a obținut și cetățenie română de a-și reîntregi familia în acord cu standardele imperative ale CEDO, de aceea întelege să invoce aplicarea caracterului imperativ al legii și respectarea principiului legalității și echitabilității.
Apreciază ca fiind foarte relevantă situația socio-materială a tatălui său¬astfel acesta locuiește în România de peste 19 ani și a dovedit autorităților garanții materiale și morale foarte bune și faptul că acesta dorește să ofere întreținere copiilor săi. Astfel, situația materială a tatălui său face dovada indubitabilă a posibilităților materiale ale acestuia, iar poziția sa probată cu înscrisuri face dovada de netăgăduit a faptului că acesta se obligă la a îl întreține în mod expres. La dosarul întocmit de către pârâta, tatăl său a dat declarații notariale prin care, sub sancțiunea prevăzută de fals în declarații, s-a angajat să ii ofere toate mijloacele de întreținere necesare unui trai decent.
Totodată, tatăl său a făcut dovada cu înscrisuri că poate să îl susțină financiar, mai mult decât atât - poate să ii ofere pe lângă sprijinul material și posibilitatea de a locui în unul din imobilele pe care tatăl său le are în proprietate. Consideră că termenul de întreținere nu trebuie interpretat în modul formal, deoarece atâta timp cât tatăl său se obligă în mod direct și personal să îi ofere întreținere pe teritoriul României - aceasta este o obligație facultativă prin raportare la vârsta copiilor, însă caracterul facultativ al obligației nu înseamnă că angajarea tatalui la întreținere este lipsită de seriozitate și de suport.
Consideră că legiuitorul prin raportare la intrinsecul prevederilor legale nu poate prevede că un părinte nu se poate angaja să ofere întreținere copiiilor lui.
Mai mult decât atât în analiza dosarelor pârâta și ulterior instanța de judecată trebuie să țină seama și de cutuma și legislația țării din care provine petiționarul, aspect pe care pârâta nu l-a luat absolut deloc în considerare.
Apreciază că acestea nu sunt contrare ordinii de drept instituite de sistemul legislativ din România.
La termenul din 23.01.2013, reclamantul CANȘI A. a formulat o cerere intitulată „cerere precizatoare”, calificată de instanță ca și cerere modificatoare, prin care a solicitat: să se constate ca Decizia de respingere nr._ /17.09.2012 este nelegala si netemeinica; se arată că se contestă și decizia nr._ /09.11.2012; se se anuleze Decizia de respingere nr._ /17.09.2012 si, pe cale de consecinta, si decizia nr._/09.11.2012; să fie obligat Oficiul R. pentru Imigrari din cadrul Ministerului I. si Reformei Administrative - Directia Migratie sa prelungeasca dreptul de sedere pe teritoriul in scop de reintregire a familiei si sa ii elibereze legitimatia de sedere aferenta statutului acestuia.
Pârâtul M. I. ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE – INSPECTORATUL GENERAL PENTRU IMIGRĂRI – DIRECȚIA MIGRAȚIUNE a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată.
Totodată, prin întâmpinare a fost invocată excepția lipsei procedurii prealabile cu privire la deciziile nr._ /17.09.2012 și nr._ /09.11.2012.
În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:
În temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Inspectoratul General pentru Imigrări invocă excepția lipsei procedurii prealabile în ceea ce privește refuzul prelungirii dreptului de ședere.
În cazul de față, refuzul prelungirii dreptului de ședere nu a fost materializat printr-o Decizie de returnare emisă în condițiile art. 52 coroborat cu art. 82 alin. (3) lit. b din O.U.G. nr. 194/2002, astfel încât să fie incidente dispozițiile speciale ale acestui act normativ cu privire la contestarea deciziei de returnare.
Deoarece reclamantul nu se afla pe teritoriul României la momentul emiterii refuzului contestat în prezentul dosar, pe numele acestuia nu s-a emis o decizia de returnare (act prin care străinul este obligat să părăsească teritoriul național), ci s-a luat decizia neprelungirii dreptului de ședere care a fost comunicată prin adresa nr._ din 17.09.2012. Astfel, consideră că sunt aplicabile prevederile generale ale Legii nr. 554/2004, astfel încât reclamantul, care se consideră vătămat într-un drept al său prin actul administrativ emis de instituția pârâtă, trebuia să solicite revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
Față de faptul că reclamantul nu a formulat plângere prealabilă prin care să solicite revocarea acestui act administrativ, consideră că lipsește o condiție esențială de exercitare a acțiunii, sens în care solicită admiterea excepției invocate și respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
În fapt: Reclamantul a intrat în România la data de 17.07.2012 în baza unei vize de scurtă ședere în scop de vizită, care-i conferea dreptul de a rămâne pe teritoriul național până la 90 de zile.
Pe timpul șederii în România, la data de 27.08.2012, cetățeanul străin a depus o cerere prin care a solicitat prelungirea dreptului de ședere temporară în calitate de membru de familie (fiul) al cetățeanului român CANSI MEHMET.
Analizând cererea, lucrătorii instituției pârâte au constatat incidența prevederilor art. 23 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit cărora dreptul de ședere conferit prin viza de scurtă ședere nu poate fi prelungit.
Mai mult, potrivit art. 50 din același act normativ, dreptul de ședere temporară se poate prelungi străinilor care au intrat în România în baza unei vize de lungă ședere, precum și celor care sunt exceptați de la obligativitatea obținerii vizei de lungă ședere.
Totodată, s-a constatat că cetățeanul străin nu a depus dovada achitării taxelor aferente prelungirii dreptului de ședere și a costului documentului ce se emite în acest scop, obligație instituită conform art. 50 alin. (2) lit. h.
Având în vedere cele de mai sus, coroborat cu faptul că cetățeanul turc este posesorul unei vize de scurtă ședere și nu este exceptat de la obligația de a obține viza de lungă ședere, consideră că instituția pârâtă a făcut în mod corect aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 194/2002, astfel încât nu a prelungit dreptul de ședere deținut de reclamant în baza unei vize de scurtă ședere.
Referitor la susținerile reclamantului din cererea de chemare în judecată:
Cetățeanul turc consideră că "aliniatul (1) al 50 trebuie înțeles coroborat cu alin. (2) lit. d)", astfel încât consideră că "se încadrează în excepția de la regula generală instituită" .
Consideră că interpretarea reclamantului este eronată, extinzând în mod artificial exceptarea de la obligația respectării continuității scopului și în ceea ce privește obligația deținerii unei vize de lungă ședere.
Textul de lege în cauză nu poate constitui temei pentru prelungirea dreptului de ședere în cazul specific al reclamantului din următoarele motive:
Potrivit alin. 1 al aceluiași art. 50, " străinilor care au intrat în România în baza unei vize de lungă ședere, precum și celor care sunt exceptați de la obligativitatea obținerii vizei de lungă ședere li se poate prelungi dreptul de ședere temporară .... ".
Din formularea acestei norme, rezultă, ca și condiție generală, că prelungirea dreptului de ședere poate fi acordată numai străinilor care au intrat în România în baza unei vize de lungă ședere sau celor care sunt scutiți de la obținerea unei astfel de vize.
Într-adevăr, petentul invocă prevederile art. 50 alin. (2) lit. d) dar acestea introduc o excepție de la condiția respectării continuității scopului la solicitarea prelungirii și nu o excepție de la condiția de a fi posesorul unei vize de lungă ședere, instituită prin alin. (1) al art. 50.
Cu alte cuvinte, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 50 alin. (1) și (2), rezultă că pentru a putea beneficia de prelungirea dreptului de ședere, un cetățean străin trebuie să fie posesorul unei vize de lungă ședere eliberată în unul din scopurile prevăzute de lege (sau să fie exceptat de la obligația obținerii unei vize de lungă ședere) și să solicite prelungirea în același scop pentru care a obținut această viză.
În situația în care străinul este membru de familie al unui cetățean român, legiuitorul îi permite să se abată de la această ultimă cerință, dacă solicită prelungirea în scopul reîntregirii familiei.
Dacă legea avea în vedere exceptarea acestei categorii de străini de la obligativitatea deținerii vizei de lungă ședere, consideră că o astfel de dispoziție trebuia prevăzută în conținutul alin. (1) al art. 50 - text care introduce această obligație.
Având în vedere cele de mai sus, coroborat cu faptul că cetățeanul turc este posesorul unei vize de scurtă ședere, consideră că afirmațiile sale nu se susțin, instituția făcând în mod corect aplicarea prevederilor art. 50 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002.
Pe de altă parte, chiar și în situația în care ar fi fost îndeplinite cerințele arte 50 din O.U.G. nr. 194/2002, pentru a beneficia de prelungirea dreptului de ședere, solicitantul trebuie să îndeplinească condițiile generale prevăzute la arte 50 - 53 din O.U.G. nr. 194/2002 precum și condițiile specifice în funcție de scopul șederii.
Din acest punct de vedere, cetățeanului turc i-ar fi fost aplicabile, dacă era posesorul unei vize de lungă ședere, dispozițiile art. 62 din același act normativ, potrivit cărora prelungirea dreptului de ședere se acordă copiilor cetățeanului român care nu au împlinit 21 de ani sau care se află în întreținerea acestuia.
Pentru copii adulți, solicitanți ai vizei de lungă ședere/prelungirii dreptului de ședere, în scopul reîntregirii familiei, legiuitorul a introdus în mod diferit condiția ca aceștia să se afle în întreținerea sponsorului.
Astfel, copii adulți necăsătoriti ai unui cetățean străin trebuie să nu se poată întreține singuri din motive medicale (art. 46 alin. 2 lit. b) iar pentru copii cetățeanului român cerință este să se afle în întreținerea acestuia, dacă au împlinit vârsta de 21 de ani (art. 46 alin. 16 lit. c coroborat cu art. 62 alin. 3 lit. c) .
Interpretând prevederile legale de mai sus, consideră că legiuitorul fixează pentru membrii de familie ai cetățeanului român o sferă mai largă de aplicare a cerinței de a se afla în întreținerea acestuia decât pentru membrii de familie ai unui cetățean străin (care sunt limitați la a se afla în întreținerea sponsorului numai pentru motive medicale).
Astfel, în cazul copiilor cetățeanului român, prin excluderea sintagmei "din motive medicale" legiuitorul a extins situațiile în care aceștia se pot afla în întreținerea acestuia.
Pentru a determina aceste situații, consideră că trebuie să se stabilească și "cine se poate afla în întreținere" în sensul legii, cu alte cuvinte cine este cel îndreptățit să se afle ori să primească întreținere.
Având în vedere faptul că legea specială (O.U.G. nr. 194/2002) nu face precizări în acest caz, consideră că devin aplicabile normele de drept comun, în speță Codul Civil care, la art. 524 prevede că are drept la întreținere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreține din munca sau din bunurile sale.
Reîntorcându-ne la dispozițiile art. 62 alin. 3 lit. c, consideră că cetățenilor străini li se poate prelungi dreptul de ședere temporară în scopul reîntregirii familiei doar în situația în care aceștia au sub 21 de ani, apreciată de legiuitor ca fiind vârsta rezonabilă de la care o persoană își poate asigura, prin propriile puteri, existența.
Cea de-a doua teză a literei c) al alin. (3) din art. 62 este evident că are în vedere situația cetățeanului străin care nu își poate asigura singur traiul, astfel încât acesta are nevoie de sprijinul și se află în întreținerea părintelui, și nu situația celui care se află din propria culpă într-o stare în care are nevoie de sprijinul material al familiei.
Prin simpla declarația a părintelui că fiul CANSI A. se află în întreținerea sa, fără să fie indicate în mod concret și real motivele pentru care străinul este în imposibilitate de a se întreține și fără a se dovedi temeiul necesității de întreținere, se urmărește de fapt eludarea dispozițiilor legale privind . teritoriul României, încercându-se în mod forțat încadrarea situației acestora în textul de lege invocat.
Pe de altă parte, reclamantul are posibilitatea să solicite acordarea unui drept de ședere pe teritoriul României pentru alte scopuri prevăzute de legislația în vigoare, situația acestuia nefiind circumscrisă prevederilor legale privind reîntregirea familiei.
Pentru toate aceste motive consideră că actul administrativ contestat a fost emis în deplina concordanță cu prevederile legale în materie și respectă toate condițiile de fond și de formă cerute de lege.
La termenul din 06.02.2013, instanța a pus în discuție excepția lipsei procedurii prealabile cu privire la deciziile nr._ /17.09.2012 și nr._ /09.11.2012, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
Cu privire la excepția lipsei procedurii prealabile cu privire la deciziile nr._ /17.09.2012 și nr._ /09.11.2012, Curtea constată următoarele:
Prin decizia nr._ din 17.09.2012 cu propuneri de soluționare a cererii de prelungire a dreptului de ședere în scop de membru de familie cetățean român a cetățeanului Canși A., pârâta a respins solicitarea făcută de reclamant, de acordare a dreptului de ședere în România. Referatul privește o solicitare făcută de reclamant la data de 27 august 2012.
Prin cererea înregistrată la pârâtă la 09.10.2012, reclamantul a făcut referire la solicitarea din august 2012 și la referatul nr._ din 17.09.2012, solicitând din nou admiterea cererii sale de acordare a dreptului de ședere.
Prin decizia nr._ din 09.11.2012, a fost respinsă cererea anterioară.
Curtea constată că, potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.”
Instanța reține că litigiul de față este incontestabil un litigiu de contencios administrativ, pentru soluționarea căruia art. 7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 a instituit o obligație imperativă în sarcina persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, de a se adresa, anterior învestirii instanței, autorității emitente a actului administrativ unilateral atacat, pentru a solicita revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, instituind, totodată, un termen de decădere de 30 de zile de la data luării la cunoștință a actului pentru terți, cum este situația de față, și un termen de prescripție de maximum 6 luni de la data emiterii actului, în alin. 7 al aceluiași articol.
Această procedură prealabilă reprezintă o condiție prevăzută de legea specială în materie pentru exercitarea dreptului la acțiune în contenciosul administrativ, iar neîndeplinirea sa de către reclamant echivalează cu un fine de neprimire, ce nu permite analizarea altor excepții de procedură și cu atât mai puțin fondul cererii.
Curtea reține însă că nu trebuie realizată o interpretare formalistă a textelor de lege, astfel că procedura scrisă parcursă de reclamant (cererea înregistrată la pârâtă la 09.10.2012 și răspunsul nr._ din 09.11.2012) în care se face referire la cererea inițială și la răspunsul negativ primit îndeplinește cerințele procedurii prealabile reglementate de art. 7 din lege.
Pentru aceste motive, Curtea va respinge excepția lipsei procedurii prealabile cu privire la deciziile nr._/ 17.09.2012 și nr._ /09.11.2012 ca nefondată. Se mai reține și faptul că a doua decizie este chiar decizia de soluționare a plângerii prealabile, astfel că nu se mai cererea îndeplinirea unei a doua proceduri de plângere prealabilă cu privire la aceasta din urmă.
Analizând cauza de față prin prisma motivelor invocate de reclamant, față de apărările aduse de pârâtă și față de ansamblul probator administrat în cauză, Curtea reține următoarele:
În fapt, reclamantul a intrat în țară în baza unei vize de scurtă ședere.
La data de 27.08.2012, reclamantul a solicitat pârâtei prelungirea dreptului de ședere în calitate de membru de familie al unui cetățean român.
La data de 28.09.2012 Serviciul pentru Imigrări al Judetului Ilfov prin adresa_ /17.09.2012, decizie pe care reclamantul o contestă în cauza de față, i s-a comunicat faptul că i s-a refuzat prelungirea dreptului de ședere pe teritoriul României in scop de reintregire a familiei, deoarece:
1. nu a intrat în țara în baza unei vize de lunga ședere si nu este exceptat de la obligativitatea obținerii vizei de lungă ședere și ca atare, nu poate depune cererea de prelungire de viză în conformitate cu prevederile art. 50, alin. 2 lit. d) a acestei secțiuni
2. nu a prezentat dovada achitării taxelor aferente costului documentului ce se emite în scopul prelungirii dreptului de ședere
3. nu a prezentat documente care să dovedească faptul că se află în continuarea studiilor sau în nevoie, neputându-se întreține din muncă sau din bunurile sale.
4. părinții sunt obligați să îl întrețină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depași vârsta de 26 de ani (art. 499, alin. 3) din Noul Cod Civil".
Curtea reține că, potrivit alin. 1 al aceluiași art. 50, " străinilor care au intrat în România în baza unei vize de lungă ședere, precum și celor care sunt exceptați de la obligativitatea obținerii vizei de lungă ședere li se poate prelungi dreptul de ședere temporară .... ".
Din formularea acestei norme, rezultă, ca și condiție generală, că prelungirea dreptului de ședere poate fi acordată numai străinilor care au intrat în România în baza unei vize de lungă ședere sau celor care sunt scutiți de la obținerea unei astfel de vize.
Într-adevăr, petentul invocă prevederile art. 50 alin. (2) lit. d) dar acestea introduc o excepție de la condiția respectării continuității scopului la solicitarea prelungirii și nu o excepție de la condiția de a fi posesorul unei vize de lungă ședere, instituită prin alin. (1) al art. 50. Cu alte cuvinte, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 50 alin. (1) și (2), rezultă că pentru a putea beneficia de prelungirea dreptului de ședere, un cetățean străin trebuie să fie posesorul unei vize de lungă ședere eliberată în unul din scopurile prevăzute de lege (sau să fie exceptat de la obligația obținerii unei vize de lungă ședere) și să solicite prelungirea în același scop pentru care a obținut această viză.
În situația în care străinul este membru de familie al unui cetățean român, legiuitorul îi permite să se abată de la această ultimă cerință, dacă solicită prelungirea în scopul reîntregirii familiei.
Dacă legea avea în vedere exceptarea acestei categorii de străini de la obligativitatea deținerii vizei de lungă ședere, o astfel de dispoziție trebuia prevăzută în conținutul alin. (1) al art. 50 - text care introduce această obligație.
Având în vedere cele de mai sus, coroborat cu faptul că cetățeanul turc este posesorul unei vize de scurtă ședere, rezultă instituția făcând în mod corect aplicarea prevederilor art. 50 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002.
Curtea nu va menține însă motivațiile de la punctele 2, 3 și 4 din decizia din 17.09.2012, respectiv motivația legată de neplata taxelor și cea privind neîndeplinirea condițiilor de întreținere, deoarece acestea urmau a fi analizate numai dacă se considera îndeplinită situația premisă-reclamantul putea cere prelungirea dreptului de ședere. În condițiile în care acesta a solicitat prelungirea dreptului de ședere, iar acesta a intrat în țară cu viză de scurtă ședere, pârâta nu putea face un amestec între cele două instituții și să respingă cererea atât în raport de normele juridice referitoare la viza de scurtă ședere (care nu poate fi prelungită), cât și în raport de normele juridice referitoare la viza de lungă ședere; aceasta, cu atât mai mult cu cât pârâta nici nu a solicitat reclamantului plata vreunei taxe și nici nu a cerut suplimentarea dovezilor de către reclamant pe aspectul întreținerii.
Cu alte cuvinte, Curtea constată că subzistă soluția de respingere a cererii reclamantului de prelungire a dreptului de ședere, ca urmare a faptului că era titular al dreptului de scurtă ședere; dar se vor înlătura din motivația deciziei punctele 2, 3 și 4 ca depășind cadrul cererii cu care reclamantul sesizase pârâta.
Pentru aceste considerente, Curtea va respinge cererea ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE
Respinge, ca nefondată, excepția lipsei procedurii prealabile cu privire la deciziile nr._/ 17.09.2012 și nr._ /09.11.2012.
Respinge cererea de anulare a deciziilor nr._ /17.09.2012 și nr._ /09.11.2012, formulată de reclamantul CANȘI A. cu domiciliul ales în Otopeni, Calea București nr. 80 A, ., ., județul Ilfov, în contradictoriu cu pârâtul M. I. ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE – INSPECTORATUL GENERAL PENTRU IMIGRĂRI – DIRECȚIA MIGRAȚIUNE, cu sediul în București, .-5, sector 5, ca nefondată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi,13.02.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
V. A. P. G.
red. V.A.
Data red. 27.03.2013
4 ex
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 2759/2013. Curtea de... | Anulare act administrativ. Decizia nr. 3537/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
