Anulare act administrativ. Decizia nr. 432/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 432/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-01-2014 în dosarul nr. 2428/2/2012*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ CU NR. 432
Ședința publică din data de 23 ianuarie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - C.-M. C.
JUDECĂTOR - G. G.
JUDECĂTOR - O. D. P.
GREFIER - R. O.
Pe rol pronunțarea cererilor de recurs formulate de recurenții pârâți P. – M. al României și de către S. G. al Guvernului, împotriva sentinței civile cu nr. 5569/05.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul cu nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. D. N., cererea de chemare în judecată având drept obiect anulare act administrativ.
Dezbaterile pe fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 09.01.2014, fiind consemnate în încheierea de dezbateri de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când CURTEA, din lipsă de timp pentru a delibera, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise, a amânat succesiv pronunțarea hotărârii la data de 16.01.2014 și la 23.01.2014, când a decis:
CURTEA,
Asupra recursului de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă cu nr. 5569/05.10.2012, Curtea de Apel București, Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. D. N. în contradictoriu cu pârâții P. M. AL ROMÂNIEI și SECRETARUL G. AL GUVERNULUI, a anulat Decizia Primului M. nr.126/25.11.2011, a obligat pârâta să reintegreze reclamanta într-o funcție corespunzătoare categoriei de înalt funcționar public, în condițiile legale de la data reintegrării, a obligat pârâta să achite reclamantei o despăgubire echivalentă cu indemnizațiile indexate aferente funcției de secretar general al Guvernului de la eliberarea din funcție până la reintegrare, dacă reintegrarea s-a realizat în condițiile legale și a obligat pârâții să plătească reclamantei 12,3 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a constatat că decizia nr.126/25.11.2011 (Decizia) a Primului M. prin care s-a dispus eliberarea din funcția de secretar general al Guvernului, cu rang de ministru, a doamnei D. N. A. nu este motivată.
Reclamanta a invocat și demonstrat statutul de înalt funcționar public, iar pârâta a invocat „prerogativa absolută a primului-ministru”, Curtea considerând că actul a fost adoptat cu exces de putere, în cadrul puterii discreționare a primului-ministru.
A arătat prima instanță că limitele puterii discreționare au fost abordate în jurisprudență franceză administrativă a Consiliului de Stat, în decizia Barel: „când nici un text legislativ sau de reglementare nu limitează dreptul de acțiune ce aparține în mod normal administrației, judecătorul nu va putea verifica, pe de o parte dacă actul atacat este fondat pe un motiv de drept eronat sau pe fapte materiale inexacte, sau pe de altă parte dacă este emis cu exces de putere”. Deși ministrul dispune de o putere de apreciere foarte largă asupra faptelor de natură sa justifice o decizie de eliberare din funcție, totuși această putere „este supusă controlului minimal al erorii de drept în motivare, la un control al inexactității materiale a faptelor și al deturnării de putere” (CE 10 mai 1912, Abbe Bouteyre; 8 decembrie, Delle Pasteau etc). În aceeași cauză, s-a arătat că dacă nu se cere ministrului să motiveze actele, atunci se vor cere „ansamblul documentelor în baza cărora a fost luată măsura”.
Or, in speța prezentă, prima instanță a apreciat că primul ministru nu a prezentat nici motivare si nici ansamblul documentelor pe baza cărora a fost luata măsură, iar judecătorul nu poate exercita un control minimal asupra: „erorii de drept în motivare, inexactității materiale a faptelor și deturnării de putere”.
Curtea a respins argumentul intimatei că prim ministrul are prerogativă absolută în emiterea actelor sale, inclusiv de eliberare din funcție a subordonaților, atâta timp cât aceasta ar însemna negarea controlului minimal de care dispune judecătorul administrativ. P. ministru nu poate nega Curții dreptul de a cere piese la dosar din care să rezulte indirect că actul emis se încadrează în limitele controlului minimal, decât dacă divulgarea acestor documente este exclusă de necesități de apărare națională. În caz contrar, judecătorul va ține cont de tăcerea administrației.
Judecătorului administrativ i s-a recunoscut puterea de a cere motivele de fapt și de drept ale unei decizii administrative, iar primul ministru nu poate cu aceasta ocazie nega puterile instanței (CE Sect.26 ianuarie 1968, Societe Maison Genestal, R.. 62)
În cazul Barel s-a pus și o întrebare care ar putea avea relevanță de principiu și în cazul de față: dacă excluderea unei persoane pe motivul opiniilor sale politice este fondată pe un motiv juridic valabil. Răspunsul a fost negativ, raportat la Constituție și la libertatea de opinie prevăzută de art. 10 din Convenție, iar prin jurisprudența Barel Consiliul de Stat a confirmat jurisprudența clasică a libertății de opinie a funcționarilor.
Curtea a apreciat pârâta trebuie să reintegreze reclamanta într-o funcție corespunzătoare categoriei de înalt funcționar public și să îi achite o despăgubire echivalentă cu indemnizațiile aferente funcției de secretar general al Guvernului, deoarece astfel se dă eficiență efectelor nulității Deciziei Primului ministru, în condițiile în care funcția respectivă este ocupată deja. Conform art. 106 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 rep. “La solicitarea funcționarului public, instanța care a constatat nulitatea actului administrativ va dispune reintegrarea acestuia în funcția publică deținută”.
Autoritatea sau instituția publică este obligată să îl despăgubească pe funcționarul public în situația în care acesta a suferit, din culpa autorității sau instituției publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.
În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condițiile și termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum și plata de către autoritatea sau instituția publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții S. G. al Guvernului și P. M. al României, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția C. Administrativ și Fiscal, la data de 10.12.2012, sub nr._ .
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul S. G. al Guvernului a arătat că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a legii, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.p.c.
A arătat că în mod greșit instanța de fond a apreciat că reclamanta și-a demonstrat statutul de înalt funcționar public.
Invocarea prevederilor art. 12 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu poate fi reținută deoarece prin Legea nr. 90/2001 s-a statuat faptul că secretarul general al Guvernului are rang de ministru, fiind numit și eliberat din funcție de către primul-ministru. Legea nr. 90/2001 are caracterul unei legi speciale față de Legea nr. 188/1999.
Dacă funcției de secretar general al Guvernului i s-ar fi aplicat prevederile art.12 din Legea nr.188/1999, cu modificările și completări le ulterioare, atunci numirea reclamantei în această funcție ar fi trebuit să se facă de către Guvern prin Hotărâre potrivit art.19 alin. 1 lit. a) din Legea nr.188/1999. Dar numirea reclamantei D. N. A. în funcția de secretar general al Guvernului s-a făcut prin Decizia primului-ministru în deplină concordanță cu prevederile" art.22 alin.l din Legea nr.90/200 1, cu modificările și completări le ulterioare.
Conform art.7 din Hotărâre a Guvernului nr._ privind . funcționari publici, managementul carierei și mobilitatea înalților funcționari publici cu modificările și completările ulterioare forma în vigoare la 11.02.2009)". funcționari publici se face prin concurs național organizat în condițiile legii, pe o funcție publică vacantă de inspector guvernamental".
Recurentul arată că reclamanta nu a susținut și nu a promovat vreun concurs în acest sens pentru a fi numită în funcția de Secretar G. al Guvernului.
Potrivit art.6 alin 1 din Hotărârea Guvernului nr._, cu modificările și completările ulterioare, evidența funcțiilor publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici și a înalților funcționari publici se administrează separat de evidența generală a funcțiilor publice și a funcționarilor publici și se gestionează de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici."
Dând relevanță prevederilor de mai sus, Agenția Națională a Funcționarilor Publici prin adresa nr._/09.02.2012 a comunicat Secretariatului G. al Guvernului, faptul că reclamanta " a fost numită prin decizia primului-ministru nr.20_ în funcția de Secretar G. al Guvernului, cu rang de ministru, în baza prevederilor art.3 alin. 1 din Ordonanța urgență a Guvernului nr. 292/2000, pentru stabilirea unor măsuri privind reorganizarea și funcționarea Secretariatului G. al Guvernului, aprobată cu modificări prin Legea nr.255/200 1, cu modificările și completările ulterioare" și "nu a deținut calitatea de înalt funcționar public în perioada 11.02._11."
Conform art.16 alin.2 din Legea nr. 188/1999, r 2, cu modificările și completările ulterioare, "pentru a ocupa, o funcție publică corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici persoana trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: cele prevăzute la art. 54; studii universitare de licență absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă; cel puțin 5 ani vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice; a absolvit programele de formare specializată pentru ocuparea unei funcții publice corespunzătoare categoriei înalți lor funcționari publici ori a exercitat un mandat complet de parlamentar; a promovat concursul național pentru . funcționari publici.
Din actele depuse la dosar de către reclamantă ( copie tabel persoane admise Ia Institutul Național de Administrație-I., copie adeverința I. nr._/21.07.2009, diploma I. 2009), nu rezultă decât faptul că aceasta a urmat și absolvit programe de formare specializată pentru ocuparea unei funcții publice corespunzătoare categoriei Înalților funcționari publici.
Parcurgerea acestui program a fost o opțiune personală, ulterioară numirii în funcția de secretar general al Guvernului. Plata acestor cursuri nu a fost suportată din bugetul Secretariatului G. al Guvernului. Parcurgerea acestui curs nu a fost o condiție necesară numirii, deoarece natura funcției este demnitate publică.
De asemenea, reclamanta nu a susținut și nu a promovat vreun concurs pentru . funcționari publici. Această condiție nu a fost îndeplinită, deoarece nu s-a dat relevanță prevederilor din Legea nr.188/1999, r2, cu modificările și completările ulterioare, natura funcției reclamantei fiind de demnitate publică, și nu de înalt funcționar public.
Recurentul invocă un alt doilea motiv de recurs și arată că în mod greșit instanța de fond a apreciat că Decizia primului-ministru nr. 126/25.11.2011 a fost adoptată cu exces de putere.
Astfel, Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României . și a ministerelor, cu modificările și completări le ulterioare, prevede în art.22 alin. 1 că "Guvernul are un Secretariat G. condus de secretarul general al Guvernului, care poate avea rang de ministru, ajutat de unul sau mai mulți secretari generali adjuncți, care pot avea rang de secretar de stat, numiți prin decizie a primului-ministru. "
Potrivit art. l alin. l din Hotărârea Guvernului nr.405/2007 privind organizarea și funcționarea Guvernului, cu modificările și completările ulterioare, S. G. al Guvernului funcționează ca instituție publică cu personalitate juridică in subordinea primului-ministru, având rolul de a asigura derularea operațiunilor tehnice aferente actului de guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice și tehnice ale activității Guvernului și a primului-ministru, reprezentarea Guvernului și a primului-ministru in fața instanțelor judecătorești.
Conform art. 5 alin. l din Hotărârea Guvernului nr.405/2007" S. G. al Guvernului este condus de un secretar general, cu rang de ministru, ajutat de un secretar general adjunct, cu rang de secretar de stat, precum și, după caz, de unul sau mai mulți secretari de stat, numiți, respectiv eliberați din funcție prin decizie a primului-ministru."
Conform art.15 alin. b) din Legea nr.90/2001 modificările și completările ulterioare,"primul-ministru numește și eliberează din funcție secretarul general și secretarii generali adjuncți ai Guvernului, în cazul utilizării acestor funcții".
Potrivit prevederilor art.19 alin.(1) din Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, cu modificările și completările ulterioare „în îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin primul-ministru emite decizii, în condițiile legii”.
Mai mult decât atât, conform prevederilor art. l alin.1 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.25/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr._, modificată și completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr .212 O 1 O, "S. G. al Guvernului, în funcție publică cu personalitate juridică, in subordinea primului-ministru, condusă de un secretar general cu rang de ministru, ajutat de un secretar general adjunct cu rang de secretar de stat, ( ... )".
Potrivit art.1 din Ordonanța Guvernului nr.32/1998 privind organizarea cabinetului demnitarului din administrația publică centrală. cu modificările și completările ulterioare, prin "demnitar din administrația publică centrală se înțelege: primul-ministru, viceprim-ministru, (…), secretarul general al Guvernului, secretarul general adjunct al Guvernului (…).”
Recurentul a arătat că funcția de secretar general al Guvernului mai sus amintită este o funcție de demnitate publică. Legislația in vigoare nu a definit conceptul de demnitate publică, dar există exemplificări concrete in diferite acte normative pentru a identifica natura și conținutul acesteia. (O.G. 32/1998, Legea administrației publice locale nr.215/2001, Legea nr.393/2004 privind Statutul aleșilor locali). Potrivit doctrinei, conceptul de demnitate publică este definit ca fiind complexul de atribuții și responsabilități stabilite de Constituție, legi și alte acte normative, pe care și le asumă o persoană fizică prin investirea sa ca urmare a rezultatului procesului electoral direct, prin alegere, sau indirect, prin numire potrivit legii.
Numirea și eliberarea din funcție a Secretarului G. al Guvernului reprezintă prerogativa acordată de lege primului-ministru, în vederea organizării și funcționării in bune condiții a acestei instituții publice.
Reclamanta D. N. A. prin Decizia nr.201l11.02.2009 emisă de primul-ministru, la acea dată domnul E. B., a fost numită în funcția de secretar general al Guvernului, cu rang de ministru.
Prin Decizia nr.126/2011 emisă de același prim-ministru, în temeiul art.15 .b), art.22 și al art.22 alîn.1 din Legea nr, 90/2001, cu modificările și completările ulterioare și art.I alin.j lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr._, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr._,cu modificările și completările ulterioare, reclamanta a fost eliberată din funcția de secretar general al Guvernului.
Recurentul apreciază că eliberarea din funcție a reclamantei s-a făcut cu respectarea tuturor vederilor legale în vigoare, acest act administrativ fiind emis în baza prerogativelor primului-ministru de a stabili componența politică a echipei guvernamentale chemată să pună în aplicare programul de guvernare și platforma politică a partidului de guvernământ la acea dată.
Astfel, nu poate fi primită motivarea instanței de fond ce se susține pe cazul Barel, caz în care nu era implicat un membru al unui partid politic, ci un funcționar public neînregimentat politic.
Reclamanta, atât înainte, cât și pe tot timpul exercitării mandatului de secretar general al Guvernului a fost membru al Partidului Democrat Liberal, lucru interzis înalților funcționari publici potrivit art. 44 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, r 2, cu modificările și completările ulterioare.
Mai arată recurentul că decizia primului-ministru nr.126/2011 este un act administrativ individul emis de către primul-ministru în exercitarea atribuțiilor conferite de lege, prin care a dispus eliberarea din funcție a unui demnitar.
Reclamanta nu a avut raporturi contractuale reglementate de Codul muncii cu S. G. al Guvernului.
Potrivit prevederilor art.2 pct.1 din Anexa nr.IX din Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr.330/2009, reclamanta a beneficiat de indemnizație lunară, aceasta fiind unica formă de remunerare a activității funcției de secretar general al Guvernului.
Motivele de recurs formulate de recurentul pârât P.-ministru al României împotriva sentinței civile cu nr. 5569/05.10.2012 sunt comune cu cele formulate de recurentul pârât S. G. al Guvernului. Recurentul S. G. al Guvernului a invocat un singur aspect suplimentar, respectiv acela că intimata-reclamantă nu a avut raporturi contractuale reglementate de Codul muncii, iar conform art. 2 pct.1 din Anexa nr. IX Legea nr. 330/2009, aceasta a beneficiat de indemnizație lunară, aceasta fiind unica formă de remunerare a activității funcției de secretar al Guvernului.
Prin încheierea nr. 1162/20.02.2013 Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția C. Administrativ și Fiscal, în temeiul dispozițiilor art. XXIII alin. 2 și 4 din Legea nr. 2/2013, a scos cauza de pe rol și a trimis dosarul Curții de Apel București - Secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal, instanța devenită competentă să îl soluționeze.
Cererile de recurs au fost astfel înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 08.03.2013, sub nr._ .
Prin intermediul serviciului registratură, în data de 05.11.2013, intimata reclamantă A. D. N. a înaintat la dosarul cauzei întâmpinare(f.27), solicitând respingerea recursurilor declarate în cauză, formulând concluzii de menținere a sentinței civile nr. 5569/05.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, ca fiind temeinică și legală.
Reclamanta arată că primul recurs este întocmit in numele si pentru dl .P.-ministru al Guvernului României, semnat însă de directorul Direcției resurse umane si contencios administrativ din S. G. al Guvernului, fără sa se facă vreo referire la vreo împuternicire acordata acestuia de primul ministru prin decizie publicata in Monitorul Oficial, in raport de care intimata reclamantă a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului memoriului, iar cel de-al doilea recurs este întocmit de aceeași persoană, în numele și pentru secretarul general al Guvernului, urmare a trimiterii spre rejudecare de Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru care există ordin al S.G.G. de împuternicire care însă de asemenea nu a fost depus la dosar.
A arătat intimata că cele două recursuri cuprind motive identice, existând o singură completare în cuprinsul recursului formulat de către P.-M. ce se referă la considerații privind neaplicarea prevederilor Codului Muncii și a faptului că nivelul despăgubirilor ar trebui să se limiteze doar la indemnizația primită de al SGG, ignorând drepturile de natură salarială ce derivă din anexa nr. 1 HGR nr. 534/2010, unde se arată că ocupantul funcției de secretar general al guvernului este prin efectul legii, de drept membru al Comitetului Interministerial de Finanțări Garanții și Asigurări, primind indemnizația aferentă.
În combaterea motivului de recurs invocat de pârâți în sensul că actul administrativ contestat a fost emis în baza prerogativelor acordate primului-ministru în acest sens, intimata a arătat că recurenții –pârâți nu se face nicio referire la anularea deciziei contestate a primului ministru nr. 126/2011 pe motiv de nemotivare, cu încălcarea prevederilor art. 41(2) al Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, ale Legii 188/1999, ale Codului Muncii și ale H.G.R nr. 547/2009 care au în vedere inclusiv condițiile în care se emite și avizează, contrasemnează și publică o decizie a Primului ministru, prin care se impune obligația administrației de a-si motiva deciziile si dreptul oricărei persoane de a fi ascultata înainte de luarea oricăror masuri individuale care ar putea sa ii aducă atingere, a Regulamentului de organizare si funcționare al SGG, a dar si Legii 90/2001 care il obliga pe primul ministru sa emită decizii in condițiile legii, si nu din decizia sa suverană.
A mai arătat intimata că potrivit încheierii de ședința din 01.06.2012, de la fila 61 din dosarul de fond instanța a pus in vedere ambilor pârâți sa depună la dosar toate înscrisurile care au stat la baza emiterii deciziei contestate, fata de dispozițiile art.13 din legea 554/2004, si la dosar paratul a depus in susținerea declarației verbale ca nu au nici un alt act de depus.
Prin cele doua memorii de recurs nu se critică considerentele primei instanțe vizând anularea actului pentru nemotivare, motivele de recurs referindu-se numai la capetele 2 si 3 ale acțiunii, subsecvente capătului 1 al cererii introductive, care se refera la consecințele anularii acestui act administrativ (în planul repunerii în situația anterioară și a eliminării efectelor în planul reclamantei),legând anularea deciziei nu de nemotivarea evidenta a acestuia, ci de neîndeplinirea condițiilor de aplicare in analiza instanței, a prevederilor legii 188/1999, aspecte ce trebuie înlăturate in raport de prevederile art 41 Iit a si cale CEDO raportat la prevederile art.148 din Constituție.
Recurenții ignora complet prevederile art.41 din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, in cele doua memorii de recurs, așa cum a si procedat recurentul-parat când a emis decizia contestata. Art.41 lit a si c din CEDO obliga orice angajator, mai ales daca este conducător al unui guvern si emite decizii cu respectarea legii așa cum obliga legea 90/2001, si a HGR 571/2009, sa isi motiveze deciziile si sa respecte si sa dea curs dreptului oricărei persoane de a fi ascultata înainte de luarea oricărei masuri individuale care ar putea sa ii aducă atingere ( a se vedea art 41lit a si Iit.c CEDO raportat la art.148 din Constitutia Romaniei).
În continuare, intimata reclamantă arată că art. 41 lit a din Cartea europeana se refera la dreptul oricărei persoane, deci chiar si ocupantului funcției de secretar general al Guvernului, si la obligația administrației, deci si a sefului administrației executive din Romania, de a-si motiva deciziile.
Intimata reclamantă apreciază că cele două motive de recurs, comune, invocate de pârâții din prezenta cauză nu pot fi primite, acestea neavând suport legal.
Ambele recursuri au două motive principale, respectiv aprecierea greșită de instanța de fond a faptului că reclamanta și-a demonstrat statutul de funcționar public și considerația greșită a instanței care a judecat fondul potrivit căreia decizia nr. 126/2011 ar fi fost adoptată cu exces de putere.
Susținerea recurenților în sensul că intimata nu ocupa un post de înalt funcționar public nu poate fi primita pentru ca vine in contradicție flagranta cu statul de funcții al Secretariatului G. al Guvernului adoptat prin decizia 102 din 19.02.2009 a primului ministru publicata in Monitorul Oficial in vigoare si la data primei numiri a reclamantei prin decizia nr.154/2oo7, unde in anexa 2 se specifica fără nici un echivoc ca funcția de secretar general al Guvernului este de înalt funcționar public deci funcție publica, dar si la data celei de a doua numiri prin decizia 125 din 11.02.2009. De altfel încheierea ICCJ prin care trimite cauza către C. pentru a se judeca recursul, reprezintă tocmai aprecierea faptului ca funcția in cauza este o funcție publica, așa cum rezulta din deciziile Primului M. publicate in Monitorul Oficial 154/2007 in vigoare la data primei numiri a reclamantei din 5 ianuarie 2009, si a deciziei din 19 februarie 2009, ulterior celei de a doua numiri a reclamantei in funcția de secretar general al Guvernului României si ale I Legii 188/1999 neabrogate prin nici o alta norma de drept.
Mai mult, in 19.02.2009, după cea de a doua numire a reclamantei in funcția de secretar general al guvernului, semnatarul acesteia, P. M. al României, emite decizia nr.102 Publicata in Monitorul Oficial din 19.02.2009 prin care din nou stabilește statul de functii al Secretariatului general al guvernului, unde in anexa 2 se precizează din nou ca funcția de secretar general al guvernului este funcție publica.
În anexele la deciziile primului-ministru sus menționate nu apare faptul că funcția de Secretar G. al Guvernului ar fi funcție de demnitate publică, ci că este funcție publică – de înalt funcționar public, motiv pentru care intimata solicită instanței să înlăture ca nefondate temeiurile invocate de pârâți.
Intimata a arătat că a ocupat si îndeplinit efectiv atribuțiile de secretar general al guvernului, ca funcția de secretar general era de înalt funcționar public conform deciziilor primului ministru, ale Legii 188/1999 si modificărilor ulterioare, ca reclamanta a susținut examen pentru a urma cursurile I. de înalt funcționar public, ca a susținut examen pentru a obține certificatul de înalt funcționar public, pe care il deține in condițiile legii, in urma absolvirii, ca funcția de secretar general al guvernului este una din funcțiile de înalt funcționar public care prevedeau posibilitatea ocupării lor printr-o procedura speciala si nu prin concurs.
Prin regulamentul de organizare si funcționare al Secretariatului G. al Guvernului aprobat prin ordinul secretarului general al Guvernului și se specifica clar ca funcția de secretar general al guvernului este funcție publica si poate sa fie ocupata de un inalt functionar public, deci si in raport de toate cele de mai inainte primul motiv din memoriile paratilor cum ca nu s-ar fi dovedit calitatea de in alt functionar public, se impune înlăturarea alegațiilor ca nelegale si netemeinice.
Recurenții au afirmat ca eliberarea din funcție a reclamantei s-a făcut cu respectarea prevederilor legale in vigoare, fara sa le nominalizez si fara să aibă în vedere că s-au încălcat prevederile HGR 547/2009, nefiind emis proiect de decizie.
În ceea ce privește, cel de al doilea motiv de recurs, in raport de cele de mai sus si de jurisprudența europeana, trebuie înlăturat, pentru ca este evident din toate probele de la dosar ca decizia contestata a fost emisa prin excesul de putere al Primului ministru de la acea data, sub presiunea unor interese politice.
Prin decizia 126/2011 a primului ministru al României, si prin recursurile promovate de cei doi recurenți-parați se acreditează ideea ca singura autoritate din Romania care emite acte administrative ce nu sunt supuse controlului judecătorului administrativ este P. ministru al Guvernului României si ca acest lucru este posibil numai in cazul funcției de secretar general al guvernului, fără ca legea să prevadă o asemenea excepție.
Cu referire la indemnizația de care a beneficiat, intimata arară că susținerea recurenților în sensul că ar fi beneficiat de indemnizație doar de la SGG, nu corespunde realității. Conform H.G. nr. 534/2007, ocupantul funcției de secretar general exercita de drept si funcția de membru al comitetului Interministerial de Finanțări Garanții si Asigurări al Băncii Eximbank SA si primea pentru acest lucru indemnizație, indemnizație de care a fost de asemenea prejudiciata. Anterior emiterii deciziei contestate cu nr. 126/2011, primea atât indemnizație de la S. G. al Guvernului, cât și indemnizație de la S.C. Eximbank S.A., ca secretar general membru în CIFGA.
La data de 08.11.2013, intimata-reclamantă a depus o precizare a întâmpinării prin care a menționat că întâmpinare depusă s-au strecurat unele erori de tehnoredactare, astfel: în loc de decizia Primului M. nr. 102/2009 se va citi decizia Primului M. nr. 227/2009 publicată În MO nr. 102/2009 iar în loc de numărul 571,547/2009 al HGR se va citi HGR nr. 561/2009 art.49-60. La data de 11.11.2013, prin intermediul serviciului registratură, intimata reclamantă a înaintat la dosar întâmpinare „ formă ultimă cu modificarea erorilor anterioare”.
Recurentul S. G. al Guvernului a depus înscrisuri în combaterea excepției lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs.
La termenul de judecată din data de 09.01.2014 intimata reclamantă, prezentă în sala de judecată, în data de 08.01.2014,a renunțat la excepția invocată pe cale de întâmpinare a lipsei dovezii calității de reprezentat a semnatarului cererii de recurs formulată de P. - M. al României, iar Curtea a luat act de această renunțare.
Părțile au depus concluzii scrise.
Asupra recursurilor formulate, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 304 pct.9, art. 3041 C.pr.civ.(1865), reține următoarele:
Prin decizia nr. 126/25.11.2011 emisă de P.-M., intimata reclamantă – doamna D. N. A. a fost eliberată din funcția de secretar general al Guvernului, cu rang de ministru.
Reclamanta a solicitat anularea acestei decizii, reintegrarea în funcție și plata despăgubirilor aferente, prima instanță admițând cererea, reținând, în esență, că decizia contestată este nemotivată, fiind adoptată cu exces de putere.
Împotriva acestei sentințe, recurenții – pârâți S. G. al Guvernului și P. - M. al României au formulat prezentul recurs, motivele invocate de aceștia urmând a fi analizate în continuare.
Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în sensul că în mod greșit instanța e fond a apreciat că reclamanta și-a demonstrat statutul de înalt funcționar public, este nefondat.
În acest sens, Curtea reține că, astfel cum rezultă din conținutul deciziei nr. 126/25.11.2011 emisă de P.-M., la data eliberării din funcție, intimata-reclamantă îndeplinea funcția de secretar general al Guvernului.
Conform prevederilor art. 12 din Legea nr. 188/1999, în forma în vigoare la data de 25.11.2011, data emiterii deciziei de eliberare din funcție ,, Categoria înalților funcționari publici cuprinde persoanele care sunt numite în una dintre următoarele funcții publice:
a) secretar general al Guvernului și secretar general adjunct al Guvernului;”
În consecință, Curtea constată că aceste prevederi legale sunt foarte clare în sensul că persona numită în funcția de secretar general al Guvernului face parte din categoria înalților funcționari publici.
Din aceste considerente nu pot fi reținute susținerile recurenților în sensul aplicabilității prevederilor Legii nr. 90/2001 în detrimentul prevederilor art. 12 din Legea nr. 188/1999. Este adevărat că Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și ministerelor conține prevederi legate și de funcția de secretar general al Guvernului, însă acestea nu contrazic prevederile art. 12 din Legea nr. 188/1999 care statuează că această funcție intră în categoria înalților funcționari publici.
Cât privește alegațiile recurenților în sensul că intimata reclamantă nu avea calitatea de înalt funcționar public întrucât nu sunt îndeplinite condițiile privind numirea sa în funcție, respectiv cele privind susținerea unui concurs prevăzute de art. 7 H.G. nr. 341/2004 precum și cele prevăzute de art. 16 Legea nr. 188/1999, Curtea reține că acestea nu au relevanță în cauză.
Astfel, obiectul prezentei cauze îl constituie anularea actului de eliberare din funcție, și nu a actului de numire în funcție. În consecință, în cadrul prezentului litigiu, nu poate face obiect al analizei îndeplinirea condițiilor privind numirea în funcție. Cât timp la data eliberării din funcție, intimata-reclamantă figura ca ocupând funcția de secretar general al Guvernului, iar tot la aceeași dată această funcție intra, conform legii, în categoria funcționarilor publici, rezultă în mod evident că intimata-reclamantă a fost eliberată dintr-o funcție publică ce îi conferea calitatea de înalt funcționar public, nemaiavând nicio relevanță aspectele legate de numirea acesteia în funcție.
De asemenea, Curtea reține că nu prezintă relevanță împrejurarea că la data emiterii deciziei nr. 201 din 11.02.2009 de numire a intimatei-reclamante în funcția de secretar general al Guvernului cu rang de ministru, prevederile art. 12 lit. a din Legea nr. 188/1999 erau abrogate prin OG nr. 3/11.02.2009, care stabilea că persoana numită în funcția de secretar general al Guvernului are calitatea de demnitar din administrația publică centrală, din moment ce OG nr. 3/11.02.2009 a fost respinsă prin Legea nr. 379 din 10 decembrie 2009, astfel încât au rămas în vigoare art. 12 lit. a din Legea nr. 188/1999 care prevedeau că funcția de secretar general al Guvernului se încadrează în categoria înalților funcționari publici. Atât timp cât actul de numire în funcție nu a fost nici revocat, nici anulat, acesta a rămas în ființă, intimata –reclamantă exercitând funcția de secretar general al guvernului, funcție care, astfel cum s-a arătat deja, la data emiterii deciziei nr. 126/25.11.2011, făcea parte din categoria înalților funcționari publici.
În concluzie, Curtea reține că acest motiv invocat de recurenți este neîntemeiat.
Cât privește motivul de recurs, constând în aceea că în mod greșit instanța de fond a apreciat că decizia contestată a fost adoptată cu exces de putere, Curtea reține că acesta, este, de asemenea, nefondat.
Mai întâi, Curtea constată că prima instanță a reținut că decizia contestată a fost emisă cu exces de putere întrucât acesta este nemotivată. Prin urmare, contrar celor susținute de intimată prin întâmpinare în sensul că sentința nu a fost recurată cu privire la considerentele vizând nemotivarea deciziei, Curtea reține că acest motiv de recurs vizează tocmai acest aspect.
În continuare, Curtea constată că motivul de recurs este nefondat.
În susținerea acestui motiv, recurenții au arătat că numirea și eliberarea din funcție a secretarului general al guvernului reprezintă prerogativa acordată de lege primului ministru, în vederea organizării și funcționării în bune condiții a acestei instituții.
Aceste susțineri ale recurenților nu au fost contestate nici de către reclamantă, nici de către instanță. Este adevărat că numirea și eliberarea din funcție a secretarului general al guvernului reprezintă prerogativa primului ministru.
Cu toate acestea, această prerogativă nu este una absolută. Decizia de eliberare din funcție rămâne un act administrativ, suspus controlului judiciar, nefăcând parte din categoria actelor administrative exceptate controlului reglementat de Legea nr. 554/2004
Obligația autorității emitente de a motiva actul administrativ, constituie o garanție contra arbitrariului administrației publice, fiind necesară justificarea rațiunilor de fapt și de drept care au stat la baza adoptării lui.
Pentru a-și putea exercita atribuția de control al legalității actelor administrative, instanța de judecată trebuie sa cunoască rațiunile pentru care emitentul actului, în îndeplinirea puterii sale discreționare, a ales soluția criticata de cel vătămat, iar aceasta motivare trebuie sa fie intrinsecă actului administrativ.
În consecință, având în vedere necesitatea cunoașterii rațiunii emiterii actului administrativ atât de către destinatarul acestuia, cât și de către instanță, obligația motivării actului administrativ reprezintă o condiție de legalitate a acestuia, sancțiunea pentru nemotivarea actului administrativ neputând fi decât anularea lui.
Decizia contestată in cauză nu cuprinde o minimă motivare, nici măcar prin indicarea unui temei de drept, din a cărui analiză să se poată deduce motivul eliberării din funcție. De asemenea, Curtea reține că un astfel de motiv nu se poate deduce nici pe baza anumitor acte care să fi fundamentat emiterea actului administrativ contestat, recurenții-pârâți arătând că nu există asemenea acte.
În consecință, Curtea la fel ca și prima instanță, reține că, fiind nemotivată, decizia nr. 126/25.11.2011 este nelegală, fiind corectă soluția primei instanțe în sensul anulării acesteia.
Curtea constată însă ca fiind întemeiat motivul de recurs referitor la reintegrarea intimatei-reclamante într-o funcție corespunzătoare categoriei de înalt funcționar public, invocat de recurentul S. G. al Guvernului, cu ocazia concluziilor pe fondul cauzei.
Astfel, Curtea reține că potrivit art. 25 alin. 2 din Legea nr. 176/2010 ,, (2) Persoana eliberată sau destituită din funcție potrivit prevederilor alin. (1) sau față de care s-a constatat existența conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcție sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepția celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcția ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcție eligibilă, nu mai poate ocupa aceeași funcție pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcție sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicția de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de confirmare a existenței unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate.”
Conform deciziei nr. 5036/18.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, a fost respinsă cererea reclamantei A. D. N. formulată împotriva raportului de evaluare nr. 2277/G/II/16.01.2012 prin care s-a reținut că aceasta nu a respectat prevederile legale privind conflictul de interese. Prin urmare, la data de 18.04.2013, s-a constatat irevocabil că intimata-reclamantă a încălcat prevederile legale privind regimul juridic al conflictelor de interese, astfel cum acesta este prevăzut de art.70 și 72 din Legea nr. 161/2003.
Față de prevederile art. 25 din Legea nr. 176/2010, prin raportare la decizia nr. 5036/18.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, rezultă că începând cu data de 18.04.2013, a intervenit un impediment legal cu privire la ocuparea de către intimata-reclamantă a unei funcții publice, reintegrarea acesteia într-o funcție corespunzătoare celei anterior deținute nemaifiind posibilă.
Nu poate fi reținută incidența în cauză a Deciziei nr. 460/13.11.2013 a Curții Constituționale, invocată de intimata-reclamantă, întrucât prin această decizie nu s-a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 25 alin. 2 din Legea nr. 176/2010, ci s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constitutională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție și autoritatea legiuitoare, prin omisiunea acesteia din urmă de a finaliza procedura parlamentară cu privire la sesizarea Agenției Naționale de Integritate. Prin urmare, această decizie nu prezintă relevanță în cauză.
Cât privește susținerile intimatei-reclamante, invocate prin concluziile scrise pe fondul cauzei, în sensul că acest motiv de recurs a fost invocat tardiv, Curtea reține că sunt neîntemeiate, în cauză găsindu-și aplicabilitate prevederile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, conform cărora invocarea motivelor de ordine publică se poate face cu depășirea termenul legal de motivare a recursului. Curtea constată că interesul protejat prin dispozițiile art. 25 alin. 2 din Legea nr. 176/2010 este unul public, fiind vorba de limite aduse ocupării unei funcții publice, astfel încât incidența acestor prevederi în cauză reprezintă un motiv ordine publică, care poate fi oricând invocat.
Concluzionând, Curtea reține că cererea reclamantei privind reintegrarea în funcție este neîntemeiată, în prezent existând un impediment legal care se opune ocupării către intimata-reclamantă a funcției publice anterior deținute.
În ceea ce privește despăgubirile ce se cuvin intimatei-reclamante, Curtea reține aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 106 Legea nr. 188/1999, conform cărora: ,, (1) În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condițiile și termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum și plata de către autoritatea sau instituția publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public.”
Față de aceste prevederi legale, fiind anulată decizia de eliberare din funcție, Curtea reține că intimata-reclamantă este îndreptățită la plata despăgubirii prevăzute de textul legal (salariile indexate, majorate și recalculate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public), însă până la data de 18.04.2013, dată când s-a constat irevocabil conflictul de interese și de la care intimata-reclamantă nu ar mai fi putut ocupa funcția publică deținută și pe cale de consecință, nu ar mai fi beneficiat de drepturile salariale aferente.
În ceea ce privește susținerea recurentului S. G. în sensul că indemnizația lunară prevăzută de art. 2 pct.1 din Anexa nr. IX din Legea nr. 330/2009 a fost singura formă de remunerare a activității funcției de secretar general al Guvernului, Curtea reține că aceasta este neîntemeiată. Astfel cum a arătat intimata-reclamantă, conform HG nr. 534/2007 anexa 1, Comitetul Interministerial de Finanțări Garanții și Asigurări de pe lângă Eximbank SA este alcătuit din 11 membri, dintre care unul este secretarul general al Guvernului. Prin urmare, având în vedere că prin efectul legii funcția de secretar general al Guvernului implica automat și calitatea de membru în Comitetul Interministerial de Finanțări Garanții și Asigurări (CIFGA) de pe lângă Eximbank SA, rezultă că în cauză în noțiunea de „celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public” se includ și indemnizațiile de care ar fi beneficiat intimata-reclamantă în calitatea sa de membru al CIFGA de pe lângă Eximbank SA.
În consecință, Curtea constată ca intimata-reclamantă are dreptul la plata despăgubirii prevăzute de art. 106 Legea mr. 188/1999, de la data eliberării din funcție până la data de 18.04.2013.
Cât privește criticile intimatei-reclamante referitoare la nerespectarea normelor procedurale în privința administrării probei cu înscrisuri la ultimul termen de judecată, critici formulate prin concluziile scrise depuse, Curtea reține că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, Curtea reține că intimata-reclamantă nu a solicitat acordarea unui nou termen de judecată pentru a lua cunoștință de înscrisuri, nici în ceea ce privește înscrisurile depuse anterior la dosar, la data de 08.01.2014 prin intermediul compartimentului registratură și nici în ceea ce privește înscrisurile depuse în ședință publică. Mai mult, o parte din înscrisuri au fost depuse în combaterea excepției lipsei calității de reprezentant, excepție ce nu a mai fost susținută de intimata-reclamantă, nemaifiind astfel utilă nici acordarea unui termen pentru certificarea pentru conformitate cu originalul a acestora, iar în ceea ce privește decizia nr. 5036/18.04.2013 a ICCJ, se poate prezuma rezonabil că intimata-reclamantă avea cunoștință de aceasta, de vreme ce a fost parte în dosarul în care a fost pronunțată.
Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul art. 312 Cod proc.civilă, va admite recursurile și va modifica sentința recurată în sensul că va admite în parte acțiunea, va anula Decizia nr. 126/25.11.2011 emisă de P. M., va obligă pârâții la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate și cu celelalte drepturi de care reclamanta ar fi beneficiat în funcția de secretar general al Guvernului, de la data eliberării din funcție și până la data de 18.04.2013 și va respinge în rest acțiunea, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenții pârâți P. – M. al României și de către S. G. al Guvernului, împotriva sentinței civile cu nr. 5569/05.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul cu nr._/3/011, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. D. N..
Modifică sentința în sensul că admite în parte acțiunea, anulează Decizia nr. 126/25.11.2011 emisă de P. ministru, obligă pârâții la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate și cu celelalte drepturi de care reclamanta ar fi beneficiat în funcția de secretar general al Guvernului, de la data eliberării din funcție și până la data de 18.04.2013.
Respinge în rest acțiunea, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.01.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C.-M. C. G. G. O. D. P.
GREFIER,
R. O.
Red./tehnored./ 2 ex./ O.D.P./26.02.2014
Tehnored. R.O.
Curtea de Apel București – Secția a VIII –a C.
Judecător de fond: M.-C. I.
| ← Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 2582/2014. Curtea de... | Anulare act administrativ. Sentința nr. 2923/2014. Curtea de... → |
|---|
