Suspendare executare act administrativ. Decizia nr. 3130/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3130/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-08-2013 în dosarul nr. 15903/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.3130
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 14 august 2013
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: B. V.
JUDECĂTOR: P. A.
JUDECĂTOR: J. A.
GREFIER: S. E.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă . împotriva sentinței civile nr.3222/05.06.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata-pârâtă DIRECȚIA G. DE IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE A SECTORULUI 1 BUCUREȘTI având ca obiect suspendare executare act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurenta-reclamantă . prin avocat Romitan C. cu împuternicire avocațială aflată la fila 4 din dosarul cauzei și intimata-pârâtă Direcția G. de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București prin consilier juridic C. N., cu delegație de reprezentare la dosar –fila 17.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nefiind cererii prealabile de formulat sau probe noi de administrat în faza procesuală a recursului, Curtea apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în cadrul dezbaterilor.
Recurenta-reclamantă . prin reprezentant solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și rejudecând să se dispună suspendarea parțială a executării Deciziei de impunere nr._/04.02.2013 până la soluționarea pe fond a acțiunii în anularea parțială a acestei decizii. Învederează faptul că . a închiriat 11 rezerve în cadrul Spitalului clinic de Urgență Floreasca, și potrivit textului de lege, respectiv Codul fiscal, persoanele care închiriază spații trebuie să plătească o taxă pe clădiri. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 249 alin.3 din Codul fiscal, modul de calcul al acestei taxe este identic cu modul în care se calculează impozitul pe clădiri, iar cazurile pentru care nu se datorează impozit pe clădiri sunt identice și în cazul plății taxei pe clădire prevăzut de art. 249 Cod fiscal. Prin urmare, dacă art. 250 alin. 1 pct. 5 prevede că pentru unitățile sanitare nu se datorează impozit pe clădiri, implicit nu se datorează nici taxa pe clădire pe care ar datora-o persoanele care închiriază acel spațiu, cu excepția încăperilor destinate pentru activități economice, numai că normele metodologice de aplicare a Codului fiscal definesc încăperile destinate pentru activități economice ca și încăperi destinate pentru realizarea oricăror activități de producție, comerț și prestări de servicii, altele decât cele cu destinație specifică categoriilor de clădiri care nu sunt supuse impozitului pe clădiri. Învederează faptul că în spațiile închiriate, . desfășoară activitate medicală care este prestată tot de către salariații Spitalului clinic de Urgență Floreasca, numai că recurenta a amenajat acele spații, prin urmare, nu datorează taxă pe acele spații. Totodată, arată faptul că instanța de fond trece sub tăcere și dă valoare unui înscris care emană de la Spitalului clinic de Urgență Floreasca, dând la o parte un înscris care emană de la administratorul clădirii, în speță Administrația Unităților de Învățământ Preuniversitar și Unităților Sanitare Publice nr. 7117/10.10.2012 și memoriul tehnic al Spitalului care prevede că, corpul de clădire C unde recurenta a închiriat este în fapt corpul de clădire B, precizând că este importantă această distincție deoarece taxa se calculează având în vedere valoarea de impozitare a corpurilor de clădire, fiind diferită de la corpul de clădire C la corpul de clădire B. Precizează ca în situația în care trebuie să plătească taxa, aceasta trebuie calculată pe clădire având în vedere valoarea de impozitarea a corpului de clădire B iar nu corpului de clădire C, apreciind că sunt argumente juridice suficiente cu privire la nelegalitatea actului administrativ, executarea oricărei sumei stabilite în mod abuziv creându-le o pagubă. Solicită admiterea recursului.
Intimata-pârâtă Direcția G. de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București prin consilier juridic solicită respingerea recursului ca nefundat și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală. Învederează faptul că motivarea recursului în fapt și în drept astfel cum a fost formulată de recurentă circumscriu fondului speței dedusă judecății, deși obiectul acestui dosar este suspendarea actului administrativ. În ceea ce privește cazul bine justificat și prevenirea producerii unei pagube iminente, consideră că doar o simplă afirmație a recurentei conform căreia punerea în executarea a acestei decizii ar produce pagube iminente societății, nu este suficientă pentru a răsturna prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ emis de intimata-pârâtă. Pentru aceste motive și cele invocate în cuprinsul întâmpinării solicită respingerea recursului.
Curtea declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 18.04.2013 sub nr. de mai sus, reclamanta . a chemat în judecată pe pârâta Direcția G. de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București,solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună suspendarea parțială a Deciziei de impunere anuală pe anul 2013, nr._, privind obligațiile fiscale datorate bugetului local, până la soluționarea în fond a cauzei.
În motivarea cererii, a arătat că în conformitate cu prevederile art.250 din Legea nr.571/2003 nu se datorează impozit,în cazul clădirilor unităților sanitare publice, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice, iar spațiul închiriat este folosit exclusiv pentru activități medicale, iar în subsidiar a învederat că impozitul ar fi fost calculat greșit,pentru aceea că potrivit memoriului tehnic anexat cererii corpul de clădire C2 este în realitate corpul B al spitalului, care are o altă valoare impozabilă.
A arătat reclamanta că prin Dispoziția_/05.04.2013 pârâta a respins contestația formulată, reținând că taxa este datorată, reclamanta fiind persoană impozabilă care datorează taxa pe clădiri pentru camerele închiriate de la unitatea sanitară.
A apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din legea nr. 554/2004 pentru suspendarea deciziei de impunere.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.
În apărare,pârâta a arătat că reclamanta desfășoară o activitate economică, față de prevederile art. 2.2 din actul constitutiv al ., din activitatea desfășurată în spațiul închiriat obținând profit.
De asemenea, în privința pagubei iminente, pârâta a arătat că simpla afirmație a reclamantei cu privire la prejudiciile suferite nu sunt de natură a justifica îndeplinirea acestei condiții.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 3222/05.06.2013 a Tribunalului București instanța de fond a respins cererea de suspendare, ca neîntemeiată.
În considerentele hotărârii instanța de fond a consemnat că în sarcina reclamantei s-a reținut datorarea taxei pe clădiri (art.249 alin.3 din Codul Fiscal) iar nu a impozitului pe clădiri pentru care operează scutirile prevăzute de art.250 din Codul fiscal. Chiar și în o asemenea ipoteză reclamanta nu s-ar încadra în prevederile art.250 alin.1 pct.5 întrucât nu este o unitate sanitară publică ci o societate comercială. Cu privire la corpul de clădire efectiv ocupat, instanța de fond a constatat că relevantă este adresa nr.7196/25.07.2012 (fila 78).
Instanța de fond a concluzionat că, prin analiza tuturor argumentelor reclamantei, nu s-au dovedit împrejurări legate de starea de fapt și de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, aparența rezultată din probele administrate fiindu-i defavorabilă și necesitând o dezlegare a litigiului pe fondul cauzei, care nu impune însă în prezent lipsirea actului administrativ de caracterul său executoriu, cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada unei pagube iminente.
În privința pagubei iminente, Tribunalul a reținut că nu s-a făcut dovada prejudiciului material viitor și previzibil (art. 2 alin. 1 lit. ș din Legea nr. 554/2004) și nu s-a dovedit situația financiară a societății care ar determina dificultăți în operare în situația în care ar fi executată suma contestată. Paguba materială invocată de către reclamantă nu poate fi ireversibilă, deoarece, în cazul anulării actelor administrative, există posibilitatea întoarcerii executării silite.
La data de 28.06.2013 reclamanta recurentă a înregistrat cererea sa de recurs, prin care a solicitat casarea hotărârii recurate și, pe fond, suspendarea parțială a executării Deciziei de impunere anuală pe anul 2013 pentru persoane juridice, privind obligațiile fiscale datorate bugetului local nr._ din 04.02.2013,până la soluționarea pe fond a acțiunii în anularea parțială a acestei decizii.
În motivarea recursului recurenta a arătat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 8 Cod pr. Civilă, hotărârea instanței de fond fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Astfel, recurenta a arătat că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 249 alin. (3) Cod fiscal, care se interpretează prin raportare la dispozițiile art. 250 Cod fiscal. Art. 249 alin. (3) prevede că taxa pe clădiri se stabilește în condiții similare impozitului pe clădiri. Or, dacă taxa se stabilește în condiții similare impozitului pe clădiri, înseamnă că inclusiv scutirile de la plata impozitului pe clădiri prevăzute de art. 250 alin. (I) se aplică și taxei pe clădiri prevăzuta de art. 249 alin. (3) Cod fiscal.
Prin urmare, dacă potrivit art. 250 alin. (1) pct. 5 Cod fiscal clădirile unităților sanitare publice sunt scutite de plata impozitului pe clădiri cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice, în aceleași condiții sunt scutite clădirile unităților sanitare publice și de taxa pe clădiri prevăzută de art. 249 alin. (3) Cod fiscal.
A arătat recurenta că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art. 250 alin. (1) pct. 5 din Codul fiscal reținând că este o societate comercială iar nu o unitate sanitară publică. Textul art. 250 alin. (1) pct. 5 Cod fiscal prevede că nu se datorează impozit pe clădăriile unităților sanitare publice, iar prin raportare la prevederile art. 249 alin. (3) nu se datorează nici taxă pe clădirile unităților sanitare publice. Textul de lege nu face deosebirea între persoanele care folosesc clădirile (publice sau private) ci doar prevede care sunt clădirile scutite de plata impozitului, respectiv a taxei pe clădiri.
Prin urmare, interpretarea textului art. 250 alin. (1) pct. 5 Cod fiscal prin raportare la persoana care ocupă spațiul este greșită atâta timp cât scutirea de impozit/taxă se aplică în raport de tipul de clădire iar nu de cel care folosește spațiul.
A arătat recurenta că, pipăind fondul prin raportare la dispozițiile art. 249 alin. (3) coroborate cu dispozițiile art. 250 alin.(l) pct. 5 Cod fiscal, prima instanță trebuia să ajungă la concluzia că există caz bine justificat, care creează o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ atâta vreme cât organul fiscal nu a avut în vedere scutirea de la impozitarea/taxarea clădirilor unităților sanitare. De asemenea, prima instanță nu a dat nici o relevanță Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004, care prin sintagma "încăperi care sunt folosite pentru activități economice", menționată la art. 250 alin. (1) pct. 1 - 5, 7, 11, 14, 15 și 17 din Codul fiscal, se înțelege spațiile utilizate pentru realizarea oricăror activități de producție, comerț sau prestări de servicii, astfel cum sunt definite în Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, altele decât destinațiile specifice categoriilor de clădiri care nu sunt supuse impozitului pe clădiri. Or, în spațiul închiriat nu se desfășoară activități economice ci exclusiv activitate medicală de către personalul Spitalului Clinic de Urgență București.
A mai indicat recurentul și incidența dispozițiilor art. 488 pct. 6 Cod pr. Civilă, respectiv faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.
Astfel, recurentul a arătat că prima instanță se rezumă exclusiv la a declara ca fiind relevantă adresa nr. 7196/25.07.2012 emisă de Spitalul Clinic de Urgență Floreasca fără a motiva de ce această adresă este relevantă cu privire la corpul de clădire ocupat. În schimb prima instanță trece sub tăcere adresa Administrației Unităților de învățământ Preuniversitar și Unităților Sanitare Publice nr. 7117 din 10.10.2012 (administratorul clădirii) și memoriul tehnic al Spitalului din care rezultă corpurile de clădire și valoarea lor de inventar, valoare la care se calculează taxa pe clădiri. Or, din memoriul tehnic rezultă că corpul C2, unde noi avem închiriate spațiile, este în realitate corpul B.
Al treilea motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod pr. Civilă, constând în faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 și art. 2 lit. ș din aceeași lege.
A arătat recurentul că instanța de fond a interpretat eronat, restrictiv, definiția pagubei iminente, refuzând să ia în considerare angajantele sale către proprii angajați, către bolnavi, către nou născuți, către furnizării de medicamente.
Executarea sumei stabilite nelegal și abuziv în titlu este de natură a crea un dezechilibru bugetului său, executarea oricărei sume fiind de principiu că duce automat la un dezechilibru care reprezintă paguba previzibilă, iar suma imputată este o sumă mare.
Prin urmare, interpretând restrictiv termenul de pagubă iminentă instanța a pronunțat o hotărâre nelegală.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedura civila, intimata a precizat ca motivarea în fapt și în drept invocata de recurenta se circumscrie fondului spetei dedusa judecații, deși obiectul prezentului dosar este suspendarea actului administrativ.
În privința activităților desfășurate în spațiul închiriat, intimata a arătat că recurenta este persoana juridica de drept privat și prin insasi denumirea și modul de constituire, în speța societate cu răspundere limitata, ci nu fundație/asociație etc. fara scop patrimonial, s-a constituit în vederea posibilității obținerii de profit din activitățile medicale prestate.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 Cod procedura civila -hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, intimata a arătat că motivul invocat nu are relevanta și nu poate constitui motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 Cod procedura civila, ci poate fi invocat ca motiv al acțiunii de fond având ca obiect anularea actului administrativ.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedura civila, intimata a precizat că recurenta este inconsecventă, în acțiunea de fond susținând că actul administrativ este nelegal, iar în motivarea recursului susținând că i s-a stabilit o obligație de plata certa, lichida și exigibila, admițând în mod indirect faptul ca actul administrativ fiscal în baza căruia i-a fost stabilita obligația de plata este emis cu respectarea dispozițiilor legale în ceea ce privește stabilirea obligațiilor fiscale
. se pronunța asupra caracterului nelegal al deciziilor și invoca aspectul nelegalității deși instanța de contencios administrativ nu s-a pronunțat asupra legalității actului administrativ.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, art. 205 Cod procedura fiscala.
Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate, Curtea urmează a constata că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Așa cum reiese din acțiunea principală, recurenta reclamantă a solicitat suspendarea parțială a executării unei Decizii de impunere pe anul 2013, prin care s-a stabilit în sarcina sa obligația de plată a taxei pe clădiri în cuantum de 8973 lei, pentru spațiile închiriate în incinta Spitalului Clinic de Urgență București.
Curtea va constata, în primul rând, că deși în petit s-a indicat ca temei de drept al cererii art. 15 din legea nr. 554/2004, reclamanta recurentă a solicitat suspendarea până la pronunțarea instanței de fond, situație prevăzută de art. 14 din același act normativ.
Aceste aspecte trebuiau lămurite de instanța de fond dar, având în vedere motivele pentru care a fost respinsă cererea, respectiv neîndeplinirea condițiilor privind „cazul bine justificat” și „paguba iminentă”, ce trebuie analizate în ambele situații, Curtea va aprecia că nelămurirea temeiului juridic al cererii, respectiv a momentului până la care să se dispună măsura suspendării, nu este de natură a produce recurentului vreo vătămare.
Pe de altă parte, din actele dosarului (fila49) se reține că la același moment al investirii instanței de fond s-a formulat și acțiune în anulare, astfel că temeiul juridic aplicabil este art.15 din lege, care face referire la suspendarea până la soluționarea în mod irevocabil a fondului.
Revenind la situația de fapt, Curtea va constata că litigiul între părți privește, în principal, aplicarea sau nu a taxei pe clădiri recurentei, care în spațiile închiriate de la Spitalul Clinic de Urgență desfășoară activități medicale.
Deși, așa cum în mod corect a indicat intimata, aceste aspecte vizează în principal fondul litigiului, respectiv modalitatea de soluționare a acțiunii în anulare, Curtea va aprecia că aspectele invocate trebuie analizate prin prisma „cazului bine justificat” la care face referire art. 14 din legea nr. 554/2004.
Pe cale de consecință, realizând doar o analiză sumară a fondului dreptului, Curtea va aprecia că în speță incidente sunt dispozițiile art.249 alin 3 din codul fiscal, conform cărora „pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri”.
Recurenta a închiriat de la Spitalul Clinic de Urgență București un număr de 6 rezerve cu holul aferent, în baza contractului de închiriere nr. 362/2006 (fila35 dosar de fond), în vederea folosirii în același scop în care au fost prevăzute – rezerve bolnavi. În cap.VIII al contractului părțile au prevăzut, în acord cu dispozițiile art.249 alin 3 Codul fiscal, faptul că „taxele comunale sunt în sarcina locatarului”.
Recurenta s-a apărat prin cererea de recurs susținând că îi sunt aplicabile disp. Art. 250 pct. 5 Cod Fiscal, conform cărora „clădirile pentru care nu se datorează impozit sunt (..) clădirile unităților sanitare publice, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice”, față de aceea că în spațiile închiriate nu desfășoară activități economice.
Curtea va reține, pe acest aspect, că în raport de dispozițiile pct. 21 din Normele Metodologice aferente art.250 din Codul Fiscal, legiuitorul a definit noțiunea de „încăperi care sunt folosite pentru activități economice” prin aceea că sunt „spații utilizate pentru realizarea oricăror activități de producție, comerț sau prestări de servicii (..) altele decât destinațiile specifice categoriilor de clădiri care nu sunt supuse impozitului pe clădiri. La stabilirea impozitului pe clădiri și a taxei pe clădiri se ia în considerare și orice fel de contract încheiat în urma căruia se obține un venit.”
Așadar, Curtea va remarca faptul că recurenta invocat scutirea de la plata taxei pe clădiri prin raportare doar la prima teza a textului de lege, nu și la următoarea, care nu mai face distincția în funcție de destinația spațiului, ci de natura activității, care dacă este producătoare de venituri atrage și aplicarea taxei (sau eliminarea scutirii).
Curtea va mai avea în vedere și definiția activităților economice din art. 127 alin 2 din Codul fiscal, conform căreia „constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate”.
În mod evident, exploatarea spațiilor închiriate de recurentă în incinta Spitalului de Urgență București are drept scop obținerea de venituri, recurenta fiind o societate de drept privat care obține venituri conform art. 20 din contract, pentru spitalizare, îngrijire medicală, asistență medicală, etc.
Pe cale de consecință, acesteia nu îi sunt aplicabile normele privind scutirea de la plata taxei, scopul legiuitorului fiind acela de a favoriza din punctul de vedere al impunerii persoanele care prestează servicii publice de asistență medicală gratuită și nu servicii private de aceeași natură.
În consecință, din acest punct de vedere, Curtea va aprecia că în mod corect s-a constatat de către prima instanță că în speță nu s-a făcut dovada existenței cazului bine justificat.
În ceea ce privește al doilea motiv invocat în susținerea cazului bine justificat, referitor la cuantumul taxei care, în opinia recurentei, ar fi fost incorect aplicat asupra unei valori impozabile – corpul C de clădire – și nu asupra corpului B, Curtea urmează a constata din înscrisurile depuse la filele 72 – 83 că aceasta a fost aplicată asupra valorii de inventar a clădirii C2 (și nu a clădirii C), care este fostul corp B de cădire, reevaluat în anul 2011.
Așadar, fără a intra în cercetarea fondului, Curtea va aprecia că intimata pârâtă a calculat valoarea taxei prin raportare la valorile impozabile puse la dispoziția sa locatorul Spitalul Clinic de Urgență București, făcându-se în acest mod dovada că, cel puțin aparent, cuantumul taxei a fost stabilit în mod legal.
În orice caz, în procedura de față Curtea nu poate analiza în amănunt modalitatea de calcul a taxei, aceste aspecte urmând a fi lămurite cu ocazia soluționării cererii în anulare. Înscrisurile depuse însă nu sunt de natură a ridica suspiciuni cu privire la legalitatea Deciziei de impunere, pe acest aspect.
Concluzionând, Curtea va aprecia că în mod corect instanța de fond a constatat că nu s-a făcut dovada unei aparențe de nelegalitate a Deciziei de impunere, respectiv dovada existenței unui caz bine justificat, toate alegațiile recurentei în sens contrar urmând a fi înlăturate.
În ceea ce privește condiția „pagubei iminente”, Curtea va reține că la dosar nu s-a făcut dovada prejudiciului iminent la care ar fi expusă reclamanta prin executarea actului. De asemenea, urmează a fi avute în vedere și soluțiile pe acest aspect ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care în mod constant au reținut că „executarea unei obligații stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumția de legalitate nu poate constitui prin ea însăși o pagubă (…) din punct de vedere juridic doar o executare ilicită este de natură a produce o pagubă” (ex. Dec.2537/13.05.2010).
Așadar, în lipsa oricăror dovezi cu privire la modalitatea în care ar putea fi perturbată activitatea recurentei prin executarea actului administrativ fiscal ori cu privire la existența unor indicii asupra nelegalității acestuia, Curtea va constata că în mod corect instanța de fond a apreciat că în cauză nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din legea nr. 554/2004.
Se va constata așadar că în speță aceasta a interpretat și aplicat corect normele de drept material, astfel că primul și al treilea motiv de recurs, întemeiate pe disp. Art. 488 pct. 8 NCPC, urmează a fi respinse ca nefondate.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488pct. 6 NCPC, privind nemotivarea hotărârii, urmează a fi respins ca neîntemeiat, Curtea remarcând că, deși sumar motivată, hotărârea instanței de fond a reținut aspectele esențiale ce au condus la pronunțarea acesteia. Așa cum în mod constant s-a stabilit în practică, aspect reluat și în jurisprudența CEDO (hot Ruiz Torija contra Spaniei) instanța nu este ținută să răspundă detaliat fiecărui argument a părților, ci doar să motiveze soluția adoptată.
Pe cale de consecință, Curtea va aprecia că hotărârea instanței de fond îndeplinește cerințele art. 425 alin 1 lit. B NCPC, astfel că și cel de-al doilea motiv de recurs este nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă . cu sediul în sector 3, București, .. 35, .-18 împotriva sentinței civile nr.3222/05.06.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata-pârâtă DIRECȚIA G. DE IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE A SECTORULUI 1 BUCUREȘTI cu sediul în sector 1, București, .. 13, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.08.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
B. V.P. A.J. A.
GREFIER
S. E.
Red. ..08.2013
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 1520/2013. Curtea de... | Excepţie nelegalitate act administrativ. Decizia nr. 4667/2013.... → |
|---|
