Anulare act administrativ. Decizia nr. 2217/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 2217/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-03-2014 în dosarul nr. 4238/3/2012

DOSAR NR._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCURESTI

SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIA CIVILĂ NR.2217

ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 21 MARTIE 2014

CURTEA CONSTITUITĂ DIN:

PREȘEDINTE – R. M. V.

JUDECĂTOR – I. F.

JUDECĂTOR – S. P.

GREFIER - G. P.

Pe rol soluționarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind recursul declarat de recurentele-reclamante T. R. A. și F. V., împotriva sentinței civile nr.3498 din 18.06.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. M. BUCUREȘTI DE APLICARE A LEGII NR.290/2003 ȘI A LEGII NR.393/2006 și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, având ca obiect „anulare act administrativ”.

Dezbaterile orale au avut loc în ședința publică din data 14.03.2014, fiind consemnate în cuprinsul încheierii de la aceea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 21.03.2014, când a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția C. Administrativ si Fiscal la data de 19.02.2012, reclamantele T. R. A. și F. V. au formulat contestație împotriva deciziei nr.1306/29.012.2011 emisă de pârâta A. NAȚIONALA PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR prin care a fost respinsă contestația împotriva Hotărârii nr.928/2011 emisa de C. Mun. București pentru aplicarea Legii, solicitând anularea acestei decizii, anularea hotărârii nr.928/15.12.2011 si obligarea paratei C. Mun. București pentru aplicarea legii nr.290/2003 si legii nr.393/2006 să emită o hotărâre prin care sa fie admise cererile acestora nr._/2003 si_/2003 pentru acordarea compensațiilor bănești pentru bunurile de care au fost deposedați autorii C. V. si E. ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord si Ținutului Herta si aplicării tratatului de pace din februarie 1947.

In motivarea cererii reclamantele au aratat ca, prin Hotărârea nr. 928/27.05.2011 au fost respinse cererile acestora intrucat "nu s-a făcut dovada parasirii fortate a Basarabiei din anul 1944 pentru autorii C. V. si E. si pentru "lipsa certificatului de deces sau documente eliberate de Arhivele MAPN, Unitatea_ Pitești, pentru C. N., fiul autorilor, din care sa rezulte ca acesta a decedat pe front, așa cum se susține". Au contestat aceasta hotărâre insa prin Decizia nr.1306/29.12.2011 emisa de ANRP a fost respinsa contestația pentru aceleași motive, apreciindu-se ca Hotărârea nr.928/27.05.2011 este legala si corecta.

a)In ceea ce privește al respingerii cererii, documentele referitoare la dovada refugiului din anul 1944. pentru C. V. si E., s-a statuat de către ICCJ prin Decizia nr.1156/2007, secția de contencios administrativ și fiscal ca dovada refugiului se poate face cu declarații de martori autentificate, iar când acestea se coroborează si cu alte inscrisuri nu se mai poate susține ca "lipsesc documentele care fac dovada refugiului".

Din declarațiile martorilor Garbacea E. si P. A., autentificate sub nr. 2723/29.09.2004 de BNP P. T.-Gontea I. rezultă faptul că, C. V. si E. și-au părăsit forțat proprietățile după luna martie 1944, nu s-au mai putut întoarce acasă și au rămas refugiați.

Din declarația martorei Nicolaev Liubovi reiese faptul ca autorii au părăsit forțat si intempestiv proprietățile din Basarabia, intrucat sovieticii au reinvadat teritoriile. Aceasta declarație se coroborează cu cele susținute in declarația autentificata sub nr .727 din 30.09.2004.

Este adevărat ca in declarațiile martorilor Cuiumgi A.-M. si Tomoila A. rezulta ca autorii sai s-ar fi refugiat in anul 1940, dar acest fapt nu este de natura a conduce la concluzia ca nu s-ar mai fi refugiat ulterior anului 1944, mai cu seama ca la dosar au fost depuse extrase din Registrul de stare civila pt cei doi C. V. si E., din care rezulta ca aceștia au decedat in anul 1956, respectiv 1954 la B..

Argumentul "forte" al ANRP este acela ca " In certificatul de Arhiva, eliberat de Arhivele I., se precizează ca in actele Primăriei orașului Bolgrad, C. V. figurează in listele proprietarilor, in perioada 1941-1942, ca proprietar al casei..., iar cartea imobilului a fost întocmită in 1942"

Concluzia ANRP este aceea ca "din acest document, coroborat cu declarația martorilor care susțin ca familia C. a locuit pana in luna martie 1944 in Bolgrad, rezulta ca autorii s-au întors in Bolgrad, refugiindu-se din nou in România in 1944"

Deci, însăși ANRP susține ca rezulta din inscrisurile dosarului faptul ca autorii s-au refugiat din nou, definitiv, in 1944.

In aceste condiții, de ce se susține ca dosarul nu conține nici un document care sa dovedească al doilea refugiu ?

Acestea sunt motivele pentru care in mod greșit se apreciază ca nu s-a făcut dovada celui de-al doilea refugiu al autorilor săi, situația fiind cea prezentata, dovedita cu probe si chiar imbratisata de ANRP.

Celelalte susțineri privitoare la modul in care se susține ca petentul poate sa dovedească "refugiul" nu sunt întemeiate. In Legea 290/2003 nu sunt menționate inscrisurile (asa cum sunt ele enumerate de ANRP) cele susținute fiind nu numai neintemeiate, ci chiar un abuz.

Astfel, potrivit disp.art.2 din Norma Metodologica pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și tinutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, prevăzuta in HG nr. 1120/2006

(1)Pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, persoanele îndreptățite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii.

(2)Beneficiarii prevederilor Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să declare pe propria răspundere atât bunurile ale căror compensare și despăgubire le solicită, cât și dacă au beneficiat sau nu de despăgubiri ori de compensații parțiale, în bani sau în natură.

(3)In cazul în care beneficiarii prezentei legi au primit sau urmează să primească în proprietate suprafețe de teren reconstituite potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și ale celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, aceștia au dreptul la atribuiri în natură, despăgubiri sau compensații în baza prezentei legi numai pentru diferența până la limita suprafețelor prevăzute Ia art. 2 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare.

(4)Cererile sunt însoțite de acte doveditoare certificate de autorități. în situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate.

(5) Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenței purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica M., abilitate să producă aceste documente (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz.

Sunt răstălmăcite prevederile legale, atunci când se susține ca, in speța, nu s-a inițiat corespondenta cu autoritățile, in condițiile in care s-au depus adeverințe si alte înscrisuri doveditoare, însă sunt ignorate nu numai înscrisurile depuse, ci chiar prevederile legii 290/2003.

b) Cu privire la "proprietatea asupra bunurilor la momentul refugiului, s-au depus la dosar o . inscrisuri care fac pe deplin dovada proprietății asupra imobilelor abandonate de autorii sai ca urmare a refugiului.

Sunt enumerate toate actele de proprietate, declarațiile pe proprie răspundere si declarațiile martorilor, declarații ce se coroborează si cu adeverințele primite de la autoritățile din Republica M., acte din care rezulta atât faptul ca autorii au deținut in proprietate bunurile pentru care au solicitat acordarea de despăgubiri cat si faptul ca acestea nu au fost înstrăinate înainte de data refugiului, ca autorii autorului lor au deținut in proprietate bunurile pentru care se solicita despăgubiri. Aceste inscrisuri se coroborează cu declarațiile martorilor si declarația petentului.

In incercarea de a obține inscrisuri care sa facă dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor abandonate de autori, s-au adresat Arhivei Naționale a Republicii M. si Arhivei de Stat a Regiunii Cernăuți, inca de la data de 17.dec.2006, dovezi ce au fost depuse la dosar, respectiv certificatul de Arhiva emis Consiliul Orașului I., un alt inscris care face pe deplin dovada demersurilor acestora.

Susținerile ANRP nu sunt intemeiate, in sensul ca nu exista la dosarul cauzei nici o dovada sau cel puțin un început de dovada din care s-ar fi putut retine ca la momentul refugiului autorii nu mai erau proprietari asupra acestor bunuri, iar lor nu li se poate imputa ca nu au probat un fapt negativ.

Chiar in situația in care dosarul nu ar fi complet, nu au avut o atitudine culpabila intrucat au răspuns tuturor solicitărilor si adreselor comisiei, parata avand obligatia stipulata in art.17 pct.1 lit.c) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, potrivit căreia „ANRP, in vederea soluționării contestațiilor, solicita din oficiu, cu respectarea legii, acte si informații oricăror instituții publice din tara sau străinătate, persoanelor fizice si juridice".

In drept art.8 din Legea nr.290/2003.

Cererea este scutita de plata taxei de timbru in temeiul Legii 9/1998.

La data de 25.01.2013 parata ANRP a depus intampinare prin care a solicitat respingerea actiunii ca neintemeiata, intrucat prin Hotararea nr.928/2011 a Comisiei Mun.Bucuresti pentru aplicarea Legii nr.290/2003 si Legii nr.393/2006 a fost respinsa cererea de despagubiri pentru bunurile autorilor C. V. si E. din localitatea Bolgrad-Judetul I., intrucat nu s-a facut dovada parasirii fortate a Basarabiei in anul 1944. Contestatia acestora impotriva hotararii a fost respinsa pentru urmatoarele argumente: prin cererile nr._/615/01.09.2003 și_/615/ 01.09.2003, formulate de reclamanta T. R. A., s-a solicitat acordarea de despăgubiri pentru proprietățile pe care le-au deținut autorii C. V. și E., din localitatea Bolgrad - jud. I., abandonate și sechestrate ca urmare a refugiului.

Pentru a beneficia de măsurile reparatorii, conform art. 2 alin (1) din H.G. 1120/2006, „(...) persoanele îndreptățite trebuie sa facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatori.

In ceea ce privește dovada refugiului și a proprietății, aceasta se face, conform art. 2 alin (4) teza I din H.G. nr. 1120/2006 cu modificările și completările următoare, cu „(...) acte doveditoare certificate de autorității...)".

Dovada calității de refugiat poate fi făcută, în cazul persoanelor care s-au refugiat pe teritoriul României în 1940, respectiv în 1944, prin următoarele înscrisuri: dovada luării în evidența populației de organele de specialitate a localității unde s-au stabilit refugiații (adeverințe de arhivă sau certificate eliberate de primăriile localităților unde s-au stabilit inițial refugiații), carnet de refugiat sau buletin nominal de evacuare, emis de Comisariatul Național pentru Evidența Populației venite din Basarabia Bucovina de Nord și Ținutul H., foi de călătorie eliberate de statul român pentru persoanele respective, sau carnet de muncă în situația în care refugiații erau funcționari de stat.

Referitor la dovada dreptului de proprietate la momentul refugiului, aceasta se face cu contracte de vânzare cumpărare, chitanță de plată a impozitelor, extrase din cărțile de imobil, planuri și autorizații de construcție, rapoarte de expertiză, etc.

Cu privire la dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor abandonate în Ucraina de către autorii C. V. și E., reclamantele au depus la dosar următoarele documente:

Certificatul de Arhivă, eliberat de Arhiva I.-Consiliul orașului I. se precizează că „în actele primăriei orașului Bolgrad, regiunea I., C. V. figurează în listele proprietarilor de pământ mari și mijlocii ai orașului în perioada 1941-1942, ca și proprietar al casei de pe ., cu o curte în suprafață de 800 mp și al unei suprafețe de pământ arabil de 36 ha...";

Cartea Imobilului situat în localitatea Bolgrad, ., întocmită în data de 30 mai 1942;

declarațiile pe proprie răspundere ale reclamantelor;

actul de vânzare-cumpărare din data de 10.04.1936 privind cumpărare de către autori s a suprafaței de 25 ha teren arabil;

actul de vânzare-cumpărare privind cumpărare de către autori a suprafeței de 11,5980 ha teren arabil;

declarațiile autentificate ale martorilor G. E., P. A..

In ceea ce privește dovada refugiului autorilor C. V. și E., a fost depus la dosar, Tabloul nr._/1940 al refugiaților și familiilor lor, veniți din Basarabia și Bucovina, stabiliți în raza județului B., în care figurează ca refugiați autorii C. V. și E. și Declarația autorilor dată la data de 21 ianuarie 1941, în B..

Insă, in Certificatul de Arhivă, eliberat de Arhiva I. - Consiliul orașului I. se precizează că „în actele primăriei orașului Bolgrad, regiunea I., C. V. figurează în listele proprietarilor de pământ mari și mijlocii ai orașului în perioada 1941-1942, ca și proprietar al casei de pe ., cu o curte în suprafață de 800 mp și al unei suprafețe de pământ arabil de 36 ha...", iar Cartea Imobilului situat în localitatea Bolgrad, . a fost întocmită în data de 30 mai 1942.

Din aceste documente coroborate cu declarațiile autentificate ale martorilor Nicolaev Liubovi, G. E., P. A., care susțin că familia C. a locuit in imobilul din localitatea Bolgrad până în luna martie a anului 1944, rezultă că autorii s-au întors în localitatea Bolgrad, refugiindu-se din nou definitiv în România, la începutul anului 1944.

In consecință, reclamantele trebuiau să facă dovada celui de-al doilea refugiu al autorilor, din anul 1944, considerat cel definitiv.

In lipsa actelor doveditoare certificate de autorități privind refugiul autorilor C. V. și E., reclamantele puteau apela la prevederile art. 2 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006, ce permite solicitanților, „în situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate. Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondentei purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica M., abilitate să producă aceste documente (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz."

In acest sens, reclamantele trebuiau să facă dovada inițierii unei corespondențe cu Primăria localității unde s-au refugiat inițial autorii, în anul 1944 și cu Direcția Județeană a Arhivelor Naționale din județul în care se află localitatea unde s-au refugiat inițial, însă, reclamantele nu au făcut nici un demers în acest sens.

Refugiul nu poate fi dovedit cu acte de stare civilă. Actele de stare civilă prin care se indică locul de naștere al autorilor pe teritoriul Basarabiei, Bucovinei de Nord sau Ținutului H., precum și decesul acestora pe teritoriul României, nu sunt suficiente în dovedirea refugiului. Actele de stare civilă sunt înscrisuri doveditoare ale stării civile, în sensul de atribut de identificare al persoanei fizice. Pe de altă parte, atât nașterea, cât și moartea sunt evenimente, în condițiile legii civile și nu acte juridice. Ele se produc independent de voința omului și nu sunt în măsură a produce alte efecte juridice decât cele atribuite în mod expres de legea civilă.

In concluzie, reclamantele nu fac dovada celui de al II-lea refugiu al autorilor C. V. și E..

Din aceste motive, prin Decizia nr. 1306 din 29.12.2011 A.N.R.P. a respins contestația reclamantelor și a menținut ca legală și temeinică Hotărârea nr. 928/2011 emisă de C. M. București de aplicare a Legii nr. 290/2003.

Potrivit art. 5 alin (2) din Legea nr. 290/2003, "Persoanele îndreptățite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite in cadrul prefecturilor, (...). Cererile trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități (...)".De asemenea, conform art. 7 din Legea 290/2003, "în situația imposibilității temporare de a procura acte doveditoare, solicitanții vor depune cererea cu acte incomplete sau neînsoțită de acte, cu mențiunea procurării dovezilor în maximum 3 luni de la împlinirea termenului prevăzut la art. 5 alin. (1)", respectiv 1 august 2007.Astfel, termenul de 1 august 2007, prevăzut de lege, este un termen de decădere. Orice act depus la dosar peste acest termen este tardiv introdus.

In drept, art.114 indice 1 alin. (2), art. 115 și urm. din Codul de Procedură Civ, Legea nr.290/2003, cu modificările și completările ulterioare, HG nr. 1120/2006.

S-a depus intregul dosar administrativ care a stat la baza emiterii deciziei contestate(filele 35-166).

Prin sentința civilă nr. 3498/18.06.2013 Tribunalul București – Secția a IX-a a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând următoarele:

Din cuprinsul actelor de stare civila existente in cadrul dosarului administrativ (filele 70-73) rezulta ca reclamantele in calitate de nepoate, sunt mostenitoare legale ale copiilor autorilor C. V. si E., bunici, proprietari ai bunurilor trecute in proprietatea statului bulgar si pentru care se solicita despagubirile in temeiul Legii 290/2003.

In considerarea calitatii de mostenitoare legale ai acestora, reclamantele au adresat Comisiei Mun.Bucuresti de aplicare a Legii 290/2003 din cadrul Institutiei Prefectului cererile de acordare de despăgubiri nr._/615/01.09.2003 și nr._/615/ 01.09.2003, in baza Legii nr. 290/2003 solicitand compensatii pentru bunurile abandonate de autorii acestora, C. V. si E. in localitatea Bolgrad - jud. I., abandonate și sechestrate ca urmare a refugiului.

C. Mun.Bucuresti pentru aplicarea Legii 290/2003 a emis hotararea nr. 928/27.05.2011(fila 42), prin care au fost respinse cererile mentionate pe baza documentatiei din dosar si referatului de la fila 43 pentru faptul ca, nu s-a facut dovada parasirii fortate a Basarabiei in anul 1944 si nu s-au depus certificatul de deces sau documente eliberate de arhivele MAPN UM_ P. pentru C. N., fiul autorilor, din care sa rezulte ca a decedat pe front, asa cum se declara.

Impotriva hotararii mentionate reclamantele au formulat contestatia inregistrata sub nr.5363/RB/29.12.2011(f.37), solutionata negativ prin Decizia nr.1306/29.12.2011(fila 35) pe considerentul ca, in speta s-a facut dovada primului refugiu din 1940, insa, intrucat autorii acestora s-au reintors in localitatea Bolgrad si au revenit ulterior si in Romania, nu s-a putut face dovada celui de-al doilea refugiu, cel definitiv din anul 1944.Intrucat petentele nu au facut nici un fel de dovezi in acest sens, cu acte eliberate de autoritatile din localitatea unde s-au refugiat acestia, nu s-a putut face dovada refugiului si astfel una dintre conditiile legii nu este indeplinita.

Reclamantele au promovat prezenta actiune, apreciind ca sunt vatamate de hotararea comisiei si decizia ANRP, cele doua institutii facand o interpretare eronata a prevederilor legale.

Potrivit art.1 din legea 554/04, ” orice persoana care se considera vătămata . sau ori ., de către o autoritate publica, printr-un act administrativ…,se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim si repararea pagubei ce i-a fost cauzata” iar potrivit art.2 lit. o) din Legea 554/04 se notiunea de “interes legitim privat este interpretata ca posibilitatea de a pretinde o anumita conduita, in considerarea realizării unui drept subiectiv viitor si previzibil, prefigurat”.

Conform art.1 din Legea nr.290/2003, despăgubirile sau compensațiile bănești se acordă cetățenilor români deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului H., precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor.

Potrivit art. 2 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003 - (1) Pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, persoanele îndreptățite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii.

(2) Beneficiarii prevederilor Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să declare pe propria răspundere atât bunurile ale căror compensare și despăgubire le solicită, cât și dacă au beneficiat sau nu de despăgubiri ori de compensații parțiale, în bani sau în natură.

(3) În cazul în care beneficiarii prezentei legi au primit sau urmează să primească în proprietate suprafețe de teren reconstituite potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și ale celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, aceștia au dreptul la atribuiri în natură, despăgubiri sau compensații în baza prezentei legi numai pentru diferența până la limita suprafețelor prevăzute la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare.

(4) Cererile sunt însoțite de acte doveditoare certificate de autorități. În situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate.

(5) Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenței purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica M., abilitate să producă aceste documente (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz.

Prin decizia contestată în speță s-a reținut că, în cazul reclamantelor, condițiile de bază ale legii speciale nu au fost îndeplinite.

Persoanele îndreptățite sunt cetățenii români deposedați sau moștenitorii acestora, astfel că reclamantele, care au formulat cererea de despăgubire pentru bunurile autorilor C. N. si E., erau ținute să aducă dovezi că aceștia nu au rămas în teritoriul cedat, respectiv ca s-au refugiat in Romania, întrucât sarcina de a proba calitatea de persoană îndreptățită le revenea, în temeiul art.2 alin.4 din HG nr.1120/2006.

Potrivit declaratiei date de catre autorii reclamantelor la Brasov in data de 21.01.1941, se pare ca acestia s-au refugiat in data de 22.09.1940 din orasul Bolgrad in Brasov, intrucat le-au fost luate proprietatile.

Aceeasi perioada a refugiului rezulta si din depozitia martorei Cuiumgi A.-M.(f.57) care a relatat ca bunicii reclamantelor au trebuit sa paraseasca proprietatile detinute in orasul Bolgrad, judetul I. din Basarabia, in vara anului 1940, la invazia sovietica si s-au refugiat la fiica acestora la Brasov, unde au trait pana la decesul acestora.

Celalalt martor, Tomoila A.(f.58 si 61) a relatat de-asemenea ca, bunicii reclamantelor s-au refugiat din orasul Bolgrad in orasul Brasov in anul 1940, la fiica lor O. D., unde au locuit pana la deces.

Din tabloul refugiatilor veniti din Basarabia si stabiliti in raza judetului Brasov intocmit in 1940 (f.74) rezulta ca, autorii reclamantilor au fost luati in evidenta serviciului administrativ al prefecturii jud. Brasov in noiembrie 1940.

Din certificatul de arhiva eliberat de Consiliul Orasului I.(f.65) rezulta insa ca, in actele primariei orasului Bolgrad, regiunea Izmail, C. V. figureaza in lista proprietarilor de pamant mari si mijlocii ai orasului in perioada 1941-1942, ca proprietar al casei de pe . cu o curte in suprafata de 800 mp si o suprafata de pamant arabil de 36 de hectare, neexistand informatii despre vanzarea acesti proprietati sau primirea vreunei despagubiri.

Pe baza acestor informatii, intrucat in perioada 1941-1942, bunicul reclamantelor mai figura ca proprietar al imobilelor specificate in certificatul de arhiva, desi acesta impreuna cu sotia se refugiasera inca din septembrie 1940 in Brasov, s-a concluzionat faptul ca, autorii reclamantelor s-au intors in teritoriile parasite si au locuit acolo pana in anul 1944, cand au revenit in Brasov.

Aceasta concluzie este confirmata de declaratia autentificata a numitei Nicolaev Liubovi(f.97) care a mentionat faptul ca, familia C. a locuit pana in martie 1944 in imobilul proprietatea acestora situat in Basarabia, pe care au trebui sa-l parasesca in mod fortat datorita starii de razboi, refugiindu-se ulterior in Brasov.

Si martorele Garbacea E. si P. A.(f.98) au relatat faptul ca autorii reclamantelor au locuit in Basarabia pana in martie 1944 dupa care s-au refugiat in Brasov si chiar reclamanta T. in declaratia de la fila 99 recunoaste acest fapt, rezultand in mod indubitabil ca, exista dovezi certe doar in privinta primului refugiu din 1940 si nu exista nici un fel de dovada a refugiului ulterior din 1944.

Dovada calității de refugiat si implicit a refugiului poate fi făcută, în cazul persoanelor care s-au refugiat pe teritoriul României în 1940, respectiv în 1944, doar pe baza următoarelor înscrisuri: dovada luării în evidența populației de organele de specialitate a localității unde s-au stabilit refugiații (adeverințe de arhivă sau certificate eliberate de primăriile localităților unde s-au stabilit inițial refugiații), carnet de refugiat sau buletin nominal de evacuare, emis de Comisariatul Național pentru Evidența Populației venite din Basarabia Bucovina de Nord și Ținutul H., foi de călătorie eliberate de statul român pentru persoanele respective, sau carnet de muncă în situația în care refugiații erau funcționari de stat.

Pe cale de consecinta, concluzia ANRP in sensul ca reclamantele nu au putut proba cel de-al doilea refugiu, cel definitiv este corecta, reclamantele nefacand nici dovada faptului ca s-au adresat autoritatilor competente in acest sens pentru a obtine dovezi concludente, intrucat cum corect s-a precizat, refugiul nu poate fi dovedit cu acte de stare civila, ci doar cu documente ce emana de la autoritatile competente sa tina si sa intocmeasca evidenta persoanelor refugiate.

In privinta dovezii proprietatii bunurilor abandonate tribunalul a reținut că s-a facut dovada cu certificatul de arhiva, cartea imobilului si cele 2 acte de vanzare cumparare pentru terenul arabil, a proprietăților deținute de autorii reclamantelor.

Pe de alta parte, in privința descendentului C. N., pe baza documentului depus la fila 178 la dosar tribunalul a arătat că nu se poate stabili daca acesta a decedat in anul 1943 in luptele de la Stalingrad, asa cum sustin reclamantele, intrucat acesta atesta doar faptul ca in noiembrie 1944 era disparut, astfel ca, abandonarea totala a bunurilor imobile din partea tuturor membrilor familiei nu este certa.

In consecinta, Tribunalul a constatat ca nu sunt întrunite condițiile de anulare a actelor administrative contestate –decizie si hotarare si de emitere a unui nou act administrativ - hotarare - de către C. de Aplicare a Legii 290/2003, cu respectarea conditiilor de temeinicie si legalitate, motiv pentru care in conformitate cu art.18 din Legea 554/2004, a constatat ca acțiunea reclamantelor este neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, reclamantele, solicitând modificarea în tot a sentinței, admiterea contestației și anularea deciziei nr. 1306/29.12.2011 emisă de ANRP, anularea hotărârii nr._/15.12.2011 emisă de C. M. București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nt. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006, obligarea acestei comisii să emisă o hotărâre prin care să fie admise cererile reclaamantelor, nr._/01.09.2003 și nr._/615/01.09.2003.

Au arătat că greșit a apreciat instanța de judecata ca in speța nu s-a dovedit cel de-al doilea refugiu al autorilor săi din anul 1944, concluziile din considerentele hotărârii atacate fiind cel puțin contradictorii.

Pe de o parte instanța retine ca exista informații care duc la concluzia "ca autorii reclamantelor s-au intors in teritoriile abandonate si au locuit acolo pana pana in martie 1944, dupa care s-au refugiat in B.", dar pe de alta parte considera ca nu exista dovezi certe decât in ceea ce privește primul refugiu din anul 1940.

Mai mult decât atat, in considerentele hotărârii sunt extrase din lege si din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003 din care rezulta care sunt inscrisurile ce trebuie sa insoteasca cererile de despăgubire si care sunt probele cu care pot fi dovedite aspectele invocate in cerere.

La art. 2 pct 5 (penultimul rand fila 6) se menționează că "Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra in posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenței purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica M., abilitate să producă aceste documente".

Nicăieri in lege nu se menționează care sunt aceste instituții, astfel ca in mod total neintemeiat considera instanța ca dovada calității de refugiat poate fi făcuta cu " dovada luării în evidenta populației de organelle de specialitate ale localității unde s-au stabilit refugiații, adeverințe eliberate de Comisariatul N. pentru Evidenta Populației".

Daca . fi considerat utile, pertinente si concludente aceste probe, i-ar fi pus in vedere sa le administreze, în realitate instanța doar a " imbratisat" o teorie invocata de către ANRP.

Au arătat că s-au adresat instituțiilor abilitate sa producă documente, urmând a depune dovezi.

Pe de alta parte, s-a statuat de către Înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia nr. 1156/2007 SECȚIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL ca dovada refugiului se poate face cu declarații de martori autentificate, iar cand acestea se coroborează si cu alte inscrisuri nu se mai poate susține ca "lipsesc documentele care fac dovada refugiului".

Din declarațiile martorilor GARBACEA E. si P. A., autentificata sub nr. 2723/29.09.2004 de BNP P. T.-GONTEA I. rezulta faptul ca C. V. SI E. "si-au părăsit forțat proprietățile dupa luna martie 1944 nu s-au mai putut întoarce acasă si au rămas refugiați"

Pe de alta parte, din declarația martorei NICOLAEV LIUBOVI reiese faptul ca autorii săi au părăsit forțat si intempestiv proprietățile din Basarabia, intrucat societicii au reinvadat teritoriile.

Aceasta declarație se coroborează cu cele susținute de F. V., in declarația autentificata sub nr 727 din 30.09.2004.

Este adevărat ca in declarațiile martorilor CUIUMGI A.-M. si TOMOILA A. rezulta ca autorii săi s-ar fi refugiat in anul 1940, dar acest fapt nu este de natura a conduce la concluzia ca autorii săi nu s-ar mai fi refugiat ulterior anului 1944, mai cu seama ca la dosar au fost depuse extrase din Registrul de stare civila pt cei doi C. V. si E., din care rezulta ca aceștia au decedat in anul 1956, respectiv 1954 la B..

Argumentul "forte" al ANRP și al instanței de judecata, pentru care a fost respinsa cererea este acela ca "In certificatul de Arhiva eliberat de Arhivele I., se precizează că în actele Primăriei orașului Bolgrad, C. V. figurează in listele proprietarilor, in perioada 1941-1942, ca proprietar al casei…, iar cartea imobilului a fost întocmita in 1942".

Concluzia ANRP este aceea ca " din acest document, coroborat cu declarația martorilor, care susțin ca fam. cretu a locuit pana in luna martie 1944 in bolgrad. rezulta ca autorii s-au întors in bolgrad. refugiindu-se din nou in românia in 1944".

Deci, insasi ANRP susține ca rezulta din înscrisurile dosarului faptul ca autorii lor s-au refugiat din nou, definitiv, in 1944.

Certificatele de deces ale celor doi autori arata ca aceștia au decedat la scurt timp in România.

Cu privire la decesul si împrejurările decesului autorului C. N., toate cele susținute sunt simple presupuneri si speculații, fără vreun suport probator, motiv pentru care solicită să nu fie luate în seamă.

În drept, au invocat art. 299, 304 si urm Cod procedura civila, Legea 290/2003.

Intimata-pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererile nr._/615 din 01.09.2003 și_/615/ din 01.09.2003, formulate de recurenta reclamantă T. R. A., aceasta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru proprietățile pe care le-au deținut autorii C. V. și E., din localitatea Bolgrad - jud. I., abandonate și sechestrate ca urmare a refugiului.

Pentru a beneficia de măsurile reparatorii, conform art. 2 alin (1) din H.G. 1120/2006, „(...) persoanele îndreptățite trebuie sa facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii".

În ceea ce privește dovada refugiului și a proprietății, aceasta se face, conform art. 2 alin (4) teza I din H.G. nr. 1120/2006 cu modificările și completările următoare, cu „(...) acte doveditoare certificate de autorități(...)".

Menționează că dovada calității de refugiat poate fi făcută, în cazul persoanelor care s-au refugiat pe teritoriul României în 1940, respectiv în 1944, prin următoarele înscrisuri: dovada luării în evidența populației de organele de specialitate a localității unde s-au stabilit refugiații (adeverințe de arhivă sau certificate eliberate de primăriile localităților unde s-au stabilit inițial refugiații), carnet de refugiat sau buletin nominal de evacuare, emis de Comisariatul Național pentru Evidența Populației venite din Basarabia Bucovina de Nord și Ținutul H., foi de călătorie eliberate de statul român pentru persoanele respective, sau carnet de muncă în situația în care refugiații erau funcționari de stat.

Referitor la dovada dreptului de proprietate la momentul refugiului, aceasta se face cu contracte de vânzare cumpărare, chitanță de plată a impozitelor, extrase din cărțile de imobil, planuri și autorizații de construcție, rapoarte de expertiză, etc.

Cu privire la dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor abandonate în Ucraina de către autorii C. V. și E., au fost depuse la dosar următoarele documente:

Certificatul de Arhivă, eliberat de Arhiva I.-Consiliul orașului I. se precizează că „în actele primăriei orașului Bolgrad, regiunea I., C. V. figurează în listele proprietarilor de pământ mari și mijlocii ai orașului în perioada 1941-1942, ca și proprietar al casei de pe ., cu o curte în suprafață de 800 mp și al unei suprafețe de pământ arabil de 36 ha...";

Cartea Imobilului situat în localitatea Bolgrad, ., întocmită în data de 30 mai 1942;

declarațiile pe proprie răspundere ale reclamantelor;

actul de vânzare-cumpărare din data de 10.04.1936 privind cumpărare de către autori a suprafaței de 25 ha teren arabil;

actul de vânzare-cumpărare privind cumpărare de către autori a suprafeței de 11,5980 ha teren arabil;

declarațiile autentificate ale martorilor G. E., P. A..

În ceea ce privește dovada refugiului autorilor C. V. și E., a fost depus la dosar, Tabloul nr._/1940 al refugiaților și familiilor lor, veniți din Basarabia și Bucovina, stabiliți în raza județului B., în care figurează ca refugiați autorii C. V. și E. și Declarația autorilor dată la data de 21 ianuarie 1941, în B..

Însă in Certificatul de Arhivă, eliberat de Arhiva I.-Consiliul orașului I. se precizează că „în actele primăriei orașului Bolgrad, regiunea I., C. V. figurează în listele proprietarilor de pământ mari și mijlocii ai orașului în perioada 1941-1942, ca și proprietar al casei de pe ., cu o curte în suprafață de 800 mp și al unei suprafețe de pământ arabil de 36 ha...", iar Cartea Imobilului situat în localitatea Bolgrad, . a fost întocmită în data de 30 mai 1942.

Din aceste documente coroborate cu declarațiile autentificate ale martorilor Nicolaev Liubovi, G. E., P. A., care susțin că familia C. a locuit în imobilul din localitatea Bolgrad până în luna martie a anului 1944, rezultă că autorii s-au întors în localitatea Bolgrad, refugiindu-se din nou definitiv în România, la începutul anului 1944.

În consecință, recurentele reclamante trebuiau să facă dovada celui de-al doilea refugiu al autorilor, din anul 1944, considerat cel definitiv.

În lipsa actelor doveditoare certificate de autorități privind refugiul autorilor C. V. și E., reclamantele puteau apela la prevederile art. 2 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006, ce permite solicitanților, „în situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate. Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondentei purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica M., abilitate să producă aceste documente (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz."

În acest sens, recurentele reclamante trebuiau să facă dovada inițierii unei corespondențe cu Primăria localității unde s-au refugiat inițial autorii, în anul 1944 si cu Direcția Județeană a Arhivelor Naționale din județul în care se află localitatea unde s-au refugiat inițial. însă, nu au făcut nici un demers în acest sens.

Având în vedere prevederile art. 2 alin (4) și (5) din H.G. nr. 1120/2006, admisibilitatea dovezii cu declarații autentificate este condiționată si de dovada imposibilității de a procura înscrisurile necesare.

A mai menționat că refugiul nu poate fi dovedit cu acte de stare civilă. Actele de stare civilă prin care se indică locul de naștere al autorilor pe teritoriul Basarabiei, Bucovinei de Nord sau Ținutului H., precum și decesul acestora pe teritoriul României, nu sunt suficiente în dovedirea refugiului. Actele de stare civilă sunt înscrisuri doveditoare ale stării civile, în sensul de atribut de identificare al persoanei fizice. Pe de altă parte, atât nașterea, cât și moartea sunt evenimente în condițiile legii civile și nu acte juridice. Ele se produc independent de voința omului și nu sunt în măsură a produce alte efecte juridice decât cele atribuite în mod expres de legea civilă.

A mai menționat că, potrivit art. 5 alin (2) din Legea nr. 290/2003, "Persoanele îndreptățite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, (...). Cererile trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități (...)".

De asemenea, conform art. 7 din Legea 290/2003, "în situația imposibilității temporare de a procura acte doveditoare, solicitanții vor depune cererea cu acte incomplete sau neînsoțită de acte, cu mențiunea procurării dovezilor în maximum 3 luni de la împlinirea termenului prevăzut la art. 5 alin. (1)", respectiv 1 august 2007.

Astfel, termenul de 1 august 2007, prevăzut de lege, este un termen de decădere. Orice act depus la dosar peste acest termen este tardiv introdus.

Pentru considerentele expuse, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului promovat de către recurentele reclamante T. R. A. și F. V..

În drept art. 308 alin. (2) din Codul de procedură civilă, art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 3 și art. 299 C.pr.civ. rap. la art. 8 din Legea nr. 290/2003, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate, reține următoarele:

În data de 27.05.2011, Instituția Prefectului M. București - C. pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, a emis pe numele recurentelor reclamante T. R. A. și F. V. Hotărârea nr. 928/2011.

Prin Hotărârea nr. 928/2011 au fost respinse cererile nr._/615 din 01.09.2003 și_/615 din 01.09.2003, formulate de recurenta reclamantă T. R. A. prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru proprietățile pe care le-au deținut autorii C. V. și E., din localitatea Bolgrad - jud. I., abandonate și sechestrate ca urmare a refugiului.

Motivul respingerii cererii a fost că „nu se face dovada părăsirii forțate a Basarabiei din anul 1944 pentru autorii C. V. și E.".

Apelând la prevederile art. 8 alin (3) din Legea nr. 290/2003, recurentele reclamante T. R. A. și F. V. au înaintat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților o contestație împotriva Hototărârii nr. 928/2011, adoptată de C. M. București pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, înregistrată cu nr. 5363/27.07.2011.

Această contestație a fost respinsă prin decizia nr. 1306/29.12.2011 emisă de ANRP, apreciind de asemenea că nu a fost făcută dovada părăsirii forțate a Basarabiei în anul 1944 de către autorii Cerțu V. și E. și pentru lipsa certificatului de deces pentru C. N., fiul autorilor, din care să rezulte că acesta a decedat pe front.

Conform art. 1 alin (1) din Legea 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, despăgubirile bănești în baza Legii nr. 290/2003 se acordă, „cetățenilor români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului H., precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, (...) pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor, în condițiile prezentei legi." Astfel, printre beneficiarii acestei legi se pot număra:

-cetățenii români care s-au refugiat pe teritoriul României în anul 1940, ca urmare a Ultimatumului din 26 iunie, prin care URSS solicita cedarea de către România a Basarabiei și părții de Nord a Bucovinei, cât și în anul 1944, ca urmare a ordinelor de evacuare generală;

-cetățenii români care au fost deportați în regiuni ale fostei Uniuni Sovietice în perioada de referință pentru această lege;

-cetățenii români care nu au avut domiciliul pe acele teritorii însă au avut în proprietate bunuri imobile la care nu au mai avut acces după cedarea teritoriilor prevăzute de această lege.

În ceea ce privește refugiul autorilor, Curtea reține că numiții C. V. și E. figurează în Tabloul nr._/1940 al refugiaților și familiilor lor veniți din Basarabia, stabiliți în județul B., informație care se coroborează cu declarația dată de autori la data de 21.01.1941 în B., în care s-a arătat ca dată a refugiului – 22.09.1940.

Este adevărat că acest refugiu nu poate fi considerat definitiv, atâta timp cât din certificatul de arhivă eliberat de Arhiva I. – Consiliul orașului I. (fila 65 dosar fond) rezultă că “în actele primăriei orașului Bolgrad, regiunea I., C. V. figurează în listele proprietarilor de pământ mari și mijlocii ai orașului în perioada 1941-1942, ca și proprietar al casei de pe ., cu o curte în suprafață de 800 mp și al unei suprafețe de pământ arabil de 36 ha…”, iar cartea imobilului situat în localitatea Bolgrad, . a fost întocmită în data de 30 mai 1942 (fila 90).

Totuși, acest document prin el însuși nu dovedește nici faptul că autorii reclamantelor nu s-au mai refugiat ulterior, în anul 1944. Astfel martorii Nicolaev Liubovi, G. E. și P. A. au arătat că familia C. a locuit în imobilul mai sus arătat până în luna martie 1944, când l-au părăsit forțat datorită stării de război, refugiindu-se la fiica lor la B..

Este de menționat că recurentele au încercat să obțină documente de la autoritățile abilitate, adresându-se Centrului de studii și păstrare a arhivelor militare istorice, cu sediul în Pitești, Secretariatului de Stat de arhivă al Rep. M., Comisariatului Național pentru evidența populației venite din Basarabia, Direcției Județene B. a Arhivelor Naționale. Arhiva Națională a Republicii M. a răspuns că nu s-au depistat informații care să confirme evacuarea dlor C. V. și C. E. din loc. Bolgrad, jud. I. în România.

Ca atare, s-a făcut dovada inițierii acestor demersuri și a imposibilității obținerii de informații, caz în care declarațiile autentificate date de către reclamante și declarațiile autentificate date de martorii Cuiumgi A.-M., Tamoilă A., Nicolaev Liubovi, G. E. și P. A. trebuie să fie privite ca apte să dovedească refugiul.

Astfel declarațiile la care a făcut referire pârâta nu pot fi privite trunchiat, în sensul că fac dovada că autorii reclamantelor s-au reîntors în localitatea Bolgrad ulterior primului refugiu, de vreme ce au locuit acolo până în martie 1944, dar nu pot fi valabile pentru a face dovada celui din urmă refugiu. Toți martorii au arătat că soții C. s-au refugiat la fiica lor din B., O. D., unde au locuit până la deces. Chiar dacă doi dintre martori nu au făcut referire la refugiul din 1944, considerând că cel din 1940 a fost definitiv, toți atestă faptul că până la deces soții C. au locuit în B.. Prezența autorilor reclamantelor în B. până la deces este dovedită și ce faptul că au solicitat reconstituirea actelor de naștere și de căsătorie la Sfatul Popular al Comunei Urbane B. în anul 1950 – Oficiul stării civile – filele 121-122 și 124 din dosarul de fond. De asemenea din certificatul nr. 211/7C/05.08.1949 emis de Comitetul Provizoriu al comunei Urbane B., depus la fila 123 rezultă că numita C. E. este înscrisă în registrul de cetățenie al acestei comune urbane sub poziția_.

Este adevărat că nașterea și decesul sunt evenimente care se produc independent de voința omului, însă actele mai sus arătate nu dovedesc aceste evenimente, ci doar reconstituirea actelor de stare civilă – naștere și căsătorie – de către autoritățile din B., acolo unde locuiau autorii reclamantelor, ceea ce atestă prezența lor în România în anul 1950, aceștia dorind ca principalele lor acte de stare civilă să apară înregistrate la autoritățile locale române. Totodată și actele de deces se coroborează cu declarațiile martorilor, rezultând că cei 2 au decedat în B., în anul 1954, respectiv în anul 1956.

Aceste date sunt suficiente, în opinia Curții, pentru dovada refugiului autorilor reclamantelor în anul 1944, definitiv, întrucât nu au mai revenit în Basarabia.

Referitor la fiul autorilor reclamantelor – unchiul acestora, din înscrisul depus la fila 178 dosar fond rezultă că C. N. a dispărut pe front în noiembrie 1944, iar martorii Cuiumgi A.-M. și Tamoilă A. au arătat că a murit în luptele de la Stalingrad în decembrie 1943, fiind avansat postmortem la gradul de maior. De asemenea din cererea adresată de numitul F. I. Oituz (soțul reclamantei F. V.) către UM_ din Pitești (fila 38) rezultă că numita C. C., soția lui C. N. a primit pensie de văduvă de război, până când a murit în anul 1995 la B..

Ca atare, s-a făcut pe deplin dovada că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite conform art. 1 din Legea nr. 290/2003, motiv pentru care, Curtea în temeiul art. 312 alin.1, 2 și 3 C. va admite recursul, va modifica în tot sentința civilă recurată, în sensul că va admite contestația formulată împotriva deciziei nr. 1306/29.12.2011 emisă de ANRP, va anula această decizie și Hotărârea nr._/15.12.2011 și va obliga intimata la emiterea unei noi decizii prin care să li se acorde reclamantelor despăgubiri pentru bunurile imobile ce au aparținut autorilor C. V. și E., conform dovezilor existente la dosarul administrativ.

În temeiul art. 274 C. Curtea va lua act că recurentele nu solicită cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți T. R.-A. și F. V., împotriva sentinței civile nr.3498 din 18.06.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. M. BUCUREȘTI DE APLICARE A LEGII NR.290/2003 ȘI A LEGII NR.393/2006 și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR.

Modifică în tot sentința civilă recurată, în sensul că:

Admite contestația formulată împotriva deciziei nr. 1306/29.12.2011 emisă de ANRP. Anulează decizia nr. 1306/29.12.2011 emisă de ANRP și Hotărârea nr._/15.12.2011 și obligă intimata la emiterea unei noi decizii prin care să li se acorde reclamantelor despăgubiri pentru bunurile imobile ce au aparținut autorilor C. V. și E..

Ia act că recurentele-reclamante nu solicită cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi 21.03.2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

R. M. V. I. F. S. P.

GREFIER

G. P.

Red./tehnored. jud. S.P. – 2 ex./aprilie 2014

jud. fond D. C. - Tribunalul București Secția a IX-a C.

← Pretentii. Decizia nr. 5899/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretentii. Decizia nr. 9150/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretentii. Decizia nr. 2034/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţia de a face. Sentința nr. 1477/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act administrativ. Sentința nr. 2399/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretentii. Decizia nr. 5899/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretentii. Decizia nr. 9150/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act administrativ. Sentința nr. 2527/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţia de a face. Decizia nr. 4196/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Constatare calitate lucrător/colaborator securitate. OUG nr.24/2008. Sentința nr. 3015/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI