Pretentii. Decizia nr. 590/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 590/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-02-2013 în dosarul nr. 826/93/2012
Dosar nr._
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 590
Ședința publică de la 11 februarie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – M. B.
JUDECĂTOR - C. P.
JUDECĂTOR - D. M. D.
GREFIER - S. Ș.
* * * * * * * * * *
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta – pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE VOLUNTARI împotriva sentinței civile nr. 592 din 27.06.2012 pronunțată de Tribunalul Ilfov - Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă N. F. S. și intimații – pârâți S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE ILFOV.
P. are ca obiect – „pretenții – restituire taxă pe poluare”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Curtea, având în vedere cererea de judecare a cauzei în lipsă, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 592/27.06.2012, Tribunalul Ilfov a admis in parte actiunea formulata de reclamanta N. F. S. in contradictoriu cu parata D. G. a F. Publice Ilfov - A. F. Publice Voluntari și a obligat-o pe aceasta la restituirea sumei de 10.230 lei incasată cu titlul de taxa pe poluare, cu cheltuieli de judecată în sumă de 539,3 lei. A respins capatul de cerere privind acordarea dobânzii legale prevazute de OG nr. 9/2000 și a respins actiunea formulata in contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul F. Publice ca fiind indreptata impotriva unei persoane fara calitate procesuală pasiva.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a avut în vedere hotărârile pronunțate de CJUE în cauzele T. și N. în interpretarea art. 110 TFUE, prin raportare la prevederile OUG nr. 50/2008, precum și principiul supremației dreptlui comunitar, consacrat de art. 148 din Constituție și de jurisprudența instanței europene.
Referitor la cererea de obligare a pârâtei la plata dobanzii legale conform OG nr. 9/2000, a reținut că prevederile acestui act normativ nu sunt incidente în materie fiscală, față de dispozițiile art. 124 C.pr.fiscală.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâta Administrația Finanțelor Publice Voluntari, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și 3041 C.pr.civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, față de împrejurarea că taxa pe poluare se face venit la bugetul Fondului pentru Mediu, gestionat de Administrația Fondului pentru Mediu, și nu la bugetul de stat, gestionat de organul fiscal.
În ce privește fondul cauzei, a susținut că taxa a fost achitată în conformitate cu prevederile legale în vigoare și că nu este discriminatorie, întrucât se percepe atât pentru autovehiculele noi, cât și pentru cele second-hand în scopul reducerii gradului de poluare a mediului. A apreciat că instanța de fond ar fi trebuit să adopte o abordare cu particularizare strictă la speță, prin administrarea probatoriului propus de părți, și a invocat și recomandările Comisiei Europene în ce privește modul de calcul al taxei, precum și faptul că taxe similare sunt reglementate în mai multe state membre.
Recurenta a contestat și obligația instituită în sarcina sa de plată a cheltuielilor de judecată, invocând atât faptul că în ce privește onorariul avocațial instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere valoarea pricinii și volumul de muncă depus de avocat, cât și faptul că acținea a fost admisă doar în parte, astfel că se pot acorda cheltuieli doar proporțional cu culpa procesuală.
Cererea de recurs conține și critici străine cauzei, referitoare la dobânda legală, deși o asemenea obligație nu a fost instituită în sarcina recurentei.
Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare în cauză.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează:
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurenta-pârâtă Administrația Finanțelor Publice Voluntari, Curtea reține că raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantei de a i se restitui taxa pe poluare încasată de Administrația Finanțelor Publice Voluntari, organ căruia reclamanta i s-a adresat anterior sesizării instanței cu o cerere de restituire formulată în temeiul art. 117 alin. 1 C.pr.fiscală, cererea respinsă de recurenta-pârâtă.
Având în vedere obiectul litigiului, precum și dispozițiile art. 7 din OUG nr. 50/2008, potrivit cărora„stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa (de poluare) datorată de către contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare”, Curtea reține că există identitate între persoana pârâtei și cel obligat în raportul juridic dedus judecății, astfel că excepția invocată nu poate fi primită, Administrația Finanțelor Publice Voluntari fiind cea care nu doar a stabilit, ci a și încasat, prin unitățile Trezoreriei Statului, taxa a cărei restituire se solicită. Împrejurarea că, potrivit art. 1 alin. 1 din OUG nr. 50/2008, după colectare, taxa în discuție se face venit la bugetul Fondului pentru mediu și se gestionează de Administrația Fondului pentru Mediu, nu poate conduce la concluzia că autoritățile fiscale care calculează și impun plata taxei de poluare nu au calitate procesuală pasivă, reclamantei neputînd să-i fie opusă relația subsecventă dintre pârâta Administrația Finanțelor Publice Voluntari și Administrația Fondului pentru Mediu, căci reclamanta are un raport juridic cu instituția care i-a impus taxa pe poluare, care a încasat-o și, ulterior, i-a refuzat restituirea acesteia.
În ce privește criticile aduse de recurentă soluției pronunțate pe fondul cauzei, Curtea constată că problema controversată în speță o reprezintă compatibilitatea reglementării taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 cu dreptul european, mai exact cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
Or, această problemă de drept a făcut obiectul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, în procedura trimiterii preliminare, instanțele române cerând Curții să stabilească dacă articolul 90 TCE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008.
CJUE s-a pronunțat în cauza T., având în vedere doar varianta inițială a OUG nr. 50/2008, și ulterior în cauza N., asupra variantelor ulterioare ale ordonanței, statuând că „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Din considerentele hotărârilor CJUE rezultă raționamentul ce trebuie aplicat pentru a se stabili compatibilitatea reglementării interne cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
CJUE a stabilit că o taxă precum cea pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 constituie un impozit intern, ce intră sub incidența art. 110 TFUE, al cărui scop este acela de asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre, garantând astfel neutralitatea deplină a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import.
În acest sens, un impozit intern poate fi nu doar direct discriminatoriu, ci și indirect discriminatoriu, prin efectele pe care le produce. Se constată așadar că argumentul recurentei în sensul că taxa de poluare nu are caracter discriminatoriu deorece se aplică tuturor autoturismelor la momentul înmatriculării în România, indiferent de proveniență sau de vechime, nu este întrutotul exact. Aspectele invocate demonstrează doar că regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu este direct discriminatoriu, rămânând de verificat dacă taxa în discuție creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național.
Spre deosebire de jurisprudența sa anterioară în materia impozitelor pe vehicule, în cauzele T. și N. CJUE a aplicat testul neutralității taxei nu doar în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008, ci și în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, reținând că ambele categorii de vehicule reprezintă produse similare vehiculelor de ocazie importate dintr-un alt stat membru.
Astfel, Curtea a procedat la o analiză a măsurii în doi pași, sau din două perspective: deprecierea vehiculului și valoarea taxei.
Într-o primă fază(pct. 38-47 din considerentele hotărârii T.), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior, dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG 50/2008, și deci supuse aceluiași regim de taxare. Rezultatul acestei analize este că, în sine, din punct de vedere al criteriilor pe care este bazat, menite să stabilească deprecierea, regimul de impozitare instituit prin OUG 50/2008 este legal din perspectiva art. 110 TFUE.
Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază(pct. 48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior și înmatriculate înainte de aplicarea OUG 50/2008, adică înainte de 1.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea aplică criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art. 110 TFUE, dacă prin valoarea sa descurajează importurile fără a descuraja și cumpărarea de vehicule naționale similare.
CJUE a statuat că, deși articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată, iar interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale.
În cauzele T. și N., CJUE a reținut că OUG nr. 50/2008, în toate versiunile sale, instituie un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală, stabilind totodată că obiectivul protecției mediului nu poate fi invocat pentru a justifica o asemenea reglementare, întrucât acest obiectiv ar putea fi realizat mai complet și mai coerent prin aplicarea unei taxe anuale rutiere tuturor vehiculelor puse în circulație în România, care nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește (pct. 60 din considerentele hotărârii T., 27-28 din considerentele hotărârii N.).
Rezultă așadar că reglementarea taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 are caracter indirect discriminatoriu, favorizând piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul celor importate, și contravine din acest motiv art. 110 TFUE.
Curtea constată că această concluzie se confirmă și în cauza de față, având în vedere cuantumul deloc neglijabil al taxei plătite de intimată, de 10.230 lei, raportat la prețul tranzacției intracomunitare, de 10.200 euro, valoare ce nu se regăsește sub nicio formă în prețul de piață al unui produs național similar, înmatriculat anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care nu a fost supus unei taxe echivalente și care devine astfel mai atractiv pentru potențialul cumpărător decât produsul importat dintr-un alt stat membru.
Recurenta, deși a subliniat faptul că instanța trebuia să adopte o abordare particularizată a speței, nu a invocat argumente care să conducă la o concluzie diferită în ce privește efectul descurajant al taxei pe poluare asupra importurilor de autovehicule second-hand, Curtea reținând așadar că efectul protecționist al reglementării interne este evident prin simplul fapt al perceperii unei taxe de o valoare considerabilă în cazul vehiculelor de ocazie importate, care nu grevează produsele naționale similare înmatriculate anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008.
În ce privește referirile din cuprinsul motivelor de recurs la poziția Comisiei Europene față de reglementarea internă a taxei pe poluare, acestea sunt neconcludente prin prisma jurisprudenței recente a CJUE, invocată în prezenta decizie, CJUE fiind singura autoritate abilitată să interpreteze dreptul Uniunii.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut că taxa pe poluare achitată de intimată contravine dreptului Uniunii, fiind percepută în mod nelegal, astfel că se impune restituirea sa.
De asemenea, față de soluția de admitere în tot a capătului principal de cerere în contradictoriu cu recurenta-pârâtă, Tribunalul a aplicat corect prevederile art. 274 C.pr.civ., obligând-o la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă. Cum pretențiile principale au fost admise în integralitatea lor, fiind respinsă doar cererea accesorie privind dobânzile, nu se impunea acordarea cheltuielilor de judecată doar în parte, iar diminuarea onorariului avocațial nu se impune, acesta fiind proporțional cu valoarea pricinii, complexitatea acesteia și munca prestată de avocat.
Sentința recurată fiind legală și temeinică, în baza art. 312 C.pr.civ, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurenta – pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE VOLUNTARI împotriva sentinței civile nr. 592 din 27.06.2012 pronunțată de Tribunalul Ilfov - Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă N. F. S. și intimații – pârâți S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE ILFOV, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. B. C. P. D. M. D.
GREFIER,
S. Ș.
Red.MB/01.04.2013
| ← Comunicare informaţii de interes public. Legea Nr.544/2001.... | Anulare act administrativ. Decizia nr. 5573/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
