Anulare act administrativ. Decizia nr. 4746/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4746/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-06-2014 în dosarul nr. 4408/3/2013
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 4746
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 06.06.2014
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: A. V.
JUDECĂTOR: M. M. P.
JUDECĂTOR: M. D.
GREFIER: R. B.
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate împotriva Sentinței civile nr. 5778 din data de 22.11.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ de recurenta – pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților și de recurenții – reclamanți D. G., P. V. E., M. M., T. A., V. V., C. V., D. A. și V. O., în contradictoriu cu intimata – pârâtă Instituția P. Municipiului București - Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și a Legii nr.393/2006.
Dezbaterile în fond și susținerile verbale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 02.06.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitatea recurenților – reclamanți să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 06.06.2014, când în aceeași compunere a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin Încheierea pronunțată la data de 18.10.2013 în dosarul nr._ Tribunalul București - Secția a IX-a – contencios administrativ și fiscal admis excepția prematurității capetelor 2 și 3 de cerere invocată din oficiu și a respins aceste capete de cerere în consecință ca prematur formulate.
Tribunalul a reținut următoarele aspecte:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ /CA/2013, reclamanții au chemat în judecată pe pârâtă solicitând obligarea acesteia la validarea Hotărârii nr. 88/20.03.2008 a Comisiei Municipiului București, completându-și acțiunea la termenul din data de 27.09.2013 cu un capăt suplimentar de cerere, în sensul contestării refuzului nejustificat de soluționare de către pârâtă a contestației formulate de către aceștia împotriva hotărârii nr. 1385/02.08.2012 a Comisiei Municipiului București.
Conform art.7 Legea nr.9/1998 „alin. (1) Comisiile județene și a municipiului București primesc, verifică și rezolvă cererile de acordare a compensațiilor. Hotărârile privind acordarea compensațiilor se dau în termen de cel mult 6 luni de la primirea cererilor. Hotărârile se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor comisiei și se comunică comisiei centrale, spre validare, precum si solicitantului.
(2) În termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulțumit de hotărârea comisiei poate face contestație la comisia centrală.
(3) În termen de cel mult 60 de zile, comisia centrală va analiza contestațiile si va valida sau va invalida măsurile stabilite de comisiile județene si a municipiului București, admițând sau respingând, după caz, contestațiile ce i-au fost adresate. Hotărârea comisiei centrale se comunică solicitanților și direcțiilor generale ale finanțelor publice”.
Raportând dreptul incident la situația de fapt reținută, tribunalul a constatat că excepția prematurității este întemeiată, întrucât reclamanții nu au solicitat obligarea pârâtei la a emite o decizie de validare sau invalidare, după caz, ci a solicitat direct instanței să dispună validarea hotărârii și plata despăgubirilor.
Or, instanța de judecată nu se poate substitui dreptului de apreciere al autorității administrative competente, prin soluționarea cererii în sensul pretins de reclamanta, acesta fiind atributul exclusiv al pârâtei, instanței de contencios administrativ revenindu-i doar competența cenzurării actelor administrative pe care autoritatea administrativă le emite în limitele atribuțiilor conferite de lege.
În acest context, instanța de contencios administrativ are doar competența de a constata caracterul nelegal al conduitei manifestate de pârâtă, prin neemiterea actului administrativ de validare sau invalidare în termenul prevăzut de norma specială, fără însă a se pronunța asupra existenței sau întinderii dreptului la despăgubire și fără a avea dreptul de a impune autorității publice să valideze Hotărârea Comisiei pentru aplicarea Legii nr.9/1998, astfel că autoritatea publică competentă rămâne liberă să valideze sau să invalideze actul Comisiei, în acest din urmă caz reclamanții având deschisă calea de acces în fața instanței de contencios administrativ pentru anularea unei eventuale decizii de invalidare.
În ceea ce privește apărarea reclamanților, referitoare la aplicarea prin asemănare a prevederilor legii 10/2001, tribunalul a reținut că nu pot fi aplicate, prin analogie, prevederile unei legi speciale situațiilor de fapt ce se circumscriu sferei de aplicare a altei legi speciale, în lipsa unor prevederi normative exprese în acest sens. Plenitudinea de competență a instanțelor judecătorești nu este absolută, ci trebuie exercitată cu respectarea unor principii generale, precum cel al legalității, ce impune așadar instanțelor de judecată să asigure respectarea prevederilor normative.
Având în vedere că dispozițiile art. 7 și urm. din Legea nr. 9/1998 reglementează în mod punctual procedura de acordare a compensațiilor, fiind vorba despre mai multe etape distincte și succesive, caracterizate prin existența unor organe cu competențe diferite. Astfel, atribuțiile Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, ale vicepreședintelui ANRP și ale Direcției economice din cadrul ANRP nu pot fi exercitate decât după adoptarea unei hotărâri de către Comisia municipiului București, iar până la adoptarea unei astfel de hotărâri, dreptul persoanelor vătămate de a solicita propunerea și plata efectivă a despăgubirilor nu este născut și actual, motiv pentru care capetele 2 și 3 din acțiune sunt prematur formulate.
Pentru aceste considerente, tribunalul a admis excepția prematurității capetelor 2 și 3 de cerere și le-a respins ca prematur formulate.
Prin Sentința civilă nr. 5778/22.11.2013 pronunțată în cadrul aceluiași dosar Tribunalul București - Secția a IX-a – contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții D. G., P. V. E., M. M., T. A., V. V., C. V., D. A. și V. O. în contradictoriu cu pârâtele A. Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 și Instituția P. Municipiului București - Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006.
A constatat că pârâta nu a verificat și analizat cererea reclamanților în termenul legal de 6 luni de la primirea acesteia și, în consecință, a obligat această pârâtă să verifice și să soluționeze contestația formulată de reclamanți împotriva hotărârii nr. 1385/02.08.2012 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.
A obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 8.000 lei, reprezentând daune morale pentru refuzul nejustificat de soluționare a contestației reclamanților.
Totodată, a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
La data de 14.07.2006 reclamanții au depus cerere pentru acordarea de despăgubiri pentru bunurile sechestrate ale autorului lor, defunctul M. M., cerere soluționată favorabil prin hotărârea nr. 88/2008.
Această hotărâre a fost revocată prin hotărârea nr. 1385/2012, împotriva căreia reclamanții au formulat contestație la data de 27.09.2012, contestație nesoluționată până în prezent.
În drept, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 4 din Legea nr. 290/2003, în termen de cel mult 60 de zile, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestațiile și le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreședintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. Hotărârea se comunică comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și solicitanților.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. În înțelesul prezentei legi refuzul nejustificat de a soluționa o cerere semnifică exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile (art. 2 alin. 1 lit. i din aceeași lege).
Art. 8 alin. 1 teza a doua din Legea contenciosului administrativ prevede, de asemenea, că se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.
Termenul prevăzut de art. 8 alin. 4 din Legea nr. 290/2003 este un termen imperativ, iar nu de recomandare. În orice caz, deși nu există sancțiuni procedurale în caz de depășire a lui, omisiunea autorității publice de a respecta dispozițiile legale va fi supusă controlului instanței de contencios administrativ.
Art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, statuează că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Cu privire la drepturile de creanță, Curtea EDO a decis, cu valoare de principiu, că acestea constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin nesoluționarea într-un termen rezonabil a contestației, autoritatea administrativă încalcă reclamanților dreptul la respectarea bunurilor lor.
În plus, dreptul la soluționarea în termen rezonabil a cauzei statuat în art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, garanție a unui proces echitabil, trebuie să fie prezent nu numai în procedura contencioasă ci și în procedura administrativă prealabilă, întrucât durata procedurii se apreciază per ansamblu și trebuie să includă și întârzierile imputabile autorităților administrative, când fără intervenția acestora nu se poate asigura realizarea dreptului alegat. Termenul rezonabil în procedurile civile nu poate să excludă durata procedurii administrative prealabile, când sesizarea jurisdicției este condiționată, prin normele de drept intern, de parcurgerea acestei proceduri.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit în cauze precum C. c. României, că revine fiecărui stat sarcina de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor sale pozitive (Ruianu c. României, 17 iunie 2003, par. 66), iar în hotărârea pilot M. A. și alții c. României din 12 octombrie 2010 s-a constatat că ineficiența mecanismelor de despăgubire sau de restituire continuă să fie o problemă recurentă și pe scară largă în România, fiind identificate deficiențe sistemice.
Or, această constatare nu exclude culpa, ci o confirmă, sens în care acțiunea reclamanților apare ca fiind întemeiată, fiind necesară constituirea unui titlu executoriu pentru a obține executarea obligației pozitive a pârâtei, eventual sub sancțiunile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004.
Instanța a reținut că depășirea termenului de emitere a deciziei de soluționare a contestației reclamanților nu este rezonabilă, având în vedere perioada de peste un an de la emiterea actului contestat, precum și faptul că nu s-a făcut dovada existenței unor împrejurări de fapt care să excludă culpa autorității.
Este adevărat că soluționarea în ordine cronologică a cererilor și contestațiilor apare ca un principiu echitabil, însă nu este mai puțin adevărat că în cazul în care instituția pare a se confrunta cu o lipsă acută de logistică sau personal care să îi permită desfășurarea în condiții optime a activității, aceasta este datoare să ia măsurile necesare remedierii acestor lipsuri. Nu se poate permite autorității ca pe de-o parte să se complacă în această situație vreme de peste 4 ani iar pe de altă parte să invoce această situație pentru justificarea perpetuă a depășirii termenelor stabilite de lege.
Tribunalul a admis cererea numai în parte, având în vedere că mecanismul procedural pus la dispoziție prin Legea nr.554/2004 conferă subiectului de sezină, în cazul contenciosului subiectiv, recunoașterea dreptului pretins, însă admiterea acțiunii în sensul obligării autorității publice la soluționarea favorabilă a cererii ar constitui o încălcare de către instanța de contencios a dispozițiilor art. 8 alin. 5 din Legea nr. 290/2003, potrivit cărora „hotărârile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare”.
În urma soluționării contestațiilor, autoritatea poate dispune admiterea cererii reclamanților, dar și respingerea cererii, astfel că numai în acest din urmă caz devine actual dreptul de a critica pe fond soluția de respingere a cererii. În raport de situația de fapt dedusă judecății, aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr.554/2004 nu poate presupune altceva decât obligarea autorității fiscale la soluționarea contestației, pe baza înscrisurilor depuse de reclamanți, și nicidecum pronunțarea unei hotărâri de obligare a autorității publice la emiterea unei decizii pentru stabilirea despăgubirilor.
În ceea ce privește cererea de obligare la plata de daune morale, tribunalul a reținut că potrivit art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, permite instanței de contencios administrativ să stabilească și despăgubiri pentru daunele morale cauzate.
Prin perioada lungă de la data emiterii hotărârii contestate și față de conținutul documentației depuse la dosarul cauzei, din care nu rezultă un minim de demersuri efectuate de către autorități în vederea soluționării contestației împotriva hotărârii, tribunalul a reținut că reclamanții au dovedit existența indiciilor pe baza cărora tribunalul a concluzionat că se impune obligarea pârâtei încă din acest stadiu procesual la plata de daune morale, motiv pentru care cererea accesorie a fost admisă și obligată pârâta la plata de daune morale în valoare totală de 8.000 lei.
În acest sens, tribunalul a apreciat că 1.000 lei daune morale pentru fiecare reclamant reprezintă o sumă suficientă pentru compensarea întârzierii de peste 6 luni în soluționarea contestației acestora, suma de 30.000 lei solicitată de către aceștia apărând ca disproporționată.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, acțiunea a fost admisă în parte.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs în termen legal reclamanții D. G., P. V. E., M. M., T. A., V. V., C. V., D. A., V. O., solicitând casarea încheierii din data de 18.10.2013 cat și sentința civila nr. 5778/22.11.2013 și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru următoarele motive:
I. Instanța în mod greșit a admis excepția prematurității
1. Instanța de fond a omis sa analizeze și sa se pronunțe cu privire la capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat anularea Hotărârii nr. 1385/2.08.2012;
2. Cererea de chemare în judecata nu a fost fundamentata pe dispozițiile Legii nr. 9/1998, lege care nu este incidența în prezenta cauza;
3. Instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 1 alin. 1, ale art. 8 alin. 1 și ale art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004;
4. Instanța de fond în mod greșit nu a analizat aspectul invocat de reclamanți, și anume ca revocarea Hotărârii nr. 88/2008 s-a făcut cu încălcarea legii;
5. Excepția prematurității a fost admisa cu încălcarea următoarele principii: Principiului analogiei - ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet; Principiul plenitudinii de jurisdicție acordat prin lege instanțelor judecătorești; Principiul eficientei soluției adoptate; Principiul analizei dispozițiilor legale în spiritul lor; Principiului soluționării cauzei .; Principul asimilării refuzului nejustificat de a răspunde unei decizii de respingere;
6. Obligativitatea parcurgerii procedurii administrative este neconstituționala și în contradicție cu pactele și tratatele internaționale la care România este parte.
II. Termenul legal pentru soluționarea contestației împotriva hotărârii nr. 1385/2.08.2012 este de 60 de zile
III. Capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat daune morale în cuantum de 30.000 lei trebuie admis în integralitate.
În drept, au fost invocate disp. art. 3041, art. 304 pct. 7,8 și 9, art. 315 alin. 3 și 5 C.pr.civ.; Legea nr. 290/2003; art. 1 alin. 1 și 6, art. 8 alin. 1, art. 11 alin. 2 și 3 și art. 18 alin.l di Legea nr. 554/2004; art. 4 alin. 2 din Legea nr. 303/2004; art. 20, art. 21 și art. 148 din Constituția României; art. 6 pct. 1 și art. 13 Convenția Europeana a Drepturilor Omului; art. 10 Declarația Universala a Drepturilor Omului; art. 14 pct. 1 Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Împotriva aceleiași sentințe a formulat deopotrivă recurs și pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, învederând următoarele:
În fapt, în data de 20.03.2008 Instituția P. Municipiului București - Comisia pentru aplicarea Legii 290/2003 a emis pe numele petentei M. A. și a reclamanților D. G., P. V. E., M. M., Țărulescu A., V. V., C. V., D. A., V. O., Hotărârea nr. 88.
Prin Hotărârea nr. 88/2008 a fost admisă cererea cu nr._/4865/14.07.2006, formulată de petenta M. A., stabilindu-se cu titlu de despăgubiri suma de 721.411,91 lei pentru bunurile avute în proprietate de către autorul M. M., în localitatea Vasail - jud. I., abandonate și sechestrate ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. semnat la Paris în anul 1947.
În condițiile prevăzute de art. 17 lit. h din H.G. nr. 57/2008, privind modificarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, A.N.R.P. a verificat actele existente la dosarul format la Instituția P. Municipiului București și în baza cărora a fost emisă Hotărârea nr. 88/2008 ce îi are ca beneficiari pe reclamanții D. G., P. V. E., M. M., Țărulescu A., V. V., C. V., D. A. și V. O.. Aspectele care urmau a fi lămurite punctual erau privitoare la filiația reclamanților față de autorul M. M., dovada refugiului sau de deportat al autorului și dovada calității de proprietar a acestuia.
Din analiza dosarului, A.N.R.P. a constatat că Hotărârea nr. 88/2008 a fost emisă fără a fi respectate prevederile Legii nr. 290/2003, deoarece nu se face dovada deportării și decesului autorului M. M. iar documentul depus în susținerea proprietății nu clarifică ce bunuri au deținut în proprietate autorii M. M. și A..
Din aceste motive, prin adresa nr. 4406/27.05.2009, A.N.R.P. a solicitat Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 reanalizarea în vederea revocării Hotărârii nr. 88/20.03.2008.
Reclamanții au mai formulat o cerere de chemare în judecată, înregistrată la Tribunalul București cu nr._/3/2010, prin care au solicitat, oligarea A.N.R.P. la plata despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr. 88/20.03.2008 emisă de Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii, sub sancțiunea unor penalități de 1000 lei/zi de întârziere și a unei amenzi administrative în temeiul art. 24 alin (2) din Legea nr. 554/2004.
Tribunalul București, prin Sentința civilă nr. 2286/06.06.2011, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia din 21.05.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, a respins cererea formulată de reclamanți.
Instanța și-a motivat sentința considerând că, Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003 nu poate să înainteze dosarul către A.N.R.P., ci are obligația de a reanaliza dosarul și de a emite o nouă hotărâre după completarea cu documentele solicitate de A.N.R.P. cu privire la dovada deportării autorului M. M.. De asemenea instanța de fond a înțeles că A.N.R.P. nu poate întocmi documentele de plată și nu poate vira sumele stabilite printr-o hotărâre a cărei nelegalitate a fost constatată în cadrul activității de control reglementat de H.G. nr. 57/2008.
Ca urmare a adresei nr. 4406/27.05.2009 emise de A.N.R.P. și a Sentinței nr. 2286/06.06.2011 pronunțată de Tribunalul București, Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003 a emis Hotărârea nr. 1385/02.08.2012, prin care s-a respins cererea nr._/4865/14.07.2006 și s-a propus neacordarea compensațiilor bănești în baza Legii nr. 290/2003.
Apelând la prevederile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 290/2003 reclamanții au depus o contestație împotriva Hotărârii nr. 1385/2012, înregistrată la A.N.R.P. cu nr._ din 27.09.2012.
II. Contestația formulată de către împotriva Hotărârii nr. 1385/02.08.2012 emisă de Comisia Municipiului București se află în evidențele A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, însoțită de dosarul constituit la Instituția P. Municipiului București și urmează circuitul legal, ce prevede analizarea în ordine cronologică a acestora, respectiv ordinea depunerii contestațiilor. Studierea unui dosar presupune o analiză atentă a actelor care atestă dovada refugiului/deportării autorilor, dreptul de proprietate al autorului asupra bunurilor abandonate pe teritoriul Basarabiei, Bucovinei de Nord sau a Ținutului H., a declarațiilor notariale, a actelor de stare civilă privind persoanele care au dreptul la acordarea compensațiilor, a modului de stabilire a cuantumului compensațiilor ce revin pentru bunurile abandonate și a modului de efectuare a calculului de către comisiile care au emis hotărârile.
În momentul de față, Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul A.N.R.P. soluționează contestațiile care au fost înregistrate la A.N.R.P. în anul 2009.
La acest moment, în evidența Serviciului sunt înregistrate 703 contestații care nu au fost încă soluționate.
Practica de soluționarea a contestațiilor în ordine cronologică, respectiv data înregistrării la A.N.R.P. a fost adoptată pentru a nu se încălca principiul egalității în drepturi a persoanelor îndreptățite la despăgubiri în temeiul Legii nr.290/2003. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat principiul egalității ca unul din principiile generale ale dreptului comunitar.
În sfera acestuia, principiul egalității exclude ca situațiile comparabile să fie tratate diferit și situațiile diferite să fie tratate similar, cu excepția cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.
Curtea Constituțională a României a statuat cu valoare de principiu că "principiul egalității nu este sinonim cu uniformitatea, astfel încât pentru situații diferite poate exista un tratament juridic diferit, recunoscându-se dreptul la diferență".
La A.N.R.P. s-a adoptat această procedură de soluționare a contestațiilor în ordine cronologică prin luarea în considerare și a competențelor și procedurilor stabilite în privința instituțiilor implicate, a numărului mare de contestații și a evitării discriminărilor între solicitanți.
Pentru o justă aplicare a legii, A.N.R.P. inițiază corespondență cu instituțiile competente (Arhivele Naționale, Primării) cărora le solicită noi acte și relații de natură să clarifice situațiile din dosare, urmând apoi propunerea de admitere/respingere a contestațiilor înaintată Vicepreședintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, concretizată prin emiterea deciziilor. Deciziile de admitere sau respingere a contestațiilor, cu motivațiile respective, urmează să fie transmisă petenților la domiciliul acestora cât și comisiilor județene sau ale municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003.
De asemenea, dispozițiile art. 8 alin. (4) din Legea nr. 290/2003 care stipulează că „în termen de cel mult 60 de zile, A. Naționala pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestațiile și le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreședintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003", reprezintă un termen de recomandare.
III. În ceea ce privește obligare a pârâtei la plata sumei de 8.000 lei cu titlu de daune morale, s-au precizat următoarele:
Potrivit art. 1075 din Codul Civil „orice obligație de a face sau de a nu face se preschimbă în desdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului". Prin urmare, neexecutarea obligației având ca obiect prestația de a face determină, conform legii, convertirea ei într-o obligație de a plăti daune interese.
În consecință, având în vedere solicitarea reclamanților de a obliga pârâta la plata unei despăgubiri morale și materiale, s-a precizat că cel prejudiciat trebuie să facă dovada condițiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii subscrisei. În acest caz, sarcina probei revine reclamanților, conform dispozițiilor art.1169 din Codul Civil. Prin urmare, reclamanții trebuie să dovedească existența și întinderea prejudiciului suferit, legătura cauzală dintre prejudiciul cauzat și fapta pârâtului, precum și vinovăția pârâtului.
Or, în cazul de față, reclamanții nu au făcut dovada existenței și întinderii prejudiciului suferit, cum de altfel nu a dovedit nici vinovăția subscrisei A.N.R.P.
Din aceste motive, s-a solicitat modificarea sentinței atacată în sensul respingerii acțiunii formulată în fond de reclamanți ca fiind neîntemeiată.
În drept au fost invocate disp. art. 483 C.proc.civ., Legea nr.290/2003, cu modificările și completările ulterioare, HG nr.1120/2006.
La data de 22.05.2014 reclamanții au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ANRP și admiterea propriului recurs, iar la data de 26.05.2014 pârâta ANRP a formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului reclamanților ca nefondat.
De asemenea, în contextul amânării pronunțării, recurenții reclamanți au depus la dosar concluzii scrise la data de 05.06.2014.
Analizând actele dosarului,
Asupra recursului promovat de recurenții reclamanți
(I) Din actele dosarului Curtea constată că în fapt, prin Hotărârea nr. 88/20.03.2008 emisă de Instituția P. Municipiului București - Comisia pentru aplicarea Legii 290/2003 a fost admisă cererea cu nr._/4865/14.07.2006 și s-a propus acordarea de compensații bănești numitei M. A. și pe numele reclamanților D. G., P. V. E., M. M., Țărulescu A., V. V., C. V., D. A., V. O., respectiv despăgubiri în sumă de 721.411,91 lei pentru bunurile avute în proprietate de către autorul M. M., în localitatea Vasail - jud. I., abandonate și sechestrate ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. semnat la Paris în anul 1947.
Hotărârea și documentația au fost înaintate ANRP, instituție care, în condițiile prevăzute de art. 17 lit. h din H.G. nr. 57/2008, privind modificarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a apreciat că Hotărârea nr. 88/2008 a fost emisă fără a fi respectate prevederile Legii nr. 290/2003, deoarece nu se face dovada deportării și decesului autorului M. M. iar documentul depus în susținerea proprietății nu clarifică ce bunuri au deținut în proprietate autorii M. M. și A..
Prin urmare, prin adresa nr. 4406/27.05.2009, ANRP a solicitat Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 reanalizarea în vederea revocării Hotărârii nr. 88/20.03.2008.
În consecință, a fost emisă Hotărârea nr. 1385/02.08.2012 de către Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin care a fost revocată Hotărârea nr. 88/20.03.2008, respinsă cererea nr._/4865/14.07.2006 și propusă neacordarea compensațiilor bănești.
Împotriva acestei hotărâri, recurenții reclamanți au formulat contestație administrativă și respectiv prezentul demers judiciar.
Reține prezenta instanță că ambele hotărâri, nr. 88 și nr. 1385, sunt emise de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, sens în care are în vedere dispozițiile art. 8 din Legea nr. 290/2003 (în forma în vigoare la data emiterii hotărârii contestate), respectiv:
„(1) În vederea soluționării cererilor depuse de persoanele îndreptățite, comisiile județene, respectiv a municipiului București, constituite în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998, republicată, se vor completa pentru aceste cazuri, în termen de 15 zile de la . prezentei legi, cu câte un reprezentant și al celorlalte ministere cu atribuții în aplicarea prezentei legi. Reprezentantul Secției Cadrilater a Asociației Române a Victimelor Represiunilor Staliniste (ARVIS) nu participă la soluționarea cererilor depuse de persoanele îndreptățite, potrivit prezentei legi.
(2) Comisiile județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 primesc, verifică și rezolvă cererile de atribuire în natură ori pentru acordare de despăgubiri sau compensații, după caz. Hotărârile privind recunoașterea drepturilor, acordarea despăgubirilor sau/și a compensațiilor se dau în termen de cel mult 6 luni de la înregistrarea cererilor. Hotărârile se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor comisiei și se comunică Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, precum și solicitantului.
(2^1) Comisiile județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 au obligația de a convoca petenții sau alte persoane, în vederea lămuririi unor situații în care există neclarități privind calitatea succesorală a petentului, dovada refugiului sau a proprietății asupra bunurilor pentru care se cer despăgubiri ori compensații.
(2^2) A. Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 poate solicita acte și relații privind aspectele înfățișate în contestații atât petenților, cât și oricărei instituții publice.
(3) În termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulțumit de hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 poate face contestație la A. Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
(4) În termen de cel mult 60 de zile, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestațiile și le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreședintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. Hotărârea se comunică comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și solicitanților.
(5) Hotărârile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.
(6) Hotărârile pronunțate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.
(7) În vederea soluționării cererilor, comisiile prevăzute la art. 5 pot solicita din oficiu, cu respectarea legii, acte și informații oricăror instituții publice din țară sau din străinătate”.
În raport de aceste prevederi, având în vedere deopotrivă competența funcțională a autorităților administrative, principiul separației și echilibrului puterilor într-un stat de drept, în mod corect a fost admisă în parte acțiunea reclamanților și obligată pârâta ANRP la verificarea și soluționarea contestației administrative formulată de reclamanți împotriva Hotărârii nr. 1385/02.08.2012.
Curtea apreciază neîntemeiată susținerea recurenților reclamanți în sensul că în mod greșit ar fi fost admisă excepția prematurității.
De moment ce în contencios administrativ numai hotărârile ANRP pot fi contestate, iar această instituție are a verifica și soluționa contestația reclamanților prin decizie motivată, dispunând asupra legalității Hotărârii nr. 1385/02.08.2012 de revocare a Hotărârii nr. 88/20.03.2008, este corectă soluția de respingere ca prematură a contestației formulată direct în instanță împotriva Hotărârii nr. 1385/02.08.2012, cu solicitarea de a se valida, direct de instanță, Hotărârea nr. 88/20.03.2008.
În mod corect a reținut tribunalul că reclamanții nu au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de validare sau de invalidare a hotărârii comisiei, ci au solicitat direct obligarea la validarea hotărârii și plata despăgubirilor.
(I.1) Cu privire la nesoluționarea unui capăt de cerere, anularea Hotărârii nr. 1385/02.08.2012, Curtea constată că această pretinsă neregulă nu poate fi invocată pe calea recursului, în contextul modificării disp. art. 304 pct. 6 C.pr.civ., ci numai în cadrul procedurii completării hotărârii, potrivit disp. art. 2812 C.pr.civ.
(I.2) Cu privire la argumentul invocat, tot în combaterea soluției pronunțată asupra excepției prematurității, în sensul că cererea de chemare în judecată nu a fost fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 9/1998, lege care nu este incidentă în cauză, Curtea apreciază că acesta nu este suficient pentru modificarea sau casarea încheierii și/sau a sentinței civile fie și în parte.
Aceasta, întrucât cadrul legal pe care instanța de control judiciar îl are în vedere și din oficiu, art. 8 din Legea nr. 290/2003, este similar normei aplicată de prima instanță, astfel că niciun drept sau interes legitim al reclamanților nu este în mod real vătămat.
(I.3) Cu privire la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 8 alin. 1 și art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, pentru considerentul în esență că instanța putea și trebuia să soluționeze cererea în anularea Hotărârii nr. 1385/02.08.2012 precum și cererea de constatare a valabilității Hotărârii nr. 88/20.03.2008 și a dreptului la despăgubiri, Curtea apreciază că această critică este neîntemeiată.
Actul vătămător pentru recurenții reclamanți a fost la momentul sesizării instanței nesoluționarea în termenul legal a contestației promovate împotriva Hotărârii nr. 1385/02.08.2012 (act administrativ asimilat). Prin urmare, instanța, verificând stadiul administrativ al procedurii și norma legală incidentă, a obligat autoritatea pârâtă la soluționarea contestației cu care aceasta a fost sesizată.
În al doilea rând, așa cum s-a arătat mai sus, în contencios administrativ sunt contestate deciziile ANRP date în soluționarea contestațiilor formulate împotriva hotărârilor emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. Reclamanții au cerut ca instanța să se pronunțe direct asupra hotărârilor Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
Interpretarea instanței de fond, în sensul că ar avea competența de obligare a pârâtei la emiterea unei decizii de validare sau de invalidare a hotărârii, iar mai apoi de a se pronunța asupra legalității deciziei adoptate, corespunde atât literei și spiritului Legilor nr. 290/2003 și nr. 554/2004, dar și principiului separației puterilor în stat.
Plenitudinea de jurisdicție a instanțelor judecătorești și dreptul de acces la justiție nu înseamnă eludarea normelor legale, a procedurilor instituite de legiuitor în soluționarea dosarelor administrative și nicio imixtiune în etapa prealabilă celei în care controlul judecătoresc poate fi exercitat pe deplin.
Recurenții reclamanți vor beneficia de o astfel de verificare din partea instanței de judecată, dacă va fi cazul, în cadrul contestației de formulat împotriva deciziei ANRP.
Nu poate fi primit argumentul în sensul că această interpretare ar permite autorităților publice să nu soluționeze dosarele cu care sunt învestite, amânând sine die dreptul persoanelor vătămate la despăgubiri și nici acela în sensul că hotărârea pronunțată de prima instanță nu aduce recurenților reclamanți niciun folos practic, de moment ce aceștia dețin, prin respingerea recursurilor, un titlu executoriu.
(I.4) În raport de aceste considerente, de modalitatea de lucru consacrată legislativ la nivel administrativ, de competențele funcționale, de prerogativele legale ale Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și respectiv ale Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, nu poate fi primită nici susținerea în sensul că instanța de fond în mod greșit nu a analizat cererea reclamanților de a se constata că revocarea Hotărârii nr. 88/2008 s-a făcut cu încălcarea legii.
În plus, se cuvine a reaminti că instanța a invocat din oficiu și a admis excepția prematurității, urmând a se verifica efectiv legalitatea măsurii revocării în cadrul contestației formulată împotriva Hotărârii nr. 1385/02.08.2012, de către ANRP și respectiv, dacă va fi cazul, în cadrul acțiunii împotriva deciziei ANRP ce va fi pronunțată, de către instanța de contencios administrativ.
Cu privire la argumentul de nelegalitate invocat, art. 17 lit. h din HG nr. 1120/2006 nu poate modifica sau adăuga la Legea nr. 290/2003, având o forță juridică inferioară legii, acesta va putea fi valorificat în cadrul mai sus menționat. În plus, Curtea constată că o excepție de nelegalitate nu a fost formulată în cadrul prezentului dosar.
De asemenea, apreciază prezenta instanță că, tot în raport de criticile formulate la acest punct, împrejurarea că Hotărârea nr. 88/20.03.2008 a intrat în circuitul civil, nemaiputând fi revocată, constituie un motiv de nelegalitate ce poate fi invocat pe calea contestației formulată împotriva Hotărârii nr. 1385/02.08.2012. Pe de altă parte, menționata hotărâre, nr. 88/20.03.2008, ar putea fi, cel puțin teoretic, revocată prin decizia pronunțată de ANRP conform disp. art. 8 alin. 4 din Legea nr. 290/2003.
(I.5) Este de asemenea neîntemeiată susținerea recurenților reclamanți în sensul că soluția de admitere a excepției prematurității ar fi contrară principiilor analogiei - ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet; al plenitudinii de jurisdicție acordat prin lege instanțelor judecătorești; al eficientei soluției adoptate; al analizei dispozițiilor legale în spiritul lor; al soluționării cauzei .; al asimilării refuzului nejustificat de a răspunde unei decizii de respingere.
Argumentele referitoare la pretinsa incidență prin analogie a Deciziei pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii nr. XX/2007 și respectiv la modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu pot fi reținute. Atât legislația adoptată cât și hotărârile instanței supreme date în interpretarea anumitor norme se vor aplica de interpret cu respectarea spiritului normei astfel cum a fost adoptată, iar nu prin extrapolare la alte situații neavute în vedere la momentul normării.
Altfel spus, Legea nr. 10/2001 a fost adoptată pentru a răspunde anumitor cerințe, tot astfel interpretarea dată legii. Nici norma și nici interpretarea normei nu vor putea fi aplicate și la alte situații neavute în vedere de autorul normei/interpretării, doar pentru unicul considerent al similarității actelor normative, ambele fiind menite să acorde cu titlu de reparație despăgubiri pentru prejudicii.
Legea nr. 290/2003 nu se completează cu Legea nr. 10/2001, ambele fiind legi speciale, ci cu Legea nr. 554/2004 și cu Codul de procedură civilă, ca și norme generale. Așadar, în mod corect subliniază tribunalul că prevederile Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente, întrucât nu pot fi aplicate prin analogie prevederile unei legi speciale situațiilor de fapt care se circumscriu sferei de aplicare a altei legi speciale, în lipsa unor prevederi normative exprese în acest sens.
Necesitatea respectării prevederilor art. 6 par. 1 din Convenția EDO, din punctul de vedere al principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, nu justifică eludarea normei legale interne, prin care sunt trasate o . etape ce trebuie parcurse de autoritatea administrativă, judecătorul național putând doar constata situația de fapt, inclusiv din perspectiva termenului necesar derulării procedurilor administrative, și sancționa autoritatea prin impunerea obligației de a soluționa cererea cu care a fost sesizată de reclamanți ca și persoane îndreptățite la rezolvarea pretențiilor în termenul prevăzut de lege.
Art. 6 par. 1 nu poate fi interpretat în sensul înlăturării de la aplicare a legii interne, cu toată procedura pe care aceasta o presupune, pentru considerentul depășirii termenului prevăzut pentru soluționarea contestației administrative.
Trimiterea la disp. art. 297 alin. 1 C.pr.civ. evident nu poate fi primită față de împrejurarea că legea procesuală civilă se aplică procedurilor judiciare.
Cu privire la faptul că lipsa răspunsului unității deținătoare respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării ar echivala cu refuzul restituirii imobilului iar un astfel de refuz nu poate rămâne necenzurat, inclusiv din perspectiva disp. art. 21 alin. 2 din Constituție, Curtea apreciază că prin hotărârea instanței de fond, de obligare a pârâtei la soluționarea contestației administrative și la plata de daune morale, se asigură o modalitate eficientă de rezolvare a pretențiilor reclamanților, respectivul refuz rămânând necenzurat numai în ipoteza respingerii în tot a acțiunii acestora.
(I.6) Cu privire la susținerea în sensul că obligativitatea parcurgerii procedurii administrative ar fi neconstituțională, Curtea observă că nicio excepție de neconstituționalitate nu a fost admisă până în prezent. Deopotrivă, o excepție de nelegalitate care să privească o normă cu forță juridică inferioară legii și ordonanței de guvern nu a fost invocată în cadrul prezentului dosar.
Cu privire la pretinsa neconvenționalitate a acelorași norme, Curtea consideră că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, obligatorii, fără caracter jurisdicțional nu îngrădește dreptul de acces liber la justiție, atât timp cât decizia organului administrativ poate fi atacată în fața unei instanțe judecătorești, aceasta reprezentând „o modalitate simplă, rapidă și scutită de taxa de timbru, prin care persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică are posibilitatea de a obține recunoașterea dreptului pretins sau a interesului său legitim direct de la organul emitent” prin care „se realizează astfel, pe de o parte, protecția persoanei vătămate și a administrației, iar, pe de altă parte, degrevarea instanțelor judecătorești de contencios administrativ de acele litigii care pot fi soluționate pe cale administrativă, dându-se expresie principiului celerității”.
Ca urmare, scopul unei astfel de proceduri este de a oferi persoanei care se consideră vătămată în drepturile sale o modalitate mai simplă, mai rapidă și mai puțin costisitoare de a obține recunoașterea drepturilor sale.
Acesta este de altfel și punctul de vedere al Curții Constituționale a României, expus în nenumărate cauze.
Aceeași interpretare se deduce și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, „nu obligă statele părți să supună litigiile asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil unei proceduri care să respecte integral, în toate etapele, cerințele art. 6. Intervenția inițială a organismelor administrative sau profesionale, care au sau nu prerogative judiciare, care nu îndeplinesc toate cerințele, poate fi justificată dacă aceste organisme se supun controlului ulterior al unui organ judiciar cu competență deplină, care garantează drepturile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenție [a se vedea cauzele Le Compte, V. Leuven și De Meyere împotriva Belgiei (Hotărârea din 23 iunie 1986, . nr. 43, p. 23, parag. 51) și A. și Le Compte împotriva Belgiei (Hotărârea din 10 februarie 1983, . nr. 58, p. 16, parag. 29), cauza B. c. România (Hotărârea din 24 mai 2005, parag. 60), cauza C. împotriva României (Hotărârea din 27.05.2003, parag. 24 și 25)].
De asemenea, în mai multe cauze, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că „dreptul de acces la o instanță nu este absolut. El poate da ocazia unor limitări implicit admise, deoarece el reclamă prin însăși natura sa o reglementare din partea statului. În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului de o manieră sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. Mai mult decât atât, ele nu se conciliază cu art. 6 §1 decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat” [printre altele, F.E. împotriva Franței (Hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII, p. 3349, §44), și Yagtzilar și alții împotriva Greciei (Hotărârea nr._/98, §23, CEDO 2001-XII)].
Așadar, compatibilitatea unei astfel de proceduri administrative prealabile obligatorii cu art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este condiționată de posibilitatea de a contesta ulterior hotărârea organului administrativ în fața unei instanțe.
Această posibilitate există, în conformitate cu art. 8 din Legea nr. 290/2003.
(II) Cu privire pretinsa nelegalitate a sentinței pentru considerentul că în dispozitivul hotărârii s-ar fi menționat termenul de 6 luni în loc de 60 de zile în care pârâta nu a verificat și analizat cererea reclamanților, aceasta este vădit neîntemeiată, în speță fiind vorba numai de o simplă și evidentă eroare materială, atât în raport de considerentele hotărârii, menite a explicita soluția din dispozitiv, dar mai ales față de prevederile clare ale art. 8 alin. 4 din Legea nr. 290/2003, în conformitate cu care „În termen de cel mult 60 de zile, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestațiile și le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreședintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003”.
Așadar, sunt incidente, eventual, dispozițiile art. 281 C.pr.civ., iar nu art. 299 și urm. C.pr.civ.
(III) Recurenții reclamanți critică deopotrivă hotărârea și sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, apreciind că s-ar fi justificat acordarea despăgubirilor integral, respectiv 30.000 lei, iar nu doar 8.000 lei, cât a acordat instanța de fond.
Cuantumul despăgubirilor a fost apreciat în raport de o . criterii obiective, și anume perioada lungă de timp de la data emiterii hotărârii contestate, dar și neefectuarea de demersuri de către autorități în vederea soluționării contestației astfel cum se poate desprinde din conținutul documentației depuse la dosar.
Cu toate acestea, în măsura în care nu este vorba de despăgubiri materiale, pentru a se putea vorbi de o cuantificare precisă, aprecierea efectuată este tot de ordin subiectiv, astfel că cenzura instanței de control judiciar nu poate fi una absolută.
În raport de elementele reținute de prima instanță, având deopotrivă în vedere situația economică generală dar și puterea reală de cumpărare a banilor în prezent, Curtea consideră că un cuantum al despăgubirilor de 1.000 lei pentru fiecare reclamant pentru nesoluționarea în termen a contestației este suficient, rezonabil, în timp ce un cuantum superior ar constitui o îmbogățire fără o justă cauză.
Susțin recurenții reclamanți că ar fi trecut aproape un an și jumătate de la formularea contestației administrative.
Fără a pierde din vedere dreptul și obligația autorității administrative de a-și executa obligațiile legale ce-i incumbă, aceasta fiind prima interesată în a proceda de această manieră, aspect ce se reflectă în soluția de menținere a hotărârii de acordare despăgubiri, Curtea constată că și recurenții reclamanți au rămas în pasivitate ulterior momentului împlinirii termenului legal, iar această împrejurare nu le poate profita.
Termenul de 7 ani de la data la care a fost formulată cererea de acordare a despăgubirilor în baza Legii nr. 290/2003, respectiv 14.07.2006, nu poate fi avut în vedere la stabilirea despăgubirilor în cadrul prezentului dosar, în care se pune problema cauzării unui prejudiciul reclamanților prin nesoluționarea în termen a contestației administrative formulate împotriva Hotărârii nr. 1385/02.08.2012.
Starea de sănătate și vârsta recurenților reclamanți trebuie să fie indiferente în aprecierea daunelor morale, pe de o parte având în vedere obligațiile legale ce incumbă autorității administrative, iar pe de altă parte față de principiul egalității cetățenilor în fața legii și autorităților publice.
În sfârșit, nici împrejurarea referitoare la neexecutarea Sentinței civile nr. 5778/22.11.2013, deși au trecut aproape trei luni, nu poate fi reținută de moment ce titlu executoriu este numai hotărârea definitivă și irevocabilă (art. 24 din Legea nr. 554/2004).
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază recursul reclamanților ca fiind neîntemeiat.
Asupra recursului promovat de intimata pârâtă
Susținerile referitoare în esență la soluționarea dosarelor administrative în ordine cronologică și respectiv la natura termenului de 60 de zile prev. de art. 8 alin. 4 din Legea nr. 290/2003 în sensul că ar fi un termen de recomandare nu pot fi reținute în soluționarea favorabilă a recursului.
În primul rând, Curtea constată că în speță este incident un termen prevăzut de lege, care nu a fost respectat, termen instituit fără a se face distincții. Prin urmare, volumul de muncă existent pe rolul autorității pârâte, complexitatea procedurilor de urmat inclusiv necesitatea solicitării de relații de la alte autorități ale statului, aspect care poate temporiza bunul mers al soluționării dosarului, nu pot fi reținute ca și motiv temeinic pentru depășirea termenului mai sus menționat.
Aceste elemente pot fi totuși avute în vedere, cu condiția depunerii de diligențe de către autoritatea administrativă în vederea soluționării dosarului cu care a fost învestită, dar și a respectării unui termen rezonabil.
Or, în speță, autoritatea nu a dovedit efectuarea de astfel de demersuri, deci depunerea de diligențe efective.
Totodată, în raport de data la care reclamanții s-au adresat cu cerere de acordare despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003, în contextul în care a fost pronunțată inițial o hotărâre favorabilă acestora, Hotărârea nr. 88/20.03.2008, este nerezonabil a opune acestora apărarea în sensul că în prezent autoritatea soluționează contestații înregistrate la ANRP în anul 2009.
De asemenea, pentru a pronunța această soluție, Curtea are în vedere deopotrivă și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Astfel, a statuat instanța supremă într-un litigiu privind Legea nr. 247/2005 (Decizia nr. 958/23.02.2012 pronunțată în dosarul nr._ ), că soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din CEDO, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, nu numai desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, dar și procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicții este condiționată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.
Doctrina europeană a arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.
Activitatea pârâtei trebuie organizată de organele competente din interiorul său în așa fel încât să asigure rezolvarea dosarelor înregistrate într-un termen rezonabil, iar prin conduita pârâtei de a tergiversa soluționarea cererii reclamanților se aduc grave prejudicii acestora.
Astfel fiind, susținerile și criticile recurentei sunt netemeinice și nelegale.
În sfârșit, nu vor fi primite nici susținerile referitoare la pretinsa nelegalitate a sentinței civile prin care a fost admis capătul de cerere privind daunele morale.
Arată recurenta pârâtă că reclamanții nu au făcut dovada existenței și întinderii prejudiciului suferit, cum de altfel nu au dovedit nici vinovăția ANRP.
Daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, dar și drepturilor sale patrimoniale.
În speță, Curtea constată că lipsa totală de acțiune a autorității a avut ca efect privarea recurenților reclamanți de dreptul legal de a beneficia de soluționarea cauzei într-un termen legal sau cel puțin rezonabil, făcându-i să sufere un prejudiciu moral, datorat sentimentului de nedreptate și frustrare provocat de refuzul pârâtei de soluționare a cererii, întârziere pentru care nu a fost prezentată nicio justificare pertinentă.
Vinovăția, ca și element subiectiv, rezultă din celelalte elemente ale răspunderii delictuale și care au un caracter obiectiv, în special din nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 290/2003 și anume de a soluționa contestația administrativă în termen de 60 de zile.
Și acest recurs este, prin urmare, neîntemeiat.
Pentru aceste considerente, întrucât nu există în cauză niciunul dintre motivele prev. de art. 304 coroborat cu art. 3041 C.pr.civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, astfel că, în temeiul art. 312 C.pr.civ. acestea vor fi respinse ca atare, menținându-se hotărârea atacată ca fiind legală și temeinică.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursurile declarate împotriva Sentinței civile nr. 5778/22.11.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._ de recurenta – pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în București, Calea Floreasca nr. 202 A, sector 1 și de recurenții – reclamanți D. G., P. V. E., M. M., T. A., V. V., C. V., D. A. și V. O., toți cu domiciliul ales în București, ., ., ., sector 3, în contradictoriu cu intimata – pârâtă Instituția P. Municipiului București - Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006, cu sediul în București, Piața Presei Libere nr. 1, . 1, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 06.06.2014.
Președinte Judecător Judecător Grefier
A. V. M. M. P. M. D. R. B.
Red./Tehnored. M.M.P./2 ex.
Data red.: 28.07.2014
Sentința civilă nr. 5778 din data de 22.11.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._
judecător fond: M. I. C.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 1718/2014. Curtea de... | Despăgubire. Decizia nr. 810/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
