Obligaţia de a face. Decizia nr. 1787/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1787/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-04-2013 în dosarul nr. 889/93/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 1787
Ședința publică din 22.04.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. M. D.
JUDECĂTOR - M. B.
JUDECĂTOR - C. P.
GREFIER - M. C. I.
Pe rol se află soluționarea recursului de contencios administrativ formulat de recurenta – pârâtă C. JUDEȚEANĂ ILFOV PENTRU APLICAREA LEGII NR. 290/2003, împotriva Sentinței civile nr. 1038/17.10.2012, pronunțată de Tribunalul Ilfov – Secția civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți C. A., C. M.-L., D. T. – L., C. I. și T. R. – D., în cauza având ca obiect „obligație de a face - emitere act administrativ”.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că recurenta - pârâtă a solicitat judecata în lipsă, conform art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă, după care,
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1038/17.10.2012, Tribunalul Ilfov a admis cererea formulată de reclamanții C. A., C. M.-L., D. T.-L., C. I. și T. R.-D. în contradictoriu cu pârâta Instituția Prefectului Ilfov – C. Județeană pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 și a obligat pârâta să soluționeze cererea formulată de reclamanți, având ca obiect stabilirea drepturilor pentru bunurile deținute de autorii C. T. I. și C. A., în localitatea Târnăuca, județul D., Ținutul H., Bucovina de Nord, potrivit Legii nr. 290/2003 cu modificările ulterioare, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, sub sancțiunea unei penalități de 50 lei/zi de întârziere calculată până la data emiterii hotărârii potrivit art. 8 alin 2 din lege.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanții au formulat cereri adresate Comisiei județene pentru acordarea de despăgubiri, în baza Legii nr. 290/2003, cereri înregistrate sub nr. 6024/20.04.2004, 6025/20.04.2002, 6026/20.04.2004, 6027/20.04.2004, prin care solicitau stabilirea drepturilor pentru bunurile deținute de autorii C. T. I. și C. A., în localitatea Târnăuca, județul D., Ținutul Herta, Bucovina de Nord, potrivit Legii nr. 290/2003. În baza acestor cereri s-a întocmit dosarul nr. 82/2004.
Reclamanții au revenit la cererile formulate inițial, reveniri înregistrate sub nr. 1772/01.02.2012, 905/18.01.2012, 904/18.01.2012, solicitând comunicarea soluției adoptate de comisie potrivit Legii nr. 290/2003, cu adresa din 21.03.2012 pârâta solicitând completarea dosarului, în sensul de a se depune dovada refugiului autorilor, acte de stare civila și acte doveditoare.
Legea nr. 290/2003 stabilește procedura de acordare de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului semnat de România la 10 februarie 1947.
Actul normativ invocat de ambele părți, respectiv Legea nr. 290/2003, prin dispozițiile art. 8 alin. 2 prevede că „hotărârile privind recunoașterea drepturilor, acordarea despăgubirilor sau/și a compensațiilor se dau în termen de cel mult șase luni de la înregistrarea cererilor”.
Prin același articol se prevede că, în termen de 60 de zile, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestațiile și le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreședintelui care coordonează activitatea acestui serviciu.
În cauză, cererile formulate de reclamanți în temeiul Legii nr. 290/2003 au fost depuse în anul 2004 și nesoluționate în perioada 2004-2012, neexistând în această perioadă de 8 ani dovada vreunui demers efectuat de autoritate pentru a da curs solicitărilor.
Tribunalul a mai reținut că, în calitate de autoritate investită cu aplicarea Legii nr. 290/2003, pârâta poate solicita noi documente pentru a verifica dacă sunt îndeplinite toate condițiile pentru acordarea acestor plăți, îndeosebi dovada refugiului și a proprietății, potrivit art. 2 alin. 4 teza I din HG nr. 1120/2006, apreciind însă că reclamanților nu le poate fi imputată procedura efectuată de către o autoritate publică, în speță de C. Județeană, care a solicitat aceste documente abia după 8 ani de la constituirea dosarului.
De altfel, invocând imposibilitatea de a depune alte acte decât cele existente la dosarul prin care au solicitat plata unor despăgubiri pentru bunurile autorilor, bunuri rămase în localitatea Târnăuca, ca urmare a refugiului acestora în România, urmează a se aprecia dacă într-adevăr există posibilitatea ca reclamanții să depună și alte acte doveditoare.
La dosarul cauzei există dovada demersurilor efectuate de reclamanți pentru a depune actele necesare, aceasta arătând și faptul că sunt în imposibilitate să depună și alte acte și să efectueze alte demersuri, neavând posibilitatea și nici mijloacele necesare pentru a intra în posesia altor acte.
În consecință, pârâta avea obligația ca într-un termen rezonabil să solicite completarea actelor și, în cazul în care acestea nu ar fi fost trimise, să se pronunțe pe cererea de acordare a despăgubirilor, termen care în opinia Tribunalului s-a prelungit excesiv, reclamanții având dreptul de a li se soluționa cererea în acest termen rezonabil, independent de orice motive invocate de pârâtă.
Pârâta neprocedând în această modalitate, reclamanții pot în mod întemeiat invoca refuzul nejustificat de a li se soluționa cererea într-un termen rezonabil.
Din această perspectivă, Tribunalul a invocat și jurisprudența Curții Europene care a instituit, în privința caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, principiul potrivit căruia aprecierea se face în funcție de împrejurările cauzei și criteriile consacrate în jurisprudența Curții privitoare la complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorității competente, precum și al interesului procesului pentru cei vizați (cauza Mande împotriva României).
De asemenea, în cazul Daicovicescu contra României, Curtea a statuat că, atunci când se constată o încălcare, statul pârât are obligația de a-i pune capăt și de a elimina consecințele, astfel încât să se restabilească pe cât posibil situația anterioară.
Tot astfel, în cauza Braniowschi contra Poloniei, Curtea s-a pronunțat în sensul că statele sunt obligate nu doar să respecte și să aplice într-o modalitate previzibilă și coerentă legile pe care le adoptă, ci și să garanteze condițiile legale și practice, să elimine incompatibilitățile și obstacolele pentru exercitarea efectivă a dreptului patrimonial, precum și să îndeplinească în timp util într-o modalitate concretă și coerentă promisiunile legislative.
În speță, a arătat Tribunalul, nu se poate vorbi de un termen rezonabil, dacă se ia în considerare timpul scurs din momentul solicitării despăgubirilor în fața autorităților, cât și timpul stabilit pentru soluționarea cererii.
Legea nr. 554/2004 prevede că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată (art. 1 alin. 1). În înțelesul legii, prin persoana vătămată se înțelege orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri (art. 2 lit. a ). Nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen (art. 2 lit. h).
Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. 1, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă (art. 18 alin. 1).
În cauză s-a încălcat dreptul reclamanților de a le fi soluționată cererea în termenul de 6 luni prevăzut de legea specială și au dreptul la recunoașterea dreptului pretins, acela de a primi răspuns în termenul legal.
Prin urmare, pârâtei îi revine obligația potrivit legii de a proceda la soluționarea cererilor reclamanților având ca obiect stabilirea drepturilor pentru bunurile deținute de autorii C. T. I. si C. A., în localitatea Târnăuca, județul D., Ținutul Herta, Bucovina de Nord potrivit Legii nr. 290/2003 cu modificările ulterioare.
Pentru aceste motive, prima instanță a admis acțiunea, făcând totodată aplicarea dispozițiilor art. 18 alin. 5 din Legea nr. 554/2004 referitoare la posibilitatea de a se stabili obligația pârâtei sub sancțiunea de penalități pentru fiecare zi de întârziere.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâta C. Județeană Ilfov pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, invocând dispozițiile art. 3041 C.pr.civ. și solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii în principal ca prematur introdusă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.
În motivare, recurenta a arătat că intimații-reclamanți au formulat cereri adresate Comisiei Județene pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, prin care au solicitat despăgubiri pentru bunurile avute în proprietate de autorii lor, C. T. I. și C. A., în localitatea Târnăuca, județul D., înainte de refugiere.
A precizat că, așa cum rezultă și din conținutul cererilor formulate în temeiul Legii nr. 290/2003, petenții au depus doar o parte din actele doveditoare prevăzute de lege pentru obținerea drepturilor cuvenite.
Intimații-reclamanți au revenit la cererile formulate inițial abia în anul 2012, solicitând comunicarea stadiului soluționării dosarului constituit în baza Legii nr. 290/2003, când prin adresa nr. 904/1772/TDL/2012 s-a solicitat completarea acestuia cu acte doveditoare ale refugierii, acte de stare civilă și alte acte doveditoare ale proprietății asupra bunurilor revendicate.
Recurenta a arătat că, potrivit legii, cererile persoanelor îndreptățite trebuie susținute de acte doveditoare ale refugierii, ale proprietății asupra bunurilor pentru care se cer despăgubiri, precum și acte doveditoare ale calității succesorale ale petentului/petenților. Astfel, conform art. 2 alin. 4 teza I din HG nr. 1120/2006, dovada refugiului se face cu „acte doveditoare certificate de autorități". În acest sens, a învederat că, potrivit îndrumărilor Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în cazul persoanelor care s-au refugiat pe teritoriul României în 1940, respectiv 1944, acestea pot dovedi calitatea de refugiat prin următoarele înscrisuri: dovada luării în evidența populației de organele de specialitate ale localității unde s-au stabilit refugiații (adeverințe de arhivă sau certificate eliberate de primăriile localităților unde s-au stabilit inițial refugiații), carnet de refugiat sau buletin nominal de evacuare emis de Comisariatul Național pentru Evidența Populației venite din Basarabia și Bucovina de Nord, foi de călătorie eliberate de statul român pentru persoanele respective sau carnet de muncă în situația în care refugiații erau funcționari de stat. În cazul în care persoanele îndreptățite nu dețin „acte doveditoare" pentru a confirma proprietatea bunurilor, devin incidente prevederile art. 2 alin. 4 teza II și alin. 5 din HG nr. 1120/2006, potrivit cărora „în situația imposibilității dovedite de a procura aceste înscrisuri, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate. Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenței purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republicate M., abilitate să producă aceste documente (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz”.
A menționat astfel că, în sensul prevederilor art. 2 alin. 5 din HG nr. 1120/2006, pentru dovedirea refugiului trebuie să se facă dovada inițierii unei corespondențe cu Primăria localității în care s-au refugiat autorii și cu Direcția Județeană a Arhivelor Naționale din județul în care se află localitatea în care s-au refugiat inițial. În cazul de față, prin adresa emisă de Primăria Comunei M. nr. 3319/11.09.2012 nu se confirmă refugierea acestora în anul 1944 și așezarea pe teritoriul localității.
Față de situația expusă, recurenta a apreciat că se impune completarea dosarului, pe aspectul dovedirii stării de refugiere, cel puțin cu dovada inițierii unei corespondențe și cu Direcția Județeană Dâmbovița, în vederea obținerii unor eventuale acte doveditoare ale refugierii autorilor intimaților-reclamanți, pe raza acestui județ, fapt adus la cunoștința reprezentantului intimaților-reclamanți.
Totodată, a apreciat că, pe aspectul dovedirii dreptului de proprietate al autorilor intimaților asupra bunurilor, se impune completarea dosarului cu acte doveditoare, în condițiile în care există neconcordanțe vădite între bunurile revendicate prin cele patru cereri formulate în anul 2004 în baza Legii nr. 290/2003 și cele din declarațiile notariale ale petenților, ale martorilor și din actele de proprietate depuse în cauză. Astfel, din cereri rezultă că se solicită despăgubiri pentru două case și aproximativ 34 ha teren, din declarațiile notariale rezultă aproximativ 56 ha teren, iar din actele de proprietate depuse la dosar rezultă că autorii intimaților au avut în proprietate aproximativ 33 ha teren. Mai mult, diferența dintre suprafața de teren care rezultă din declarațiile notariale figurează în acte ca fiind în proprietatea altor persoane, respectiv Th. C. și T. V. C., fără a se dovedi calitatea de succesori în drepturi ai acestor persoane.
Recurenta a învederat că, pentru motivele anterior prezentate, în raport cu prevederile art. 8 alin. 21 din Legea nr. 290/2003, i s-a solicitat reprezentantului intimaților-reclamanți completarea dosarului de despăgubiri cu toate actele necesare, la care s-a făcut referire mai sus, pentru ca acesta să poată fi soluționat pe cale administrativă.
Pe cale de consecință, pentru toate aceste considerente, a solicitat admiterea excepția prematurității acțiunii, iar în subsidiar respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează:
Așa cum a reținut și instanța de fond, din actele dosarului rezultă că intimații-reclamanți au formulat în anul 2004 cerere de acordare de despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003.
Recurenta nu a soluționat această cerere, deși au trecut peste 8 ani de la înregistrare, abia la data de 21.03.2012 solicitându-le intimaților completarea dosarului cu diferite documente.
Potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 290/2003, „Comisiile județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 primesc, verifică și rezolvă cererile de atribuire în natură ori pentru acordare de despăgubiri sau compensații, după caz. Hotărârile privind recunoașterea drepturilor, acordarea despăgubirilor sau/și a compensațiilor se dau în termen de cel mult 6 luni de la înregistrarea cererilor.”
Art. 8 alin. 21 prevede că aceste comisii „au obligația de a convoca petenții sau alte persoane, în vederea lămuririi unor situații în care există neclarități privind calitatea succesorală a petentului, dovada refugiului sau a proprietății asupra bunurilor pentru care se cer despăgubiri ori compensații”.
De asemenea, potrivit art. 8 alin. 7 din lege, în vederea soluționării cererilor, comisiile „pot solicita din oficiu, cu respectarea legii, acte și informații oricăror instituții publice din țară sau din străinătate”.
Din dispozițiile anterior citate, Curtea reține că legea instituie un termen de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 290/2003, de cel mult 6 luni de la înregistrare, termen care nu a fost respectat în speță.
Chiar dacă se consideră că acest termen este unul de recomandare, se constată că autoritatea recurentă nu a indicat și nu a dovedit motive concrete care să reprezinte, în cauza de față, o justificare obiectivă pentru depășirea termenului.
Astfel, împrejurarea că intimații au revenit la cererile formulate în anul 2004 abia în anul 2012, interesându-se care este stadiul soluționării acestora, nu justifică lăsarea dosarului în nelucrare mai bine de 8 ani, căci autoritatea avea obligația de a demara soluționarea cererilor imediat după înregistrarea acestora, independent de alte demersuri din partea solicitanților.
De asemenea, în cazul în care dosarul nu este complet sau dacă există neclarități, așa cum se susține, recurenta avea obligația ca, înăuntrul termenului de 6 luni, să convoace intimații, potrivit art. 8 alin. 21, după care, în funcție de actele existente la dosar, de lămuririle primite și de dispozițiile legale incidente, avea obligația de a da o hotărâre, de admitere sau de respingere a cererii, cu respectarea termenului prevăzut de art. 8 alin. 2.
Nu este admisibilă temporizarea soluționării dosarului pe motiv că acesta este incomplet sau că solicitanții nu au făcut, în condițiile legii, dovada îndeplinirii condițiilor de acordare a despăgubirilor sau a compensațiilor.
Într-o asemenea situație, autoritatea are în continuare obligația legală de a da o hotărâre asupra cererii, iar, în caz de respingere, petenții nemulțumiți au posibilitatea de a o contesta, în condițiile legii, la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a cărei decizie poate fi atacată ulterior la instanța de contencios administrativ.
Prin urmare, motivele invocate de recurentă nu atrag prematuritatea acțiunii promovate de intimați și nici nu constituie, pe fondul cauzei, împrejurări de natură a justifica o întârziere de peste 8 ani în soluționarea cererii, în condițiile în care termenul prevăzut de lege este de 6 luni de la înregistrare.
Curtea reține așadar că în mod corect instanța de fond a obligat recurenta-pârâtă la soluționarea cererii formulate de intimați în temeiul Legii nr._, astfel că, sentința recurată fiind legală și temeinică, în baza art. 312 C.pr.civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurenta – pârâtă C. JUDEȚEANĂ ILFOV PENTRU APLICAREA LEGII NR. 290/2003, cu sediul în București, sector 3, ., împotriva Sentinței civile nr. 1038/17.10.2012, pronunțată de Tribunalul Ilfov – Secția civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți C. A., C. M.-L., D. T. – L., C. I. și T. R. – D., toți cu domiciliul procesual ales la cabinet avocat „Ș. Tudorița”, cu sediul profesional în comuna Afumați, .. 112, județul Ilfov, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22.04.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. M. D. M. B. C. P.
GREFIER,
M. C. I.
Red.jud.M.B./28.05.2013
Tehnored.C.I./2ex.
Jud. fond: N. M. N., Tribunalul Ilfov - Secția civilă
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 37/2013. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 74/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
