Pretentii. Decizia nr. 5328/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2014

Decizia nr. 5328/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-06-2014 în dosarul nr. 20017/3/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Dosar nr._

Decizia civilă nr. 5328

Ședința publică din 23.06.2014

Completul compus din:

PREȘEDINTE: S. O.

JUDECĂTOR: I. M. C.

JUDECĂTOR: F. I.

GREFIER: T. M.

Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 5 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 5502/11.11.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IX-a C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul-reclamant G. G. și intimata- chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU având ca obiect „pretenții - taxa de poluare”.

La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că s-a solicitat judecarea în lipsă, după care:

Față de lipsa părților, Curtea dispune lăsarea dosarului pentru următoarea strigare.

La al doilea apel nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.

Curtea constată cauza în stare de judecată și reținând că s-a solicitat judecarea în lipsă, rămâne în pronunțare.

CURTEA,

Deliberând, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 31 mai 2012 reclamanta G. G. în contradictoriu cu pârâtele ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 5 BUCUREȘTI și Administrația F. pentru Mediu, a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună restituirea taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule în cuantum de 3286 RON, cu dobândă legală de la data plății și până la data restituirii efective, cu cheltuieli de judecată.

În fapt, reclamantul a arătat că a achiziționat în anul 2007 un autoturismul second-hand, pentru înmatricularea căruia a fost obligat la plata taxei speciale de înmatriculare, în cuantum de 3286 RON. Reclamantul consideră că taxa prevăzută de art. 214/1 din Codul fiscal contravine art. 90 din Tratatul Comunității Europene, fiind încălcat principiul nediscriminării produselor importate față de produsele interne, reglementat de art. 25, 28 și 90 din Tratat. În acest sens, susține că, față de art. 214/1 din Codul fiscal, taxa specială se aplică doar autovehiculelor second-hand, achiziționate din spațiul comunitar și introduse în România în vederea înmatriculării, nu și celor achiziționate pe teritoriul României,

În drept, reclamantul a invocat Tratatul CE, Legea nr. 554/2004.

Pârâta AFP Sector 5 a formulat întâmpinare la data de 11 septembrie 2013, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, susținând că, până în prezent, disp. art. 214/1 din Codul fiscal nu au fost declarate neconstituționale, astfel că sunt pe deplin aplicabile, taxa fiind legal percepută. În ce privește poziția Comisiei Europene față de instituirea în România a taxei speciale pentru autoturisme, arată că aceasta nu este împotriva perceperii unei taxe cu ocazia primei înmatriculări, ci numai a modului de determinare a acesteia, principiul „poluatorul plătește” fiind acceptat la nivelul Uniunii Europene.

Prin ..2013 a Tribunalului București,instanța a admis excepția lipsei calității procesual pasive a Administrației F. pentru Mediu, a respins acțiunea formulată de reclamanta G. G. împotriva pârâtei ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU cu sediul în sector 6, București, SPLAIUL INDEPENDENTEI, nr. 294, . fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta G. G. cu domiciliul ales la SPRL D. SI D. în sector 3, București, SPLAIUL UNIRII, nr. 41, ., . DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI FINANTELOR PUBLICE A SECTORULUI 5 cu sediul în sector 2, București, .. 13, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3286 lei și a dobânzii fiscale aferente acestui debit, de la data plății, respectiv de la data de 15 noiembrie 2007 și până la data plății efective și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 39,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Din înscrisurile depuse la dosar coroborate cu susținerile părților, instanța a constat că suma a cărei restituire se solicită a fost achitată de reclamantă în contul pârâtei AFP Sector 5.

Față de această situație, tribunalul a reținut că AFP Sector 5 este instituția emitentă a referatului de calcul al taxei, a încasat taxa prevăzută de art. 214 ind 1 cod proc fiscală, astfel încât raporturile juridice de drept fiscal s-au născut între reclamant și AFP Sector 5, neavând relevanță din această perspectivă împrejurarea că taxa încasată s-ar face venit la bugetul F. pentru Mediu și se administrează de AFM. În consecință, tribunalul reține că față de reclamant, singura instituție obligată la restituire este organul fiscal competent, între reclamant și AFM neexistând nici un raport juridic fiscal, care sa justifice obligarea AFM la restituirea către reclamant a taxei pe poluare.

Reclamantul a achiziționat din Germania în anul 2007 un autoturism marca AUDI, . WAUZZZ8E96A093960, înmatriculat pentru prima dată în Germania la data de 27 septembrie 2005, pentru înmatricularea căruia a plătit taxă specială pentru autoturisme în cuantum de 3286 lei, conform chitanței depuse la fila 20.

Reclamantul s-a adresat AFPS5 pentru restituirea acestei taxe, considerată discriminatorie în raport de prevederile europene, dar pârâta AFPS5, prin adresa anexată la dosar a comunicat reclamantului că taxa este legal restituită și nu poate fi restituită.

Tribunalul consideră că soluția de respingere a contestației reclamantului este eronată, iar refuzul pârâtei AFPS5 de a restitui taxa este nejustificat.

Problema dedusă judecății constă în a lămuri dacă taxa de înmatriculare, a cărei plată este prevăzută ca obligatorie de textele codului fiscal, în redactarea în vigoare la data faptelor, contravine Tratatului Constitutiv al Uniunii Europene – art. 90, paragraful 1, urmând ca analiza dispozițiilor Codului Fiscal și a Normelor de aplicare, privitoare la problema dedusă judecății, să aibă în vedere și dispozițiile art. 11 și 148 din Constituția României, Legii nr. 157/2005 și jurisprudenței Curții de Justiție Europene.

Astfel, se constată că, în reglementarea internă, taxa de primă înmatriculare a autoturismelor a fost introdusă prin Legea nr. 343/2006, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 110/2006, fiind introduse, prin aceasta, în Codul fiscal, articolele 214/1 – 214/3, care stabilesc obligația achitării, modul de calcul al taxei și scutirile de la plata acesteia.

Din economia textelor art. 214 cod fiscal, rezultă că taxa de înmatriculare se datorează doar pentru autoturismele noi, ca și pentru cele înmatriculate anterior în celelalte state comunitare ori în alte state și reînmatriculate în România, după aducerea lor în țară și după data de 1 ianuarie 2007, aceeași taxă nefiind percepută pentru autoturismele deja înmatriculate în România.

În conformitate cu art. 90 par. 1 din Tratatul de Instituire a Comunității europene, „Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.

Se constată că normele comunitare au caracter prioritar în raport cu cele naționale, ceea ce rezultă din Constituția României, din jurisprudența Curții de Justiție Europene, precum și din prevederile Legii nr. 157/2005. Art. 148 al. 2 și 4 din Constituție statuează: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare…Parlamentul, președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2”.

Din prevederile constituționale citate și față de Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, rezultă că, urmare a aderării României la Uniune, Tratatul de Constituire a Uniunii Europene are caracter obligatoriu pentru statul român.

Chiar dacă statul român a adoptat, prin introducerea art. 214/1-214/3 din Codul fiscal, norme de discriminare fiscală între produsele importate și cele similare autohtone, se constată că dispozițiile dreptului comunitar au prioritate față de dreptul național, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar. Conform acestui principiul, orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale, chiar și atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare, relua aplicându-se indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic național și de acela al normei comunitare.

Obligativitatea instanțelor din statele membre de a aplica prioritar Tratatul Uniunii a fost statuată și prin Hotărârile pronunțate de CJE în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964), precum și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978).

Este de menționat că, pe rolul Curții de Justiție Europene, s-au aflat cauzele reunite Akos Nadasdi și I. N. contra autorităților ungare, soluționate prin Hotărârea din 5 decembrie 2006, Curtea stabilind că art. 90 par. 1 din Tratat trebuie interpretat ca interzicând o taxă de tipul celei prevăzute de legea maghiară privind taxele de înmatriculare, asemănătoare celei introduse de autoritățile române.

În aceste condiții, este evident că normele interne ce reglementează obligația de plată a taxei de primă înmatriculare în România contravin dispozițiilor Tratatului de Instituire a Uniunii europene, normele interne dispunând cu privire la o taxă discriminatorie și care încalcă principiul liberei circulații a mărfurilor.

Ca atare, apărările pârâtei referitoare la respectarea Legii nr. 571/2003 republicată sunt lipsite de relevanță și vor fi înlăturate.

Pe cale de consecință, tribunalul a constat că refuzul pârâtei AFPS5 de a restitui taxa este nejustificat, astfel că sunt îndeplinite cerințele art. 1 al. 1, 2 al. 2 și 8 al. 1 din Legea nr. 554/2004, republicată, pentru ca reclamantul să se adreseze instanței de contencios administrativ, în vederea anulării actelor vătămătoare, recunoașterii dreptului pretins și reparării pagubei.

Pentru considerentele de fapt și de drept mai sus expuse, văzând și prev. art. 18 al. 1 din Legea nr. 554/2004 republicată, instanța a admis acțiunea, a obligat pârâta AFPS5 să restituie reclamantului taxa specială pentru autoturisme și autovehicule în cuantum de 3286 RON.

În ceea ce privește cererea reclamantei de acordare a dobânzii legale, tribunalul a reținut că este fondată, urmând a fi admisă în limita dobânzii fiscale, data de la care ea va curge fiind data plății taxei.

Având în vedere caracterul fiscal al raportului juridic dedus judecății, dobânda care ar putea fi solicitată de reclamant, accesoriu al unei creanțe fiscale, este doar dobânda fiscală nu cea legală, reglementată actualmente de OG 13/2011.

Dobânzile fiscale solicitate de reclamant, aferente sumei reținute în temeiul unui act normativ care este neconform legislației comunitare, nu pot curge decât de la data plății sumei greșit imputate, conform deciziei CJUE I.. Conform acesteia, dreptul Uniunii se opune reglementării interne conținute în articolul 124 din Codul de procedură fiscală care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe.

In privința cheltuielilor de judecata, constând in taxa de timbru, tribunalul făcut face aplicarea dispozitiilor art.274 C.pr.civ. si va obliga piritele la plata sumei de 39,3 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 5, a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente:

Prima instanță nu a ținut seama de faptul că, în prezent, este în vigoare OUG nr.50/2008 care a instituit o procedură specială de restituire a taxei de primă înmatriculare achitată, în conformitate cu prevederile art.11, 12 și 14.

Totodată, prin exonerarea de plata taxei de primă înmatriculare, care constituie o condiție prevăzută de Ordinul MAI nr.1501/13.11.2006, practic autovehiculul nu mai este înmatriculat.

A mai arătat recurenta că admiterea acțiunii a creat privilegii nejustificate pentru o categorie de cetățeni, în raport cu ceilalți.

De asemenea, a susținut că art.90 din Tratat nu este incident în cauză, iar principiul „poluatorul plătește”, pe care se bazează și instituirea taxei de poluare, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii Europene, 16 state membre practicând taxa de înmatriculare.

In drept, și-a întemeiat cererea pe prevederile art.304. pct.9 Cod Procedura Civila.

Intimata pârâtă, legal citată,nu a formulat întâmpinare și nu s-a prezentat în fața instanței.

Nu s-au administrat probe noi în recurs.

Analizând motivele de recurs care privesc soluția dată cererii principale pe fond, Curtea constată că sentința recurată este legală și temeinică, prima instanță procedând la o corectă analiză a compatibilității dispozițiilor din dreptul intern care au instituit taxa de poluare cu dispoz. art. 110 TFUE (fost art. 90 alin. 1 TCE).

Potrivit Deciziei ICCJ nr. 24 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial la_ și obligatorie pentru toate instanțele, conform art.329 alin. ultim C.pr.civ., în cauzele având ca obiect cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu (cum este și cazul de față), procedura prealabilă nu mai are un caracter obligatoriu, față de prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Așa cum a arătat instanța supremă, soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.

De asemenea, această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.

Or, parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă.

În conformitate cu prevederile art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.

Reglementarea națională a taxei pe poluare, reprezentată de O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările ulterioare, a instituit un regim discriminatoriu pentru vehiculele de ocazie importate în România dintr-un stat membru al Uniunii Europene și reînmatriculate pe teritoriul României, față de vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și pentru care, cu ocazia reînmatriculării, taxa pe poluare nu se percepe.

Reglementată în acest mod, taxa pe poluare este destinată să diminueze introducerea în România a unor vehicule de ocazie deja înmatriculate într-un alt stat membru, cumpărătorii fiind orientați din punct de vedere fiscal să achiziționeze vehicule de ocazie similare deja înmatriculate în România.

Este esențială în cauză Hotărârea Curții de Justiție pronunțată la 7 aprilie 2011, în cauza C-402/09, T., prin care, pe calea procedurii întrebării preliminare, Curtea de decis că: „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.”

Jurisprudența CJUE creată prin pronunțarea Hotărârii în cauza T. a fost confirmată de Hotărârea pronunțată la data de 7 iulie_ în cauza C-263/10, N., prin care s-a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa pe poluare) doar autovehiculele înmatriculate pentru prima dată în România după . O.U.G. nr. 50/2008 creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de mașini existente pe piața națională anterior O.U.G. nr. 50/2008.

Cât privește forța obligatorie a hotărârilor CJUE în cauzele T. c. României și N. c. României, trebuie avut în vedere că aceste hotărâri privesc interpretarea dreptului Uniunii Europene, respectiv a art. 110 TFUE. Interpretarea CJUE urmareste cunoasterea sensului exact al unor dispozitii din continutul Tratatelor sau al dreptului derivat al UE, iar soluțiile date de CJUE sunt obligatorii în ceea ce privește modul în care strebuie interpretate dispozițiile dreptului european.

Instanțele naționale (indiferent de gradul de jurisdicție) au obligația de aplicare a normei comunitare ținând cont de interpretarea dată de Curte articolului 110 TFUE, urmând ca, în soluționarea cauzelor cu care sunt sesizate, să respecte interpretarea Curții.

Nici criticile aduse pe fond soluției de către recurenta pârâtă nu sunt fondate, având în vedere că orice taxă achitată de către contribuabili în temeiul unor prevederi neconforme cu dispozițiile dreptului comunitar se impune a fi restituită în aplicarea dispozițiile art. 11 și 148 din Constituția României, art. 110 din TFUE (echivalentul art.90 din TCE) și Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană, care instituie obligația tuturor autorităților administrative, legislative și judecătorești de a da eficiență în primul rând principiilor comunitare care prevalează asupra legislației comunitare.

De asemenea se constată pe fondul cauzei caracterul nefondat al celorlalte critici ale recurentei-pârâte având în vedere că în mod corect prima instanță a reținut că art. 90 alin. 1 TCE interzice taxarea internă discriminatorie. Mai exact, așa cum a arătat Curtea Europeană de Justiție în cauza C- 393/04 și C-41/05 Dir Liquide Industries Belgium, par.55 „art. 90 reglementează dispozițiile referitoare la stabilirea taxelor vamale și a măsurilor cu efect echivalent. Scopul acestuia este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricăror forme de protecție care pot rezulta din aplicarea unor impozite interne care discriminează produsele provenite din alte state membre”.

Aceasta nu înseamnă că statele membre trebuie să adopte un anume regim fiscal, ci impune acestora, ca indiferent de sistemul ales, acesta să se aplice fără discriminare produselor similare importate.

Taxa de poluare introdusă prin Legea nr. 343/2006, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 110/2006, fiind introduse, prin aceasta, în Codul fiscal, articolele 214/1 – 214/3,, reprezentând o exprimare a suveranității statale sub forma dreptului de a stabili taxe și impozite, ceea ce constituie obiectul analizei în această cauză nu poate fi decât verificarea identității de tratament dintre diversele feluri de autoturisme supuse taxei de poluare, mai exact, a neutralității taxei.

Iar această analiză nu poate să înceapă decât de la a observa că, verificarea neutralității taxei se face prin compararea efectelor taxei asupra autovehiculelor importate dintr-un stat membru cu efectele taxei impuse unor autovehicule similare înmatriculate deja în statul membru, cărora deja le-a fost aplicată taxa. Aceasta pentru că, așa cum afirmă Curtea Europeană de Justiție în cauza C-290/2005, Akos Nadasdi și C-333/2005, „o comparație cu autoturismele second-hand plasate în circulație în statul membru înainte de . legii privind taxele de înmatriculare nu este relevantă. Scopul art. 90 nu este acela de a împiedica statele membre să introducă noi impozite sau să schimbe cota de impunere sau baza de impunere a unor impozite existente”. Și nu este inutil de observat că această hotărâre a Curții a fost pronunțată la cererea unei instanțe din Ungaria, țară care, la data intrării în UE, se afla în aceeași poziție ca și România, aceea de a nu fi avut anterior o taxă de primă înmatriculare (sau echivalentă), așa încât valoarea reziduală a acesteia să fie inclusă în prețul autoturismelor aflate în circulație cu care intră în concurență autoturismele second-hand nou importate (acestea din urmă fiind dezavantajate prin faptul că includ valoarea reziduală a taxei, având teoretic un preț mai ridicat).

Prin urmare, caracterul discriminatoriu al dispozițiile cuprinse în Legea nr. 343/2006, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 110/2006, fiind introduse, prin aceasta, în Codul fiscal, articolele 214/1 – 214/3, poate fi analizat doar prin raportare la autovehiculele intrate în România și cu privire la care s-a perceput taxa de poluare.

De asemenea, scopul protejării pieței interne de autovehicule rezultă implicit din faptul că în România, piața este dominată de producătorii autovehiculelor ale căror caracteristici tehnice permit scutirea de la plata taxei de poluare.

În această modalitate de reglementare, prin modul în care este formulată legislația românească, se urmărește un efect protecționist la nivelul industriei naționale a autovehiculelor noi.

În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție Europene, statele membre pot prevedea taxarea diferențiată a unor produse similare, cu condiția ca aceasta să se bazeze pe criterii obiective și să nu aibă ca efect protejarea producției naționale (în

În acord cu aceste principii, instanța de control judiciar reține și aplicarea cu prioritate a deciziei pronunțată în cauza C 402/09 T. împotriva României, în cadrul căreia s-a reținut faptul că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

Astfel în considerentele acestei decizii de principiu s-au reținut următoarele:

„ Nu este mai puțin adevărat că articolul 110 TFUE are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență. Acesta vizează eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre (a se vedea în special Hotărârea din 11 decembrie 1990, Comisia/Danemarca, C 47/88, R.., p. I 4509, punctul 9, Hotărârea Brzeziński, citată anterior, punctul 27, și Hotărârea din 3 iunie 2010, Kalinchev, C 2/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 37).

În acest sens, primul paragraf al articolului 110 TFUE interzice fiecărui stat membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare. Aceste dispoziții ale tratatului vizează garantarea neutralității depline a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import (Hotărârea Comisia/Danemarca, citată anterior, punctele 8 și 9, precum și Hotărârea din 29 aprilie 2004, Weigel, C 387/01, R.., p. I 4981, punctul 66).

În acțiunea principală, este cert că, din punct de vedere formal, regimul de impozitare instituit prin Legea nr. 343/2006, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 110/2006, fiind introduse, prin aceasta, în Codul fiscal, articolele 214/1 – 214/3, nu face vreo deosebire nici între autovehicule în funcție de proveniența lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetățenia sau naționalitatea lor. Astfel, taxa în cauză este datorată independent de cetățenia sau naționalitatea proprietarului vehiculului menționat, de statul membru în care acest vehicul a fost produs și de împrejurarea dacă este vorba despre un vehicul cumpărat pe piața națională sau importat.

Cu toate acestea, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile unei discriminări directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu din cauza efectelor sale (Hotărârea Nádasdi și Németh, citată anterior, punctul 47).

Pentru a verifica dacă o taxă precum cea în cauză în acțiunea principală creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național, este necesar, având în vedere întrebările instanței naționale și observațiile prezentate în fața Curții, să se examineze mai întâi dacă această taxă este neutră față de concurența dintre vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008.

Neutralitatea taxei în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate anterior pe teritoriul național și supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, aceleiași taxe

Potrivit unei jurisprudențe constante, există o încălcare a articolului 110 TFUE atunci când valoarea taxei aplicate unui vehicul de ocazie importat depășește valoarea reziduală a taxei încorporate în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național (Hotărârea din 9 martie 1995, Nunes Tadeu, C 345/93, R.., p. I 479, punctul 20, Hotărârea din 22 februarie 2001, Gomes Valente, C 393/98, R.., p. I 1327, punctul 23, precum și Hotărârea din 19 septembrie 2002, Tulliasiamies și Siilin, C 101/00, R.., p. I 7487, punctul 55).

În această privință, Curtea a precizat că, din momentul achitării unei taxe de înmatriculare într-un un stat membru, valoarea acestei taxe se încorporează în valoarea vehiculului. Astfel, atunci când un vehicul înmatriculat în statul membru în cauză este, ulterior, vândut ca vehicul de ocazie în același stat membru, valoarea sa de piață, care include valoarea reziduală a taxei de înmatriculare, va fi egală cu un procentaj, determinat de deprecierea acestui vehicul, din valoarea sa inițială (Hotărârea Nádasdi și Németh, citată anterior, punctul 54). Prin urmare, pentru a garanta neutralitatea taxei, valoarea vehiculului de ocazie importat reținută ca bază de impozitare trebuie să reflecte valoarea unui vehicul similar deja înmatriculat pe teritoriul național (Hotărârea Weigel, citată anterior, punctul 71, și Hotărârea din 20 septembrie 2007, Comisia/G., C 74/06, Rep., p. I 7585, punctul 28).

Pentru a obține acest rezultat, deprecierea reală a vehiculelor de ocazie importate trebuie luată în considerare la calcularea valorii taxei. Această luare în considerare nu trebuie în mod necesar să dea naștere la o evaluare sau la o expertiză a fiecărui vehicul.

Astfel, evitând dificultățile inerente unui astfel de sistem, un stat membru poate stabili, prin intermediul unor bareme forfetare determinate de un act cu putere de lege sau de un act administrativ și calculate pe baza unor criterii precum vechimea, rulajul, starea generală, modul de propulsie, marca sau modelul vehiculului, o valoare a vehiculelor de ocazie care, ca regulă generală, ar fi foarte apropiată de valoarea lor reală (Hotărârile citate anterior Gomes Valente, punctul 24, Weigel, punctul 73, și Comisia/G., punctul 29).

Aceste criterii obiective care servesc la evaluarea deprecierii autovehiculelor nu au fost enumerate de Curte într o manieră imperativă (Hotărârea Comisia/G., citată anterior, punctul 37). Prin urmare, acestea nu trebuie în mod necesar să fie aplicate cumulativ. Cu toate acestea, aplicarea unui barem întemeiat pe un singur criteriu de depreciere, precum vechimea autovehiculului, nu garantează că baremul reflectă deprecierea reală a acestor vehicule (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Gomes Valente, punctele 28 și 29, precum și Comisia/G., punctele 38-42). În special, în lipsa luării în considerare a rulajului, baremul reținut de legislația în cauză nu conduce, ca regulă generală, la o aproximare rezonabilă a valorii reale a vehiculelor de ocazie importate (Hotărârea Comisia/G., citată anterior, punctul 43).

Pe de altă parte, în cazul în care apreciază că vechimea și rulajul mediu anual real nu reflectă, în mod corect și suficient, deprecierea reală a vehiculului, contribuabilul poate, în temeiul articolului 10 din OUG nr. 50/2008, să ceară ca aceasta să fie determinată printr o expertiză ale cărei costuri, suportate de contribuabil, nu pot depăși costul operațiunilor aferente expertizei.

Prin introducerea, în calculul taxei, a vechimii vehiculului și a rulajului mediu anual real al acestuia și prin adăugarea, la aplicarea acestor criterii, a luării în considerare facultative, cu costuri neexcesive, a stării acestui vehicul și a dotărilor sale prin intermediul unei expertize obținute din partea autorităților competente în materie de înregistrare a autovehiculelor, o reglementare precum cea în cauză în acțiunea principală garantează că valoarea taxei este redusă în funcție de o aproximare rezonabilă a valorii reale a vehiculului.

În ceea ce privește taxele aplicate autovehiculelor, din lipsa unei armonizări în materie rezultă că fiecare stat membru poate să stabilească regimul acestor măsuri fiscale potrivit propriilor aprecieri. Astfel de aprecieri, asemenea măsurilor adoptate pentru punerea lor în aplicare, trebuie însă să fie lipsite de efectul descris la punctul precedent (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2002, Cura Anlagen, C 451/99, R.., p. I 3193, punctul 40, Hotărârea din 15 septembrie 2005, Comisia/Danemarca, C 464/02, R.., p. I 7929, punctul 74, și Hotărârea din 1 iunie 2006, De Danske Bilimportører, C 98/05, R.., p. I 4945, punctul 28).

În această privință, trebuie amintit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente (a se vedea în special Hotărârile citate anterior Comisia/Danemarca, punctul 17, precum și Kalinchev, punctele 32 și 40).

Din principiile amintite mai sus rezultă că articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare.

Reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.

În această privință, trebuie precizat, în lumina principiilor amintite la punctele 50-53 din prezenta hotărâre, că, deși statele membre păstrează, în materie fiscală, competențe extinse care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuși să respecte interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE.

În cauza T. contra României, CJUE a statuat că actualul art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

Având în vedere considerentele și dispozitivul acestei decizii obligatorii nu numai pentru instanțele de judecată, dar și pentru organele puterii executive(inclusiv funcționarii publici care au obligația de a se conforma deciziilor CJUE în aplicarea acestora în raporturile cu particularii) și legislative, conform celor anterior menționate, se constată că instanța europeană a reținut neconformitatea între legislația națională și art. 110 din TFUE, considerente care conduc la concluzia că în mod corect prima instanță a interpretat și aplicat dispozițiile legale naționale și comunitare, nefiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Pe de altă parte, instanțele naționale trebuie să aplice cu prioritate normele dreptului comunitar, lăsând neaplicată legislația națională contrară acestora, în speță O.U.G. nr. 50/2008 (cauza C-106/77, Simmenthal, punctele 21-24).

Cât privește acordarea cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului de către instanța de fond, Curtea constată că s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 274 alin. 1 C.proc.civ., pârâta căzând în pretenții față de reclamant. Acordarea cheltuielilor de judecată nu este condiționată de constatarea unei rele credințe sau a exercitării abuzive a drepturilor procesuale de către partea obligată, așa cum susține recurenta, singura condiție cerută de lege pentru acordarea cheltuielilor solicitate și dovedite de reclamant fiind constatarea temeiniciei pretențiilor reclamate.

De asemenea, în ceea ce privește critica adusă soluției date cererii de obligare la plata dobânzii, Curtea apreciază că și aceasta este nefondată, reclamantul având dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit (lucrum cessans si damnum emergens).

În același sens a hotărât recent Curtea Europeană de Justiție în cauza C‑565/11 (hotărârea din 18.04.2013), arătând că, în cazul dobânzilor cuvenite, “această pierdere depinde în special de durata indisponibilizării sumei plătite fără temei cu încălcarea dreptului Uniunii și survine astfel, în principiu, în perioada cuprinsă între data plății fără temei a taxei în cauză și data restituirii acesteia”.

Prin urmare, la chestiunea preliminară cu care a fost sesizată într-o cauză identică de un tribunal din România, Curtea a statuat că „dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”.

Pentru aceste motive în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul formulat de recurenta pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 5 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 5502/11.11.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IX-a C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul-reclamant G. G. și intimata- chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 23.06.2014.

Președinte, Judecător, Judecător,

S. O. I. M. C. F. I.

Grefier,

T. M.

Red. Jud. OS / 2 ex/2014

Tribunalul București, Secția a IX a C.

Jud. fond, N. A. I.

← Pretentii. Decizia nr. 206/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 1849/2014.... →

Pretentii. Decizia nr. 5328/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretentii. Decizia nr. 5328/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI