Pretentii. Decizia nr. 981/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 981/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-03-2013 în dosarul nr. 7327/3/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.981
Ședința publică din data de 04 martie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - M. D.
JUDECĂTOR - A. V.
JUDECĂTOR - M. M. P.
GREFIER - E. S.
Pe rol soluționarea recursului promovat de recurenta-pârâtă A. N. DE ADMINISTRARE FISCALA - DIRECTIA GENERALA DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI împotriva sentinței civile nr. 2877/12.09.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. _ în contradictoriu cu intimata-reclamantă O. P. SA, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Față de lipsa părților, Curtea dispune lăsarea cauzei la următoarea strigare în eventualitatea prezentării părților.
La reluarea cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimata-reclamantă prin avocat A. D. I. cu împuternicire avocațială pe care o depune la dosar, lipsind recurenta-pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că intimatul-reclamant a depus prin serviciul registratură, la data de 01.03.2013, întâmpinare în două exemplare, după care:
În temeiul art. 167 raportat la art. 305 C.pr.civ., Curtea urmează a încuviința pentru intimata-reclamantă proba cu înscrisuri noi depuse în recurs apreciind-o ca fiind pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei.
Nemaifiind cererii prealabile de formulat, Curtea acordă cuvântul pe excepția lipsei de interes și pe fondul recursului.
Apărătorul intimatei-reclamante solicită admiterea excepției lipsei de interes și prin urmare, respingerea recursului, declarat de ANAF ca lipsit de interes, având în vedere faptul că după pronunțarea sentinței de fond, ANAF a înțeles să pună în executare sentința astfel cum a fost pronunțată de către Tribunalul București, a soluționat cererea formulată de către O. P. SA, în mod favorabil, restituind suma pe care reclamanta a solicitat-o în prezentul dosar. Pe fondul cauzei, solicită respingerea recursului ca lipsit de interes. Fără cheltuieli de judecată.
Curtea, în temeiul art. 150 C.pr.civ., declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2877/12.09.2011 Tribunalul București - Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității, respingând în consecință ca inadmisibil capătul 1 din acțiune, și a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta O. P. S.A. în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ – DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI în sensul că a obligat-o pe aceasta din urmă la soluționarea cererii reclamantei nr._/09.08.2010.
Analizând actele dosarului, tribunalul a constatat că în fapt, prin cererea reclamantei înregistrată la sediul pârâtei sub_/09.08.2010 (f.9-11), s-a solicitat restituirea sumei de 9.749 lei reprezentând accizele aferente produsului contaminat accidental în stația proprie de distribuție 1 Cernavodă, returnat în antrepozitul fiscal de producție al reclamantei, în vederea prelucrării, prezentând situația de fapt și invocând în drept dispozițiile art. 1921 Cod fiscal și ale pct. 18 1 din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal.
În lipsa soluționării cererii, reclamanta a revenit către pârâtă cu adresa nr. adresa nr._/16.11.2010 (f.12).
Conform art. 137 alin. (2) Cod Procedură Civilă, tribunalul a analizat cu prioritate excepția invocată de pârâtă și a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumelor pretinse, în temeiul art. 18 alin. (1) din Lege.
Astfel, din analiza petitului acțiunii, tribunalul a reținut că obiectul cauzei deduse judecății îl constituie nesoluționarea în termenul legal a cererii de restituire a accizelor nedatorate, definită de art. 2 alin. (1) lit. h din Legea nr. 554/2004, ca faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, legea asimilând această conduită omisivă a autorității publice cu actul administrativ unilateral, în condițiile art. 2 alin. (2) din lege, astfel că acțiunea se încadrează în prevederile art. 8 alin. (1) teza a II-a și art. 18 din Legea contenciosului administrativ.
Tribunalul a constatat însă că obiectul capătului 1 al petitului vizează obligarea pârâtei autorități publice fiscale de către instanța de contencios administrativ la adoptarea unei anumite conduite de admitere a cererii formulate de reclamantă, ceea ce excede competenței generale a instanței de judecată, care nu se poate substitui autorității publice în exprimarea deplină a dreptului de apreciere al autorității administrative competente, prin soluționarea cererii de restituire a accizelor, care este atributul exclusiv al acesteia din urmă, instanței de contencios administrativ revenindu-i doar competența cenzurării actelor administrative pe care autoritatea administrativă le emite în limitele atribuțiilor conferite de lege.
În acest sens, se au în vedere chiar dispozițiile art. 1921 Cod Fiscal și ale art. 181 din HG nr. 44/2004, invocate de reclamantă, potrivit cărora „Pentru produsele energetice contaminate sau combinate în mod accidental, returnate antrepozitului fiscal pentru reciclare, accizele plătite vor putea fi restituite în condițiile prevăzute în normele metodologice” și „Pentru a beneficia de restituirea accizelor antrepozitarul autorizat va depune o cerere în acest sens la autoritatea fiscală teritorială unde este înregistrat ca plătitor de impozite si taxe”.
În mecanismul procedural conferit de Legea nr. 554/2004 în cazul contenciosului subiectiv, subiectul de sezină poate obține recunoașterea dreptului pretins, dar atât timp cât pârâta nu a refuzat reclamantei recunoașterea acestui drept substanțial printr-o soluție de respingere a cererii sale, ci doar nu i-a soluționat în vreun fel această cerere, instanța de contencios administrativ nu poate dispune direct obligarea pârâtei la recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei, prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în speță aceste pretenții neputând fi formulate pe cale principală.
În acest context, instanța de contencios administrativ are doar competența de a constata caracterul legal sau nelegal al conduitei manifestate de pârâtă prin nesoluționarea cererii în termenul prevăzut de norma specială, dând eficiență dreptului la soluționarea cererii, astfel cum acesta este configurat prin dispozițiile art. 70 Cod pr. fiscală, fără însă a se pronunța asupra existenței sau întinderii dreptului la restituire și fără a avea dreptul de a impune autorității publice să soluționeze cererea într-un anumit sens, astfel că autoritatea publică competentă rămâne liberă să admită sau să respingă cererea, în acest din urmă caz reclamanta având deschisă calea de acces în fața instanței de contencios administrativ pentru anularea unei eventuale decizii de respingere a cererii sale de restituire.
Refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri și nesoluționarea cererii în termenul legal sunt concepte diferite cu care operează Legea nr. 554/2004, astfel că și cenzura instanței va îmbrăca forme diferite în funcție de actul administrativ asimilat supus analizei, iar în ipoteza definită de art. 2 alin. (1) lit. h din Lege, sancționarea unei conduite culpabile a autorității nu poate avea alt conținut decât determinarea acesteia la îndeplinirea obligației impuse de lege, neputându-se reține că astfel, dreptul de acces la instanță consacrat de art. 21 din Constituție ar fi golit de conținut.
Demersul judiciar într-o situație de nesoluționare a cererii a fost reglementat tocmai pentru a crea reclamantului posibilitatea obținerii unui titlu executoriu care să îi asigure mijloacele de constrângere specifice prevăzute de Legea nr. 554/2004, însă el nu poate tinde la dezlegarea raportului de drept substanțial direct de către instanță, în raporturile de drept administrativ neputând opera substituirea de către instanța de judecată a voinței unui subiect de drept de a nu încheia actul juridic sau constrângerea executării unei obligații de a face, specifice raporturilor de drept privat.
Pe fondul cauzei Tribunalul a constatat că pârâta nu a soluționat cererea reclamantei în termenul de 45 de zile de la înregistrarea acesteia la sediul pârâtei, în condițiile art. 70 Cod pr. fiscală, instanța reținând că revine integral pârâtei culpa nesoluționării cererii.
Potrivit art. 20642 alin. (2) Cod Fiscal (art. 1921 Cod Fiscal la data formulării cererii de restituire) pentru produsele energetice contaminate sau combinate în mod accidental, returnate antrepozitului fiscal pentru reciclare, accizele plătite vor putea fi restituite în condițiile prevăzute în normele metodologice, iar în aplicarea art. 1921 Cod Fiscal, potrivit pct. 181 din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004 (la data formulării cererii de restituire) „Pentru produsele supuse accizelor armonizate, returnate în antrepozitele fiscale de producție în vederea reciclării, recondiționării sau distrugerii, accizele plătite ca urmare a eliberării în consum a acestor produse pot fi restituite la cererea antrepozitarului autorizat care a eliberat pentru consum produsele respective.
(2) Antrepozitarul autorizat care solicită restituirea accizei va depune cererea de restituire la autoritatea fiscală teritorială unde este înregistrat ca plătitor de impozite și taxe, înainte ca produsele accizabile să fie returnate în antrepozitul fiscal de producție.
(3) Cererea de restituire va fi însoțită de următoarele documente, vizate de autoritatea vamală teritorială:
a) o notă justificativă privind cauzele și cantitățile de produse accizabile care fac obiectul returului în antrepozitul fiscal de producție;
b) documentele care justifică faptul că produsele respective au fost realizate de antrepozitul fiscal de producție;
c) documentul care atestă că accizele au fost plătite de antrepozitul fiscal care solicită restituirea accizelor.
(4) Autoritatea fiscală teritorială va analiza cererea și documentația depusă de antrepozitul fiscal și va decide asupra restituirii accizelor.
Din înscrisurile depuse la dosar de către reclamantă, se reține că aceasta a îndeplinit cerințele formale prevăzute de lege pentru soluționarea cererii de restituire, depunând documentele prevăzute de Normele metodologice de aplicare a art. 1921 Cod Fiscal, neexistând așadar niciun impediment de soluționare a cererii cauzat de conduita reclamantei, cu atât mai mult, cu cât după trecerea termenului de 45 zile, aceasta a revenit cu o nouă adresă, dar nici atunci nu s-a emis un răspuns cu privire la modalitatea de soluționare a cererii sau la cauzele nesoluționării în termenul legal.
Termenul prevăzut de art. 70 alin. (1) Cod pr. fiscală pentru soluționarea cererii formulate de contribuabil are natura juridică a unui termen procedural, în conformitate cu dispozițiile art. 68 și urm. Cod pr. fiscală, căruia i se aplică dispozițiile Codului de procedură civilă cu privire la calcul, iar faptul că printr-un tratament fiscal diferit, în Codul de procedură fiscală nu s-au prevăzut sancțiuni exprese pentru nesoluționarea cererilor contribuabililor în termen de 45 de zile de la înregistrare, nu poate primi valoarea de apreciere a termenului ca fiind de recomandare și curgând în favoarea organului fiscal, întrucât scopul instituirii de termene procedurale legale în cadrul raporturilor juridice privind exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor prevăzute de Codul de procedură fiscală, trebuie să vizeze deopotrivă pe contribuabili și organele fiscale, în aplicarea principiului egalității de tratament dintre stat și contribuabil.
Pe de altă parte, deși Codul de procedură fiscală nu prevede nicio sancțiune pentru situația nerespectării termenului de soluționare a cererii contribuabilului, o atare împrejurare este susceptibilă de a da naștere dreptului acestuia la acțiunea în contencios administrativ, în scopul obligării autorității fiscale.
Ca atare, constatând incidența dispozițiilor art. 70 alin. (1) Cod pr. fiscală, tribunalul a reținut că pârâta avea obligația de a soluționa cererea de restituire a accizelor în termenul prevăzut de lege, iar posibilitatea neprezentării tuturor înscrisurilor apreciate de autoritate drept necesare în dovedirea temeiniciei cererii și în sensul admiterii acesteia, putea conduce, în mod absolut logic, la soluționarea nefavorabilă a cererii formulate de reclamantă, prin emiterea unui act administrativ în acest sens, dar în nicio ipoteză nu trebuia să conducă la nesoluționarea acestei cereri, atitudine ce a creat în mod evident vătămarea reclamantei, prin îngrădirea exercitării drepturilor conferite de procedurile administrativă și jurisdicțională, în principal, și a dreptului la restituirea accizelor pentru produsele energetice contaminate în mod accidental, returnate antrepozitului fiscal pentru reciclare, în subsidiar, în măsura stabilirii acestuia.
Reclamanta este o persoană vătămată în dreptul său de către autoritatea publică prin nesoluționarea cererii în termenul legal, iar sancțiunea prevăzută de lege pentru încălcarea termenului de 45 zile, constă în obligarea autorității la emiterea unui act prin care să soluționeze cererea, pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantei, în cazul refuzului pârâtei de executare a obligației impuse prin actul jurisdicțional, reclamanta având la dispoziție calea procedurală conferită de art. 24-25 din Legea nr. 554/2004.
Pentru considerentele expuse, tribunalul a obligat pârâta, în condițiile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) teza a II-a și art. 18 din Legea nr.554/2004, să-și îndeplinească obligația impusă de art. 20642 alin. (2) Cod Fiscal, în sensul emiterii unui act administrativ prin care să soluționeze cererea de restituire a accizelor, înregistrată la pârâtă sub nr._/09.08.2010.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., recurenta pârâtă susține că termenul de soluționare prevăzut de art. 70 alin. 1 din OG nr. 92/2003 are natura unui termen de recomandare, acest articol trebuind coroborat cu prevederile alin. 2 ale art. 70.
În vederea soluționării cererii formulată de reclamantă, organul fiscal competent a transmis cererea către A.N.V. în vederea verificării aspectelor ce țin de data returnării în antrepozitul fiscal de producție, vechimea produselor accizabile retrase de pe piață și cuantumul accizelor.
De asemenea, în vederea soluționării cererii, societății reclamante i-au fost solicitate informații suplimentare referitoare la cuantumul sumelor cerute la restituire.
Față de acestea, s-a mai apreciat că sunt incidente disp. art. 70 alin. 2 C.pr.fisc. referitoare la posibilitatea prelungirii termenului de soluționare.
Intimata a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca lipsit de interes motivat de faptul că ulterior pronunțării sentinței nr. 2877/12.09.2011 recurenta pârâtă a soluționat favorabil cererea intimatei reclamante și i-a restituit suma solicitată prin cererea introductivă de instanță (9.749 lei) astfel cum rezultă din documentele atașate.
Arătând condițiile generale pentru susținerea unui demers judiciar, intimata reclamantă a menționat că interesul recurentei pârâte nu este actual, acesta nu exista la momentul exercitării căii de atac (31.07.2012), un interes trecut neputând justifica recursul cât timp prin acesta nu se poate obține niciun remediu juridic.
Analizând actele dosarului, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 și art. 3041 C.proc.civ., va respinge atât excepția lipsei de interes cât și recursul ca nefondate pentru următoarele considerente:
Sub aspectul excepției lipsei de interes, Curtea apreciază că executarea voluntară a unei obligații instituită în sarcina debitorului printr-o hotărâre definitivă, nu încă și irevocabilă, nu înlătură dreptul părții respective de a recura menționata hotărâre judecătorească și de a obține în consecință constatarea în mod irevocabil a inexistenței respectivei obligații.
În speță, prima instanță a obligat pârâta la soluționarea cererii reclamantei nr._/09.08.2010, neputându-se afirma că pârâta nu ar mai avea interes în a exercita calea de atac prevăzută de lege împotriva hotărârii întrucât între timp a și executat pe fond cererea reclamantei, respectiv i-a și restituit suma solicitată prin cererea de chemare în judecată.
În primul rând, este vorba de două obligații distincte. Pe de altă parte, problemele de drept ridicate de speță sunt de asemenea diferite.
În consecință, excepția lipsei de interes invocată de intimata reclamantă este nefondată.
Pe fondul cauzei, Curtea constată că intimata reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune, prin care solicită, în principal, obligarea recurentei pârâte la restituirea accizelor aferente unui produs contaminat accidental și în subsidiar, obligarea aceleiași autorități la soluționarea cererii de restituire.
Referitor la capătul de cerere formulat în subsidiar, Curtea constată că recurenta pârâtă invocă în sprijinul cererii sale două argumente, primul constând în calificarea termenului de soluționare și al doilea, vizând incidența prevederilor art. 70 alin. 2 din Codul de procedură fiscală.
În ceea ce privește primul argument, referitor la natura termenului prevăzut de art. 70 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, este de subliniat că acesta este un termen procedural, înăuntrul căruia autoritatea fiscală este ținută să soluționeze cererea contribuabilului, cu excepția situației în care organul fiscal găsește necesare informații suplimentare, când termenul se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate.
Deși Codul de procedură fiscală nu prevede nicio sancțiune pentru situația nerespectării termenului de soluționare a cererii contribuabilului, o atare împrejurare este susceptibilă de a da naștere dreptului acestuia la acțiunea în contencios administrativ, în scopul obligării autorității fiscale la soluționarea cererii.
Cu toate că prevederile art. 70 alin. 2 din Codul de procedură fiscală pot conduce la prelungirea termenului de soluționare a cererii, o atare dispoziție nu poate conduce la amânarea “sine die” a soluționării cererii, pentru că într-o atare ipoteză dreptul contribuabilului la soluționarea cererii rămâne fără conținut.
În aceeași ordine de idei Curtea constată că procedura restituirii accizelor pentru produsele contaminate accidental, reglementată prin dispozițiile art. 98 alin. 5 și 6 din H.G. nr. 44/2004, impune în sarcina antrepozitarului autorizat obligația depunerii documentelor, inclusiv adresa prin care se comunică punctul de vedere al autorității vamale teritoriale, in original și in copie, astfel că apărările recurentei pârâte, în sensul că nesoluționarea cererii este cauzată de faptul că a solicitat autorităților competente informații suplimentare, neprimite, nu pot constitui un temei pentru refuzul de soluționare a cererii.
Față de aceste considerente, Curtea constată nefondate argumentele recurentei pârâte.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția lipsei de interes ca nefondată.
Respinge recursul promovat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ – DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI cu sediul în București, ., sector 5, împotriva Sentinței civile nr. 2877/12.09.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă O. P. S.A. cu sediul în București, ., P. City, sector 1, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 04.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. D. A. V. M. M. P.
GREFIER
E. S.
Red./Dact. MMP
2ex./23.04.2013
Tribunalul București
Jud. fond R. E. M.
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 960/2013. Curtea de Apel... | Anulare act administrativ. Decizia nr. 961/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
