Pretentii. Decizia nr. 5696/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5696/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-12-2013 în dosarul nr. 59014/3/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 5696
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 12.12.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: P. O. D.
JUDECĂTOR: C. C. M.
JUDECĂTOR: G. G.
GREFIER: B. C.
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta - pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR – Serviciul Pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 împotriva sentinței civile nr.2340/ 29.05.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a d C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ /CA/3/2011, în contradictoriu cu intimații - reclamanți C. A. și L. V..
La apelul nominal făcut în ședință publică, în ordinea listei, au răspuns intimații reclamanți reprezentați de avocat A. P., cu împuternicire avocațială de reprezentare la fila 30 dosar, lipsind recurenta pârâtă
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, după care:
La interpelarea instanței, reprezentanta intimaților reclamanți, luând cuvântul, învederează instanței faptul că nu mai are alte cereri prealabile de formulat.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților pe cererea de recurs.
Reprezentanta intimaților reclamanți, luând cuvântul, solicită instanței respingerea recursului așa cum a fost formulat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii recurate.
Se mai solicită de către reprezentanta intimaților reclamanți să se observe faptul că prin motivele de recurs recurenta reclamantă nu a adus eventuale critici legate de nelegalitatea și netemeinicia hotărârii instanței de fond. Ceea ce se susține este același lucru ca și la instanța de fond și anume faptul că A. Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are disponibilități bănești pentru a acorda despăgubiri către intimați în baza Legii nr. 290/2003.
Mai arată reprezentanta intimaților reclamanți că statul nu își poate invoca propria culpă și nu se poate prevala de faptul că nu are disponibilități bănești pentru a acorda despăgubiri care sunt în mod temeinic și legal acordate.
Susținerile recurentei potrivit cărora plata se face doar în măsura în care exista disponibilități bănești încadrează obligația de plată a Autorității Naționale pentru Restituirea a Proprietăților, ca instituție a statului, în categoria obligațiilor afectate de o condiție pur potestativă, ceea ce în mod evident ar reprezenta un abuz din partea statului, ar fi contrar rațiunii legii și ar afecta în mod grav puterea și seriozitatea actelor emise de organele statului. Prin urmare, acest argument invocat de recurentă nu are legătură cu legalitatea hotărârii instanței de fond și nu poate fundamenta recursul.
Recursul formulat de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților este bazat pe aplicarea și interpretarea greșită a legii și are ca scop tergiversarea plății unei creanțe certe, lichide și exigibile, constatate printr-un veritabil titlu executoriu, emis în deplină conformitate cu legea.
În concluzie, recurenta nu demonstrează că hotărârea pronunțată de instanța de fond a fost lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, iar alte nereguli în ceea ce privește hotărârea recurată nu există.
În ceea ce privește precizările făcute de către recurentă cu privire la dispozițiile OUG nr. 10/2013, precum că ar fi aplicabile în cauză, se susține de către reprezentanta intimaților reclamanți că măsurile propuse de această ordonanță nu aduc o restrângere a drepturilor persoanelor îndreptățite, întrucât statul român nu numai că nu refuză plata acestor despăgubiri, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute în deciziile de plată și hotărârile prin care se stabilește cuantumul despăgubirilor.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată se precizează de către reprezentanta intimaților reclamant că acestea vor fi solicitate pe cale separată.
Curtea, în temeiul art. 150 Cod procedură civilă, declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare pe fondul recursului.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2340/29.05.2012, Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanții C. A. și L. V., în contradictoriu cu pârâta A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 929.587,99 lei reprezentând compensațiile acordate conform Hotărârii nr.397/28.05.2009 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr.290/2003, suma urmând a fi actualizată în raport de indicele de creștere al prețurilor de consum conform art.18 al.6 din Normele Metodologice de aplicare a legii nr.290/2003.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin hotărârea nr.397/28.05.2009 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea legii nr.290/2003 s-au acordat reclamanților despăgubiri de 929.587, 99 lei pentru bunurile abandonate de autorii acestora.
Potrivit art.18 alin.5 din HG nr.1120/2006, compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în cazul contestațiilor, sau hotărârea judecătorească definitivă, învestită cu formulă executorie, după caz, se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel: a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei; b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei; c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.
Plata sumei acordate nu a fost efectuată încă, pârâta invocând că plata se face în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat.
Tribunalul a considerat că pârâta nu a respectat obligația menționată mai sus, de a plăti sumele cuvenite reclamanților, nefiind dovedit faptul că în bugetul alocat în acest scop nu a existat disponibilul necesar pentru a achita suma conform dispozițiilor legale. Statul nu poate invoca propria culpă, respectiv lipsa alocării fondurilor necesare, pentru a justifica neplata unor titluri executorii.
Așadar, solicitarea reclamanților este întemeiată, fiind întrunite condițiile art.1 din legea nr.554/2004, pârâta urmând a fi obligată la plata sumei de 929.587,99 lei reprezentând compensațiile acordate conform Hotărârii nr.397/ 28.05.2009 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr.290/2003, suma urmând a fi actualizată în raport de indicele de creștere al prețurilor de consum conform art.18 al.6 din Normele Metodologice de aplicare a legii nr.290/2003.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 ind. 1 C.p.c.
În motivarea cererii de recurs a arătat că potrivit art. 18 alin. 5 din H.G. 1120/2006, plata despăgubirilor este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație.
Sumele alocate ca despăgubiri sunt stabilite prin Legea bugetului de stat, iar sumele plătite de ANRP ca despăgubiri pe Legea nr. 290/2003 sunt publice, fiind publicate pe site-ul anrp.gov.ro.
Fondurile reprezentând despăgubiri civile, alocate din bugetul de stat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, sunt acordate în baza: Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 07 septembrie 1940; a Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente; a Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947.
În realizarea funcției sale, A.N.R.P. gestionează, coordonează și controlează procesul de restituire a proprietăților și de acordare a despăgubirilor pentru proprietăților preluate în mod abuziv de către regimul comunist.
În reprezentarea intereselor Statului Român și pentru gestionarea eficientă, corectă și responsabilă a banului public, A.N.R.P. trebuie să prevină eventualele prejudicii, care ar putea fi aduse bugetului său și implicit al Statului Român.
Având în vedere practica constantă de executare silită pe calea popririi și existența numărului foarte mare de popriri dispuse, consecința inevitabilă este blocarea conturilor Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, fapt ce pune instituția în imposibilitatea de a plăti voluntar despăgubirilor de care beneficiază persoanele îndreptățite în temeiul Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003.
Din acest motiv, A.N.R.P. se află în imposibilitatea de a pune în executare într-un termen rezonabil obligațiile de plată stabilite în sarcina sa.
Mai arată recurenta, referitor la termenul rezonabil în procedurile judiciare, că instanța europeană a admis că supraîncărcarea temporară a rolului unui tribunal (această ipoteză, se aplică, prin analogie, situației în care se regăsește recurenta) nu angajează responsabilitatea internațională a statelor contractante dacă acestea adoptă măsuri de natură să remedieze asemenea situație.
Este cunoscut faptul că aspectele problematice care au fost relevate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea Pilot din cauza M. A. și alții împotriva României, se regăsesc și se explică prin numeroasele solicitări, adresate A.N.R.P., care au condus la un număr mare de litigii în care aceasta este în momentul de față parte.
În aceste condiții, recurenta apreciază că se impune a se constata că, în absența disponibilităților bănești ale statului, raportat la dificultățile prin care trece economia țării, s-ar stabili, în momentul de față, în sarcina A.N.R.P. o obligație imposibil de realizat și care este de natură să afecteze principiul egalității de tratament, recunoscut atât în plan intern cât și în plan european.
În al doilea rând, din rațiuni financiare, creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condițiile de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența C.E.D.O.
Recurenta pârâtă a depus la dosar precizări prin care a invocat dispozițiile O.U.G. 10/2013 (art. 1 alin. 1 și 2) apreciind că, creanța stabilită prin Hotărârea nr. 397/2009 emisă de Comisia Municipiului București de aplicare a Legii 290/2003 nu este exigibilă în momentul de față, astfel că acțiunea cade sub incidența O.U.G. 10/2013.
Plata eșalonată a creanțelor asupra statului nu este interzisă în niciun mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar executarea uno icto constituie doar o altă modalitatea de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica modalitate posibilă de executare pe care un stat o poate aplica.
În aceste condiții, este necesară crearea unui echilibru între interesele generale ale societății și interesele particulare ale persoanelor care intră sub incidența proiectului de ordonanță. În acest sens, precum arată și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, o astfel de măsură trebuie să păstreze un just echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților (Hotărârea din 26 aprilie 2006, pronunțată în Cauza Zubko și alții împotriva Ucrainei, paragraful 67 sau Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunțată în cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 107).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Decizia din 4 septembrie 2012 pronunțată în Cauza D. și alții împotriva României, a reținut că nu se poate aprecia că însăși substanța dreptului reclamanților a fost afectată, iar eșalonarea plății creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă (paragraful 51). De asemenea, a apreciat că echilibrul dintre interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neexistând vreo dovadă potrivit căreia Guvernul nu ar avea intenția să respecte calendarul de plăți (paragrafele 49 – 50).
Concluzia care se impune este aceea că statul nu contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor stabilite prin deciziile de plată și hotărârile emise în temeiul Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/_, precum și Legii nr. 393/2006 și nu refuză plata acestora.
Cu privire la plata actualizării compensațiilor au fost invocate dispozițiile art. 1 alin. 4 din O.U.G. 10/2013.
Intimații reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.p.c., Curtea apreciază că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin Hotărârea nr. 397/28.05.2009 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii 9/1998, Legii 290/2003 și a Legii 393/2006 a fost aprobată cererea nr._/542/11.11.2003 și s-a propus acordarea compensațiilor bănești, către reclamanți, pentru bunurile de care au fost deposedați C. G. și A., ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a ținutului H., precum și ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10.02.1947.
S-a stabilit că valoarea totală a compensațiilor ce se pot acorda efectiv este de 929.587,99 lei.
Având în vedere că aceste despăgubiri nu au fost achitate, reclamanții s-au adresat instanței de contencios administrativ, iar prin sentința recurată, pârâta a fost obligată să le plătească despăgubirile sus-menționate.
La data de 28.02.2013 a fost publicată în M.Of. nr. 114/2013 Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 10/2013, prin art. I dispunându-se: „(1) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, plata despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe D. și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată. Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 20.000 lei. (2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Plata tranșelor se face începând cu 1 ianuarie 2014. (3) Prin titlu de plată se înțelege hotărârea comisiei județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, și Legii nr. 393/2006, respectiv decizia de plată emisă de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006. (4) Sumele acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul prezentei ordonanțe de urgență se actualizează prin aplicarea indicelui prețurilor de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată și sfârșitul lunii anterioare datei plății efective a fiecărei tranșe”.
Mai reține Curtea art.20 alin. 1 și 2 din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data pronunțării sentinței civile recurate), text potrivit căruia „1) Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare. (2) Recursul suspendă executarea și se judecă de urgență.”. Din interpretarea acestor dispoziții, Curtea constată că în materia contenciosului administrativ legiuitorul a înțeles să deroge de la principiile procedurii civile de drept comun, respectiv art. 376 și art. 377 C.pr.civ. (1865), în sensul că prezintă caracter executoriu și, astfel, autoritate de lucru judecat, doar hotărârea definitivă și irevocabilă, iar nu și cea cu privire la care nu s-a împlinit încă termenul de recurs sau nu a fost încă judecat recursul declarat. În aceste condiții, Curtea arată că eventualele drepturi recunoscute prin sentința pronunțată de instanța de contencios administrativ sunt susceptibile de a fi exercitate, doar în măsura și sub condiția respingerii recursului.
Se reține că titlul de plată invocat de reclamanți, fiind o hotărâre a comisiei județene pentru aplicarea Legii 290/2003, se înscrie printre cele vizate de legiuitor la art. I din O.U.G. 10/2013 și că acesta nu a fost achitat până la data intrării în vigoare a O.U.G. 10/2013.
Acest act normativ este aplicabil în speță, întrucât cenzurarea refuzului de plată al A.N.R.P. cu privire la despăgubirile cuvenite reclamanților nu intervenise prin hotărâre irevocabilă în contencios administrativ și fiscal la data adoptării O.U.G. 10/2013, iar din textul ordonanței rezultă că eșalonarea obligației de plată privește toate titlurile neachitate integral.
Nu se poate reține înlăturarea efectului O.U.G. 10/2013 prin prisma jurisprudenței CEDO, prin raportare la dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituția României, sub acest aspect fiind relevantă decizia pronunțată de CEDO la data de 4 septembrie 2012 în cauza D. D. D. și alții c. România, cererea nr._/08 (traducerea fiind publicată în M.Of. nr. 709/12.10.2012), de respingere a plângerii prin care se pretindea încălcarea art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, prin prisma eșalonării până în anul 2016 a obligației de plată a unor creanțe recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
În considerentele deciziei pronunțate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat: « 38. Curtea amintește că executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din „proces”, în sensul art. 6 (Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II).
Neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6 § 1 din Convenție (Bourdov împotriva Rusiei, nr._/00, pct. 34, CEDO 2002‑III). În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Bourdov, citată anterior, pct. 40).(...)43. În prezenta speță, Curtea observă că Guvernului pârât nu i se impută faptul că a refuzat executarea unor hotărâri judecătorești care le recunoșteau reclamanților anumite drepturi patrimoniale. Reclamanții nu susțin nici că prevederile legale adoptate în materie vizau eliminarea efectelor hotărârilor judecătorești respective.
44. Reclamanții se plâng în principal de eșalonarea, stabilită pe cale legislativă, a executării creanțelor la care au dreptul în urma unor hotărâri judecătorești.
Curții i se solicită să verifice dacă eșalonarea, așa cum a fost aplicată reclamanților, este compatibilă cu Convenția.
45. Curtea constată că în perioada 2008-2011, statul român a adoptat mai multe acte normative prin care se suspenda de drept orice cerere de executare a titlurilor executorii pronunțate în favoarea funcționarilor publici prin hotărâri judecătorești și prin care se introducea un sistem de executare a datoriilor prin plata unor tranșe anuale.
Prima ordonanță din 11 iunie 2008 (declarată neconstituțională la 12 mai 2009), a fost urmată de O.U.G. nr. 71/2009, care prevedea plata datoriilor în trei tranșe anuale, în intervalul 2010-2012.
În 2010, O.U.G. nr. 45/2010 a prevăzut ca plata sumelor datorate să se facă tot în trei tranșe anuale, însă în intervalul 2012-2014.
În fine, în decembrie 2011, Legea nr. 230/2011 a eșalonat plata pe 5 ani, în intervalul 2012-2016, cu anuități progresive, ajungând de la 5 % în primul an până la 35 % în ultimul an (supra, pct. 24-27).
46. Guvernul justifică aceste măsuri prin faptul că în 2008 statul a ajuns să se confrunte cu o situație de dezechilibru bugetar major, de natură să pună în pericol situația financiară a țării. În opinia acestuia, dezechilibrul era rezultatul, printre altele, al unui număr foarte mare de hotărâri judecătorești prin care anumitor categorii de funcționari li se acordau, pe calea interpretării unor prevederi legale destinate altor categorii, drepturi cu caracter patrimonial. În plus, înrăutățirea situației financiare a statului a continuat și după 2008, în contextul unei crize financiare foarte grave care a afectat numeroase state, astfel încât Guvernul a fost nevoit să adapteze mecanismul de eșalonare instituit la realitățile economice.
47. Curtea amintește că a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică [M. și S. împotriva României (dec.), nr._/11 și_/11, 6 decembrie 2011, Šulcs împotriva Lituaniei (dec.), nr._/10, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum și Panfile împotriva României (dec.), nr._/11, pct. 21, 20 martie 2012].
48. În prezenta speță, Curtea observă că în 2009 România a început să se confrunte cu o gravă criză economică și financiară. Întrucât autoritățile naționale se află, în principiu, într-o poziție mai bună decât instanța internațională pentru a stabili ce constituie „utilitate publică”, Curtea este gata să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile în litigiu urmăreau un scop de utilitate publică.
49. Pentru a stabili dacă măsurile respective erau proporționale cu scopul urmărit – restabilirea echilibrului bugetar, evitând totodată înrăutățirea situației sociale –, Curtea consideră că este necesar să verifice dacă, în prezenta speță, tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc.
50. Curtea observă că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada februarie-aprilie 2008. Curtea constată că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus-menționate.
Astfel, în conformitate cu legislația în vigoare (supra, pct. 24), reclamanții au primit în octombrie 2008 o primă tranșă reprezentând 30 % din totalul sumelor datorate. În septembrie 2010, li s-a plătit o sumă suplimentară reprezentând 25 % din a doua tranșă de 34 % din suma totală, deși în temeiul O.U.G. nr. 45/2010 din 19 mai 2010 cea de a doua tranșă ar fi trebuit plătită în 2012.
Conform legii, sumele plătite s-au actualizat de fiecare dată în raport cu indicele prețurilor de consum din data plății.
Până în prezent, reclamanții au primit mai mult de o treime din suma totală acordată de instanțe, restul sumei trebuind să fie plătit eșalonat, conform legislației în vigoare, până în 2016. Nu există nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților.
51. Ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, Curtea nu poate considera că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților.
În orice caz, având în vedere toate elementele de mai sus și contextul special al prezentei cauze, Curtea consideră că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă.
52. Prin urmare, Curtea consideră că această cerere este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din Convenție.»
Față de această decizia a instanței de la Strasbourg, se reține că nu orice neexecutare a unei hotărâri judecătorești sau alt titlu de către Stat constituie per se o încălcare a articolului 6 din Convenție și/sau a articolului 1 din Primul Protocol adițional; spre acest rezultat, se impune a se observa că în exprimarea Curții sunt folosite expresiile «poate constitui» și «poate aduce atingere», ceea ce implică potențialitate, posibilitate. Raportarea CEDO la art. 6 din Convenție se face prin prisma unor criterii similare celor specifice analizei termenului rezonabil al procedurii, respectiv complexitatea acesteia, comportamentul părților, dar și al tuturor autorităților vizate, obiectul hotărârii de executat. Totodată, cum analiza CEDO a privit și protecția proprietății, se observă că argumentarea antamează expres două dintre criteriile jurisprudențiale care pot justifica ingerința într-un drept recunoscut de Convenție, anume scopul de utilitate publică urmărit și proporționalitatea măsurii prin prisma necesității asigurării unui just echilibru între interesele în concurs, adică cel general al comunității și imperativul de apărare a drepturilor fundamentale aparținând individului. Se mai observă că instanța de la Strasbourg afirmă faptul că măsurile adoptate pentru salvgardarea echilibrului bugetar dintre cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică. Pentru a judeca în sensul respectării de către Statul român a cerinței de proporționalitate, CEDO se raportează la întregul drept de creanță recunoscut, astfel că acordă relevanță, pe de o parte, faptului debitorului de a fi achitat în precedent aproximativ o treime din cuantumul său, iar, pe de altă parte, actualizării cu rata inflației a tranșelor plătite; pe baza acestor premise, Curtea afirmă că Statul pârât a făcut dovada diligenței în executare, creditându-l cu intenția de a respecta calendarul de eșalonare. Implicit CEDO reia și ideea că atât dreptul la un proces echitabil, cât și cel de proprietate nu au caracter absolut, fiind susceptibile de limitări în anumite împrejurări speciale.
Reține Curtea de apel totodată și considerentele din paragrafele 235 – 236 ale hotărârii CEDO M. A. și alții c. România din 12 octombrie 2010 (cererile nr. 30.767/05 și 33.800/06), în care se arată: « (235) În același timp, Curtea apreciază că alte exemple de bune practici și de măsuri de modificare legislativă, ce respectă principiile impuse de Convenție și de protocoalele sale, oferite de alte state semnatare ale Convenției, ar putea constitui o sursă de inspirație pentru guvernul pârât (a se vedea în special cauzele Broniowski și Wolkenberg, …). Astfel, refacerea totală a legislației, care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanțe și hotărâri. Plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității. (236) Ținând cont de numărul mare de persoane vizate și de consecințele importante ale unui astfel de dispozitiv, al cărui impact asupra întregii țări este considerabil, autoritățile naționale rămân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte.».
Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1 și 3 C.p.c., Curtea va admite recursul, ca modifica sentința în sensul că va obliga pârâta la plata către reclamanți a sumei de 929.587, 99 lei reprezentând compensațiile acordat prin Hotărârea nr. 397/28.05.2009, în condițiile și termenele prevăzute de O.U.G. 10/2013.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta - pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR – Serviciul Pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003împotriva sentinței civile nr.2340/ 29.05.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a d C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ /CA/3/2011, în contradictoriu cu intimații - reclamanți C. A. și L. V..
Modifică sentința în sensul că obligă pârâta la plata către reclamanți a sumei de 929 587,99 lei reprezentând compensațiile acordate prin Hotărârea nr. 397/28.05.2009 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în condițiile și termenele prevăzute de OUG nr. 10/2013.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 12.12.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
P. O. C. C. G. G.
D. M.
GREFIER
B. C.
Red. Jud. CCM
Tehnored. R.O./2 ex./15.01.2014
Tribunalul București – Secția a IX-a
Judecător fond: R. E. M.
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 1059/2013. Curtea de... | Pretentii. Decizia nr. 4838/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
