Pretentii. Decizia nr. 2745/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2745/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-06-2013 în dosarul nr. 22788/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Decizia civilă nr. 2745
Ședința publică din 13.06.2013
Curtea constituită din:
Președinte: A. Ș.
Judecător: I. M.
Judecător: G. D.
Grefier: M.-C. O.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6 împotriva sentinței civile nr. 4849/29.11.2012 pronunțate de Tribunalul București-Secția a IX-a în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant I. C. I. și cu intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că procedura de citare este legal îndeplinită și că intimatul-reclamant a depus, la data de 07.06.2013, întâmpinare, în trei exemplare.
Curtea, văzând că recurenta pârâtă și intimatul reclamant au solicitat și judecarea în lipsă, apreciind cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IX-a C. administrativ și fiscal sub nr._, reclamantul I. C. I. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 6 București, a solicitat restituirea taxei pe polare în cuantum de 4102,00 lei, plus dobânda legală aferentă, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că a achiziționat dintr-un stat membru UE un autoturism marca Volkswagen, înmatriculat pentru prima dată în 2004, pentru înmatricularea căruia în România a fost obligat la plata taxei speciale pe poluare în cuantum de 4102,00 lei. Reclamantul a precizat că taxa prevăzută de O.U.G. nr. 50/2008 contravine art. 110 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, fiind încălcat principiul nediscriminării produselor importate față de cele interne. Reclamantul a mai susținut că, față de dispozițiile art. 148 din Constituție, prevederile tratatelor constitutive ale UE au prioritate față de legislația internă, iar instanțele au obligația de a ține seama de acestea și a le aplica prioritar față de normele interne contrare dreptului comunitar.
În drept, reclamantul a invocat prevederile TFUE și art. 148 din Constituție.
Pârâta D.G.F.P.M.B., în reprezentarea A.F.P. Sector 6, a depus la dosar întâmpinare și cerere de chemare în garanție, prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu motivarea că taxa pe poluare a fost percepută în mod legal, fiind respectate și dispozițiile comunitare incidente. În susținerea cererii de chemare în garanție, a arătat că taxa pe poluare se face venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu.
La termenul de judecată din 23.11.2012, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată, având în vedere că Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 6 București este cea care a calculat taxa pe poluare și a emis decizia de calcul al taxei pe poluare, a încasat taxa pe poluare, astfel încât raportul juridic de drept fiscal s-a născut între această instituție și reclamant.
Prin sentința civilă nr. 4849/29.11.2012 a fost admisă acțiunea formulată de reclamant, a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 4102 lei reprezentând taxă pe poluare, plus dobânda fiscală, începând cu data de 14.10.2011 până la data restituirii, a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu și a fost obligată aceasta la plata către pârâtă a sumelor pe care aceasta a fost obligată să le plătească reclamantului.
Pentru a pronunța această sentința, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantul a achiziționat un autoturism marca Volkswagen, care a fost înmatriculat pentru prima dată în Germania la data de 02.04.2004 și pentru înmatricularea căruia în România a fost obligat la plata taxei speciale pe poluare în cuantum de 4102,00 lei, conform deciziei de calcul al taxei pe poluare nr._/02.03.2009 și chitanței nr._/03.03.2009.
Potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, se datorează această taxă pentru autovehiculele din categoriile M(1)-M(3) și N(1)-N(3), astfel cum sunt acestea definite în Reglementările privind omologarea de tip și eliberarea cărții de identitate a vehiculelor rutiere, precum și omologarea de tip a produselor utilizate la acestea, aprobate prin Ordinul Ministrului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței nr. 211/2003.
Conform art. 4 lit. a din O.U.G. nr. 50/2008, obligația de plată a acestei taxe intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România, fără ca textul legal să facă distincție nici între autoturismele produse în România și cele în afară, nici între autoturismele noi și cele second-hand.
Tribunalul a reținut că, în expunerea de motive care însoțește proiectul de lege privind aprobarea O.U.G. nr. 50/2008, depus la Parlament sub nr. PL-x 536/10.09.2008 și disponibil pe site-ul Camerei Deputaților, este menționat în mod expres că, dacă nu s-ar fi promovat acest act normativ, o consecință ar fi fost facilitarea intrării în România a unui număr foarte mare de autovehicule second-hand cu vechime de peste 10 ani, care ar fi fost achiziționate datorită prețului foarte mic. Așadar, este de remarcat faptul că s-a dorit ca taxa pe poluare (al cărei scop este în principiu corect – „poluatorul plătește”) să aibă ca efect imediat diminuarea introducerii în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru.
Însă, conform cu art. 110 din TFUE, „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.
Aceste dispoziții comunitare au prioritate față de dreptul național, atât în baza art. 148 alin. 2 și 4 din Constituție („ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2”), cât și în temeiul principiului supremației dreptului comunitar, conform căruia orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale.
Obligația instanțelor din statele membre de a aplica cu prioritate dreptul comunitar a fost statuată în mod expres prin hotărârile pronunțate de CJCE în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964) și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978), când Curtea de la Luxemburg a subliniat că, odată cu . TCE, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre, motiv pentru care, atunci când o instanță națională este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar, aceasta are obligația de a aplica prevederile respective, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea normelor contrare de către puterea legislativă sau de Curtea Constituțională.
În aceste condiții, este evident că dispozițiile interne ce reglementează obligația de plată a taxei pe poluare contravin dispozițiilor Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene, normele interne dispunând cu privire la o taxă discriminatorie și care încalcă principiul liberei circulații a mărfurilor.
Astfel, analizând dispozițiile OUG nr. 50/2008, rezultă că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre UE nu se percepe, la o nouă înmatriculare, taxa pe poluare, dacă a fost anterior înmatriculat tot în România, însă această taxă se percepe dacă autoturismul este înmatriculat pentru prima dată în România.
Având acest efect specific, taxa pe poluare diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru, cum este cazul în speță, iar cumpărătorii sunt orientați, din considerente de ordin fiscal, să achiziționeze autovehicule second-hand deja înmatriculate în România. Or, după aderarea României la UE, acest lucru nu este admisibil, atâta timp cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor.
Tribunalul a mai remarcat un alt tip de discriminare - între persoanele care au solicitat înmatricularea autoturismelor anterior datei de 1 iulie 2008 și cele care înmatriculează autoturisme ulterior, întrucât doar aceste din urmă persoane plătesc taxa de poluare, deși este evident că poluează și autoturismele primei categorii de persoane.
Aceste tipuri de discriminări sunt realizate de legiuitorul român, care a legat plata taxei pe poluare de faptul înmatriculării, deși din preambulul O.U.G. nr. 50/2008 rezultă că s-a urmărit asigurarea protecției mediului, prin realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului, ceea ce implica în mod firesc instituirea obligației de plată a unei taxe pe poluare pentru toate autoturismele aflate în circulație, potrivit principiului general „poluatorul plătește”.
Pe cale de consecință, tribunalul a constatat că refuzul pârâtei de a restitui taxa pe poluare este nejustificat, astfel că în cauză sunt îndeplinite cerințele art. 1 alin. 1, 2 alin. 2 și 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 pentru ca reclamantul să se adreseze instanței de contencios administrativ, în vederea recunoașterii dreptului pretins și reparării pagubei.
În ceea ce privește cererea reclamantului de acordare a dobânzii fiscale, tribunalul a reținut că potrivit art. 124 alin. 1 C.pr.fiscală, „Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la bugetul de stat contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. 2 sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.” Iar art. 70 alin. 1 C.pr.fiscală prevede: „Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare”.
În cauză, cererea de restituire a taxei adresate de reclamant organelor fiscale a fost înregistrată la data de 29.08.2011, acesta fiind momentul de la care curge termenul de 45 de zile pentru soluționare, dobânda fiind datorată, conform art. 124 alin. 1 C.pr.fiscală, din ziua următoare expirării acestui termen, respectiv 14.10.2011 și până la plata efectivă.
Pentru aceste considerente, în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004, tribunalul a admis cererea și a obligat pârâta D.G.F.P.M.B. - A.F.P. Sector 6 la restituirea către reclamant a sumei de 4102,00 lei reprezentând contravaloarea taxei pe poluare, plus dobânda fiscală aferentă, începând cu data de 14.10.2011 până la data restituirii.
Asupra cererii de chemare în garanție, tribunalul a reținut că potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 50/2008 și H.G. nr. 686/2008, taxa de poluare încasată se constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, iar potrivit art. 60 alin. 1 C.pr.civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau în despăgubire.
H.G. nr. 686/2008 privind normele de aplicare a O.U.G nr. 50/2008 reglementează, în cadrul art. 3 alin. 5-8, modalitatea în care se transferă suma încasată cu titlu de taxa de poluare de către Trezoreria Statului către destinatarul acestei taxe de poluare - Administrația F. Pentru Mediu,respectiv: Taxa se achită în lei de contribuabili, prin virament sau în numerar, la unitățile Trezoreriei Statului din cadrul organului fiscal la care aceștia sunt înregistrați ca plătitori de impozite și taxe sau își au domiciliul fiscal, în contul 51.16.10.09 „Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule", codificat cu codul de identificare fiscală a contribuabililor persoane fizice sau juridice. În ultima zi lucrătoare a lunii, unitățile Trezoreriei Statului transferă în contul 50.17 „Disponibil al fondului pentru mediu", deschis pe numele Administrației F. pentru Mediu la Trezoreria Sectorului 6sumele colectate în contul prevăzut la alin. 4. Transferul sumelor se efectuează din contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule", codificat cu codul de identificare fiscală atribuit Trezoreriei Statului (_), la nivelul soldului creditor al contului. Concomitent cu efectuarea operațiunilor de transfer prevăzute la alin. 6, unitățile Trezoreriei Statului transmit în sistem electronic Administrației F. pentru Mediu un fișier conținând toate operațiunile efectuate prin contul 51.16.10.09 „Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule”.
Prin urmare, în condițiile în care textele de lege prevăd că taxa de poluare se achită de contribuabili, prin virament sau în numerar, la unitățile Trezoreriei Statului din cadrul organului fiscal la care aceștia sunt înregistrați ca plătitori de impozite și taxe sau își au domiciliul fiscal, organ fiscal care și stabilește taxa prin act administrativ fiscal, iar ulterior sumele sunt transferate în contul Administrației F. pentru Mediu, rezultă, fără echivoc, atât raporturile fiscale dintre contribuabili și administrațiile finanțelor publice, cât și raporturile juridice dintre acestea din urmă și Administrația F. pentru Mediu.
Pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 6 este îndreptățită a se regresa împotriva Administrației F. pentru Mediu în situația în care este obligată la restituirea taxei de poluare încasate, întrucât potrivit dispozițiilor legale amintite a virat suma respectivă la bugetul F. pentru mediu, gestionat de Administrația F. pentru Mediu. Bugetele administrațiilor finanțelor publice fiind distincte, din punct de vedere legal de bugetul F. pentru mediu, este evident că administrațiilor finanțelor publice, în situația în care sunt obligate la restituirea taxei de poluare încasate, se pot îndrepta împotriva Administrației F. pentru Mediu.
Pentru aceste considerente, tribunalul a admis cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu și a dispus obligarea acesteia la plata către Administrația Finanțelor Publice Sector 6 București a sumelor pe care pârâta a fost obligată să le plătească reclamantului.
Împotriva acestei sentințe în termen legal a declarat recurs Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea pârâtei Administrației Finanțelor Publice Sector 6, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.
Recurenta pârâtă învederează că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii, pentru următoarele motive:
Instanța de fond si-a format o convingere greșită ținându-se cont că, dispozițiile Q.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule sunt in vigoare, iar reclamantul nu le-a contestat, considerând că această taxă este datorata la bugetul de stat.
Regimul taxei de poluare pentru autovehicule, care a intrat în vigoare începând cu data de 1 iulie 2008, a înlocuit în fapt regimul accizelor prevăzut în Codul Fiscal pentru autoturismele și automobilele de teren, inclusiv cele rulate din import, regim care s-a aplicat până la data de 31 decembrie 2006. În condițiile desființării frontierelor vamale cu statele membre ale Uniunii Europene, metodologia de calcul a accizelor devenea inaplicabila, fapt ce a condus la reașezarea acestei metodologii.
Odată cu reașezarea metodologiei de calcul s-a avut in vedere si eliminarea reglementărilor privind înmatricularea autoturismelor potrivit cărora până pana la 31 decembrie 2006 nu se înmatriculau in România autoturismele a căror vechime depășea 8 ani si care aveau o norma de poluare inferioara normei EURO 3. În această situație a fost necesar a se întreprinde unele măsuri pentru evitarea introducerii în România a unui număr exagerat de mare de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare.
Neluarea unor măsuri corespunzătoare în acest sens, ar fi avut drept consecința transformarea in deșeuri a autovehiculelor second-hand la scurt timp de la introducerea acestora in România, țara noastră urmând să suporte costurile aferente reciclărilor, in locul tarilor de unde au fost achiziționate autovehiculele respective.
Față de prevederile constituționale ale art. 148, precizează următoarele:
Potrivit art. 1-33 din Legea nr.157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Ceha, Regatul Danemarcei, Republica Federala Germania, Republica Estonia, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, M. Ducat al Luxemburgului, Republica Ungara, Republica Malta, Regatul Tarilor de Jos, Republica Austria, Republica Polona, Republica Portugheza, Republica Slovenia, Republica Slovaca, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) si Republica Bulgaria si România privind aderarea Republicii Bulgaria si a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005: „Legea-cadru europeana este un act legislativ care obliga orice stat membru destinatar in ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, lăsând in același timp autorităților naționale competenta in ceea ce privește alegerea formei si a mijloacelor."
Totodată, alin. 2 al art. 148 din Constituția României instituie supremația tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Din analiza dispozițiilor legale mai sus invocate rezultă faptul că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre in privința rezultatului, insă autoritățile naționale au competența de a alege forma si mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru in parte. Prevederile art. 9 alin. 1 din Tratatul Comunității Europene se referă la interzicerea taxelor vamale la import si la export si la alte taxe cu efect echivalent, or, taxa de prima înmatriculare nu intră in această categorie nefiind o taxă vamală care se percepe numai in cadrul relațiilor comerciale dintre tarile membre ale Uniunii Europene ci se aplică, tuturor autoturismelor /autovehiculelor înmatriculate in România, indiferent dacă provin din producția internă sau din spațiul comunitar.
Totodată, față de susținerea reclamantei că taxa de prima înmatriculare auto, din România este discriminatorie, argumentele care stau la baza acestei afirmații nu pot fi reținute, întrucât regimul fiscal este același pentru toate persoanele care înmatriculează autoturisme/autovehicule in România.
De asemenea, în cazul în care există aceleași specificații tehnice, legislația internă prevede plata unei taxe de înmatriculare in România in același cuantum indiferent dacă este vorba de autoturismele/autovehiculele din producția interna sau din cele produse in spațiul comunitar. Astfel, argumentele invocate sunt neîntemeiate, întrucât legislația europeană nu interzice instituirea taxei, ci doar prevede ca nivelul acesteia să nu fie mai mare decât al taxelor care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Prin urmare, instanța ar trebui să stabilească prin mijloace procedurale specifice dacă taxa achitată in concret de reclamant este sau nu mai mare decât nivelul taxelor achitate direct sau indirect pentru produsele interne similare.
În acest context trebuie menționat si faptul că nici Comisia Europeană nu este impotriva perceperii unei taxe cu ocazia primei înmatriculări a autoturismelor, ci doar a modului de determinare a taxei.
De asemenea, principiul „poluatorul plătește”, pe care se bazează si instituirea taxei speciale pentru autovehicule, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii europene. Totodată, 16 state membre ale Uniunii Europene practică o taxa care se percepe cu ocazia înmatriculării autovehiculelor (intre care Ungaria, G., Danemarca, Spania, Belgia, Olanda, Cipru). Prin urmare, existenta unei taxe de prima înmatriculare nu este contrară dispozițiilor comunitare, nefiind deci motive temeinice pentru a dispune restituirea sumei reprezentând taxa de înmatriculare. De altfel, a institui obligativitatea plății taxei de prima înmatriculare numai in cazul importului de autoturisme/ autovehicule ar putea fi considerat la rândul său un regim fiscal discriminatoriu intre persoanele care importă bunuri si cele care aduc in tara bunuri din spațiul comunitar. Față de cele menționate mai sus, rezultă că obligația generică de armonizare a legislației interne cu cea europeană, instituită prin art. 148 alin.2 din Constituție, si cea specială, prevăzută de art. 90 paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, revine exclusiv Parlamentului, nu si instanțelor judecătorești.
Totodată, trebuie reținut si faptul că nu există un regim fiscal discriminator, intrucat obligația plății taxei de prima inmatriculare există pentru toate autoturismele/autovehiculele, indiferent de țara de proveniență a acestora, nefiind deci in prezența unei ingradiri a liberei circulații a mărfurilor, principiu statuat in Tratatul Comunității Europene.
Mai mult decât atat, potrivit art. 126 alin.2 din Constituția României, „Competența instanțelor judecătorești si procedura de judecata sunt prevăzute numai prin lege."
Astfel, nici o lege in vigoare nu acordă competența unei instanțe de drept comun de a se pronunța asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu constituția si cu tratatele internationale. Această atribuție revine exclusiv Parlamentului si, eventual Curții Constituționale, singurele instituții in măsură să aprecieze dacă legislația referitoare la taxa de prima înmatriculare contravine Constituției sau reglementărilor Uniunii Europene si să adopte hotărâri in consecintă. Având in vedere că taxa de prima înmatriculare a fost achitată de reclamant in baza unor dispoziții legale in vigoare la data plății, respectiv art. 214 ind. 1 Cod fiscal, suma nu poate fi restituită.
Potrivit dispozițiilor art.205 Cod procedura fiscală, „impotriva actelor administrative-fiscale, reclamantul poate formula contestație la organul administrativ fiscal emitent al actului. De asemenea, teza finală a articolului sus menționat arată că formularea contestației nu inlatură dreptul la acțiune, in condițiile legii, direct in fata instanței.
Astfel că pentru contestarea actelor administrativ fiscale există două căi: fie petentul se adresează cu o contestație organelor administrativ - fiscale, in condițiile arătate de art. 205-209 Cod procedura fiscală, iar dacă este nemulțumit de modalitatea de soluționare a contestației poate ataca in fata instanței de contencios administrativ competente decizia de soluționare a contestației; fie, dacă nu optează pentru formularea unei contestații in fata organului fiscal, atacă in fata instanței de contencios administrativ actul administrativ fiscal considerat nelegal sau netemeinic, cu respectarea insă a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, inclusiv in ceea ce privește dispozițiile art. 7 care impun efectuarea procedurii prealabile."
Or, reclamantul nu a urmat nici una dintre cele două căi arătate anterior.
Acesta a solicitat doar restituirea taxei de poluare, fără a ataca insă actul administrativ - fiscal prin care a fost stabilită această taxă, respectiv Decizia de calcul a taxei de poluare. Corespondența adresată instituției pârâte reprezintă o modalitate de exprimare a nemulțumirilor reclamantului cu privire la legalitatea perceperii taxei de poluare fără a indica in mod concret actul administrativ fiscal considerat nelegal, pentru care să fie solicitata anularea.
În situația in care instituția pârâtă nu ar fi emis decizia de calcul a taxei de poluare si ar fi încasat taxa de poluare fără existenta unui act administrativ fiscal care să o stabilească, se putea ataca in fata instanței de contencios refuzul de restituire a sumei.
În prezenta speță există un act administrativ fiscal, reclamantul neputând primi suma decât daca anulează actul de impunere. În ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită restituirea sumei reprezentând taxa de poluare, in completarea celor de mai sus, se reține că restituirea de sume de la buget la cerere se realizează in condițiile stabilite de art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicată, cu modificările si completările ulterioare. Ori, restituirea solicitată nu poate fi încadrată in niciuna din situațiile stabilite de art. 117 lit. a) - h) din actul normativ menționat, sumele fiind plătite in temeiul unui text prevăzut de lege (similar cu taxele percepute pentru eliberarea documentelor de identificare, respectiv carte de identitate, pașaport etc.). Totodată, din textul O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, se retine că este vorba de restituirea taxei de poluare numai in anumite condiții, reglementate in art. 8 din O.U.G. nr. 50/2008.
Din cele de mai sus expuse, coroborate cu prevederile art. 9 din O.U.G. nr. 50/2008, pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, cu modificările si completările ulterioare, rezultă fără dubii că reclamantul nu se regăsește in niciuna din aceste prevederi, motiv pentru care taxa de poluare achitata de reclamant este legal datorată, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În ceea ce privește obligarea la plata dobânzii legale, se reține că în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. 3 din O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, „(3) În toate celelalte cazuri dobânda legală se stabilește la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, diminuat cu 20%".
Aceste prevederi nu se aplică in prezenta speță, având in vedere dispozițiile art. 10 din O.G. nr. 9/2000.
Prevederile art.9 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, sunt aplicabile in prezenta speță, potrivit cărora: „Dobânzile percepute sau plătite de Banca Națională a României, de instituțiile de credit, de instituțiile financiare nebancare și de Ministerul Finanțelor Publice, precum și modul de calcul al acestora se stabilesc prin reglementări specifice".
Astfel, nici una dintre condiții nu este îndeplinită in cauză, respectiv cererea nu a fost adresată organului fiscal, ci direct instanței de judecată, iar instanța nu s-a pronunțat pe capătul de cerere principal, neexistând nici titlul de creanță. Prin urmare, solicitarea de acordare a dobânzii pe calea prezentei acțiuni, este inadmisibilă.
În drept, cererea de recurs este întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 si 304 ind. 1din Codul de procedura civilă, O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicată, cu modificările si completările ulterioare, Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările si completările ulterioare, O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, O.M.E.F. nr. 418/2007 pentru aprobarea Procedurii privind calculul taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, Legea nr. 157/2005, Constituția României.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de recurs formulate și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Susținerile recurentei pârâte privind neîndeplinirea de către reclamant a procedurii prealabile administrative cu privire la decizia de calcul a taxei de poluare, sunt nefondate, reținându-se că intimatul reclamant s-a adresat autorității publice care a încasat taxa apreciată ca nelegal percepută, formulând o cerere de restituire în cadrul căreia a învederat aspectele menționate în motivarea acțiunii cu privire la tratatele comunitare și jurisprudența adoptată în temeiul acestor prevederi europene.
Procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din O.U.G. nr. 50/2008, care face trimitere la dispozițiile privind contestația administrativ fiscală prevăzută de O.G. nr. 92/2003, nu trebuie să fie urmată în cazul unor astfel de cereri întemeiate pe refuzul autorității fiscale de a restitui contribuabilului sumele încasate și pretins nedatorate în temeiul art. 117 din O.G. nr. 92/2003.
Curtea are în vedere și soluția adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii prin decizia nr. 24/2011, care a stabilit că procedura de contestare prevăzută de art. 7 din O.U.G. nr. 50/2008 raportat la art. 205 – 208 C.pr.fisc. nu se aplică în cazul cererilor de restituire întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. 1 lit. d C.pr.fisc.
Pe fondul cauzei, Curtea constată că în mod corect prima instanță a procedat la admiterea acțiunii introductive, față de constatarea încălcării dispozițiilor tratatelor europene de către legislația internă, în speță a obligației plății taxei de poluare, prevăzută de O.U.G. nr. 50/2008.
Această soluție este confirmată de Hotărârea pronunțată de CJUE la data de 07.07.2011 în cauza N. împotriva României în care s-au reținut următoarele: „Este cert că, din punct de vedere formal, regimul de impozitare în cauză în acțiunea principală nu face deosebire nici între autovehicule, în funcție de proveniența lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetățenia sau naționalitatea lor. Cu toate acestea, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile unei discriminări directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu din cauza efectelor sale”. (Hotărârea din 5 octombrie 2006, Nádasdi și Németh, C 290/05 și C 333/05, R.., p. I_, punctul 47).
În ceea ce privește o taxă precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, este necesar, astfel cum Curtea a arătat deja la punctul 38 din Hotărârea din 7 aprilie 2010, T. (C 402/09, nepublicată încă în Repertoriu), să se examineze neutralitatea taxei în cauză, în special între vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a acestei taxe.
Desigur, astfel cum a subliniat guvernul român, articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente (Hotărârile Nádasdi și Németh, punctul 49, și T., punctul 50, citate anterior).
În plus și cu siguranță, atunci când un stat membru introduce o nouă lege fiscală, acesta stabilește aplicarea legii respective începând de la o anumită dată. Prin urmare, taxa aplicată după . acestei legi poate fi diferită de taxa fiscală în vigoare anterior. Această din urmă împrejurare nu poate, prin ea însăși, să fie considerată ca având un efect discriminatoriu între situațiile constituite anterior și cele care sunt posterioare intrării în vigoare a noii norme (Hotărârea T., citată anterior, punctul 51).
Cu toate acestea, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre, favorizând produsele naționale (Hotărârea T., citată anterior, punctul 52 și jurisprudența citată).
În ceea ce privește taxele aplicate autovehiculelor, este cert că vehiculele prezente pe piață într un stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și cu aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate de pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, din alte state membre constituie produse concurente (Hotărârea T., citată anterior, punctul 55 și jurisprudența citată).
Rezultă că, în pofida constatărilor efectuate la punctele 21 și 22 din prezenta hotărâre, articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare (Hotărârea T., citată anterior, punctul 56).
Astfel cum a arătat Curtea la punctul 58 din Hotărârea T., citată anterior, o reglementare precum O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre.
Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, O.U.G. nr. 50/2008 cu modificările ulterioare menține un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește (Hotărârea T., citată anterior, punctul 60).
Având în vedere considerațiile care precedă, se reține că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Asupra criticii vizând acordarea dobânzii legale aferente cuantumului taxei de poluare care se impune a fi restituită intimatului reclamant, Curtea constată că este nefondată, având în vedere dispozițiile art. 124 din O.G. nr. 92/2003, republicată, nefiind respectat termenul legal în care cererea putea fi soluționată în mod favorabil, aceasta fiind respinsă de către recurenta pârâtă prin excluderea aplicării principiilor de drept comunitar prevăzute de art. 110 TFUE.
Cu privire la pretinsa lipsă a culpei recurentei pârâte în încasarea taxei de poluare, Curtea constată că nu poate fi reținută, având în vedere că intimatul reclamant nu avea posibilitatea prevăzută de legea internă să procedeze la înmatricularea autovehiculului proprietatea acestuia fără plata în prealabil a acestei taxe, stabilită în mod unilateral de către recurenta pârâtă în temeiul O.U.G. nr. 50/2008, republicată, precum și față de împrejurarea că cererea formulată ulterior achitării acestei taxe de către intimatul reclamant și adresată recurentei pârâte, având ca obiect restituirea contravalorii acestei taxe, a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta pârâtă DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6 împotriva sentinței civile nr. 4849/29.11.2012 pronunțate de Tribunalul București-Secția a IX-a în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant I. C. I. și cu intimata chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 13.06.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
A. Ș. I. M. G. D.
Grefier,
M.-C. O.
Red. M.I./11.07.2013
Tehnodact. O.M.C../2 ex.
T.B. – S9 – P.O.D.
| ← Pretentii. Decizia nr. 2698/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act administrativ. Decizia nr. 3439/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
