Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 716/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 716/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-02-2013 în dosarul nr. 856/2/2013
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA NR. 716
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 18.02.2013
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE N. V.
GREFIER M. G.-D.
Pe rol este acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta ., în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ – DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CĂLĂRAȘI, având ca obiect „suspendare executare act administrativ”.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 13.02.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când Curtea a amânat pronunțarea pentru azi, 18.02.2013.
CURTEA,
Deliberând asupra prezentei cauze, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal, la data de 1.02.2013, reclamanta ., în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ – DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CĂLĂRAȘI a formulat cerere de suspendare a executării, solicitând suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plata nr. F-CL 683/22.11.2012, respectiv a Raportului de inspecție fiscală nr. F-CL 586/22.11.2012 emise de autoritatea pârâtă, până la soluționarea în fond a acțiunii în contencios administrativ pe care o va promova împotriva acestor acte.
În motivarea acțiunii s-a arătat că A. este o societate pe acțiuni al cărei obiect principal de activitate în România este „Cultivarea cerealelor (exclusiv orez), plantelor leguminoase și a plantelor producătoare de semințe oleaginoase", conform codului CAEN 111.
A arătat reclamanta că, în perioada 18.04._12, asupra societății reclamante a fost desfășurată o inspecție fiscală parțială cu privire la modul de constituire și virare a impozitului pe profit pentru perioada 1.10.2007 – 31.12.2011.
La finele inspecției fiscale, organele de inspecție fiscală din cadrul ANAF au emis Decizia de impunere și Raportul de Inspecție Fiscală ce au fost comunicate reclamantei în data de 10.12.2012, prin care acesteia i-au fost impuse obligații suplimentare de plată sumă totală de 657.278 lei astfel:
a. suma de 466.058 lei reprezentând impozit pe profit aferent perioadei 01.10._11;
b. suma de 121.311 lei reprezentând dobânzi/majorări de întârziere aferente debitului principal pentru perioada 16.02._12;
c. suma de 69.909 lei reprezentând penalități de întârziere calculate pentru perioada 16.02._12.
Având în vedere constatările nelegale ale ANAF cuprinse în Decizia de impunere și în Raportul de inspecție, reclamanta a înțeles să urmeze procedura prealabilă a contestării acestora, astfel că, în baza prevederilor art. 205 și următoarele din Codul de procedură fiscală, aceasta a formulat o contestație fiscală ce a fost transmisă prin poștă în data de 09.01.2013 .
Cu titlu preliminar, a învederat reclamanta că, prevederile Recomandării nr. (89) 8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei asupra protecției jurisdicționale provizorii în materie administrativă, împuternicesc autoritatea judiciară competentă să ia masuri adecvate de protecție provizorie dacă executarea unei decizii administrative poate cauza o daună severă persoanei private la care se refera. Protecția provizorie a drepturilor si intereselor persoanelor private este reiterată și de Recomandarea nr. (2003) 16 din 9 septembrie 2003 a Comitetului Miniștrilor către Statele membre cu privire la executarea deciziilor administrative și jurisdicționale in domeniul dreptului administrativ, astfel:
„Când legea nu prevede că introducerea unei contestații împotriva unei decizii determină suspendarea automată a punerii sale în aplicare, persoanele private trebuie să aibă posibilitatea de a cere unei autorități administrative sau jurisdicționale să suspende aplicarea deciziei contestate, pentru a asigura protecția drepturilor și intereselor lor."
Potrivit art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea (...) autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. în cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate".
Apreciază reclamanta că, în prezenta cauză, sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca instanța să dispună suspendarea executării actului atacat, și anume: solicitarea sa de suspendare reprezintă un caz bine justificat, față de vădita nelegalitate a actului administrativ fiscal contestat; executarea Deciziei de impunere este de natură să producă prejudicii grave și iremediabile Societății; societatea a depus o contestație fiscală pentru anularea Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție.
Astfel, referitor la condiția cazului bine justificat, a arătat reclamanta că, în doctrina de specialitate, existența acestei condiții se reține în situația în care, din împrejurările cauzei, ar rezulta o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate, care constituie unul din fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative. în mod similar, jurisprudența constantă a înaltei Curți de Casație si Justiție statuează faptul că „condiția unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ în discuție".
Condiția cazului bine justificat este strâns legată de aparența dreptului reclamantului și de conduita părților ce a dus la apariția raportului litigios, Legea 554/2004 definind cazul bine justificat ca „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ".
A precizat reclamanta că, Decizia de impunere conține neregularități cu privire la calculul bazei de impozitare.
Astfel, după cum se poate observa din conținutul Deciziei de impunere, organele de inspecție fiscală au stabilit în sarcina reclamantei o sumă suplimentară reprezentând impozit pe profit în cuantum de 466.058 lei ca urmare a aplicării cotei de 16% asupra bazei de impozitare determinate de acestea, prin reconsiderarea cheltuielilor efectuate de societate, ca fiind nedeductibile, întrucât aceasta nu ar deține documentele justificative aferente, al cărei cuantum este de 2.912.863 lei.
Cu toate acestea, prin însumarea bazelor de impozitare evidențiate de autoritatea fiscală în cadrul punctului 2.1.2 „Motivul de fapt" din Decizia de impunere - mai precis baza de impozitare stabilită pentru anul 2008 în cuantum de 46Q.388 lei, baza de impozitare stabilită pentru anul 2010 în cuantum de 455.656 lei și baza de impozitare stabilită pentru anul 2011 în cuantum de 1.984.694 lei, se ajunge la o sumă totală de 2.909.738 lei, așadar cu 3.125 lei mai puțin decât baza de impozitare pentru care ANAF a determinat impozitul pe profit.
Or, aplicând cota de impozit de 16% asupra bazei corecte de impozitare, rezultatul ar fi în sumă de 465.558 lei - ceea ce ar reprezenta impozitul pe profit pretins a fi datorat de reclamantă, și nu 466.058 lei cât se prezintă în Decizia de impunere.
Mai apreciază reclamanta că decizia de impunere este rezultatul aplicării greșite a legii.
Potrivit Deciziei de impunere, organele de inspecție fiscală au considerat că „Impozitul pe profit suplimentar [...] s-a datorat cheltuielilor nedeductibile [...] pentru care nu există documente justificative" (pag. 1, punctul 2.1.2 Motivul de fapt, paragraful 1 din Decizia de impunere).
În același timp, în cadrul Deciziei de impunere, autoritatea fiscală se limitează la a indica dispozițiile art. 21 alin. 4 litera m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal ce vizează, fără a prezenta, în concret, care dintre aceste patru ipoteze distincte sunt incidente pentru operațiunile desfășurate de societatea reclamantă.
Din coroborarea dispozițiilor art. 21 alin. 4 litera m) Cod fiscal și pct. 48 din Normele Metodologice, rezultă că pentru a putea considera anumite categorii de cheltuieli ca fiind deductibile, legiuitorul a prevăzut pentru contribuabil obligația îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții:
1. Serviciile să fie efectiv prestate;
2. Serviciile să fie prestate în baza unui contract sau altă formă contractuală;
3. Serviciile să fi fost necesare pentru desfășurarea activității.
Astfel, în ceea ce privește serviciile contractate de Societate de la . - față de care organele de inspecție fiscală au stabilit ne-deductibilitatea unor cheltuieli în sumă totală de 2.830.743 lei pentru perioada inspectată, acestea din urmă au ignorat în mod nepermis evidența aspectelor din care rezulta îndeplinirea acestor condiții.
Astfel, în vederea prestării de servicii agricole în beneficiul Societății de către și Furnizor au fost încheiate Contractele de prestării servicii nr. 31/12.06.2008, nr. 37/03.01.2008 și nr. 387/1/04.01.2010.
De asemenea, în vederea desfășurării obiectului principal de activitate, societatea reclamantă nu se putea limita la încheierea Contractelor de prestări servicii, întrucât în vederea obținerii de profit, scopul oricărei societății comerciale, deci și al societății reclamante, activitatea de cultivare trebuie realizată profesional, uzând de cunoștințele unor persoane avizate. Astfel, întrucât societatea reclamantă nu avea angajat personal și nici nu colabora cu persoane calificate în domeniu agricol, iar furnizorul dispunea de persoane calificate din punct de vedere științific să elaboreze planuri și să urmărească punerea lor în aplicare în vederea creșterii producției și eficientizarea resurselor angrenate în vederea obținerii produselor agricole, între reclamantă și furnizor a fost încheiat Contractul nr. 302/1/03.01.2008.
Așadar, având în vedere că toate facturile furnizorului ce au fost reconsiderate de autoritatea pârâtă ca reprezentând cheltuieli ne-deductibile, au fost emise exclusiv în baza unuia din contractele expuse mai sus, apreciază reclamanta că îndeplinea prima condiție pentru asigurarea deductibilității cheltuielilor efectuate.
Având în vedere că serviciile prestate de furnizor se înscriu în obiectul de activitate al societății reclamante și că acestea nu puteau fi prestate de către alte persoane fizice/juridice întrucât aceasta nu dispunea de personal calificat, rezultă cu evidență utilitatea contractării serviciilor respective.
De altfel, în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor privind dovada contractării serviciilor și necesitatea acestora pentru societatea reclamantă, organele de inspecție fiscală nu au făcut nicio mențiune în sens contrar în cadrul Deciziei de impunere și în Raportul de inspecție, singurele obiecții ale acestora vizând prestarea efectivă a serviciilor contractate.
Pentru ilustrarea prestării efective a serviciilor contractate, în conformitate cu dispozițiile pct. 48 din Normele Metodologice, societatea reclamantă era obligată să dețină „situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale corespunzătoare".
În acest sens, reclamanta a prezentat inspectorilor fiscali atât facturile aferente emise de furnizor cât și documentele anexate acestora ce poartă denumirea de „Time sheets" care relevă durată și natura serviciilor prestate de către angajații furnizorului în vederea îndeplinirii de către acesta din urmă a obligațiilor asumate prin intermediul contractelor încheiate cu societatea reclamantă.
În consecință, apreciază reclamanta că documentele în cauză se încadrează fără dubiu în ipotezele prevăzute de normele legale care dispun, în mod alternativ, obligația contribuabilului de a prezenta fie situații de lucrări, fie procese verbale de recepție, fie rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale corespunzătoare.
În ceea ce privește condiția iminenței producerii unei pagube, a arătat reclamanta că, prevenirea producerii unei pagube iminente, așa cum este aceasta este definită de art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 544/2004, reprezintă o condiție a cărei îndeplinire poate fi reținută în situația în care executarea actului administrativ ar produce un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat prin anularea actului.
Prin dispozițiile legale anterior citate s-a convenit asupra unui sens larg al noțiunii de „pagubă iminentă", avându-se în vedere nu numai „prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidență", dar si „perturbarea previzibilă gravă a funcționarii unei societăți sau a unui serviciu public".
În aceste circumstanțe, menținerea efectelor Deciziei de impunere ar fi de natură nu doar să agraveze prejudiciile semnificative create deja Societății prin emiterea actului administrativ fiscal atacat, societatea reclamantă aflându-se sub amenințarea executării silite, ci și să compromită orice fel de șanse pe care aceasta le-ar mai avea să se redreseze în plan financiar, impactul economic al executării Deciziei de impunere asupra situației economice a reclamantei fiind unul deosebit de grav, încadrându-se întocmai în primul caz al definiției circumscrise de Legea nr. 554/2004, acela de „prejudiciul material viitor și previzibil".
A menționat reclamanta că, pornind de la nelegalitatea vădită a concluziilor inspecției fiscale privind impozitul pe profit ce a fost efectuată asupra societății reclamante, expusă în cadrul contestației atașate prezentei cereri, stabilirea unei sume suplimentare de plată având un cuantum extrem de ridicat va afecta grav și previzibil lichiditățile de care societatea reclamantă dispune, primul efect constituind diminuarea drastică a aptitudinii acesteia de a-și onora obligațiile existente pe baza sumelor de bani (activelor circulante) curente.
Prin executarea sumei de 657.278 lei, nu numai că societatea reclamantă va fi lipsită de folosința sumei respective, ci va fi astfel nevoită să acopere acest deficit de lichidități prin contractarea unor credite bancare pentru care va trebui să suporte costul efectiv cu dobânzile bancare plătite - ceea ce reprezintă un cost actual și irecuperabil pentru aceasta, independent de anularea Deciziei de impunere și de recuperarea ulterioară a acestei sume.
Pornind de la constatarea practică a faptului că autoritățile fiscale, în cvasi totalitatea procedurilor de executare silită, procedează mai întâi la executarea sumelor de bani existente în conturile contribuabilului și abia ulterior la executarea silită a altor active, este evident că executarea sumei de 657.278 lei se va face prin procedura popririi conturilor societății reclamante.
Prin urmare, primul efect îl va constitui afectarea gravă a lichidităților societății reclamante, adică a aptitudinii acesteia de a-și onora obligațiile existente pe baza activelor circulante.
Rezultatele economico - financiare ale reclamantei în luna anterioară atestă înregistrarea unei noi scăderi față de anii anteriori și, în consecință, a performanțelor de plată a datoriilor către terți.
Prin urmare, în lipsa împrumuturilor contractate de reclamantă, capacitatea acesteia de a-și continua activitatea în viitor și de a-și asigura necesarul de capital curent ar fi fost aproape imposibilă.
În consecință, dacă Decizia de impunere ar fi executată, societatea reclamantă s-ar adânci și mai mult în pierderea financiară care se înregistrează deja de o lungă perioadă de timp, indicatorul lichiditate imediată diminuându-se în continuare, ceea ce înseamnă că echilibrul și așa precar existent între încasările și plățile societății reclamante ar fi cu desăvârșire rupt.
A doua verigă a reacției în lanț, al doilea efect ce ar putea fi cauzat de punerea în executare a Deciziei de impunere este de natură să genereze efecte în mod exponențial mai grave asupra societății reclamante, prin aducerea acesteia în imposibilitatea onorării obligațiilor asumate prin contractele de credit.
Astfel, societatea nu numai că nu are lichidități, dar, aceasta are în derulare mai multe contracte de credit - având o valoare totală de 4.216.8Q4 lei, pentru care este nevoită să achite lunar rate de o valoare însemnată, după cum urmează:
• Contractul de finanțare nr. 0076/26.10.2012 încheiat cu Raiffeisen Bank S.A, suma contractată având un cuantum de 816.894 lei iar scadența fiind stabilită pentru data de 30.06.2013;
• Contractul de facilitate de credit la termen nr. 0098/2012 încheiat cu Raiffeisen Bank S.A, suma restituit având un cuantum total de 3.400.000 lei, din care suma de 2.000.000 lei trebuie restituită până la data de 30.09.2013 iar suma de 1.400.000 lei până la data de 15.11.2013;
După cum se poate ușor observa din documentele descrise mai sus, societatea reclamantă are contractate o . obligații extrem de oneroase, a căror neîndeplinire poate conduce la executarea garanțiilor oferite de aceasta - ipoteci de prim rang asupra culturilor și recoltelor aferente, ipoteci mobiliare asupra conturilor curente, ipoteci asupra tuturor creanțelor prezente și viitoare, garanție corporatistă oferită de societățile din grup și ipoteci mobiliare asupra terenurilor și culturilor garanților societății reclamantei.
Mai mult decât atât, între datoriile pe care societatea reclamantă le are în prezent, figurează și suma de 2,332,136 lei cu titlu de obligații comerciale către diverși parteneri comerciali ai acesteia.
Dacă unele societăți comerciale s-ar mai putea teoretic salva dintr-o asemenea situație prin contractarea unor noi credite menite să acopere să disipeze (pe o perioadă mai lungă) impactul financiar al plății unei asemenea sume către bugetul local, în cazul societății reclamante contractarea unor noi credite nu mai este posibilă, pentru cel puțin două motive:
• pe de o parte, gradul de îndatorare a societății reclamante (elementul esențial luat de bănci în calcul pentru a stabili dacă mai pot fi acordate credite persoanei în cauză) este în prezent de extrem de ridicat, fapt ce provoacă neîncadrarea acesteia în limitele acceptate în practică de către bănci;
• pe de altă parte, băncile nu acordă credite persoanelor juridice aflate în faza executării silite (cum va fi cazul societății reclamante dacă Decizia de impunere va fi pusă în executare).
Prin urmare, în eventualitatea executării Deciziei de impunere, societatea reclamantă ar fi pusă în situația de a-și rambursa în avans creditele contractate, și nu la termele specificate inițial în contractele de credit.
Aceasta ar atrage după sine accelerarea creditelor, ambele contracte de credit descrise în cele de mai sus prevăzând în mod expres maturitate accelerată a creditelor în caz de neexecutare culpabilă la termenele prevăzute a obligațiilor de plată, și punerea în executare a garanțiilor ceea ce nu ar exclude chiar . insolvență a societății reclamante.
A treia verigă a reacției în lanț ce ar putea fi cauzată de punerea în executare a Deciziei de impunere, al treilea efect este constituit de lipsirea societății reclamante de posibilitatea realizării de noi investiții, care presupun cu necesitate achiziționarea de bunuri mobile pe care să le poată oferi clienților - utilizatori, ceea ce reprezintă însuși obiectul de activitate a acesteia.
Totodată, prejudiciului material adus societății reclamante i s-ar adăuga un prejudiciu nepatrimonial grav rezultat din neîncrederea partenerilor de afaceri, inclusiv băncilor, care vor fi tentați să întrerupă contractele aflate în derulare sau să refuze încheierea unor noi contracte cu o societate aflată în faza executării silite de către Statul Român.
În acest sens s-a statuat și prin Decizia nr. 88 din 17 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, Secția de contencios administrativ și fiscal, Curtea reținând că prin aplicarea unei amenzi de 100.000 lei, ne aflăm în prezența „unui prejudiciu material deosebit, care constă în lipsirea reclamantelor de folosința sumelor de bani care vor trebui plătite cu titlu de amendă, și care fiind creanțe bugetare, pot fi executate după trecerea termenului pentru exercitarea căii de atac", dar și în prezența „unui prejudiciu nepatrimonial grav care constă în neîncrederea partenerilor de afaceri, datorată lipsei de lichiditățile financiare necesare derulării afacerii".
În continuare, a arătat reclamanta că executarea Deciziei de Impunere este de natură să genereze efecte negative asupra tuturor salariaților. Astfel, în vederea achitării salariilor datorate de societate angajaților săi, aceasta trebuie să efectueze în fiecare lună plăți în valoare de 18,157 lei la care se adaugă și obligațiile fiscale (contribuții) corespunzătoare, astfel încât executarea Deciziei de impunere poate atrage după sine nu numai oprirea activității de producție de prestări servicii ci chiar șomajul acestora, în condițiile în care societatea reclamantă s-ar afla în situația imposibilității achitării salariilor datorate.
Pentru motivele de mai sus, a solicitat reclamanta admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și, în consecință, suspendarea executării deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. F-CL 683/22.11.2012, respective a Raportului de inspecție fiscală nr. F-CL 586/22.11.2012 emise de autoritatea pârâtă, până la soluționarea în fond a acțiunii în contencios administrative care va fi promovată împotriva acestor acte.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Deși legal citată, pârâta nu a depus întâmpinare.
Analizând cererea de suspendare pe baza actelor depuse la dosar și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea constată următoarele:
Potrivit art.14 alin.1 din Legea nr.554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.
Prin urmare, pentru a se putea dispune suspendarea unui act administrativ în temeiul textului legal menționat, trebuie sa fie întrunite cumulativ condițiile prevăzute expres de lege, respectiv existenta unui caz bine justificat si prevenirea unei pagube iminente, iar actul să fi fost contestat la organul emitent sau la organul ierarhic superior.
Curtea reține – sub ultimul aspect - depunerea la dosar de către reclamantă, la filele 26 și urm. a dovezii formulării contestației administrativ-fiscale.
De asemenea, este necontestat că orice act administrativ se bucură de prezumția de autenticitate, în sensul că actul emană în mod real de la cine se afirmă că emană, de prezumția de veridicitate, în sensul că actul reflectă în mod real ceea ce a stabilit autoritatea emitentă, precum și de prezumția de legalitate, în sensul că actul a fost emis cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege, fiind el însuși un titlu executoriu în baza căruia se inițiază procedura executării silite cu obligația corelativă a adresanților de a respecta și pune în aplicare dispozițiile acestuia.
Așa cum în mod constant a arătat și instanța supremă, în cadrul cererii având ca obiect suspendarea executării unui act administrativ, condiția existenței unui caz bine justificat poate fi reținută dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate, care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative.
Ori, motivele „de nelegalitate” a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr.683/22.11.2012, invocate de reclamantă în susținerea cazului bine justificat, reprezintă de fapt aspecte care presupun verificări pe fond ale actului fiscal (greșelile de calcul matematic, aprecierea probatoriului sub aspectul îndeplinirii sau nu a condițiilor pentru considerarea ca deductibile a unor cheltuieli), și nu aspecte de nelegalitate (de contradicție vădită cu legea).
Curtea nu poate aprecia deci pe baza unei examinări sumare a aparenței dreptului, fără prejudecarea fondului litigiului, că împrejurările invocate de reclamantă ar fi de natură să creeze o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate a deciziei ca act administrativ fiscal, pentru a se circumscrie astfel condiției prevăzute de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
Curtea constată că reclamanta nu a dovedit în cauză nici întrunirea condiției privind paguba iminentă, care este definită de art. 2 alin. 1 lit. s din Legea nr. 554/2004 drept un prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidență.
În practica unitară a instanțelor de contencios administrativ s-a arătat că suspendarea executării este însă o măsură de excepție, care se justifică numai dacă actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire i-ar produce reclamantului un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului, condiție care nu este îndeplinită în prezenta cauză.
În același sens este și Recomandarea nr.R(89)8, adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei la 13.09.1989, și invocată de reclamantă în susținerea cererii sale, care prevede că autoritatea jurisdicțională chemată să decidă măsurile de protecție provizorie va avea în vedere ansamblul împrejurărilor și intereselor prezente în cauză, urmând să acorde asemenea măsuri în special când executarea actului administrativ este de natură să producă pagube grave, greu de reparat.
Ori, în condițiile în care argumentele reclamantei se referă la cuantumul creanței fiscale și la dificultatea financiară în care ar ajunge în cazul executării actului fiscal, Curtea nu poate reține nici îndeplinirea condiției prevenirii producerii unei pagube iminente, întrucât aspectele invocate sunt consecințe firești ce decurg din caracterul executoriu al actului administrativ-fiscal căruia legiuitorul i-a consacrat acest atribut.
În consecință, fata de neîndeplinirea cumulativă a condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, Curtea va respinge cererea reclamantei de suspendare a executării actelor administrative ca fiind neîntemeiata.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta ., cu sediul ales la D&B D. și Baias SCA – București, sector 2, .. 301-311, clădirea Lakeview, . cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ – DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CĂLĂRAȘI, cu sediul în Călărași, . Dec. 1989, județ Călărași, ca neîntemeiată
Cu drept de recurs în termen de 5 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 18.02.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
N. V. M. G.-D.
| ← Pretentii. Decizia nr. 1079/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Litigiu privind achiziţiile publice. Decizia nr. 3670/2013.... → |
|---|
