Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 4214/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4214/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-10-2013 în dosarul nr. 752/2/2012*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Decizia civilă nr. 4214
Ședința publică de la 17.10.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: G. G.
JUDECĂTOR: O. D. P.
JUDECĂTOR: C. M. C.
GREFIER: C. O.
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul-reclamant D. M. D. și recurenta-pârâtă C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR (F. C. CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR) împotriva sentinței civile nr. 4175/20.06.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul-reclamant reprezentat prin avocat cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind recurenta-pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, nefiind alte cereri prealabile de formulat sau probe noi de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cele două recursuri.
Recurentul D. M. D., prin avocat, arată cu privire la aplicabilitatea art.4 din Legea nr. 165/2013 faptul că trebuie avut în vedere că are o hotărâre judecătorească pronunțată înainte de . acestei legi. Arată că se poate reține aplicabilitatea dispozițiilor legii în cazul procedurilor în curs însă, trebuie avut în vedere că în speță este supusă dezbaterii legalitatea unei hotărâri pronunțate anterior legii, în conformitate cu legile în vigoare de la data pronunțării. Astfel, dacă s-ar analiza hotărârea în raport de legea nouă ar însemna aplicarea retroactivă a legii la o hotărâre deja pronunțată. Recurentul arată că în opinia sa ar putea fi aplicată legea nr. 165 dacă dosarul s-ar afla în faza de fond însă nu e poate reține aplicarea dispozițiilor în fața instanței de recurs. Solicită să se aibă în vedere că aplicarea retroactivă a legii este contrară dispozițiilor Constituției.
Având cuvântul cu privire la motivele de recurs, recurentul solicită să se aibă în vedere că instanțele au plenitudine deplină în sancționarea instituțiilor cu privire la soluționarea notificărilor pe legea nr.10. Arată că față de decizia nr. XXII/2007 pronunțată de ÎCCJ în soluționarea recursului în interesul legii, instanța de judecată poate să dea chiar o hotărâre care să țină loc de actul neemis de instituție. Arată că deși decizia ÎCCJ se referă la actele primăriilor, și în speță este vorba despre același raționament, fiind vorba de o entitate care a fost sesizată cu un dosar pe Legea nr. 10 și nu își îndeplinește atribuțiile, respectiv nu soluționează dosarul. Arată că această lipsă de voință și rea-credință trebuie sancționată prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act administrativ. Pentru aceste aspecte, solicită admiterea recursului, respingerea excepției inadmisibilității primului capăt de cerere și modificarea sentinței în sensul trimiterii cauzei spre rejudecarea de către instanța de fond. Precizează că nu solicită cheltuieli de judecată.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, respectiv dispoziția instanței de fond în sensul ca această decizie să intre în vigoare de la data expirării OUG nr. 4/_, având în vedere că această a expirat deja consideră recurentul că acest motiv de recurs a rămas fără obiect și nu se mai impune analizarea acestuia.
Având cuvântul pe recursul formulat de C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, recurentul solicită să se aibă în vedere termenul excesiv care s-a scurs de la data înregistrării dosarului și până în prezent, precum și faptul că deși în luna aprilie 2011 exista evaluarea totuși până în aprilie 2012 nu s-a făcut nici un pas înainte. Recurentul apreciază că deși nu este prevăzut prin lege un termen în acest sens, nu se poate admite situația de a depinde exclusiv de voința funcționarilor. Cu privire la aspectul cuantumului despăgubirilor și situația că ar fi fost evaluată o suprafață mai mică cu aproximativ 100 mp decât cea pentru care s-a formulat notificarea și pentru care ar fi îndreptățit, recurentul precizează că nu contestă evaluarea iar aceasta nu îi produce nici un prejudiciu părții adverse. Arată că nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține recursurile spre soluționare.
CURTEA ,
Asupra recursului din prezenta cauză:
Prin sentința civilă nr.4175/20.06.2012 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._, a fost respinsă excepția prematurității capătului 2 de cerere, a fost admisă excepția inadmisibilității capătului 1 de cerere și a fost respins ca inadmisibil capătul 1 de cerere (privind pronunțarea de către instanță a unei hotărâri care să țină loc de titlu de despăgubire) din acțiunea formulată de reclamantul D. M. D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C. Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor, a fost admis capătul subsidiar de cerere privind obligarea pârâtului la emiterea deciziei și a fost obligat pârâtul să emită decizia cuprinzând titlu de despăgubire pentru suma de 1.255.400 lei la expirarea termenului de suspendare a activității prevăzut de OUG nr. 4/2012.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut în esență că nu au fost respectate prevederile art. 16 Titlul VII Legea nr. 247/2005, fiind depășit un termen rezonabil de soluționare a cererii.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității pentru petitul privind stabilirea cuantumului despăgubirilor, curtea a reținut că instanța nu are competența de a stabili cuantumul despăgubirilor ce se cuvin reclamantului, fiind prevăzută procedura din Titlul VII Legea nr. 247/2005 în acest sens.
Cât privește excepția prematurității cererii de plată a despăgubirilor, s-a reținut că aceasta este neîntemeiată, întrucât susținerile pârâtei în acest sens vizează fondul litigiului.
Împotriva acestei sentințe civile a formulat recurs pârâta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr._, la data de 26.11.2012.
Recurenta a solicitat în temeiul art. 299 si urm., art. 304 pct. 9, art. 304/1 din Codul de procedură civilă, modificarea sentinței recurate și respingerea acțiunii ca nefondată.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că, în privința dosarului reclamanților, etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă, în sensul că dosarul a fost transmis către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și înregistrat în cadrul acestuia sub nr._/FFCC/2010. Etapa evaluării nu a fost finalizată întrucât s-a constatat că este necesară completarea dosarului cu dovada confirmării raportului final de evaluare de către reclamant. A mai arătat că emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire nu a fost parcursă întrucât a fost suspendată în baza OUG nr.4/2012.
Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și reclamantul D. M. D., solicitând în temeiul art. 304 pct.9 și art. 299 Cod proc.civ., admiterea cererii și modificarea hotărârii recurate.
În motivare, recurentul a arătat că în mod greșit instanța de fond a admis excepția inadmisibilității și a respins primul capăt de cerere ca inadmisibil. În susținere a invocat decizia nr. XX/19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
A mai arătat că instanța în mod greșit a stabilit ca pârâtul să emită decizia ce cuprinde titlul de despăgubire la expirarea termenului de suspendare a activității prevăzut de OUG nr. 4/2012, arătând că legea nu poate retroactiva, neavând astfel nicio relevanță faptul că în prezent procedura este suspendată.
Prin încheierea din 06.03.2013, Înalta Curtea de Casație și Justiție – Secția de C. administrativ și fiscal a dispus în temeiul art. XXIII alin. 2 și 4 din Legea nr. 2/2013 scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea dosarului, pe cale administrativă, la Curtea de Apel București.
Dosarul s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal sub nr._ *.
Intimata C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant, ca neîntemeiat.
În motivare, a arătat că instanța de fond în mod temeinic și legal a admis excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, având în vedere că prin adoptarea Legii nr. 247/2005 a fost reglementată o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor. Totodată, a arătat că în mod corect s-a reținut incidența în cauză a prevederilor OUG nr. 4/2012.
În privința situației actuale a dosarului reclamantului a arătat că a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care prevede că acesta se soluționează conform unei alte proceduri administrative.
Instanța de recurs a luat act, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 165/2013, de transmiterea calității procesual pasive de la C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor către C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, constatând calitatea de recurentă-pârâtă a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor în locul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Analizând recursul formulat de reclamantul D. M. D. prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, precum și prin raportare la probatoriul administrat, Curtea va constata următoarele:
În mod corect prima instanță a respins excepția inadmisibilității primului capăt de cerere constând în pronunțarea unei decizii reprezentând titlu de despăgubire în valoare de 1.255.400 lei aferentă terenului în suprafață de 11.000 m.p. situat în Mun. Râmnicu V..
În acest sens, Curtea reține că în cadrul procedurii de acordare a despăgubirilor reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2004, atribuțiile privind emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire revin autorității publice, iar conform art. 19 Titlul VII al Legii nr. 247/2004, doar deciziile adoptate de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii Contenciosului administrativ.
Instanța de contencios administrativ nu se poate substitui în atribuțiile organului administrativ cu privire la aprecierea oportunității emiterii deciziei de despăgubire, având doar competența de a constata caracterul legal sau nelegal al actelor emise de autoritate or refuzul nejustificat de a emite un act, fără a avea dreptul de a impune autorității publice să finalizeze procedura prevăzută de Legea nr. 247/2004 într-un anumit sens.
Nu pot fi reținute susținerile recurentului privind aplicarea deciziei nr. XX/19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, față de împrejurarea că prin această decizie dată . interesul legii s-a dat o dezlegare unei probleme de drept diferită de cea din prezenta cauză, respectiv unui chestiuni vizând aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fiind obligatorie doar în cauzele în care sunt incidente aceste prevederi legale.
În consecință, Curtea reține ca fiind neîntemeiat acest motiv de recurs.
De asemenea, reține Curtea ca fiind neîntemeiată și critica recurentului în sensul reținerii greșite în cauză a dispozițiilor OUG nr.4/2011.
Curtea reține că potrivit prevederilor acestui act normativ, în vigoare la momentul pronunțării sentinței de fond, de la data intrării sale în vigoare șipână la data de 15 mai 2013 a intervenit o suspendare a procedurilor de evaluare, respectiv de emitere a titlurilor de despăgubire, prev de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Prin urmare, în mod corect, față de prevederile legale în vigoare, s-a stabilit în sarcina pârâtei obligația de a emite decizia cuprinzând titlul de despăgubire, la expirarea termenului de suspendare a activității prevăzut de OUG nr. 4/2012.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod proc.civ., Curtea va respinge recursul, ca neîntemeiat.
Analizând recursul formulat de pârâta C. Națională de Compensare a Imobilelor (fosta Comisa Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor) prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, precum și prin raportare la probatoriul administrat, Curtea va constata următoarele:
Curtea reține publicarea în Monitorul Oficial nr.278/17.05.2013 a Legii nr. 165/2013, intrată în vigoare la data de 20.05.2013, act normativ în raport de ale cărui dispoziții măsurile de remediere solicitate de recurentul-reclamant nu mai pot fi validate.
Astfel, relativ la incidența actului normativ menționat asupra cauzei de față, se vor avea în vedere disp. art. 4 din Legea nr. 165/2013, conform cărora „Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
Prin urmare, se constată că aceste dispoziții legale au devenit aplicabile inclusiv situației reclamantului, căruia i se impune respectarea unei alte proceduri administrative de soluționare.
Nu în ultimul rând, urmează a fi avute în vedere și dispozițiile art. 41 din legea menționată, care prevăd că „plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de . prezentei legi, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014. (…) (5) Obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21.”. Analizând textul de lege, Curtea reține că, și în cazul existenței unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a dispus deja obligarea CCSD la emiterea titlului de despăgubire, executarea acesteia are loc tot în condițiile art.21 deci, cu atât mai mult, în cazul în care nu există o hotărâre irevocabilă procedura din art.21 se impune cu necesitate.
Or, art. 21 alin. 5 – 9 din Legea nr. 165/2013 prevede că „(5) Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naționale poate solicita documente în completare entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor instituții care ar putea deține documente relevante. (6) Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu. (7) Numărul de puncte se stabilește după scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat conform alin. (6). (8) Ulterior verificării și evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, C. Națională validează sau invalidează decizia entității învestite de lege și, după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin. (7). (9) În cazul validării deciziei entității învestite de lege, C. Națională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv”.
A fost introdusă așadar o nouă etapă - a verificării dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului, iar etapa evaluării se realizează într-o procedură diferită de cea anterioară și s-a introdus obligativitatea validării și a stabilirii punctajului și, tot cu titlu de noutate, se emite decizie de compensare prin puncte.
Prin urmare, Curtea constată că solicitarea recurentului – reclamant cu privire la emiterea titlului de despăgubire nu mai este recunoscută de lege. În aceste condiții, este lipsită de relevanță susținerea sa în sensul că la pronunțarea primei sentințe, prevederile legale mai sus menționate nu erau in vigoare, atât timp cât astfel cum s-a arătat aceste dispoziții legale se aplică și cauzei de față, instanța neputând face abstracție de ele.
Totodată, Curtea mai reține că Legea nr. 165/2013 nu este abrogată la data pronunțării și nici declarată neconstituțională, producând astfel efecte juridice obligatorii, după cum nu incumbă Curții de apel atribuția de a cenzura constituționalitatea legii menționate, competență ce revine exclusiv Curții Constituționale în acord cu disp. art. 146 lit. d) din Constituția României revizuită.
Nici raportarea la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu conduce la concluzia înlăturării efectului Legii nr. 165/2013 prin intermediul art. 20 alin. 2 din Constituția României.
În acest din urmă sens reține Curtea de apel considerentele din paragrafele 235 – 236 ale hotărârii CEDO M. A. și alții c. România din 12 octombrie 2010 (cererile nr. 30.767/05 și 33.800/06), în care se arată: « (235) În același timp, Curtea apreciază că alte exemple de bune practici și de măsuri de modificare legislativă, ce respectă principiile impuse de Convenție și de protocoalele sale, oferite de alte state semnatare ale Convenției, ar putea constitui o sursă de inspirație pentru guvernul pârât (a se vedea în special cauzele Broniowski și Wolkenberg, …). Astfel, refacerea totală a legislației, care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanțe și hotărâri. Plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității. (236) Ținând cont de numărul mare de persoane vizate și de consecințele importante ale unui astfel de dispozitiv, al cărui impact asupra întregii țări este considerabil, autoritățile naționale rămân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte.».
Pentru considerentele arătate, Curtea, în temeiul art. 312 și art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă (1865), va admite recursul și va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va respinge ca neîntemeiat capătul doi subsidiar al acțiunii, constând în obligarea pârâtei la emiterea titlului de despăgubire și va menține celelalte dispoziții ale sentinței
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul reclamantului D. M. D. împotriva sentinței civile nr. 4175/20.06.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ .
Admite recursul pârâtei C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR (F. C. CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR) împotriva sentinței civile nr. 4175/20.06.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ .
Modifică în parte sentința în sensul că respinge ca neîntemeiat capătul doi subsidiar al acțiunii.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 17.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. G. O. D. P. C. M. C.
GREFIER,
C. O.
Red.jud.O.P./2ex./13.12.2013
Jud.fond: N. V., Curtea de Apel București-SCAF
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 2266/2013. Curtea de Apel... | Despăgubire. Decizia nr. 1480/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
