Pretentii. Decizia nr. 3987/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3987/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-10-2013 în dosarul nr. 45580/3/2011
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 3987
Ședința publică de la 07.10.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. M. D.
JUDECĂTOR - M. B.
JUDECĂTOR - C. P.
GREFIER - M. G.
Pe rol se află soluționarea recursului de contencios administrativ formulat de recurenta–pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6 BUCUREȘTI – PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI împotriva Sentinței civile nr. 3435 din data de 24.09.2012, pronunțată de Tribunalul București-Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal, în dosarul_, în contradictoriu cu intimatul–reclamant P. E. și cu intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cauza având ca obiect – „contestație act administrativ fiscal”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 10 și 11 din OUG nr. 74/2013 și HG nr. 520/2013, are calitatea de recurentă-pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI care a preluat atribuțiile și calitatea procesuală ale fostei DIRECȚII GENERALE A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și ale structurilor subordonate.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată cauza în stare de judecată și observând că recurenta - pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit art. 242 alin. (2) Cod de procedură civilă, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._/3/2011, reclamantul P. E., în contradictoriu cu pârâta A. F. PUBLICE SECTOR 6 BUCUREȘTI REPREZENTATĂ PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, a solicitat ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea la restituirea sumei de 7042 lei reprezentând taxa de poluare achitată, actualizată cu dobânda legală.
Prin Sentința civilă nr. 3435 din 24.09.2012, Tribunalul București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrației Finanțelor Publice Sector 6 București, a admis acțiunea, a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 6 București să restituie reclamantului suma de 7042 lei reprezentând taxă pe poluare, actualizată cu dobânda legală de la 17.09.2010 la data restituirii efective, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție și a obligat pârâta AFP S6 la plata sumei de 39,30 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 6, instanța de fond a reținut că aceasta este autoritatea care a stabilit suma de bani plătită de reclamant, este parte a raportului juridic fiscal, deci are calitate procesuală pasivă în cauză.
Pe fond, s-a reținut că obligatia de plata a taxei intervine cu ocazia primei inmatriculari a unui autovehicul în Romania conform art.4 lit.a, fara ca textul sa faca distinctia nici intre autoturismele produse în Romania și cele în afara acesteia, nici intre autoturismele noi și cele second-hand. Deoarece actul normativ menționat a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2008, așa cum se prevede la art.14 alin.1, rezulta ca taxa pe poluare este datorata numai pentru autoturismele pentru care se face prima inmatriculare în Romania, nu și pentru cele aflate deja în circulatie inmatriculate în țara. Așadar, se creeaza o diferenta de tratament fiscal intre autovehiculele inmatriculate în Romania înainte și după . OUG nr.50/2008.
S-a mai reținut că dispozițiile dreptului comunitar au prioritate față de dreptul național, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar. Conform acestui principiu, orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale, chiar și atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare, relua aplicându-se indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic național și de acela al normei comunitare.
Analizand dispozitiile OUG nr.50/2008 cu modificarile ulterioare, instanța de fond a constatat ca pentru un autoturism produs în Romania sau în alte state membre UE nu se percepe la o noua inmatriculare taxa de poluare, daca a fost anterior inmatriculat tot în Romania. Dar se percepe aceasta taxa de poluare la autoturismul produs în tara sau în alt stat membru UE, daca este inmatriculat pentru prima data în Romania. Reglementata în acest mod, taxa pe poluare descurajează sau este destinata sa descurajeze introducerea în Romania a unor autoturisme second-hand deja inmatriculate . membru: cumparatorii sunt orientati din punct de vedere fiscal sa achizitioneze autovehicule second-hand deja inmatriculate în Romania.
S-a concluzionat că OUG nr.50/2008 este contrara art. 90 din Tratatul de Instituire a Comunitatii Europene, intrucat este destinata sa diminueze introducerea în Romania a unor autoturisme second-hand deja inmatriculate . membru UE, precum cel pentru care s-a achitat taxa de poluare în acest litigiu (Germania), favorizand astfel vanzarea autoturismelor second-hand deja inmatriculate în Romania și, mai recent, vanzarea autoturismelor noi produse în Romania. Or dupa aderarea Romaniei la UE, acest lucru nu este admisibil cand produsele importate sunt din alte tari membre ale UE, atat timp cat norma fiscala nationala diminueaza sau este susceptibila sa diminueze, chiar și potential, consumul produselor importate, influentand astfel alegerea.
Sa- reținut jurisprudența CJUE în cauzele T. (nr. C‑402/09, 7 aprilie 2010) și N. (C‑263/10, 7 iulie 2011) și s-a apreciat că refuzul de a restitui taxa este nejustificat, astfel cc sunt îndeplinite cerințele art. 1 al. 1, 2 al. 2 și 8 al. 1 din Legea nr. 554/2004, republicată, pentru ca reclamantul să se adreseze instanței de contencios administrativ, în vederea anulării actului vătămător, recunoașterii dreptului pretins și reparării pagubei.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată, întrucât singura autoritate care a prejudiciat reclamantul este AFP Sector 1 independent de faptul că suma încasată de aceasta are ca destinație fondul de mediu. Prejudiciul a fost cauzat la data încasării necuvenite a sumei și nu ulterior prin virarea acesteia către Fondul pentru Mediu. De altfel, în contenciosul administrativ, instanța verifică prejudiciul creat de autoritatea aflată în raport direct cu persoana prejudiciată neavând relevanță în acest caz destinația dată ulterior sumei încasate. Faptul că taxa încasată are ca destinație fondul de mediu nu generază o obligație de garanție a AFM, raporturile între autorități urmînd a fi reglate prin mecanisme bugetare, iar nu prin acțiuni în garanție.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice Sector 6.
Prima critică vizează împrejurarea că, în opinia recurentei, în mod nelegal instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice sector 6.
Recurenta a învederat faptul că în conformitate cu dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 50/2008, privind taxa de poluare și H.G. nr. 686/2008, privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 50/2008, se stabilește temeiul legal al încasării acestei taxe de poluare achitată de către contribuabil cu ocazia înmatriculării autoturismului, arătându-se faptul că această taxă de poluare a fost instituită de organul legislativ respectând normele de drept comunitar și în scopul asigurării protecției mediului și finanțării unor programe și proiecte pentru protecția mediului. De asemenea, prin actul normativ menționat mai sus, în cadrul articolul 1, se arată cărui buget se face venit taxa de poluare încasata, astfel că instituția căreia ii revine obligația administrării și gestionarii acestui bugetului în calitate de titular este, Administrația F. pentru Mediu.
Având în vedere faptul ca taxa de poluare achitata de către intimatul-petent, nu se face venit la bugetul de stat aflat în administrarea organului fiscal Administrației Finanțelor Publice Sector 6, conform dispozițiilor art.16 din O.G. nr.92/2003, prin achitarea taxei de poluare de către acesta, recurenta apreciază că nu are niciun raport juridic fiscal cu intimatul - reclamant, motiv pentru care solicita admiterea acestui motiv de recurs și modificarea sentinței recurate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea acțiunii ca fiind formulata impotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Recurenta apreciază că instanța de fond în mod nelegal a respins cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, arătând că Fondul pentru Mediu, administrat de Administrația F. pentru Mediu, este beneficiarul real al taxei pe poluare achitata de intimatul-reclamant, Administrația Finanțelor Publice Sector 6, având numai atribuția legala de stabilire a cuantumului taxei de poluare. Prin urmare, fata de dispozițiile menționate anterior, consideră că instanța de fond în mod nelegal a respins cererea de chemare în garanție formulata constatând ca nu sunt întrunite condițiile art.60 Cod Procedura civila.
În ceea ce privește soluția pronunțată pe fond, recurenta a învederat că regimul taxei de poluare pentru autovehicule, care a intrat în vigoare începând cu data de 1 iulie 2008, a înlocuit în fapt regimul accizelor prevăzut în Codul Fiscal pentru autoturismele și automobilele de teren, inclusiv cele rulate din import, regim care s-a aplicat pana la data de 31 decembrie 2006. În condițiile desființării frontierelor vamale cu statele membre ale Uniunii Europene, metodologia de calcul a accizelor devenea inaplicabila, fapt ce a condus la reașezarea acestei metodologii.
Odată cu reașezarea metodologiei de calcul s-a avut în vedere și eliminarea reglementarilor privind înmatricularea autoturismelor potrivit cărora până la 31 decembrie 2006 nu se înmatriculau în România autoturismele a căror vechime depășea 8 ani și care aveau o norma de poluare inferioara normei EURO 3. În aceasta situație a fost necesar a se întreprinde unele masuri pentru evitarea introducerii în România a unui număr exagerat de mare de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare. Neluarea unor masuri corespunzătoare în acest sens, ar fi avut drept consecința transformarea în deșeuri a autovehiculelor second-hand la scurt timp de la introducerea acestora în România, tara noastră urmând sa suporte costurile aferente reciclărilor, în locul tarilor de unde au fost achiziționate autovehiculele respective.
A susținut ca legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, insa autoritățile naționale au competenta de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte. Cu privire la prevederile art.9 alin.1 din Tratatul Comunității Europene precizam ca acestea se refera la interzicerea taxelor vamale la import și la export și la alte taxe cu efect echivalent", or, taxa de prima înmatriculare nu intra în aceasta categorie nefiind o taxa vamala care se percepe numai în cadrul relațiilor comerciale dintre tarile membre ale Uniunii Europene ci se aplică, tuturor autoturismelor /autovehiculelor înmatriculate în România indiferent daca provin din producția interna sau din spațiul comunitar.
Totodată, fata de susținerea reclamantei ca taxa de primă înmatriculare auto, din România este discriminatorie apreciază ca argumentele care stau la baza acestei afirmații nu pot fi reținute intrucat regimul fiscal este același pentru toate persoanele care înmatriculează autoturisme/autovehicule în România.
A menționat și faptul ca nici Comisia Europeana nu este impotriva perceperii unei taxe cu ocazia primei înmatriculări a autoturismelor, ci doar a modului de determinare a taxei.
De asemenea, a precizat ca principiul " poluatorul plătește ", pe care se bazează și instituirea taxei speciale pentru autovehicule, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii europene.
Totodată, recurenta consideră ca nu ne aflam în prezenta unui regim fiscal discriminator, întrucât obligația plații taxei de prima inmatriculare exista pentru toate autoturismele/autovehiculele, indiferent de tara de proveniența a acestora, nefiind deci în prezenta unei îngrădiri a liberei circulații a mărfurilor, principiu statuat în Tratatul Comunității Europene.
A învederăm ca potrivit dispozițiilor art.205 Cod procedura fiscala împotriva actelor administrative-fiscale, reclamantul poate formula contestație la organul administrativ fiscal emitent al actului. De asemenea, teza finala a articolului sus menționat arata ca formularea contestației nu înlătura dreptul la acțiune, în condițiile legii, direct în fata instanței.
Astfel că pentru contestarea actelor administrativ fiscale exista doua cai:
- fie petentul se adresează cu contestație organelor administrativ - fiscale, în condițiile arătate de art. 205-209 Cod procedura fiscala, iar dacă este nemulțumit de modalitatea de soluționare a contestației poate ataca în fata instanței de contencios administrativ competente decizia de soluționare a contestației;
- fie, dacă nu optează pentru formularea unei contestații în fața organului fiscal, atacata în fata instanței de contencios administrativ actul administrativ fiscal considerat nelegal sau netemeinic, cu respectarea insa a dispozițiilor legii nr. 554/2004, inclusiv în ceea ce privește dispozițiile art. 7 care impun efectuarea procedurii prealabile."
Solicită să se constate că reclamantul nu a urmat nici una dintre cele două căi arătate anterior.
În ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicita restituirea sumei reprezentând taxa de poluare, recurenta a menționat ca restituirea de sume de la buget la cerere se realizează în condițiile stabilite de art. 117 din O. G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Ori, restituirea solicitata nu poate fi încadrata în niciuna din situațiile stabilite de art. 117 lit. a) - h) din actul normativ menționat, sumele fiind plătite în temeiul unui text prevăzut de lege (similar cu taxele percepute pentru eliberarea documentelor de identificare, respectiv carte de identitate, pașaport etc.).
Totodata, a arătat că, din textul O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, se retine ca este vorba de restituirea taxei de poluare numai în anumite condiții, condiții reglementate în art.8 din OUG nr.50/2008, or reclamantul nu se regăsește în niciuna din aceste prevederi.
În ceea ce privește obligarea la plata dobânzii legale, recurenta a arătat că sunt incidente art.124 alin.1 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu completările și modificările ulterioare, or, în cauza, cererea nu a fost adresata organului fiscal, ci direct instanței de judecata, iar instanța nu s-a pronunțat pe capătul de cerere principal, neexistând nici titlul de creanța. Prin urmare, solicitarea de acordare a dobânzii legale pe calea prezentei acțiuni este inadmisibila.
În ceea ce privește capătul de cerere privind cheltuielile de judecata, recurenta a arătat că, potrivit prevederilor art.274 din Codul de procedura civila, partea care a pierdut procesul poate fi obligata sa suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul sa se afle în culpa procesuala, sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, sa fi determinat aceste cheltuieli. O altă condiție care trebuie îndeplinita pentru a se acorda cheltuielile de judecata, este ca partea care le solicita sa fi câștigat în mod irevocabil procesul, ori în situația de fata nu se încadrează în aceasta categorie.
De asemenea, nici aspecte privind reaua credința, comportarea neglijenta sau exercitarea abuziva a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina sa pentru ca sa fie obligată la plata cheltuielilor de judecata.
În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 304 pct. 9 și 3041 din Codul de procedura civila, O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 571/2003. privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, O.M.E.F. nr. 418/2007 pentru aprobarea Procedurii privind calculul taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, Legea nr. 157/2005, Constituția României.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ce privește faptul că recurenta a fost obligată la restituirea taxei deși aceasta se face venit la bugetul F. pentru mediu gestionat de Administrația F. pentru Mediu, Curtea reține că raportul juridic dedus judecății constă în pretenția intimatului-reclamant de a i se restitui taxa pe poluare încasată de AFP sector 6, organ căruia i s-a adresat anterior sesizării instanței cu o cerere de restituire formulată în temeiul art. 117 alin. 1 C.pr.fiscală, cerere respinsă de recurenta-pârâtă.
Având în vedere obiectul litigiului, precum și dispozițiile art. 7 din OUG nr. 50/2008, potrivit cărora„stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa (pe poluare) datorată de către contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare”, Curtea reține că există identitate între persoana pârâtei și cel obligat în raportul juridic dedus judecății, AFP sector 4 fiind cea care nu doar a stabilit, ci a și încasat, prin unitățile Trezoreriei Statului, taxa a cărei restituire se solicită. Împrejurarea că, potrivit art. 1 alin. 1 din OUG nr. 50/2008, după colectare, taxa în discuție se face venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, nu poate conduce la concluzia că autoritățile fiscale care calculează și impun plata taxei pe poluare nu pot fi obligate la restituirea acesteia, reclamantei neputînd să-i fie opusă relația subsecventă dintre recurentă și Administrația F. pentru Mediu, căci contribuabilul are un raport juridic cu instituția care i-a impus taxa pe poluare, care a încasat-o și, ulterior, i-a refuzat restituirea acesteia, independent de destinația bugetară a sumelor colectate cu acest titlu.
Prin urmare, soluția instanței de fond de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a AFP sector 6 este legală și temeinică.
Legală este, de asemenea, și soluția de respingere a cererii de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, dat fiind că între această instituție și recurenta pârâtă nu există o obligașie de garanție izvorâtă dintr-un contract sau dintr-o prevedere legală, nefiind așadar incidente prevederile art. 60 din Codul de procedură civilă.
Referitor la critica vizând neîndeplinirea procedurii prealabile, se impune precizarea că, prin Decizia nr. XXIV din data de 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 01 din data de 3 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite a admis recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel Iași și Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și a stabilit că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod.
Instanța supremă a reținut în considerentele deciziei că acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală.
Pe fondul cauzei, se constată că problema controversată în speță o reprezintă compatibilitatea reglementării taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 cu dreptul european, mai exact cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
Or, această problemă de drept a făcut obiectul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, în procedura trimiterii preliminare, instanțele române cerând Curții să stabilească dacă articolul 90 TCE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008.
CJUE s-a pronunțat în cauza T., având în vedere doar varianta inițială a OUG nr. 50/2008, și ulterior în cauza N., asupra variantelor ulterioare ale ordonanței, statuând că „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Din considerentele hotărârilor CJUE rezultă raționamentul ce trebuie aplicat pentru a se stabili compatibilitatea reglementării interne cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
CJUE a stabilit că o taxă precum cea pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 constituie un impozit intern, ce intră sub incidența art. 110 TFUE și a reamintit scopul acestui articol, acela de asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre, garantând astfel neutralitatea deplină a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import.
În acest sens, un impozit intern poate fi nu doar direct discriminatoriu, ci și indirect discriminatoriu, prin efectele pe care le produce. Se constată așadar că argumentul recurentei în sensul că taxa pe poluare nu are caracter discriminatoriu deoarece se aplică tuturor autoturismelor la momentul înmatriculării în România, indiferent de proveniență, nu este întrutotul exact. Aspectele invocate demonstrează doar că regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu este direct discriminatoriu, rămânând de verificat dacă taxa în discuție creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național.
Spre deosebire de jurisprudența sa anterioară în materia impozitelor pe vehicule, în cauzele T. și N. CJUE a aplicat testul neutralității taxei nu doar în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008, ci și în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, reținând că ambele categorii de vehicule reprezintă produse similare vehiculelor de ocazie importate dintr-un alt stat membru.
Astfel, Curtea a procedat la o analiză a măsurii în doi pași, sau din două perspective: deprecierea vehiculului și valoarea taxei.
Într-o primă fază(pct. 38-47 din considerentele hotărârii T.), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior, dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG 50/2008, și deci supuse aceluiași regim de taxare. Rezultatul acestei analize este că, în sine, din punct de vedere al criteriilor pe care este bazat, menite să stabilească deprecierea, regimul de impozitare instituit prin OUG 50/2008 este legal din perspectiva art. 110 TFUE.
Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază(pct. 48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior și înmatriculate înainte de aplicarea OUG 50/2008, adică înainte de 1.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea aplică criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art. 110 TFUE, dacă prin valoarea sa descurajează importurile fără a descuraja și cumpărarea de vehicule naționale similare.
Având în vedere raționamentul CJUE, împrejurarea că la calcularea valorii taxei pe poluare se ia în considerare deprecierea autoturismului nu este relevantă decât din perspectiva verificării neutralității taxei în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate anterior pe teritoriul național și supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008.
Acest criteriu nu mai poate fi însă aplicat în cazul vehiculelor similare înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care nu au fost supuse cu ocazia înmatriculării, și nici ulterior, unei taxe echivalente, astfel că în valoarea lor de piață nu este încorporată valoarea reziduală a unei asemenea taxe.
CJUE a statuat că, deși articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată, iar interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale.
Prin urmare, nu pot fi primite argumentele recurentei în sensul că tratatul nu este încălcat prin instituirea unei taxe pe poluare în momentul primei înmatriculări a unui autovehicul pe teritoriul unui stat membru, o asemenea taxa intrând, prin caracterul ei fiscal, în regimul de impozitare, domeniu rezervat exercitării prerogativelor suverane ale statelor membre, căci deși statele membre păstrează, în materie fiscală, competențe extinse care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuși să respecte interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE.
În cauzele T. și N., CJUE a reținut că OUG nr. 50/2008, în toate versiunile sale, instituie un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală, stabilind totodată că obiectivul protecției mediului nu poate fi invocat pentru a justifica o asemenea reglementare, întrucât acest obiectiv ar putea fi realizat mai complet și mai coerent prin aplicarea unei taxe anuale rutiere tuturor vehiculelor puse în circulație în România, care nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește (pct. 60 din considerentele hotărârii T., 27-28 din considerentele hotărârii N.).
Rezultă așadar că reglementarea taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 are caracter indirect discriminatoriu, favorizând piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul celor importate, și contravine din acest motiv art. 110 TFUE.
Curtea constată că această concluzie se confirmă și în cauza de față, având în vedere cuantumul taxei plătite de intimat pentru înmatricularea în România a unui autovehicul folosit, importat din spațiul comunitar, valoare ce nu se regăsește sub nicio formă în prețul de piață al unui produs național similar, înmatriculat anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care nu a fost supus unei taxe echivalente și care devine astfel mai atractiv pentru potențialul cumpărător decât produsul importat dintr-un alt stat membru.
Curtea reține așadar că efectul protecționist al reglementării interne este evident prin simplul fapt al perceperii unei taxe de o valoare considerabilă în cazul vehiculelor de ocazie importate, care nu grevează produsele naționale similare înmatriculate anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008.
Cum recurenta nu a adus argumente care să conducă la o concluzie diferită sub acest aspect, Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut că taxa pe poluare achitată de intimatul-reclamant contravine dreptului european, fiind percepută în mod nelegal, astfel că se impune restituirea sa.
Recurenta a criticat și obligația accesorie instituită în sarcina sa, de plată a dobânzii aferente taxei prelevate cu încălcarea dreptului european, dobândă calculată potrivit art. 124 alin. 2 C.pr.fisc., de la data de 28.06.2011, respectiv din ziua următoare celei în care a expirat termenul de soluționare a cererii de restituire adresată organului fiscal, și până la data restituirii efective. A susținut în esență că o atare solicitare este inadmisibilă față de dispozițiile art. 124 alin. 1 teza finală C.pr.fiscală, potrivit cărora acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor, întrucât intimata-reclamantă nu a cerut dobânda organului fiscal, ci direct în fața instanței.
Sub acest aspect, Curtea reține că, întrucât în speță recurenta a refuzat restituirea taxei, refuz contestat de intimat în contencios administrativ, solicitarea de obligare a organului fiscal la plata dobânzilor aferente debitului principal, cu titlul de despăgubire pentru prejudiciul cauzat, este admisibilă în raport de dispozițiile art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru”, chiar dacă cererea a fost adresată direct instanței, criticile recurentei în acest sens fiind neîntemeiate.
În același sens Curtea reține că, prin hotărârea din 18.04.2013 pronunțată în cauza C-565/11 I., CJUE a statuat, cu referire la dispozițiile art. 124 alin. 1 C.pr.fiscală, că „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”, stabilind că pentru sumele prelevate cu încălcarea dreptului european statul datorează dobânzi din momentul încasării.
Prin urmare, faptul generator de prejudiciu îl constituie chiar prelevarea taxei pe poluare cu încălcarea dreptului Uniunii, iar nu refuzul organului fiscal de restituire a taxei la solicitarea contribuabilului.
Deși în speță nu se poate face aplicarea acestei jurisprudențe întrucât ar contraveni principiului non reformatio in pejus, interpretarea CJUE se impune ca un argument suplimentar al admisibilității solicitării de acordare a dobânzii adresată direct instanței.
În ceea ce privește critica referitoare la obligarea recurentei-pârâte de către instanța de fond la plata cheltuielilor de judecată, Curtea constată că este neîntemeiată, întrucât, soluția este legală și temeinică, în raport de dispozițiile art. 274 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Se impune precizarea că singura condiție care trebuie îndeplinită pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată este aceea de a fi căzut în pretenții, nevând relevanță aspectele învederate de recurentă - comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale etc.
Având în vedere că, în faza judecății de fond, recurenta-pârâtă a căzut în pretenții, în mod legal și temeinic, Tribunalul a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta, nefiind necesar, așa cum se susține, ca hotărârea să fie irevocabilă, întrucât cheltuielile de judecată se datorează distinct, pentru fiecare etapă procesuală în parte.
Pentru toate aceste considerente, sentința recurată fiind legală și temeinică, în baza art. 312 C.pr.civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta–pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6 BUCUREȘTI – PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, cu sediul în București, .. 13, sector 2, împotriva Sentinței civile nr. 3435 din data de 24.09.2012, pronunțată de Tribunalul București-Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal, în dosarul_, în contradictoriu cu intimatul–reclamant P. E., cu domiciliul ales în București, Calea Griviței, Club Griro, nr. 355-357, . și cu intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 294, corp A, sector 6.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 7 octombrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. M. D. M. B. C. P.
GREFIER,
M. G.
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 330/2013. Curtea de... | Pretentii. Decizia nr. 4361/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
