Pretentii. Decizia nr. 1902/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1902/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-04-2013 în dosarul nr. 70297/3/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Decizia civilă nr. 1902
Ședința publică din 25.04.2013
Curtea constituită din:
Președinte: A. Ș.
Judecător: I. M.
Judecător: G. D.
Grefier: M.-C. O.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 P. DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 4206/30.10.2012 pronunțate de Tribunalul București-Secția a IX-a în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul-reclamant R. I..
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, văzând că recurenta-pârâtă a solicitat și judecarea în lipsă, apreciind cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA,
P. sentința civilă nr. 4206/30.10.2012 pronunțată de Tribunalul București, SCAF a fost admisă exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâților Statul R. prin M.F.P si DGFPMB, fiind respinsă actiunea formulata in contradictoriu cu acești parați ca fiind formulata impotriva unor persoane fără calitate procesuala pasiva.
Totodată a fost respinsă ca neîntemeiată excepția inadmisibilității petitului vizând dobânda legala, fiind admisă în parte cererea formulată de reclamantul R. I. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 BUCUREȘTI P. D.G.F.P.M.B.
A fost obligată parata AFP Sector 2 prin DGFPMB sa plătească reclamantului suma de 5.426 lei, taxa de primă înmatriculare si dobânda legala fiscala calculata in condițiile art.124 cu raportare la art.117 al.2 C.p. fiscală.
Totodată a fost obligată parata AFP Sector 2 prin DGFPMB sa plătească reclamantului suma de 539 lei cheltuieli de judecata.
P. cererea înregistrată la data de 02.11.2011, reclamantul R. I., a chemat în judecată pe pârâții STATUL ROMÂN P. MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 BUCUREȘTI, solicitând obligarea acestora la restituirea sumei de 5.426 lei, sumă încasată cu titlu de taxă de primă înmatriculare cu chitanța . nr._/26.06.2007 și la plata dobânzii legale calculate pentru această sumă, precum si la plata cheltuielilor de judecata.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a achiziționat din Franta un autoturism marca Volkswagen Passat second-hand, cu numarul de identificare WVWZZZ3BZ5PO42778, fabricat în anul 2005. Pentru a putea înmatricula autovehiculul în România, a fost obligat să plătească suma de 5.426 lei cu titlu de taxă de primă înmatriculare prevăzută de art.2141 – 2143 din Codul fiscal. A solicitat pârâtei restituirea sumei, cerere care i-a fost respinsă.
Consideră reclamantul că taxa de primă înmatriculare i-a fost percepută nelegal, deoarece contravine principiului nediscriminării produselor importate în raport de produsele interne.
Mai arată că dispozițiile Codului fiscal în baza cărora i-a fost percepută această taxă sunt incompatibile cu prevederile art.25, 28, 90 din Tratatul CE și că reglementările Uniunii Europene au fost acceptate și de România la data de 01.01.2007.
În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art.11, art.148 din Constituția României, art.2141 – 2143 din Codul fiscal, art.25, 28, 90 paragr.I din Tratatul CE.
Pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 2 București prin DGFPMB a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că suma de 5.426 lei a fost legal încasată de organul fiscal, fiind prevăzută de art.2141 – 2143 din Legea nr.571/2003, prevederi legale care nu au fost contestate la Curtea Constituțională, iar instituția Comisiei Europene nu a solicitat niciodată eliminarea acestei taxe, ci doar a recomandat reașezarea acesteia pe alte principii. P. urmare, consideră pârâta că norma de drept național nu se află în conflict cu norma de drept comuniat, producând efecte juridice depline, astfel că este netemeinică solicitarea reclamantei de restituire a taxei de primă înmatriculare.
De asemenea, nu sunt întrunite condițiile cerute de acquis-ul comunitar pentru ca reclamanta să fie exonerată de plata taxei, întrucât nu se probează faptul că autoturismul a fost anterior înmatriculat pe teritoriul U.E. și că se plătise deja o astfel de taxă sau una echivalentă într-un alt stat membru. Simplul fapt că reclamanta a achiziționat autovehiculul dintr-un stat membru nu probează și condiția înmatriculării acelui autovehicul în statul membru de proveniență, fiind posibil ca acesta să nu fi fost niciodată înmatriculat și, pe cale de consecință, să fie prejudiciate atât bugetul statului de proveniență, cât și bugetul statului român.
Mai arată pârâta, cu referire la dobânda solicitată, că reclamanta nu se află în nici una dintre situațiile legale pentru a beneficia de dobânda legală, capătul de cerere formulat fiind inadmisibil.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.115 C.pr.civ., HG nr.109/2009, Legea nr.554/2004, OG nr.50/2008, art.124, art.117 din Codul de proc. fiscală.
Parata DGFPMB a depus intampinare prin care a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive.
Paratul Statul R. prin MFP a depus intampinare prin care a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive.
Tribunalul a încuviințat părților, conform art.167 C.pr.civ. și a administrat proba cu înscrisuri.
La termenul din data de 30.10.2012 Tribunalul a ramas in pronuntare asupra exceptiilor invocate de parati, asupra carora se va pronunta cu precadere potrivit art.137 C.p.civ.
Astfel, exceptia lipsei calității procesuale pasive a paratilor Statul R. prin MFP si DGFPMB a fost admisa, fata de imprejurarea ca, nu exista raporturi juridice intre reclamant si acesti parati generate de faptul stabilirii si incasarii taxei de catre acestia, motiv pentru care a respins actiunea formulata in contradictoriu cu acesti parati ca fiind formulata impotriva unor persoane fără calitate procesuala pasiva.
Exceptia inadmisibilitatii petitului vizand obligarea paratei la plata dobanzii legale invocata de parata DGFPMB a fost respinsa ca neintemeiata, intrucatchiar daca parata nu a fost pusa in intarziere in privinta acestui aspect, dobanda legala fiscala se poate acorda in conditiile art.124 cu raportare la art.117 al.2 C.p.fiscala.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a constatat următoarele:
Reclamantul a achiziționat conform contractului de la fila 17 un autoturism marca Volkswagen Passat second-hand înmatriculat in Franta, cu numarul de identificare WVWZZZ3BZ5PO42778, fabricat în anul 2005 si neinmatriculat in Romania. Pentru a putea înmatricula autovehiculul în România, a fost obligat să plătească suma de 5.426 lei cu titlu de taxă de primă înmatriculare prevăzută de art.2141 – 2143 din Codul fiscal
Reclamantul a solicitat, prin cererea înregistrată la A.F.P. Sector 2 sub nr._/13.09.2011(f.23), restituirea sumei de 5.426 lei achitată cu titlu de taxă de primă înmatriculare (conform chitanței . nr._/22.09.2011 – f.16), cerere nesoluționată favorabil de pârâtă care, prin adresa nr._/10.03.2010 (f.25), a comunicat reclamantului că nu se încadrează în situațiile de scutire prevăzute expres de Legea nr.571/2003.
Taxa de primă înmatriculare a autoturismelor a fost prevăzută prin Legea nr.343/2006, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr.110/2006, prin aceste acte normative fiind introduse în Codul fiscal articolele 2141 – 2143, care stabilesc obligația achitării taxei, modul de calcul și scutirile de la plata acesteia.
Raportat la motivele acțiunii de față, problema dedusă judecății constă în a lămuri dacă taxa de primă înmatriculare, prevăzută ca obligatorie de art.2141 alin.1 și 2 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, contravine Tratatului Constitutiv al Uniunii Europene – art.90, paragraful 1.
Din economia textelor legale interne rezultă că taxa de primă înmatriculare se datorează doar pentru autoturismele noi, ca și pentru cele înmatriculate anterior în celelalte state comunitare ori în alte state și reînmatriculate în România, după aducerea lor în țară și după data de 1 ianuarie 2007, aceeași taxă nefiind percepută pentru autoturismele deja înmatriculate în România.
Dispozițiile art.90 paragraful 1 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene interzic statelor membre să aplice, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Normele comunitare au caracter prioritar în raport cu cele naționale, în conformitate cu art. 11 alin.1 și 2, art. 148 alin.2 și 4 din Constituția României, cu jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, precum și cu prevederile Legii nr.157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană.
Urmare aderării României la Uniunea Europeană, Tratatul de Constituire a Uniunii Europene are caracter obligatoriu pentru statul român.
Chiar dacă, prin introducerea art.2141-2143 din Legea nr.571/2003, statul român a reglementat regimul taxei de primă înmatriculare, se constată că, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar, orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale, chiar și atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare, regula aplicându-se indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic național și de acela al normei comunitare.
Normele interne cuprinse în Codul fiscal privitoare la taxa de primă înmatriculare în România contravin art.90 par. 1 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, fiind norme de discriminare fiscală între produsele importate și cele similare autohtone și care instituie o taxă ce încalcă principiul liberei circulații a mărfurilor, întrucât diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor second-hand importate din alte state membre, influențând astfel alegerea.
Instanțele sunt obligate să dea întâietate prevederilor comunitare, lăsând inaplicabil dreptul intern incompatibil cu legislația comunitară, principiu statuat de Curtea de Justiție a Comunităților Europene cu prilejul soluționării cauzelor Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964), precum și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978).
Potrivit aprecierii Curții, redată în aceste hotărâri, la . Tratatului, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre, instanțele din aceste state fiind obligate să îl aplice. Curtea a reținut că „o instanță națională ce este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar are obligația de a aplica aceste prevederi, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, inclusiv cea adoptată ulterior, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea prevederilor contrare de către puterea legislativă sau Curtea Constituțională”. Aceeași obligație a judecătorilor naționali rezultă și din prevederile art.10 din Tratat.
În speță, reclamantul a făcut dovada că autovehiculul achiziționat și pentru care a achitat în România taxa de primă înmatriculare a fost anterior înmatriculat în Franța și anume, la data de 28.04.2005 (f.19).
În consecință, tribunalul a constatat că refuzul pârâtei de a restitui reclamantului taxa plătită este nejustificat, astfel că sunt îndeplinite cerințele art.1 alin.1 și 8 alin.1 din Legea nr.554/2004, pentru ca reclamantul să se adreseze instanței de contencios administrativ în vederea recunoașterii dreptului pretins și reparării pagubei.
Pentru toate considerentele arătate, văzând și prev.art.18 alin.1 din Legea nr.554/2004, tribunalul a admis cererea de obligare a pârâtei AFP sector 2 prin DGFPMB la restituirea sumei de 5.426 lei reprezentând taxa specială pentru autoturisme.
Cât privește dobânda legală aferentă, tribunalul a constatat că pretenția reclamantului este întemeiată și anume, reclamantul este îndrituit la plata dobânzii pentru repararea prejudiciului cauzat ca efect al aplicării regimului juridic fiscal discriminatoriu, însă nu de la data plății efective a taxei, astfel cum s-a solicitat, ci în conformitate cu dispozițiile art.124 rap. la art.70 din OG nr.92/2004. Cum reclamantul a depus cererea de restituire, prin care a solicitat și plata dobânzii legale, la data de 13.09.2011, rezultă că plata dobânzii poate fi dispusă începând cu ziua următoare expirării termenului de 45 de zile prevăzut de art.70 alin.1 din Codul de procedură fiscală.
In temeiul art.274 C.p.civ. Tribunalul a dispus obligarea AFP sector 2 prin DGFPMB si la plata sumei de 539 lei(taxa timbru si onorariu avocat), cheltuieli de judecata catre reclamant, parata fiind partea care a cazut in pretentii.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 2, conform O.M.F.P. nr. 3411/2011, în temeiul art. 304 pct. 9 și 304 ind. 1 din codul de procedură civilă solicitând modificarea sentinței mai sus menționate, pentru următoarele motive:
Hotărârea este netemeinica și nelegala fiind data cu aplicarea greșita a legii (art.304 pct.9 Cod Procedura Civila).
1. În mod nelegal instanța a admis în parte acțiunea formulata de către R. lonut și a obligat instituția sa restituie reclamantului suma de 5426 lei reprezentând diferența dintre taxa plătită și suma restituita, actualizata cu rata dobânzii.
Reiterează ca regimul taxei speciale pentru autoturisme, care a intrat în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2007, a înlocuit în fapt regimul accizelor prevăzut în Codul Fiscal pentru autoturismele și automobilele de teren, inclusiv cele rulate din import, regim care s-a aplicat până la data de 31 decembrie 2006.
În condițiile desființării frontierelor vamale cu statele membre ale Uniunii Europene, metodologia de calcul a accizelor devenea inaplicabila, fapt ce a condus la reașezarea acestei metodologii.
Odată cu reașezarea metodologiei de calcul s-a avut în vedere și eliminarea reglementarilor privind înmatricularea autoturismelor potrivit cărora până la 31 decembrie 2006 nu se înmatriculau în România autoturismele a căror vechime depășea 8 ani și care aveau o norma de poluare inferioara normei EURO 3. În aceasta situație a fost necesar a se întreprinde unele masuri pentru evitarea introducerii în România a unui număr exagerat de mare de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare. Neluarea unor masuri corespunzătoare în acest sens, ar fi avut drept consecința transformarea în deșeuri a autovehiculelor second-hand la scurt timp de la introducerea acestora în România, tara noastră urmând sa suporte costurile aferente reciclărilor, în locul tarilor de unde au fost achiziționate autovehiculele respective.
Față de prevederile constituționale ale art. 148 precizează următoarele:
Potrivit art.l-33 din Legea nr.157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Ceha, Regatul Danemarcei, Republica Federala Germania, Republica Estonia, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, M. Ducat al Luxemburgului, Republica Ungara, Republica Malta, Regatul Tarilor de Jos, Republica Austria, Republica Polona, Republica Portugheza, Republica Slovenia, Republica Slovaca, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord ( state membre ale Uniunii Europene) și Republica Bulgaria și România privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeana, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005: " Legea-cadru europeana este un act legislativ care obliga orice stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, lăsând în același timp autorităților naționale competenta în ceea ce privește alegerea formei și a mijloacelor."
Totodată precizează faptul ca alin.2 al art. 148 din Constituția României instituie supremația tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Din analiza dispozițiilor legale mai sus invocate rezulta faptul ca legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competenta de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
Cu privire la prevederile art.9 alin.1 din Tratatul Comunității Europene precizează ca acestea se refera la" interzicerea taxelor vamale la import și la export și la alte taxe cu efect echivalent", or, taxa de prima înmatriculare nu intra în aceasta categorie nefiind o taxa vamala care se percepe numai în cadrul relațiilor comerciale dintre tarile membre ale Uniunii Europene ci se aplica, tuturor autoturismelor /autovehiculelor înmatriculate în România indiferent daca provin din producția interna sau din spațiul comunitar. Totodată, față de susținerea reclamantului ca taxa de prima înmatriculare auto, din România este discriminatorie apreciază ca argumentele care stau la baza acestei afirmații nu pot fi reținute întrucât regimul fiscal este același pentru toate persoanele care înmatriculează autoturisme/autovehicule în România.
De asemenea, a mai susținut ca în cazul în care suntem în prezenta acelorași specificații tehnice, legislația noastră prevede plata unei taxe de înmatriculare în România în același cuantum indiferent daca este vorba de autoturismele/autovehiculele din producția interna sau din cele produse în spațiul comunitar.
Astfel, argumentele invocate sunt neîntemeiate, întrucât legislația europeana nu interzice instituirea taxei, ci doar prevede ca nivelul acesteia sa nu fie mai mare decât al taxelor care se aplica, direct sau indirect, produselor naționale similare.
P. urmare instanța ar trebui sa stabilească prin mijloace procedurale specifice daca taxa achitata în concret de reclamant este sau nu mai mare decât nivelul taxelor achitate direct sau indirect pentru produsele interne similare.
În acest context trebuie menționat și faptul ca nici Comisia Europeana nu este împotriva perceperii unei taxe cu ocazia primei înmatriculări a autoturismelor, ci doar a modului de determinare a taxei. De asemenea, precizam ca principiul " poluatorul plătește ", pe care se bazează și instituirea taxei speciale pentru autovehicule, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii europene. Precizam de asemenea ca 16 state - membre ale Uniunii Europene practica o taxa care se percepe cu ocazia înmatriculării autovehiculelor ( intre care Ungaria, G., Danemarca, Spania, Belgia, Olanda, Cipru ). Mai mult, se are în vedere armonizarea la nivel comunitar a regimului fiscal al taxei de înmatriculare, în prezent, fiind în discuție la nivelul Comisiei Europene, un proiect de directiva în acest sens, proiect care, după aprobare, va deveni obligatoriu de aplicat pentru toate statele membre.
P. urmare, existenta unei taxe de prima înmatriculare nu este contrara dispozițiilor comunitare, nefiind deci motive temeinice pentru a dispune restituirea sumei reprezentând taxa de înmatriculare.
De altfel, a institui obligativitatea plații taxei de prima înmatriculare numai în cazul importului de autoturisme/ autovehicule ar putea fi considerat la rândul sau un regim fiscal discriminatoriu intre persoanele care importa bunuri și cele care aduc în tara bunuri din spațiul comunitar.
Față de cele menționate mai sus,reiterează instanței faptul ca obligația generica de armonizare a legislației interne cu cea europeana, instituita prin art. 148 alin.2 din Constituție, și cea speciala, prevăzuta de art. 90 paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, revin exclusiv Parlamentului, nu și instanțelor judecătorești.
Totodată, trebuie reținut și faptul ca nu ne aflam în prezenta unui regim fiscal discriminator, întrucât obligația plații taxei de prima înmatriculare exista pentru toate autoturismele/autovehiculele, indiferent de tara de proveniența a acestora, nefiind deci în prezenta unei îngrădiri a liberei circulații a mărfurilor, principiu statuat în Tratatul Comunității Europene.
Mai mult decât atât potrivit art.126 alin.2 din Constituția României " Competenta instanțelor judecătorești și procedura de judecata sunt prevăzute numai prin lege. "Astfel nicio lege în vigoare nu acorda competenta unei instanțe de drept comun de a se pronunța asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu constituția și cu tratatele internaționale.
Aceasta atribuție revine exclusiv Parlamentului și, eventual Curții Constituționale, singurele instituții în măsura sa aprecieze daca legislația referitoare la taxa de prima înmatriculare contravine Constituției sau reglementarilor Uniunii Europene și sa adopte hotărâri în consecința.
Având în vedere ca taxa de prima înmatriculare a fost achitata de reclamant în baza unor dispoziții legale în vigoare, respectiv art.214 ind. 1 Cod fiscal consideră ca suma nu poate fi restituita.
În ceea ce privește capătul de cere privind restituirea integrala a taxei de prima înmatriculare, urmează să se aibă în vedere faptul ca ceea ce se restituie este numai diferența dintre taxa speciala pentru autoturisme și autovehicule plătită cu respectarea art. 214 ind. 1 – 214 ind. 3 Cod Fiscal și taxa pe poluare pentru autovehicule, în conformitate cu prevederile art. 11 din O.U.G. nr. 50/2008, respectiv: "Taxa rezultata ca diferența intre suma achitata de contribuabil în perioada 1 ianuarie 2007-30 iunie 2008, cu titlu de taxa speciala pentru autoturisme și autovehicule, și cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pe poluare pentru autovehicule se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgenta."Or aceasta diferența a fost restituita de către instituția.
2.În ceea ce privește obligarea la plata dobânzii, învederează următoarele:
În acest sens, potrivit art.124 alin.1 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu completările și modificările ulterioare, "Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobânda din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art.117 alin.2 sau la art.70, du pa caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor".
Astfel, nici una dintre condiții nu este îndeplinită în cauză, respectiv cererea nu a fost adresata organului fiscal, ci direct instanței de judecata, iar instanța nu s-a pronunțat pe capătul de cerere principal, neexistând nici titlul de creanța.
P. urmare, solicitarea de acordare a dobânzii legale pe calea prezentei acțiuni este inadmisibila.
De asemenea arată ca solicitarea de dobânzi fiind un capăt de cerere accesoriu primului capăt se impune respingerea lui ca neîntemeiat și, în plus, se poate observa ca în mod greșit a fost solicitata obligarea paratelor la plata accesoriilor atât timp cat reclamanta, nu a făcut dovada producerii unui prejudiciu, aceasta taxa de poluare fiind plătită, în baza unui temei legal.
Menționează, de asemenea, ca potrivit art.11 din OG nr.13/2011 a fost abrogata Ordonanța Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești.
3. Referitor la capătul de cerere privind cheltuielile de judecata, solicită instanței respingerea lui, ca neîntemeiat, având în vedere ca nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.274 alin.1 Cod proc.civila.
Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligata sa suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul sa se afle în culpa procesuala, sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, sa fi determinat aceste cheltuieli.
O alta condiție care trebuie îndeplinita pentru a se acorda cheltuielile de judecata, este ca partea care le solicita sa fi câștigat în mod irevocabil procesul, ori în situația de față nu ne încadram în aceasta categorie.
De asemenea, nici aspecte privind reaua credința, comportarea neglijenta sau exercitarea abuziva a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina noastră pentru ca sa fim obligați la plata cheltuielilor de judecata.
Or, în cazul de față, nu este îndeplinita nici una din aceste condiții, actele atacate de către reclamanta, fiind temeinic și legal întocmite, motiv pentru care solicită respingerea și acestui capăt de cerere.
Față de argumentele prezentate, solicită instanței admiterea recursului astfel cum a fost formulat, și modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiata.
În drept, art. 304 pct. 9 și 304 ind. 1din Codul de procedura civila, Legea 146/1997 privind taxele judiciare de timbru; art.2141 alin.(1)-(5), art.2142 și art.2143 din Codul fiscal, art.l-33 din Legea nr.157/2005,OMFP 1899/2004.
Deliberând asupra prezentului recurs, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor legale aplicabile, a probelor administrate în fața primei instanțe, a sentinței civile recurate, Curtea constată că este nefondat urmând a fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
Astfel, critica vizând motivul de recurs întemeiat pe disp. art. 304 pct. 9 C.proc.civ. este nefondată având în vedere că în mod judicios prima instanță a reținut efectul discriminatoriu al taxei percepută de către recurenta-pârâtă în temeiul disp. art. 214 ind. 1 din legea nr. 571/2003 și taxa stabilită în temeiul dispozițiilor OUG nr. 50/2008, iar din această perspectivă Curtea apreciază că este întemeiată susținerea intimatului-reclamant în sensul priorității în aplicare a dispozițiilor art. 110 TFUE în raport de legislația internă care stabilește o astfel de taxă în cazul reclamantului-intimat, având în vedere caracterul direct aplicabil al principiilor consacrate de jurisprudența stabilită în cauzele împotriva României, respectiv T. și N., de generală aplicare atât pentru autoritățile administrative, cât și pentru instanțele de judecată.
În acest context, împrejurarea că instituirea unei asemenea taxe a fost justificată de necesitatea înlocuirii unei metodologii de calcul al accizelor, devenită inaplicabilă și evitarea pătrunderii în România a unui mare de autoturisme având o normă de poluare inferioară Euro 3, cu nivel ridicat de poluare, nu poate fi reținută în admiterea recursului și constatarea caracterului conform al normelor interne în raport de dispozițiile art. 110 TFUE, având în vedere că acest articol instituie principiul nediscriminării în stabilirea sarcinilor fiscale de către statele membre pentru aplicarea liberei circulații a mărfurilor în cadrul U.E., principiu constatat a fi încălcat prin OUG nr. 50/2008(similare dispozițiilor din Codul Fiscal) conform jurisprudenței CJUE în cauzele anterior menționate.
Nefondate sunt și criticile vizând greșita aplicare și interpretare a disp. art. 148 din Constituția României și a prevederilor legii nr. 157/2005, având în vedere că dispozițiile art. 214 ind. 1 din Codul Fiscal care au stat la baza calculării în sarcina reclamantului a taxei de primă înmatriculare încalcă, potrivit aceleiași jurisprudențe, similar dispozițiilor din OUG nr. 50/2008 dispozițiile art. 110 TFUE și principiul nediscriminării în materia stabilirii unor asemenea taxe.
În esență prin cele două decizii pronunțate împotriva României de CJUE, menționate anterior în privința dispozițiilor OUG nr. 50/2008 s-au reținut următoarele:
„Astfel cum a arătat Curtea la punctul 58 din Hotărârea T., citată anterior, o reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre.
Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de OUG nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 și, respectiv, OUG nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Pe de altă parte, cu ocazia ședinței, care a avut loc după pronunțarea Hotărârii T., citată anterior, guvernul român nu a susținut că ar exista o diferență relevantă, în scopul examinării compatibilității cu articolul 110 TFUE a unei taxe precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, între versiunea inițială a OUG nr. 50/2008 și versiunile ulterioare ale acesteia.”
Din această perspectivă se constată că susținerile recurentei-pârâte privind necesitatea încadrării reclamantului în dispozițiile de excepție ale art. 11 din OUG nr. 50/2008, precum și art. 33 din Directiva a șasea privind sistemul comun al TVA nu pot fi apreciate ca întemeiate având în vedere că sunt străine cadrului procesual invocat de către reclamant și nu înlătură concluzia primei instanțe în sensul încălcării principiului nediscriminării în materia stabilirii taxei de poluare, în sensul reținut prin jurisprudența menționată.
De asemenea faptul că o . state membre UE practică o asemenea taxă nu conduce la concluzia conformității între dispozițiile art. 214 ind. 1 C.fiscal și art. 110 TFUE.
Nu vor fi reținute nici criticile privind greșita interpretare și aplicare de către prima instanță a principiului nediscriminării instituit prin disp. art. 110 TFUE, având în vedere că potrivit dispozițiilor avute în vedere la stabilirea acestei taxe în sarcina intimatului-reclamant s-a instituit o discriminare între cele două categorii de autovehicule, având aceleași particularități și vechime, inclusiv uzură, însă prima incluzând exclusiv autoturismele second-hand provenind din import, neîmatriculate pe teritoriul României, iar secunda, autoturismele second-hand înmatriculate pe teritoriul României, care nu au fost însă supuse obligației de a plăti o asemenea taxă, împrejurare necontestată de către recurenta-pârâtă.
Nefondate sunt și susținerile privind aplicarea disp. art. 11 din OUG nr. 50/2008 având ca obiect condițiile de restituire a contravalorii taxei reziduale, reclamantul solicitând restituirea taxei de poluare percepută la data înmatriculării autoturismului, iar nu la data scoaterii acestuia din circulație, nefiind dovedită o identitate între cuantumul celor două taxe.
În plus, Curtea reține că deși legislația fiscală internă a instituit obligația plății unei astfel de taxe, totuși o asemenea împrejurare nu conduce la înlăturarea încălcărilor principiului instituit de art. 110 TFUE, având în vedere necesitatea respectării principiilor stabilite de CJUE în cele două cauze pronunțate împotriva României în temeiul art. 110 TFUE cu referire la dispozițiile OUG nr. 50/2008(similare dispozițiilor avute în vedere în cazul intimatului-reclamant), cauze având o aplicare directă și prioritară față de legislația internă.
Va fi înlăturată și susținerea recurentei-pârâte privind încălcarea separației puterilor în stat și a dispozițiilor art. 126 alin. 2 din Constituția României, având în vedere că dispozițiile TFUE sunt obligatorii pentru statele membre UE, astfel cum acestea au fost interpretate și aplicate de CJUE în cadrul cauzelor supuse acestei instanțe comunitare, având în vedere disp. art. 20 și art. 148 alin. 2 din Constituția României, precum și dispozițiile legii nr. 157/2005.
De asemenea, vor fi înlăturate și susținerile privind neîncadrarea reclamantei în disp. art. 117 alin. 1 lit. d din OG nr. 92/2003, având în vedere considerentele din decizia pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii nr. 24/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ale cărei considerente s-au reținut în esență următoarele(considerente aplicabile în egală măsură și dispozițiilor legale din art. 214 ind. 1 din legea nr. 571/2003):
„Astfel, în primul rând, a susține că nu există acces la procedura restituirii, reglementată de art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală (și, implicit, Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal), decât după epuizarea procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală înseamnă practic a înlătura din ordinea juridică prima dispoziție legală indicată.
Într-adevăr, existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Or, potrivit regulii de interpretare "actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat", un text de lege trebuie interpretat în sensul în care ar produce efecte, iar nu în sensul în care n-ar produce niciunul.
Trimiterea la prevederile art. 117 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură fiscală, pe care procurorul general o realizează în cuprinsul memoriului de recurs în interesul legii, nu face decât să întărească argumentația expusă, câtă vreme acesta nu este decât un alt caz distinct (dintre cele 8 reglementate de legiuitor) în care se restituie sumele încasate.
În al doilea rând, nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
Procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În al treilea rând, soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
Relevantă în această privință este jurisprudența Metallgesellshaft și Hoechst, în care s-a conchis în sensul că "este contrar dreptului european ca o instanță națională să respingă sau să admită doar în parte o cerere pentru rambursarea sau repararea prejudiciului financiar suferit ca o consecință a plății impozitului pe profit pentru simplul motiv că acestea nu au solicitat autorității fiscale beneficiul regimului fiscal și că nu s-au folosit de remediile juridice aflate la dispoziția lor pentru a contesta refuzurile autorităților fiscale, prin invocarea priorității și efectului direct al dreptului comunitar, în condițiile în care legislația națională refuza beneficiul regimului.
În fine, această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.”.
În plus, având în vedere și înscrisul aflat în fotocopie la filele nr.23-25 a dosarului de fond din care rezultă că reclamantul s-a adresat pârâtei în vederea restituirii contravalorii taxei, precum și a dobânzilor legale, precum și caracterul nejustificat și emis cu exces de putere al refuzului pârâtei de a restitui inclusiv dobânzile legale aferente taxei astfel plătită prin încălcarea disp. art. 110 TFUE, Curtea constată că nu pot fi reținute criticile invocate sub acest aspect(al acordării dobânzilor legale), având în vedere culpa procesuală a recurentei-pârâte.
Nefondate sunt și susținerile privind greșita acordare a cheltuielilor de judecată având în vedere că prin admiterea acțiunii s-a reținut culpa procesuală a pârâtei-recurente, astfel încât în temeiul art. 274 C.proc.civ. în mod judicios prima instanță a acordat aceste cheltuieli în beneficiul intimatului-reclamant, considerente care coroborate conduc în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ. și art. 20 din legea nr. 554/2004 la respingerea recursului pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 P. DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 4206/30.10.2012 pronunțate de Tribunalul București-Secția a IX-a în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul-reclamant R. I., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 25.04.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
A. Ș. I. M. G. D.
Grefier,
M.-C. O.
Red. GD/AC
2 ex/22.05.2013
Jud. fond:D.C.
| ← Litigiu privind achiziţiile publice. Încheierea nr. 9/2013.... | Anulare act administrativ. Sentința nr. 2848/2013. Curtea de... → |
|---|
