Anulare act administrativ. Decizia nr. 575/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 575/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-01-2014 în dosarul nr. 1852/2/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 575
Ședința publică de la 27.01.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – V. H.
JUDECĂTOR – O. D. P.
JUDECĂTOR – B. C.
GREFIER – A. I. B.
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare formulate de contestatoarea . SRL împotriva deciziei civile nr. 813 din 22.02.2012 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._/3/_, în contradictoriu cu intimatul-pârât P. S. 5 BUCURESTI, având ca obiect „anulare act administrativ”.
Dezbaterile orale au avut loc în ședința publică de la 20.01.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie civilă, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 27.01.2014.
CURTEA
Deliberând asupra contestației în anulare, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.813/22.02.2012, pronunțată în dosarul nr._/3/2011, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal a respins recursul formulat de recurenta – reclamantă S.C C. H. HOSPITALITY S.R.L. prin SOIMARIU A., împotriva sentinței civile nr.284/23.01.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C., în dosarul nr._/3/2011, în contradictoriu cu intimatul – pârât P. S. 5 BUCUREȘTI, ca nefondat.
În considerentele hotărârii pronunțate, a reținut Curtea că recursul declarat de reclamanta S.C. C. H. Hospitality S.R.L. a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția C. Administrativ și Fiscal la data de 09.04.2013 sub nr. dosarului nr._/3/2011.
A reținut Curtea că în motivarea cererii recurenta – reclamantă, reiterând situația de fapt din cererea introductivă de instanță, critică sentința atacată în sensul că instanța de fond a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză, respectiv prev. art.249 (5) din Legea nr.571/2003, care face distincție între noțiunea de „Clădire” și „Încăpere” în condițiile în care, susține recurenta, deține parțial un spațiu din clădire și anume, numai camerele de la etajul 6 din Municipiul București, ., sector 5, spațiu al cărui titular al dreptului de administrare este M.E.C. Concluzionează recurenta reclamantă că încadrarea spațiilor de la etajul 6 în categoria „Clădiri”, fără a se lua în considerație prevederile art. 249 alin.5 și art.250 (1), Constituie o eroare de judecată a instanței. În drept au fost invocate disp. art.304 punct. 9 și art.304 ind.1Cod pr.civ.
De asemenea, Curtea a arătat că prin întâmpinare intimatul pârât P. S. 5 București a solicitat respingerea recursului a nefundat, reiterând motivele de fapt și de drept din întâmpinarea depusă la dosarul instanței de fond, cât și din considerentele sentinței recurate.
A mai reținut instanța de recurs că prin decizia nr.118/1.02.2011 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.253 (6) din Legea nr.571/2003 privind Cudul Fiscal, excepție ridicată de S.C. C. H. Hospitality S.R.L. în dosarul de față.
În motivarea efectivă a soluției pronunțate în recurs, Curtea de Apel București a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, recurenta reclamantă S.C. C. H. Hospitality S.R.L. a solicitat instanței de judecată anularea Dispoziției nr.996/31.01.2011, comunicată la data de 09.02.2011, precum și obligarea intimatului pârât P. S. 5 București la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.
Reclamanta a învederat instanței de judecată, faptul că la data de 02.12.2010 organul fiscal - Direcția Taxe și Impozite Locale Sector 5 București i-a comunicat actul administrativ fiscal, respectiv Decizia de impunere nr._/02.12.2010, prin care s-a dispus impunerea sumei de 490.542 lei reprezentând taxa pe clădiri.
Împotriva Deciziei de impunere nr._/02.12.2010, recurenta reclamantă a formulată contestație, motivând faptul că la baza emiterii deciziei mai sus menționate Direcția Taxe și Impozite Locale au existat o . interpretări eronate ale legii și neconsemnate în raportul de inspecție fiscală nr._/02.12.2010.
Intimatul pârât P. S. 5 București nu a înțeles să răspundă afirmativ contestației depuse de reclamantă, motiv pt. care aceasta în termen legal s-a adresat instanței de judecată solicitând anularea Deciziei nr.996/3.01.2011, care nu are temei legal, pentru că decizia nu conține elementele precizate de art.211 Cod pr. fiscală și este dispusă în condițiile unui conflict de interese, deoarece Primăria S. 5 București este chemată în garanție pentru pretențiile formulate de S.C. C. H. Hospitality S.R.L. în dosarul nr._/302/2005 aflat pe rolul Tribunalului București.
Prin decizia de impunere - Înștiințarea de plată nr._/02.12.2010 s-a dispus de către Primăria Municipiului București – Direcția Taxe și Impozite Locale Sector 5 impunerea sumei de 490.542 lei în sarcina reclamantei, reprezentând taxă pe clădiri.
Împotriva Deciziei de impunere nr._/02.12.2010, recurenta reclamantă a formulat contestație către intimatul pârât P. S. 5 București, arătând că la baza acestei decizii au stat o . interpretări eronate ale legii și neconsemnate în raport de inspecția fiscală.
Prin Decizia nr.996/31.01.2011, intimatul pârât a respins contestația formulată de recurenta – reclamantă împotriva deciziei de impunere.
Instanța de fond a reținut în drept că potrivit art.249 alin.3 din Lg.571/2003, pentru clădirile proprietate privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, după caz persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabilește o taxă pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularului dreptului de administrare sau de folosință, după caz, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri.
Soluția judecătorului fondului este corectă, având în vedere faptul că recurenta reclamantă a continuat să desfășoare activitatea sa hotelieră și să folosească în acest scop etajul 6 al clădirii și după încetarea contractului de arendare, ca atare aceasta are calitatea de locatar.
În aceste condiții, recurenta reclamantă datorează impozitul pe clădire în temeiul art.249 alin.3 din Legea nr.571/2003, susținerile acesteia în sens contrar fiind neîntemeiate.
Mai mult decât atât, instanța de fond în mod justificat a reținut faptul că, potrivit disp. art.253 alin.1 din actul normativ mai sus menționat, în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii, iar cota de impozitare se stabilește prin hotărâre de consiliu local și poate fi cuprinsă între 0,25 și 1,50 inclusiv (alin.2 al aceluiași articol).
Potrivit Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează o sumă fixă determinat de valoarea de inventar a imobilului, neavând relevanță cifra de afaceri a societății care folosește imobilul.
Recurenta reclamantă S.C. C. H. Hospitality S.R.L. a încheiat un contract de arendă nr._/12.11.1990 cu . o valabilitate de 5 ani, iar în data de 29.09.1999 a fost încheiat Actul adițional nr.1144, prelungind durata contractului.
Potrivit HG nr.1051/2005, privind schimbarea dreptului de administrare a unui imobil, la etajul 6 al imobilului din ., cu o suprafață de 1487 mp. devine titular al dreptului de administrare M.E.C.
La data de 04.10.2005, M.E.C., prin adresa nr._, notifică reclamantei S.C. C. H. Hospitality S.R.L. în calitate de titular al dreptului de administrare, că nu va mai prelungi contractul pentru spațiul mai sus menționat.
Cu toate că la data expirării Actului adițional la contractul de arendă nr._/12.11.1990 și ulterior, contractul de arendă pentru spațiul respectiv nu a mai fost reînnoit, ca urmare a litigiilor dintre locatar și locator, recurenta considerând contractul ca fiind prelungit ca urmare a dreptului său de retenție, până la data la care va fi despăgubit de locator, pentru investițiile realizate la imobilul ce face obiectul contractului.
Această situație este demonstrată și prin faptul că societatea reclamantă declară și plătește la Direcția Taxe și Impozite Locale Sector 5 București – taxă hotelieră, conform art.278 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal. Luând în considerarea prevederile Codului civil, respectiv art.1437 „Dupa expirarea termenului stipulat prin contractul de locatiune, daca locatarul ramine si e lasat in posesie, atunci se considera locatiunea ca reinnoita, efectele ei insa se reguleaza dupa ;dispozitiile articolului relativ la locatiunea fara termen, precum și art. 1464 „Dacă după expirarea arendării făcute cu termen, arendașul continuă și se lasă în posesiune, atunci se formează o nouă arendare, cu efectul arătat la art. 1462” și raportat la situația de fapt reiterată mai sus, precum și la dispozițiile legale în materie fiscală, societatea – recurentă, deși are încetat contractul de locațiune în spațiul din București, ., sector 5, aceasta desfășoară activitate economică.
Față de aceste aspecte în mod temeinic și legal Direcția Taxe și Impozite Locale Sector 5 București a considerat că taxa pe clădire reprezintă sarcina fiscală a reclamantei reclamantă S.C. C. H. Hospitality S.R.L., conform art.249 alin.3 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, și anume: „Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri”.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art.312 (1) C.pr.civ. și art.20 (3) din Legea nr.554/2004, respinge recursul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, a formulat contestație în anulare, înregistrată la data de 08.03.2013 sub dosar nr._, recurenta S.C. C. H. Hospitality S.R.L., întemeiată pe disp. art. 318 C.pr.civ. (1865).
La data de 22.11.2013, contestatoarea-recurentă a depus la dosar și motivele pe care și-a întemeiat contestația în anulare, invocând disp. art.318 C.pr.civ. (1865), respectiv instanța "a omis din greșeală sa cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare".
A arătat contestatoarea că în data de 02.12.2010 prin Raportul de Inspecție Fiscala nr._ emis de Direcția Impozite si Taxe Locale a Primăriei S. 5 București s-a stabilit o sarcina fiscala, taxa pe clădire, în contul . SRL, ca urmare a dispozițiilor art. 249 alin. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, pentru etajul 6 al clădirii din . Sector 5 București, clădire înregistrata in evidentele contabile ale Colegiului Economic Viilor.
La determinarea cuantumului sumei de plată s-au folosit o . elemente: 1. situația contabila comunicată de Colegiul Economic Viilor, rerspectiv valoarea de inventar a etajului 6: - 954.720 lei, reevaluare 31.12.2003; - 1.388.640 lei, reevaluare 30.09.2010; 2. cotele de impozit stabilite de Consiliul General al Municipiului București, respectiv 1% pentru anul 2005, 1,5% pentru anii 2006, 2007 și 10% pentru anii 2008, 2009, (ian. - sept).2010, procent majorat (sancțiune conf. Deciziei nr. 118/01.02.2011 a Curții Constituționale), ca urmare a aplicării art. 253 alin. 6 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, text potrivit căruia "In cazul unei clădiri care nu a fost reevaluata in ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referința, cota impozitului pe clădire se stabilește de Consiliul local/Consiliul General al Municipiului București intre 5% si 10% si se aplica la valoarea de inventar a clădirii înregistrata in contabilitatea persoanelor juridice, pana la sfârșitul lunii în care s-a efectuat reevaluarea. (...)".
Arată contestatoarea că a criticat măsura impunerii prin aplicarea procentului de 10% la valoarea de inventar a unei clădiri, care nu se regăsește in inventarul societății . SRL, pentru ca nu putea sa o reevalueze și să modifice inventarul Colegiului Economic Viilor din . Sector 5 București, care face parte din domeniul public al S. 5 București. (Primăria S. 5 o sancționează cu procentul de 10%, pentru că nu a reevaluat o clădire care face parte din domeniul public al S. 5 București potrivit Legii nr. 213/1998, iar obligația reevaluării este in sarcina lor.).
Cu toate acestea, în octombrie 2006 s-a efectuat o evaluare a etajului 6 al clădirii din . sector 5 București prin intermediul ., in scopul de a cunoaște valoarea de piața a spațiului, pentru că a solicitat cumpărarea lui, în conformitate cu prevederile Legii nr. 550/2002 si HGR nr. 1341/2002. Această evaluare/reevaluare, care ar trebui sa îi exonereze de plata majorata la 10% a taxei pentru clădire, pe perioada X.2006 - X.2009, datorita faptului că a îndeplinit o parte a condiției cu privire la reevaluare potrivit dispozițiilor art.253 alin. 6, nu se putea înregistra in contabilitatea Colegiului Economic Viilor, așa cum precizează textul de lege, astfel că și în condițiile în care au efectuat evaluarea clădirii, sunt în mod nelegal sancționați cu majorarea la 10% a procentului din valoarea de inventar a clădirii, care reprezintă taxa pe clădire.
In plus, OUG nr. 103/2007 pentru modificarea și completarea OG nr. 81/2003 privind reevaluarea și amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituțiilor publice, precizează la art. 3 că "Toate activele fixe corporale aflate în proprietatea publica și care în prezent sunt înregistrate în evidenta tehnico-operativa în unități naturale vor fi evaluate după metodologia stabilita de fiecare minister, autoritate a administrației publice centrale si locale sau de către evaluatori autorizați conform reglementarilor legale în vigoare, rezultatele evaluării urmând a fi înregistrate în contabilitate pana la finele anului 2010.". Se dă posibilitatea instituțiilor publice, in cazul de față Colegiul Economic Viilor, care are înregistrat activul fix, clădirea din . Sector 5 București, și care este în drept să efectueze reevaluarea clădirii, să amâne reevaluarea pana la finalul anului 2010.
Prin urmare, dacă spațiul supus impunerii, etajul 6 al clădirii din . Sector 5 București, nu se regăsește in contabilitatea . SRL, se dă posibilitatea instituției publice care are in inventar clădirea care face obiectul impunerii, să amâne reevaluarea clădirii pana la finele anului 2010. Contestă astfel petenta temeiul legal prin care P. S. 5 București, in patrimoniul căruia se regăsește clădirea, sa o penalizeze/sancționeze cu procentul majorat de 10% din valoarea de inventar a clădirii/etajului 6 ca taxa pe clădire pentru ca nu s-a efectuat reevaluarea clădirii pe anii 2008, 2009 și (ian.-sept.)2010.
A mai arătat contestatoarea că pentru aceste considerente a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 253 alin.6 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal coroborate cu cele ale art. 249 alin. 3 din același act normativ, iar instanța de recurs, Curtea de Apel București, a înaintat-o spre soluționare Curții Constituționale a României. Prin Decizia nr. 55 din 12.02.2013, Curtea Constituționala a respins excepția de constituționalitate, dar in motivarea deciziei se face următoarea afirmație - "Analizând aceste motive Curtea constata ca autoarea excepției nu a formulat o critica veritabila de neconstituționalitate, ci aduce in susținerea excepției chestiuni de fapt ce țin eventual de aplicarea legii.".
Faptul că instanța de recurs "a omis din greșeala să cerceteze", așa cum precizează decizia Curții Constituționale, o eventuală aplicare greșită a legii prin impunerea unui procent de 10% la valoarea de inventar, în condițiile explicate mai sus, constituie motiv pentru admiterea contestație în anulare.
O altă omisiune din greșeala a instanței de recurs este lipsa cercetării prescripției obligației de plata pentru taxa pe clădire pentru anul 2005 potrivit art. 1842 Cod Civil, care a fost consemnată în penultimul paragraf al concluziilor scrise, iar potrivit art. 129 alin.5 coroborat cu art.151 C.pr.civ., instanța de recurs ar fi trebuit sa o analizeze pentru asigurarea contradictorialității in procesul civil. Nerespectarea acestui principiu, care asigură implicit și respectarea dreptului la apărare, este sancționata cu nulitatea hotărârii.
Față de cele menționate anterior, a solicitat admiterea contestației, anularea hotărârii atacate și reluarea judecății de la cel mai vechi act de procedură efectuat în vederea pronunțării unei noi hotărâri neviciate.
În drept, au fost invocate disp. art.318 C.pr.civ. (1865).
La data de 04.12.2013, intimatul P. S. 5 București a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondată a contestației în anulare formulate de contestatoarea S.C. C. H. HOSPITALITYS.R.L., împotriva deciziei civile nr. 813/22.02.2013, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr.l_, și pe cale de consecință menținerea deciziei ca fiind temeinică și legală.
În motivare, a arătat intimata că partea contestatoare se limitează doar la a face o prezentare sumară a acțiunii ce a format obiectul dosarului nr._/3/2011, fără a prezenta motivele de fapt care ar putea conduce la admisibilitatea contestației în anulare, aceasta fiind nefondată.
Astfel, susține intimata că partea contestatoare nu aduce elemente de noutate în prezenta cauză, ci se limitează doar la a reaminti aspectele deja învederate atât Tribunalului București, cât și Curții de Apel București în soluționarea dosarului nr._/3/2011.
Instanța de recurs a pronunțat o decizie civilă temeinică și legală, iar din motivarea acesteia rezultă fără echivoc faptul că au fost dezbătute și analizate toate motivele de recurs invocate de contestatoarea din prezenta cauză.
Astfel, prin decizia de impunere-înștiințarea de plată nr._/02.12.2010 s-a dispus de către Primăria Municipiului București - Direcția Taxe și Impozite Locale Sector 5 impunerea sumei de 490.542 lei în sarcina contestatoarei, reprezentând taxă pe clădiri.
Împotriva deciziei de impunere nr._/02.12.2010, contestatoarea a formulat contestație către intimatul-pârât P. S. 5 București, arătând că la baza acestei decizii au stat o . interpretări eronate ale legii și neconsemnate în raport de inspecția fiscală.
Prin Decizia nr. 996/31.01.2011, intimatul-pârât a respins contestația formulată de recurenta-reclamantă împotriva deciziei de impunere.
În drept, instanța a reținut faptul că, potrivit dispozițiilor art. 249 alin. 3 din Legea nr. 571/2003, pentru clădirile proprietate privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabilește taxă pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularului dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri.
Față de faptul că recurenta-reclamantă a continuat să desfășoare activitatea sa hotelieră și să folosească în acest scop etajul 6 al clădirii și după încetarea contractului de arendare, tribunalul în mod corect a reținut că aceasta are calitatea de locatar.
În aceste condiții, contestatoarea datorează impozitul pe clădire în temeiul art. 249 alin. 3 din Legea nr. 571/2003, susținerile acesteia în sens contrar fiind neîntemeiate.
Mai mult decât atât, instanța a reținut faptul că, potrivit dispozițiilor art. 253 alin. 1 din actul normativ mai sus menționat, în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii, iar cota de impozitare se stabilește prin hotărâre de Consiliu Local și poate fi cuprinsă între 0,25 și 1,50 inclusiv (alin. 2 al aceluiași articol).
Potrivit Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează la o sumă fixă determinată de valoarea de inventar a imobilului, neavând relevanță cifra de afaceri a societății care folosește imobilul.
Susținerile contestatoarei în sensul că "instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze" o eventuală aplicare greșită a legii, prin impunerea unui procent de 10% la valoarea de inventar (așa cum precizează decizia Curții Constituționale), sunt simple afirmații fără a avea un suport temeinic și legal.
Potrivit Deciziei nr. 55/2013, pronunțată de Curtea Constituțională, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 253 alin. 6 din Legea nr. 571/2003, privind codul fiscal cu cele ale art. 249 alin 3 din același act normativ, a fost respinsă ca inadmisibilă excepția ne neconstituționalitate ridicată de . S.R.L.
Coroborând decizia civilă nr. 813/22.02.2013, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._/3/2011 cu decizia nr. 55/2013 pronunțată de Curtea Constituțională se poate observa că instanța de recurs s-a pronunțat pe aspectele ce țin de aplicarea legii, motivând în acest sens corecta aplicare de către instituție a prevederilor art. 249, art. 253 din Codul fiscal, emițând în mod corect înscrisurile a căror anulare s-a solicitat.
Mai mult, instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de recurs, contestatoarea încercând prin petitul acțiunii ca instanța legal investită astăzi să reia judecarea cauzei pe fond șl pe aspectele și probelor deja administrate, ceea ce este inadmisibil.
Față de cele menționate anterior, a solicitat intimata respingerea ca nefondată a contestației în anulare.
În drept, au fost invocate disp. 115 C.pr.civ. (1865). A solicitat intimata judecata în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
Asupra contestației în anulare formulate, Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 317 C.pr.civ. (1865) – aplicabil față de disp. art. 3 din Legea nr. 76/2012 – „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: 1. când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii; 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență”, iar potrivit art. 318 alin. 1 C.pr.civ. (1865) „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Cale de atac extraordinară, de retractare, comună și nesuspensivă de executare, contestația în anulare se poate exercita numai împotriva hotărârilor irevocabile, în cazurile și condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.
Analiza disp. art. 317 și art. 318 C.pr.civ. (1865) denotă că prin codul de procedură civilă se reglementează o contestație în anulare obișnuită sau de drept comun (art. 317) și o contestației în anulare specială (art. 318), prima fiind incidentă atunci când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cerințelor legale, respectiv atunci când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, în timp ce a doua poate fi exercitată dacă dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale sau dacă instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare sau modificare.
În cauza de față, Curtea constată că prin contestația în anulare formulată se invocă disp. art. 318 C.pr.civ. (1865), imputându-se instanței de recurs care a pronunțat decizia civilă nr. 813/2013 omisiunea de analiză a următoarelor motive de modificare: 1. impunerea unui procent de 10% pentru calcularea impozitului pe clădiri aferent anilor 2008 – 2010 raportat la titularul obligației de reevaluare; 2. prescripția obligației de plată pentru taxa pe clădire pentru anul 2005 potrivit art. 1842 Cod civil.
Cât privește primul dintre motivele indicate de partea contestatoare, Curtea constată că cererea de contestație în anulare este fondată.
Astfel, rezultă din lectura cererii de recurs înregistrate în dosarul nr._/3/2011 faptul că recurenta-reclamantă . SRL a arătat următoarele: «Am învederat instanței faptul că, aplicarea procentului de 10%, față de 0,25% și 1,5% pentru calcularea impozitului, prevăzut la art. 249 alin. 3 din Legea nr. 571/2003, datorită faptului că „proprietarul”, respectiv PMB – Primăria S. 5 (Legea 213/1998), nu a efectuat reevaluarea clădirii, și impunerea acestui procent penalizator unei societăți comerciale care nu poate să efectueze reevaluarea clădirii, aflate în domeniul public al sectorului 5 București, cu care este în conflict, și pe care titularul dreptului de administrare, M.Ed.C., a somat-o să evacueze spațiul, a sistat furnizarea utilităților, pentru a împiedica folosința spațiilor de cazare, situate la etajul 6 al clădirii de la adresa . sector 5 București – Sector 5, este cel puțin abuzivă.». O critică în același sens se regăsește și în cererea de chemare în judecată, astfel încât formularea ei nu se face pentru prima dată în calea de atac, spre a fi fost îndreptățită instanța de recurs să nu se considere legal învestită față de disp. art. 316 și art. 294 C.pr.civ. (1865).
Cu toate acestea, după cum se observă din analiza deciziei civile nr. 813/22.02.2013 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal, instanța de recurs a omis să analizeze motivul de recurs indicat mai sus, astfel cum fusese invocat de recurenta-reclamantă, sens în care devin incidente disp. art. 318 C.pr.civ.(1865), contestația în anulare fiind admisibilă și fondată raportat la motivul de recurs privind impunerea unui procent de 10% pentru calcularea impozitului pe clădiri aferent anilor 2008-2010 raportat la titularul obligației de reevaluare.
În schimb, contestația în anulare nu este admisibilă în ceea ce privește critica privind pretinsa omisiune de cercetare a prescripției obligației de plată pentru taxa pe clădire.
Observă Curtea din lectura atentă a cererii de recurs formulate în dosarul nr._/3/2011 că un astfel de motiv de recurs nu fusese invocat de partea recurentă-reclamantă. În plus, nici din analiza practicalei deciziei civile nr. 813/2013 nu rezultă că recurenta-reclamantă ar fi susținut oral un astfel de motiv de modificare în ședința publică de la termenul din data de 22.02.2013.
Faptul că au fost formulate concluzii scrise prin care recurenta-reclamantă, în finalul acestora, a invocat pretinsa incidență a termenului de prescripție de 5 ani în ceea ce privește impozitul pentru clădiri pentru anul 2005 nu determina legala învestire a instanței de recurs cu un astfel de motiv.
Astfel, potrivit art. 146 C.pr.civ. (1865) „Părțile vor putea fi îndatorate, după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise sau prescurtări scrise, semnate de ele, a susținerilor lor verbale. Părțile vor putea depune concluzii sau prescurtări chiar fără să fie obligate. Ele vor fi înregistrate.”. Rezultă astfel din textul legal menționat că prin concluziile scrise se pot relua și, eventual, dezvolta susținerile orale expuse în fața instanței în ședința de judecată, iar nu aspecte noi, distincte de cele care au fost în discuție orală și contradictorie a părților.
În plus, art. 306 alin. 2 C.pr.civ. (1865) prevede că „Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute în alin. 2. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părților.”. Pe cale de consecință, chiar dacă motivul în discuție, fiind de ordine publică, ar fi putut fi invocat și în afara termenului de formulare a cererii de recurs, totuși el era necesar a fi fost pus în dezbaterea părților, implicând contradictorialitate și dreptul intimatei – pârâte de a-și fi formulat apărările corespunzătoare.
Pe cale de consecință, nerezultând legala învestire a instanței de recurs cu acest al doilea motiv de recurs în discuție, nu poate fi imputată Curții omisiunea de analiză în decizia nr. 813/2013.
Față de cele arătate în precedent, date fiind disp. art. 318 C.pr.civ.(1865), Curtea va admite contestația în anulare, va anula decizia civilă nr. 813/22.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal și va dispune rejudecarea recursului în limita motivului de recurs privind impunerea unui procent de 10% pentru calcularea impozitului pe clădiri aferent anilor 2008-2010 raportat la titularul obligației de reevaluare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite contestația în anulare formulată de contestatoarea . SRL împotriva deciziei civile nr. 813 din 22.02.2012 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._/3/_, în contradictoriu cu intimatul-pârât P. S. 5 BUCURESTI.
Anulează decizia civilă nr. 813/22.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal.
Dispune rejudecarea recursului în limita motivului de recurs privind impunerea unui procent de 10% pentru calcularea impozitului pe clădiri aferent anilor 2008-2010 raportat la titularul obligației de reevaluare.
Acordă termen pentru rejudecarea recursului la data de 03.03.2014, C 1 R, orele 09.00 cu citare părți.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27.01.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, V. H. O. D. P. B. C.
GREFIER
A. I. B.
Red.tehnored.jud.BC/2ex./26.02.2014
| ← Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... | Constatare calitate lucrător/colaborator securitate. OUG... → |
|---|
