Pretentii. Decizia nr. 5631/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2013

Decizia nr. 5631/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-12-2013 în dosarul nr. 62776/3/2010

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA a VIII-a de C. ADMINISTRATIV și FISCAL

Decizia civilă nr. 5631

Ședința publică din data de 09.12.2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: P. O. D.

JUDECĂTOR: C. B.

JUDECĂTOR: H. V.

GREFIER: G. M.

Pe rol soluționarea recursurilor declarate de reclamanta O. P. SA și de pârâta A. – DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI împotriva sentinței civile nr.617/ 14.02.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a d C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ /CA/2010.

La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurenta – reclamantă, prin avocat Iorgache A. D., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă find recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

La interpelarea Curții, apărătorul recurentei-reclamante arată că din eroare a fost citată recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală cu mențiunea de a achita taxă de timbu și timbru judiciar, având în vedere dispozițiile legale, precum și aspectele invocate de aceasta.

După deliberare, având în vedere dispozițiile art. 17 din Legea nr. 146/1997 coroborate cu disp. art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Curtea constată în ceea ce privește timbrajul recursului de către Agenția Națională de Administrare Fiscală că aceasta este scutită de plata taxei de timbru.

Recurenta-reclamantă, prin avocat, solicită încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dsoarul cauzei.

Curtea, în temeiul art. 305 din Codul de procedură civilă, încuviințează recurentei-reclamante proba cu înscrisurile noi depuse în recurs.

Nefiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.

Apărătorul recurentei-reclamante solicită admiterea cererii sale de recurs, astfel cum a fost formulată, și, pe cale de consecință, casarea sentinței nr. 617/14.02.2012 cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, având în vedere faptul că instanța a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului capătului unu de cerere, privind obligarea Agenției Naționale de Administare Fiscala - Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili la restituirea sumei de 25.558,84 lei, avându-se în vedere depășirea termenului de soluționare a cererii de restituire, prevăzut de art. 70 alin. 1 din Codul de procedura fiscala,

Cu privire la recursul formulat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, învederează că recurenta-reclamantă a îndeplinit cerințele formale prevăzute de lege pentru soluționarea cererii de restituire, neexistând niciun impediment de soluționare a cererii care să fie cauzat de conduita reclamantei. Astfel că, deși aceasta îndeplinea condițiile prevăzute de lege pentru a i se restitui contravaloarea accizelor plătite pentru produsele contaminate, depunând și toate documentele justificative în acest sens, nu a primit niciun răspuns din partea paratei A.-DGAMC nici până momentul de față.

Pentru aceste motive, precum și față de cele expuse pe larg în cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, solicită respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca nefondat.

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 617/ 14.02.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ /CA/2010, s-a admis excepția inadmisibilității și s-a respins ca inadmisibil capătul 1 din acțiune.

Totodată, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta O. P. SA cu sediul în București, P. City, ., sector 1 în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ – DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI cu sediul în București, sector 5, ., și a fost obligată pârâta să soluționeze cererea reclamantei nr._/16.09.2009.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IX-a, la data de 23.12.2010, sub nr._, reclamanta S.C. O. P. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI, în principal obligarea pârâtei la restituirea sumei de 25.558,84 lei reprezentând contravaloarea accizelor achitate de reclamantă aferente produsului contaminat accidental în stația proprie de distribuție 25 T., trimis în rafinărie în vederea prelucrării, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la soluționarea cererii de restituire depuse de reclamantă sub nr._/16.09.2009.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în stația de distribuție 25 T. a avut loc amestecul accidental al motorinei cu benzina, în urma acestei situații rezultând un produs contaminat în cantitate de 23.465 litri, din care 18.818 litri motorină și 4.647 litri benzină, accizele aferente fiind în cuantum de 25.558,84 lei.

Având în vedere că reclamanta a achitat deja accizele aferente benzinei și motorinei contaminate, ca urmare a returnării produsului contaminat în rafinărie, reclamanta apreciază că are dreptul la restituirea accizelor plătite pentru eliberarea în consum a acestor produse.

Astfel, a solicitat pârâtei restituirea sumei calculate, revenind ulterior cu adresa nr._/09.08.2010, însă pârâta nu a comunicat nici un răspuns, astfel că suma nu a fost restituită până la data sesizării instanței.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.192¹ din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal, ale art.70 alin.(1) din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală și ale art. 18¹din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004.

Pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ-DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI a formulat întâmpinare solicitînd respingerea ca inadmisibil a primului capăt de cerere, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii.

Tribunalul a încuviințat reclamantei și a administrat proba cu înscrisuri. Au fost depuse la dosarul cauzei, în copie, cererea reclamantei înregistrată sub nr._/16.09.2009 (f.9-10), adresa nr._/09.08.2010 (f.11), avize de expediție, ordine de plată.

Analizând actele și lucrările dosarului, Tribunalul a constatat că în fapt, prin cererea reclamantei înregistrată la sediul pârâtei sub_/16.09.2009 (f.9-10), s-a solicitat restituirea sumei de 25.558,84 lei reprezentând accizele aferente produsului contaminat accidental în stația proprie de distribuție 25 T., returnat în antrepozitul fiscal de producție al reclamantei, în vederea prelucrării, prezentând situația de fapt și invocând în drept dispozițiile art. 192¹Cod Fiscal și ale pct.18 ¹din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal.

În lipsa soluționării cererii, reclamanta a revenit către pârâtă cu adresa nr._/09.08.2010 (f.11).

Conform art. 137 alin.(2) Cod Procedură Civilă, tribunaluil a analizat cu prioritate excepția invocată de pîrîtă și va admite excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumelor pretinse, în temeiul art.18 alin.(1) din Lege.

Astfel, din analiza petitului acțiunii, Tribunalul a reținut că obiectul cauzei deduse judecății îl constituie nesoluționarea în termenul legal a cererii de restituire a accizelor nedatorate, definită de art.2 alin.(1) lit. h din Legea nr.554/2004, ca faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, legea asimilând această conduită omisivă a autorității publice cu actul administrativ unilateral, în condițiile art. 2 alin.(2) din lege, astfel că acțiunea se încadrează în prevederile art.8 alin.(1) teza a II-a și art.18 din Legea contenciosului administrativ.

Tribunalul a constatat însă că obiectul capătului 1 al petitului vizează obligarea pârâtei autorități publice fiscale de către instanța de contencios administrativ la adoptarea unei anumite conduite de admitere a cererii formulate de reclamantă, ceea ce excede competenței generale a instanței de judecată, care nu se poate substitui autorității publice în exprimarea deplină a dreptului de apreciere al autorității administrative competente, prin soluționarea cererii de restituire a accizelor, care este atributul exclusiv al acesteia din urmă, instanței de contencios administrativ revenindu-i doar competența cenzurării actelor administrative pe care autoritatea administrativă le emite în limitele atribuțiilor conferite de lege.

În acest sens, se au în vedere chiar dispozitiile art.192¹Cod Fiscal și ale art. 18 ¹din HG nr.44/2004, invocate de reclamantă, potrivit cărora „Pentru produsele energetice contaminate sau combinate în mod accidental, returnate antrepozitului fiscal pentru reciclare, accizele plătite vor putea fi restituite în condițiile prevăzute în normele metodologice” și „Pentru a beneficia de restituirea accizelor antrepozitarul autorizat va depune o cerere în acest sens la autoritatea fiscală teritorială unde este înregistrat ca plătitor de impozite si taxe”.

În mecanismul procedural conferit de Legea nr.554/2004 în cazul contenciosului subiectiv, subiectul de sezină poate obține recunoașterea dreptului pretins, dar atât timp cât pârâta nu a refuzat reclamantei recunoașterea acestui drept substanțial printr-o soluție de respingere a cererii sale, ci doar nu i-a soluționat în vreun fel această cerere, instanța de contencios administrativ nu poate dispune direct obligarea pârâtei la recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei, prevăzute de art.1 alin.(1) din Legea nr.554/2004, în speță aceste pretenții neputând fi formulate pe cale principală.

În acest context, instanța de contencios administrativ are doar competența de a constata caracterul legal sau nelegal al conduitei manifestate de pârâtă prin nesoluționarea cererii în termenul prevăzut de norma specială, dând eficiență dreptului la soluționarea cererii, astfel cum acesta este configurat prin dispozițiile art. 70 Cod pr. fiscală, fără însă a se pronunța asupra existenței sau întinderii dreptului la restituire și fără a avea dreptul de a impune autorității publice să soluționeze cererea într-un anumit sens, astfel că autoritatea publică competentă rămâne liberă să admită sau să respingă cererea, în acest din urmă caz reclamanta având deschisă calea de acces în fața instanței de contencios administrativ pentru pentru anularea unei eventuale decizii de respingere a cererii sale de restituire.

Refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri și nesoluționarea cererii în termenul legal sunt concepte diferite cu care operează Legea nr. 554/2004, astfel că și cenzura instanței va îmbrăca forme diferite în funcție de actul administrativ asimilat supus analizei, iar în ipoteza definită de art. 2 alin.(1) lit. h din Lege, sancționarea unei conduite culpabile a autorității nu poate avea alt conținut decât determinarea acesteia la îndeplinirea obligației impuse de lege, neputându-se reține că astfel, dreptul de acces la instanță consacrat de art. 21 din Constituție ar fi golit de conținut.

Demersul judiciar într-o situație de nesoluționare a cererii a fost reglementat tocmai pentru a crea reclamantului posibilitatea obținerii unui titlu executoriu care să îi asigure mijloacele de constrângere specifice prevăzute de Legea nr.554/2004, însă el nu poate tinde la dezlegarea raportului de drept substanțial direct de către instanță, în raporturile de drept administrativ neputând opera substituirea de către instanța de judecată a voinței unui subiect de drept de a nu încheia actul juridic sau constrângerea executării unei obligații de a face, specifice raporturilor de drept privat.

Pe fondul cauzei Tribunalul aa constatat că pârâta nu a soluționat cererea reclamantei în termenul de 45 de zile de la înregistrarea acesteia la sediul pârâtei, în condițiile art. 70 Cod pr. fiscală, instanța reținând că revine integral pârâtei culpa nesoluționării cererii.

Potrivit art.206 ⁴² alin.(2) Cod fiscal (art.192¹Cod Fiscal la data formulării cererii de restituire) pentru produsele energetice contaminate sau combinate în mod accidental, returnate antrepozitului fiscal pentru reciclare, accizele plătite vor putea fi restituite în condițiile prevăzute în normele metodologice, iar în aplicarea art.192 ¹Cod Fiscal, potrivit pct. 18 ¹din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, aprobate prin HG nr.44/2004 (la data formulării cererii de restituire) „Pentru produsele supuse accizelor armonizate, returnate în antrepozitele fiscale de producție în vederea reciclării, recondiționării sau distrugerii, accizele plătite ca urmare a eliberării în consum a acestor produse pot fi restituite la cererea antrepozitarului autorizat care a eliberat pentru consum produsele respective.

(2) Antrepozitarul autorizat care solicită restituirea accizei va depune cererea de restituire la autoritatea fiscală teritorială unde este înregistrat ca plătitor de impozite și taxe, înainte ca produsele accizabile să fie returnate în antrepozitul fiscal de producție.

(3) Cererea de restituire va fi însoțită de următoarele documente, vizate de autoritatea vamală teritorială:

a) o notă justificativă privind cauzele și cantitățile de produse accizabile care fac obiectul returului în antrepozitul fiscal de producție;

b) documentele care justifică faptul că produsele respective au fost realizate de antrepozitul fiscal de producție;

c) documentul care atestă că accizele au fost plătite de antrepozitul fiscal care solicită restituirea accizelor.

(4) Autoritatea fiscală teritorială va analiza cererea și documentația depusă de antrepozitul fiscal și va decide asupra restituirii accizelor.

Din înscrisurile depuse la dosar de către reclamantă, se reține că aceasta a îndeplinit cerințele formale prevăzute de lege pentru soluționarea cererii de restituire, depunând documentele prevăzute de Normele metodologice de aplicare a art.192 ¹Cod Fiscal, neexistând așadar nici un impediment de soluționare a cererii cauzat de conduita reclamantei, cu atât mai mult, cu cât după trecerea termenului de 45 zile, aceasta a revenit cu o nouă adresă, dar nici atunci nu s-a emis un răspuns cu privire la modalitatea de soluționare a cererii sau la cauzele nesoluționării în termenul legal.

Termenul prevăzut de art. 70 alin.(1) Cod pr. fiscală pentru soluționarea cererii formulate de contribuabil are natura juridică a unui termen procedural, în conformitate cu dispozițiile art.68 și urm. Cod pr. fiscală, căruia i se aplică dispozițiile Codului de procedură civilă cu privire la calcul, iar faptul că printr-un tratament fiscal diferit, în Codul de procedură fiscală nu s-au prevăzut sancțiuni exprese pentru nesoluționarea cererilor contribuabililor în termen de 45 de zile de la înregistrare, nu poate primi valoarea de apreciere a termenului ca fiind de recomandare și curgând în favoarea organului fiscal, întrucât scopul instituirii de termene procedurale legale în cadrul raporturilor juridice privind exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor prevăzute de Codul de procedură fiscală, trebuie să vizeze deopotrivă pe contribuabili și organele fiscale, în aplicarea principiului egalității de tratament dintre stat și contribuabil.

Pe de altă parte, deși Codul de procedură fiscală nu prevede nici o sancțiune pentru situația nerespectării termenului de soluționare a cererii contribuabilului, o atare împrejurare este susceptibilă de a da naștere dreptului acestuia la acțiunea în contencios administrativ, în scopul obligării autorității fiscale.

Ca atare, constatând incidența dispozițiilor art.70 alin.(1) Cod pr. fiscală, Tribunalul a reținut că pârâta avea obligația de a soluționa cererea de restituire a accizelor în termenul prevăzut de lege, iar posibilitatea neprezentării tuturor înscrisurilor apreciate de autoritate drept necesare în dovedirea temeiniciei cererii și în sensul admiterii acesteia, putea conduce, în mod absolut logic, la soluționarea nefavorabilă a cererii formulate de reclamantă, prin emiterea unui act administrativ în acest sens, dar în nici o ipoteză nu trebuia să conducă la nesoluționarea acestei cereri, atitudine ce a creat în mod evident vătămarea reclamantei, prin îngrădirea exercitării drepturilor conferite de procedurile administrativă și jurisdicțională, în principal, și a dreptului la restituirea accizelor pentru produsele energetice contaminate în mod accidental, returnate antrepozitului fiscal pentru reciclare, în subsidiar, în măsura stabilirii acestuia.

Reclamanta este o persoană vătămată în dreptul său de către autoritatea publică prin nesoluționarea cererii în termenul legal, iar sancțiunea prevăzută de lege pentru încălcarea termenului de 45 zile, constă în obligarea autorității la emiterea unui act prin care să soluționeze cererea, pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantei, în cazul refuzului pârâtei de executare a obligației impuse prin actul jurisdicțional, reclamanta având la dispoziție calea procedurală conferită de art. 24-25 din Legea nr.554/2004.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat recurs reclamanta O. P. S.A, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 si art.304 ind.1 C.pr.civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței civile recurate cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul București - Secția a IX-a contencios administrativ si fiscal, pentru faptul ca instanța a soluționat procesul fara a intra in cercetarea fondului capătului unu de cerere, pentru următoarele considerente:

Soluția instanței de respingere a capătului unu de cerere privind obligarea AGENȚIEI NAȚIONALE DE ADMINISTARE FISCALA - DIRECȚIA GENERALA DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI la restituirea sumei de 25.558,84 lei, este lipsita de temei legal.

Desi instanța a reținut situația de fapt expusa de subscrisa si faptul ca A. - DGAMC nu a soluționat cererea de restituire in termenul legal de 45 zile prevăzut de Codul de procedura fiscala, instanța de fond a decis totuși ca nu poate examina fondul raportului juridic de drept fiscal, considerând ca astfel s-ar substitui autorității publice căreia legea i-a conferit atribuții exclusive de verificare a cererilor de restituire.

Din punctul său de vedere, aceasta motivare a instanței prezintă doua mari lacune:

(i) in primul rand, instanța de fond nu a menționat niciun text de lege care sa sprijine aceasta soluție, prin urmare soluția instanței nu are temei legal;

(ii)in al doilea rand, chiar daca autoritatea publica are atribuții exclusive de verificare, aceasta nu înlătura plenitudinea de jurisdicție a instanței de judecata in situația in care autoritatea nu .soluționează cererea în termenul legal.

Instanța de fond nu a indicat niciun text de lege care sa sprijine motivarea privind respingerea capătului unu de cerere.

Subliniem faptul ca nici nu exista un text de lege care sa prevadă ca, daca o autoritate publica nu răspunde unei cereri in termenul prevăzut de lege, atunci petentul ar putea solicita instanței doar obligarea la soluționarea cererii si nu obligarea la insusi obiectul cererii.

Actul administrativ fiscal este o specie a actului administrativ, iar contenciosul fiscal este o specie a contenciosului administrativ. Prin urmare, in completarea dispozițiilor din Codul de procedura fiscala se aplica prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, ca drept comun in materie.

Art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 prevede ca instanța poate, dupa caz, "sa anuleze in tot sau in parte actul administrativ, sa oblige autoritatea publica sa emită un act administrativ, sa elibereze un alt inscris sau sa efectueze o anumita operațiune administrativa."

Dispozițiile art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 trebuie raportate la art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, ce constituie domeniul de aplicare al Legii contenciosului administrativ, precum si la dispozițiile art. 52 din Constituție, atat textul legal cat si cel constituțional prevăzând in mod expres faptul ca pe calea acțiunii in contencios administrativ partea este indreptatita să obțina recunoașterea dreptului pretins.

In mod evident, prin sintagma "recunoașterea dreptului pretins""" se are in vedere dreptul subiectiv, dreptul substanțial si nu doar dreptul unei persoane de a-i fi soluționata o cerere.

In speță, dreptul subiectiv la care este indreptatită a-i fi recunoscut este dreptul la restituirea sumei de 25.558,84 lei, reprezentând accize achitate pentru produsele contaminate, produse returnate in rafinărie pentru prelucrare.

Cu privire la posibilitatea pârtii de a obține recunoașterea dreptului pretins s-a pronunțat si Curtea Constituționala prin Decizia nr. 1239/18.11.2008, referitoare la excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 1 alin. 1, art. 18 alin. 1 si 2, art. 24 alin. 1 si ale art. 25 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

In motivarea excepției de neconstitutionalitate, autorul acesteia a susținut ca prevederile art. 18 alin. 1 si 2 din Legea nr. 554/2004 contravin normelor cuprinse in art. 52 din Constituție, deoarece recunoașterea dreptului pretins nu se număra printre soluțiile pe care le poate pronunța instanța, potrivit art. 18 alin. 1 si 2 din lege.

Curtea Constituționala a respins excepția de neconstitutionalitate, reținând ca: „Soluțiile pe care instanța de judecata le poate dispune in temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 reprezintă, in totalitatea lor, modalități specifice, adaptate obiectului acțiunii judiciare formulat in temeiul art. 8 din aceeași lege, prin care se recunoaște dreptul pretins sau interesul legitim al persoanei vătămate de o autoritate publica si prin care se realizează efectiv dreptul garantat de art. 52 din Constituție. Executarea oricărei soluții dispuse in favoarea persoanei vătămate de instanța de judecata, realizata prin forța coercitiva a statului, nu ar fi posibila fără recunoașterea implicita a dreptului pretins sau a interesului legitim."

Dreptul de acces la o instanța judecătoreasca prevăzut de art. 21 din Constituție ar fi astfel golit de conținut, daca subscrisa nu ar avea dreptul sa solicite si sa obtina recunoașterea dreptului, ci doar obligarea A. - DGAMC la soluționarea cererii.

Este o constantă a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, in interpretarea art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, faptul ca drepturile conferite prin le;;e trebuie sa iie efective si nu goale de conținut.

Dacă nu ar putea să obțină recunoașterea dreptului la restituirea sumei", ci doar obligarea A. - DGAMC la soluționarea cereiii de restituire, atunci ar însemna ca dreptul său ("recunoașterea dreptului pretins"), deși prevăzut de Constituție si de legi, nu este efectiv, iar dreptul de acces la justiție ar fi unul pur formal.

Legea contenciosului administrativ reglementează un contencios de plină jurisdicție, în care competența instanței nu poate fi limitata la a dispune doar obligarea paratei la soluționarea unei cereri, ci trebuie sa includă posibilitatea instanței de a dispune masuri pentru recunoașterea dreptului subiectiv, aceasta implicând posibilitatea instanței de a obliga autoritatea parata sa restituie suma solicitata atunci cand apreciază ca sunt indeplinite condițiile prevăzute de lege și ca legea conferă acest drept la restituire.

Acest aspect este cu atat mai evident in speța de fata, in care culpa intimatei A.-DGAMC este vădita, apărarea principala a acesteia in cadrul procesului fiind aceea ca a solicitat AUTORITĂȚII NAȚIONALE A VĂMILOR sa verifice si sa confirme realitatea operațiunilor de returnare a produselor contaminate in rafinărie.

Apreciază că, față de această soluție, instanța de fond a procedat contrar dispozițiilor art. 129alin. 5 C.pr.civ, care dispun: ,,Judecătorii au indatorirea sa stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeala privind aflarea adevărului in cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, in scopul pronunțării unei hotărâri temeinice si legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le considera necesare, chiar daca părțile se împotrivesc."

Consideră că prin "înlăturarea dispozițiilor de mai .sus, instanța in mod nelegal a condiționat si a îngrădit accesul său la justiție, s-a opus verificării legalității solicitării O. P. S.A. si i-a prejudiciat dreptul la apărare si la un proces echitabil, încălcând astfel si prevederile art. 21 din Constituție si art. 6 din CEDO.

De asemenea, solicită să se aibă în vedere și considerentele Deciziei înaltei Curți de Casație si Justiție - Secțiile Unite nr. 20/2007, în care s-a reținut că „(...) lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității investite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate ramane necenzurat, pentru ca nicio dispoziție legala nu limitează dreptul celui care se considera nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, insasi Constituția prevede, la art. 21 alin. 2), ca nicio lege nu poate ingradi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime", respectiv că „(...) reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum si respingerea acțiunii ca inadmisibila sau prematur introdusa ar contraveni si principiului soluționării cauzei ., consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte ".

În drept, și-a întemeiat recursul pe art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 si 304¹ C.pr.civ., Legea nr. 554/2004, HG nr. 804/2008 si Ordinul Ministerului Economiei si Finanțelor nr. 2599/2008.

În temeiul art. 242 alin. 2 C.pr.civ., a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat recurs și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.), în temeiul art.299 alin.1, art.304 pct.9 și art.304 ind.1 C.pr.civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile recurate în sensul de a respinge, ca neîntemeiată acțiunea formulată de intimata - reclamanta, pentru următoarele considerente:

Nelegalitatea hotărârii prevăzuta de dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedura civila - cand hotărârea atacata a fost data cu aplicarea greșita a legii.

Instanța de fond, in mod greșit a admis in parte acțiunea si a dispus obligarea A. la soluționarea cererii reclamantei.

Pentru a pronunța aceasta hotărâre, instanța de fond considera ca termenul de 45 de zile prevăzut la art.70 alin.1 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu completările si modificările ulterioare nu este un termen de recomandare, iar pentru ca organul fiscal nu a soluționat contestația administrativa in acest termen ne aflam în situația nesoluționării în termen a unei cereri.

Pentru a pronunța aceasta soluție, instanța de fond nu a ținut cont de apărarea formulată în prezentul dosar, in sensul ca Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili a transmis cererea formulata de reclamanta - intimata către Autoritatea Naționala a Vămilor atat in vederea soluționării cererii de restituire cat si pentru verificarea efectuării operațiunilor de recepție a produselor accizabile transportate in regim suspensiv, precum si stabilirii cuantumului accizelor cu drept de restituire însă, până în prezent nu a primit nici un răspuns la aceste solicitări.

Referitor la termenul de soluționare prevăzut de art.70 alin.1 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala avut in vedere de instanța de fond, solicită să se constate că acesta este un termen de recomandare in speța trebuind avute in vedere si dispozițiile art.70 alin.2 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala, dispoziții incidente in cauza, potrivit cărora: ."în situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate."

De asemenea, rugam instanța sa constate faptul ca, practica judiciara a fost constanta in a considera ca natura termenului de soluționare este de recomandare, astfel cum a statuat si înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia nr.182/2008 pronunțata in dosar nr._ .

Art.213 alin.2 din OG nr.92/2003 reglementează ca "(2) Organul de soluționare competent pentru lămurirea cauzei poate solicita punctul de vedere al direcțiilor de specialitate din minister sau al altor instituții și autorități".

Art.70 din OG nr.92/2003, republicata, reglementează:

„(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.

(2) în situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate".

Din coroborarea prevederilor legale enunțate mai sus, rezulta faptul ca pentru lămurirea cauzei organul fiscal poate solicita un punct de vedere unor direcții de specialiate, situație in care termenul de soluționare a cererii se prelungește cu perioada pana la care se primesc informațiile solicitate.

Cum pana la aceasta data Autoritatea Naționala a Vămilor nu a răspuns si nu a comunicat relațiile cu privire la soluționarea cererii de restituire referitoare la verificarea efectuării operațiunilor de recepție a produselor accizabile transportate in regim suspensiv, precum si cu privire la stabilirea cuantumului accizelor cu drept de restituire, D.G.A.M.C. este in imposibilitatea soluționării cauzei si emiterii unui răspuns.

În aceste condiții, nu ne aflăm în situația nesoluționării în termen a unei cereri.

În temeiul art. 242 al. 2 C.proc.civ. a solicitat judecarea și în lipsă.

În drept, și-a întemeiat recursul pe art.299 alin.1, art.304 pct.9, art.3041 Cod proc. civ., Legea nr. 554/2004 - Legea contenciosului administrativ, O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificările si completările ulterioare.

Recurentele nu au formulat întâmpinare la recursul părții adverse, deși potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, aveau această obligație, dar recurenta reclamantă a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca neîntemeiat.

În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri, conform art.305 Cod procedură civilă.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentele recursuri, date fiind prevederile art.3 și 299 Cod procedură civilă, precum și ale art.20 din Legea nr.554/2004.

Verificând sentința civilă recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, potrivit art.304¹ Cod procedură civilă, Curtea constată că prezentele recursuri sunt neîntemeiate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la recursul promovat de recurenta reclamantă O. P. S.A, se constată că acesta privește soluția dată capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumelor pretinse, în temeiul art.18 alin.(1) din Lege.

Criticile recurentei reclamante sunt neîntemiate, deoarece cauza acțiunii deduse judecății îl constituie nesoluționarea în termenul legal a cererii de restituire a accizelor nedatorate, definită de art.2 alin.(1) lit. h din Legea nr.554/2004, ca faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, legea asimilând această conduită omisivă a autorității publice cu actul administrativ unilateral, în condițiile art. 2 alin.(2) din lege, iar obiectul capătului 1 al petitului vizează obligarea autorității publice fiscale de către instanța de contencios administrativ la adoptarea unei anumite conduite de admitere a cererii formulate de reclamantă, ceea ce excede, după cum corect a reținut instanța de fond, competenței generale a instanței de judecată, care nu se poate substitui autorității publice în exprimarea deplină a dreptului de apreciere al autorității administrative competente, prin soluționarea cererii de restituire a accizelor, care este atributul exclusiv al acesteia din urmă, instanței de contencios administrativ revenindu-i doar competența cenzurării actelor administrative pe care autoritatea administrativă le emite în limitele atribuțiilor conferite de lege.

Aspectul că soluționarea cererii de restituire a accizelor este atributul exclusiv al autorității administrative competente,rezultă din dispozitiile art.192¹Cod Fiscal și ale art. 18 ¹din HG nr.44/2004, potrivit cărora „Pentru produsele energetice contaminate sau combinate în mod accidental, returnate antrepozitului fiscal pentru reciclare, accizele plătite vor putea fi restituite în condițiile prevăzute în normele metodologice” și „Pentru a beneficia de restituirea accizelor antrepozitarul autorizat va depune o cerere în acest sens la autoritatea fiscală teritorială unde este înregistrat ca plătitor de impozite si taxe”. Totodată, interdicția depășirii de către instanța de judecată a atribuțiilor puterii judecătorești este prevăzută expres de art.304 pct.-ul 4 Cod procedură civilă. Limitele dintre atribuțiile puterii judecătorești și cele ale puterii executive nu sunt stabilite în mod rigid, iar o analiză pertinentă a fost efectuată în considerentele Deciziei înaltei Curți de Casație si Justiție - Secțiile Unite nr. 20/2007, numai că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite cerințele constatate acolo pentru examinarea pe fond a cererii.

După cum corect a relevat și instanța de fond, în mecanismul procedural conferit de Legea nr.554/2004 în cazul contenciosului subiectiv, subiectul de sezină poate obține recunoașterea dreptului pretins, dar atât timp cât pârâta nu a refuzat reclamantei recunoașterea acestui drept substanțial printr-o soluție de respingere a cererii sale, ci doar nu i-a soluționat în vreun fel această cerere, instanța de contencios administrativ nu poate dispune direct obligarea pârâtei la recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei, prevăzute de art.1 alin.(1) din Legea nr.554/2004, în speță aceste pretenții neputând fi formulate pe cale principală.

Prin urmare, instanța de contencios administrativ are doar competența de a constata caracterul legal sau nelegal al conduitei manifestate de pârâtă prin nesoluționarea cererii în termenul prevăzut de norma specială, dând eficiență dreptului la soluționarea cererii, astfel cum acesta este configurat prin dispozițiile art. 70 Cod pr. fiscală, fără însă a se pronunța asupra existenței sau întinderii dreptului la restituire și fără a avea dreptul de a impune autorității publice să soluționeze cererea într-un anumit sens, astfel că autoritatea publică competentă rămâne liberă să admită sau să respingă cererea, în acest din urmă caz reclamanta având deschisă calea de acces în fața instanței de contencios administrativ pentru pentru anularea unei eventuale decizii de respingere a cererii sale de restituire.

Într-adevăr, refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri și nesoluționarea cererii în termenul legal sunt concepte diferite cu care operează Legea nr. 554/2004, astfel că și cenzura instanței va îmbrăca forme diferite în funcție de actul administrativ asimilat supus analizei, iar în ipoteza definită de art. 2 alin.(1) lit. h din Lege, sancționarea unei conduite culpabile a autorității nu poate avea alt conținut decât determinarea acesteia la îndeplinirea obligației impuse de lege, neputându-se reține că astfel, dreptul de acces la instanță consacrat de art. 21 din Constituție ar fi golit de conținut.

În ceea ce privește recursul promovat de recurenta pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.), se reține că potrivit art.70 din OG nr.92/2003, republicată:

„(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.

Din analiza acestor prevederi legale, rezultă, fără echivoc, că termenul prevăzut de art. 70 alin.(1) Cod pr. fiscală pentru soluționarea cererii formulate de contribuabil are natura juridică a unui termen procedural, în conformitate cu dispozițiile art.68 și urm. Cod pr. fiscală, căruia i se aplică dispozițiile Codului de procedură civilă cu privire la calcul, iar faptul că printr-un tratament fiscal diferit, în Codul de procedură fiscală nu s-au prevăzut sancțiuni exprese pentru nesoluționarea cererilor contribuabililor în termen de 45 de zile de la înregistrare, nu poate primi valoarea de apreciere a termenului ca fiind de recomandare și curgând în favoarea organului fiscal, întrucât scopul instituirii de termene procedurale legale în cadrul raporturilor juridice privind exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor prevăzute de Codul de procedură fiscală, trebuie să vizeze deopotrivă pe contribuabili și organele fiscale, în aplicarea principiului egalității de tratament dintre stat și contribuabil, susținerile recurentei pârâte sub acest aspect urmând a fi înlăturate.

Totodată, potrivit art.206 ⁴² alin.(2) Cod Fiscal (art.192¹Cod Fiscal la data formulării cererii de restituire) pentru produsele energetice contaminate sau combinate în mod accidental, returnate antrepozitului fiscal pentru reciclare, accizele plătite vor putea fi restituite în condițiile prevăzute în normele metodologice, iar în aplicarea art.192 ¹Cod Fiscal, potrivit pct. 18 ¹din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, aprobate prin HG nr.44/2004 (la data formulării cererii de restituire) „Pentru produsele supuse accizelor armonizate, returnate în antrepozitele fiscale de producție în vederea reciclării, recondiționării sau distrugerii, accizele plătite ca urmare a eliberării în consum a acestor produse pot fi restituite la cererea antrepozitarului autorizat care a eliberat pentru consum produsele respective.

(3) Cererea de restituire va fi însoțită de următoarele documente, vizate de autoritatea vamală teritorială:

a) o notă justificativă privind cauzele și cantitățile de produse accizabile care fac obiectul returului în antrepozitul fiscal de producție;

b) documentele care justifică faptul că produsele respective au fost realizate de antrepozitul fiscal de producție;

c) documentul care atestă că accizele au fost plătite de antrepozitul fiscal care solicită restituirea accizelor.

(4) Autoritatea fiscală teritorială va analiza cererea și documentația depusă de antrepozitul fiscal și va decide asupra restituirii accizelor.

Or, din înscrisurile depuse la dosar de către recurenta reclamantă, se reține că aceasta a îndeplinit cerințele formale prevăzute de lege pentru soluționarea cererii de restituire, depunând documentele prevăzute de Normele metodologice de aplicare a art.192 ¹Cod Fiscal, neexistând așadar nici un impediment de soluționare a cererii cauzat de conduita recurentei reclamante, cu atât mai mult, cu cât după trecerea termenului de 45 zile, aceasta a revenit cu o nouă adresă, dar nici atunci nu s-a emis un răspuns cu privire la modalitatea de soluționare a cererii sau la cauzele nesoluționării în termenul legal.

Faptul invocat de recurenta pârâtă în sensul că Autoritatea Naționala a Vămilor nu a răspuns și nu a comunicat relațiile cu privire la soluționarea cererii de restituire, nu poate conferi caracter justificat întârzierii în soluționarea acestei cereri, în lipsa unor argumente temeinice sub acest aspect și luând în considerare că Autoritatea Naționala a Vămilor era organizată în perioada de referință în cadrul instuției recurente, iar conducâtorul autorității vamale răspundea în fața conducătorului instuției recurente pentru întreaga activitate a sistemului vamal.

Pe cale de consecință, întrucât nu există motive întemeiate de casare sau modificare a sentinței civile recurate, se vor respinge recursurile ca nefondate, conform art. 312 alin.1 C.pr.civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile formulate de recurenta reclamantă O. P. SA și de recurenta pârâtă A. – DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI împotriva sentinței civile nr.617/ 14.02.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a d C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ /CA/2010, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 9 decembrie 2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, P. O. D. C. B. H. V.

GREFIER

G. M. Red/thred. jud. VH/2 ex/2014.

Judecător fond: Rober E. M., Tribunalul București.

← Conflict de competenţă. Sentința nr. 3366/2013. Curtea de...		Anulare act administrativ. Decizia nr. 999/2013. Curtea de Apel... →

Pretentii. Decizia nr. 5631/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretentii. Decizia nr. 5631/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI