Anulare act administrativ. Sentința nr. 1776/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1776/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-06-2014 în dosarul nr. 8477/2/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII–A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1776
Ședința publică din data de 4 iunie 2014
Curtea constituită din:
JUDECĂTOR: M. N.
GREFIER: F. E. B.
Pe rol se află soluționarea acțiunii în contencios administrativ și fiscal formulate de reclamanta S.C. C. ROMÂNIA S.A., prin reprezentant legal Jean Baptiste Dernoncourt și reprezentant convențional SCA Țuca Z.&Asociații, în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA V. BUGET LOCAL SECTOR 2 BUCUREȘTI, prin reprezentant legal director executiv C. A. D., având ca obiect „anulare act administrativ”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns reclamanta C. România S.A., prin reprezentant convențional avocat C. O. L., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/18.12.2013 (depusă la fila 17 dosar), lipsind pârâta.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței următoarele:
- stadiul procesual: cauza se află la al doilea termen de judecată, în primă instanță;
- procedura de citare este legal îndeplinită.
Reclamanta prin avocat depune la dosarul cauzei copia unei acțiuni vizând anularea deciziilor emise în procedura de soluționare a anularea contestației fiscale formulate de aceasta împotriva unor acte administrativ fiscale emise de către autoritatea pârâtă în cazul aceluiași raport obligațional fiscal. Concret, ulterior emiterii deciziilor contestate în prezenta cauză, pârâta a emis alte decizii de impunere respectiv de obligații de plată accesorii și care vizează același impozit. Practic, în luna noiembrie 2013, după ce societatea a obținut suspendarea executării actelor administrative contestate în prezenta cauză, a fost comunicată o decizie privind obligațiile de plată accesorii ce cuprindea și creanța principală și accesoriile calculate ulterior datei la care s-a dispus suspendarea efectelor primelor acte administrative, apoi în luna decembrie, urmare a depunerii unei declarații rectificative a valorii de impunere ca urmare a unor modificări a valorii acestora în urma unor servicii de reparații a imobilului, a fost emisă o nouă decizie de impunere privind impozitul pe clădiri aferent anului 2013 și o nouă decizie privind accesoriile. Reclamanta arată că a contestat și aceste acte administrative, anexate atât prezentei cauze cât iar la acest moment, pe rolul instanței se află și dosarul nr._ ce vizează celelalte acte administrative. Față de toate acestea, reclamanta prin avocat solicită acordarea unui termen de judecată pentru ca aceasta să invoce excepția conexității cu prezenta cauză, în acel dosar, având în vedere strânsa legătură dintre părți și evitarea pronunțării unor soluții cu considerente contradictorii.
Instanța respinge cererea de amânare pentru a se putea pune în discuție excepția de conexitate în celălalt dosar, având în vedere că prezenta pricină este în stare de judecată, precum și faptul că în ceea ce privește debitul contestat în celălalt dosar, dincolo de faptul că parte din acesta are valoare de debit accesoriu, ceea ce a impus emiterea deciziei de impunere și pentru debitul principal este modificarea bazei impozabile urmare a unor împrejurări care nu au legătură cu prezenta cauză și cu debitul contestat aici.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra fondului cauzei.
Reclamanta prin avocat având cuvântul, pune concluzii de admitere a acțiunii și solicită anularea actelor administrative contestate. Divergența de opinie dintre reclamantă și autoritatea fiscală a pornit din modul de stabilire a valorii impozitului pe clădiri, în raport de modul în care clădirea în discuție trebuia reevaluată. Autoritatea fiscală a apreciat că reclamanta trebuia să facă o reevaluare simultană a tuturor clădirilor aflate în proprietatea sa, prin raportare la o dispoziție prevăzută într-o normă contabilă, respectiv OMFP nr. 3055/2009. Reclamanta prin avocat apreciază că, din interpretarea dispozițiilor codului fiscal, rezultă că pentru a beneficia de cota de impozit redusă de 1,5%, societatea are obligația de a reevalua, în conformitate cu reglementările contabile, clădirea vizată pentru stabilirea impozitului pe clădiri și nu toate clădirile aflate în patrimoniul societății. Or, dispozițiile de care se prevalează autoritatea sunt pur contabile și sunt contrare dispozițiilor art. 253 Cod fiscal, existând un conflict între cele două norme. O normă inferioară, în materia contabilității, invocată de autoritate și care se referă la grupa de clădiri, nu poate veni în completarea uneia superioare, respectiv Codul fiscal care se referă la valoarea de inventar a clădirii, ordinul fiind emis într-un alt domeniu, financiar contabil, fiind un alt domeniu tehnic față de domeniul fiscal. Singura normă contabilă care interesează din perspectivă fiscală este art. 50 din același Ordin al ministrului finanțelor publice, care stabilește obligația ca reevaluarea să se realizeze de către un profesionist (ANEVAR). Apreciază aceasta că nu are relevanță valoarea de inventar a celorlalte clădiri aflate în patrimoniul societății, există o singură clădire reevaluată și care se află situată în circumscripția autorității sectorului 2. consideră că autoritatea a avut un caracter abuziv, întrucât a iniția acte de executare în luna august 2013 în contextul în care nu exista un titlu executoriu emis, a fost inițiată executarea silită în contextul în care s-a dispus în luna noiembrie 2013 suspendarea efectelor actelor administrative contestate în prezenta cauză, apoi emiterea succesivă a unor acte administrative care reprezintă titluri de creanță ce au intrat în circuitul civil și permiteau practic inițierea unor demersuri de executare silită paralele pentru același impozit contesta. Pentru toate acestea, solicită admiterea acțiunii, urmând ca în cazul în care instanța va amâna pronunțarea să depună la dosarul cauzei concluzii scrise și cheltuieli de judecată.
Instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la data de 24 decembrie 2013, reclamanta S.C. C. ROMÂNIA S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA V. BUGET LOCAL SECTOR 2 BUCUREȘTI,
- anularea deciziei nr._/25.11.2013 emisă de pârâtă în procedura de soluționare a contestației fiscale formulată de Societate
- anularea în parte a deciziei de impunere nr. 7567/05.09.2013, în ceea ce privește suma de 3.491.574 lei reprezentând impozit pe clădiri stabilită în plus și anularea în tot a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 7568/05.09.2013,
cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii sale, reclamanta a invocat, după expunerea stării de fapt și a parcursului litigios al pricinii, următoarele motive de nelegalitate:
Pârâta și-a întemeiat măsurile dispuse în mod eronat exclusiv pe prevederile pct. 123 alin. (2) și (3) din OMFP nr. 3055/2009, care prevede că „(2) elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan pentru a se evita reevaluarea selectivă și raportarea în situațiile financiare anuale a unor valori care sunt o combinație de costuri și valori calculate la date diferite. (3) Dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care face parte trebuie reevaluate".
Având în vedere dispozițiile mai sus citate, în opinia DVBL Sector 2, pentru stabilirea impozitului pe clădiri, C. ar fi avut obligația de a reevalua simultan toate activele din cadrul aceluiași grup.
În cauză, arată reclamanta, sunt incidente prevederile legale ce stabilesc regimul juridic al taxelor și impozitelor locale, respectiv art. 253 alin. (1) și (2) Cod fiscal și art. 253 alin. (5) și (6) Cod fiscal
- Din interpretarea dispozițiilor legii speciale, mai sus menționate rezultă că, din perspectiva stabilirii impozitului pe clădiri, este relevantă valoarea de inventar a clădirii, iar nu valoarea de inventar a grupei de clădiri.
Raționamentul pârâtei se bazează pe faptul că, în baza unor dispoziții legale având o aplicabilitate strict contabilă, pentru determinarea cotei impozitelor datorate bugetului local, S. ar trebui să reevalueze simultan toate imobilizările corporale pe care le deține și care fac parte din același grupă. Fac parte din aceeași grupă activele având aceeași natură, cum ar fi: terenurile, clădirile, mașinile etc. în cauza de față, grupa relevant cuprinde toate clădirile aflate în patrimoniul C..
Or, atât timp cât, în materia impozitului pe clădiri, textul relevant din C.fiscal - norma specială în materie fiscală - se raportează în mod expres la valoarea de inventar a clădirii, și nu a grupei de clădiri, pe cale de consecință, rezultă că, în scopul stabilirii valorii impozabile, nu este necesară reevaluarea tuturor imobilelor din acest grup de imobilizări corporale.
- Considerentele autorității în sensul că OMFP nr. 3055/2009 ar „completa" dispozițiile Codului fiscal sunt lipsite de suport legal, având în vedere următoarele:
(a)nu este posibilă completarea dispozițiilor cuprinse Codul fiscal printr-un act normativ cu rang inferior, întrucât ar contraveni dispozițiilor art. 58 alin. (3) din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă
(b)cu atât mai mult, o atare completare nu poate fi făcută printr-un act care are o sferă de reglementare limitată. Concret, o astfel de normă este emisă în executarea legii și trebuie să se limiteze „strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora", conform art.78 din Legea nr. 24/2004. Or, în cauză, soluția propusă de OMFP nr. 3055/2009 - reevaluarea grupei de clădiri, în scopul stabilirii impozitului - contravine celei stabilite textele citate în paragraful 22 supra, care se referă la reevaluarea unei clădiri (în scopul stabilirii impozitului):
(c)în plus, ordinul invocat de pârâtă nu este un act emis în executarea vreunor prevederi din Codul Fiscal, ci este un ordin tehnic, dintr-un domeniu paralel taxelor și impozitelor, respectiv din domeniul contabil; din preambulul actului normativ în discuție rezultă fără echivoc faptul că este emis în baza și în executarea Legii contabilității nr. 81/1990, republicată;
(d)nu în ultimul rând, nu sunt întrunite nici cerințele legale pentru a ne afla în prezența unei completări legislative; potrivit dispozițiilor art. 60 din Legea nr. 24/2000 completarea actului normativ presupune „introducerea unor dispoziții noi, cuprinzând soluții legislative și ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente, prin utilizarea unei formule de exprimare, cum ar fi: «După articolul... se introduce un nou articol,, cu următorul cuprins» ". în cazul de față, prevederea din OMFP nr. 3055/2009 invocată de pârâtă nu îndeplinește cerințele textului citat și, prin urmare, nu poate fi apreciată ca o completare a dispozițiilor relevante din Codul Fiscal.
- Sub un al doilea aspect, din textele legale citate în pct. 22 rezultă că, pentru a beneficia de o cotă scăzută în ceea ce privește impozitul pe clădiri, clădirile ar trebui reevaluate o dată la 3 ani. O atare concluzie rezultă prin raportare la ipotezele descrise de art. 253 alin. (6) C.fiscal, conform cărora aplicarea unei cote de impozit majorate intervine dacă imobilele nu au fost evaluate „în ultimii trei ani anteriori anului fiscal de referință"; cota de impozit crește exponențial dacă reevaluarea clădirilor nu se realizează în ultimii 5 ani.
- Cu privire la determinarea valorii impozabile pentru imobilele deținute pe raza sectorului 2 a Municipiului București, S. a îndeplinit toate cerințele legale impuse de dispozițiile legale mai sus citate pentru a beneficia de aplicarea cotei normale de 1,5% a impozitului pe clădiri, prin prezentarea raportului de evaluare la 31.12.2012 a imobilelor în discuție, întocmit de un evaluator autorizat ANEVAR.
- Sub un al treilea aspect, legiuitorul face precizarea în mod expres că, în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota de impozit se stabilește de consiliul local/Consiliul General al Municipiului București în funcție de perioada de nereevaluare a clădirii art. 253 alin. (6) C. fiscal.
- Sub un al patrulea aspect, din perspectiva „reglementărilor contabile" menționate de art. 253 alin. (5) C.fiscal, sunt relevante prevederile pct. 50 alin. (2) din OMFP nr. 3055/2009, conform cărora: „valoarea justă a activelor se determină, în general, după datele de evidență de pe piață, printr-o evaluare efectuată, de regulă, de profesioniști calificați în evaluare". De aici rezultă că art. 253 alin. (5) C.fiscal face referire la reglementările contabile în sensul definirii metodelor de evaluare acceptate în scopul determinării valorii impozabile a unei clădiri reevaluate. Astfel, pentru stabilirea valorii reevaluate a unei clădiri (care echivalează cu valoarea impozabilă în scop de impozit pe clădiri) trebuie să existe un raport de evaluare întocmit de un profesionist calificat în evaluare.
- Considerentele Deciziei nr._/25.11.2013 se raportează în mod greșit la dispozițiile pct. 123 alin. (2) și (3) din OMFP nr. 3055/2009, pe baza cărora concluzionează că S. ar avea obligația de a realiza o evaluare simultană a tuturor bunurilor din același grup de imobilizări corporale - clădiri în situația reclamantei - în scopul determinării impozitului pe clădiri.
- În realitate, scopul OMFP nr. 3055/2009 este de a asigura o anumită acuratețe a evidențelor contabile. Norma în discuție nu are relevanță pe planul stabilirii impozitului pe clădiri. în acest sens este relevant, pe de o parte, scopul urmărit de legiuitor prin edictarea normei contabile, anterior menționat. Pe de altă parte, prezintă relevanță faptul că legislația fiscală nu face referire, atunci când definește valoarea impozabilă individuală a unui imobil reevaluat, la prevederea contabilă invocată de DVBL Sector 2 [pct. 123 alin. (2) și (3) din OMFP nr. 3055/2009]. Prin urmare, norma contabilă în discuție, are o aplicabilitate strict contabilă și nu poate aduce atingere principiilor de stabilire a valorii impozabile și a cotelor de impozitare în scop de impozit pe clădiri.
În concluzie, rezultă că, din punct de vedere al „reglementărilor contabile" la care se referă art. 253 alin. (5) C. fiscal, din perspectiva stabilirii impozitului pe clădiri, va fi relevantă o singură normă contabilă, respectiv pct. 50 alin. (2) din OMFP nr. 3055/2009.
Prin urmare, măsura dispusă de DVBL Sector 2, întemeiată pe considerentul că S. ar avea obligația de a reevalua, simultan, toate activele dintr-o grupă de imobilizări corporale, în scopul stabilirii impozitului pe clădiri, este lipsită de temei legal.
- Un ultim aspect vizează împrejurarea că, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (3) din C.fiscal, în materie fiscală, dispozițiile acestuia prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative .
Apărările pârâtei în sensul că OMFP nr. 3055/2009 ar trebui aplicate cu prioritate față de C.Fiscal întrucât introduc în legislația națională norme europene se impun a fi înlăturate.
Așa cum s-a arătat mai sus, ordinul în discuție este o normă tehnică emisă într-un domeniu diferit de cel fiscal, respectiv în domeniul financiar-contabil. Or, în cauză, dezlegarea problemei de drept privește interpretarea unor dispoziții de drept material fiscal, dispozițiile Codului fiscal prevalând față de orice alte prevederi din această materie, din alte acte normative. în plus, pentru argumentele de la pct. 26, ordinul, act având o forță juridică inferioară, nu poate deroga de la C. fiscal. Mai mult, a susține că un ordin, act normativ cu o forță juridică inferioară, ar transpune o normă europeană prevalând față de lege este o aserțiune lipsită de rigurozitate juridică.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 27 ianuarie 2014, pârâta DIRECȚIA V. BUGET LOCAL SECTOR 2 BUCUREȘTI a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
În susținerea poziției sale procesuale, pârâta a arătat că reclamanta își întemeiază suspiciunile pe faptul că a depus un raport de reevaluare întocmit de un evaluator autorizat ANEVAR, arătând în acest sens cadrul legislativ al întocmirii evaluărilor.
Or, nu conținutul raportului în sine, calitatea celui care l-a întocmit sau legalitatea acestuia sunt aspectele pentru care raportul nu poate fi avut în vedere de organul fiscal, ci încadrarea acestuia în prevederile conform cărora este necesară întocmirea simultană a raporturilor pentru toate elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale.
În ceea ce privește art. 1 din Codul fiscal, după cum prezintă contribuabilul însuși, acesta arată că dispozițiile Codului fiscal prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, referindu-se deci la un conflict între dispozițiile sale și cele ale unui alt act normativ; dar, după cum am arătat, modalitatea de aplicare a O.M.F.P. nr. 3055/2009 și a
Codului fiscal este coroborarea, neexistând vreun conflict real între prevederile celor două acte normative în vigoare, astfel încât unele vin în completarea celorlalte.
Pe scurt, existența unui raport de reevaluare ce nu poate fi primit în condițiile în care nu sunt respectate cerințele legale, nu poate avea eficiență în fața organului fiscal, drept urmare apărând ca lipsit de efectele sale specifice, cu rezultatul necesar al aplicării cotei de impunere majorate.
Dispunere masurilor de către organul fiscal nu a fost nicidecum efectuata exclusiv (nota contestatoarei) pe prevederile pct. 123 din O.M.F.P. nr. 3055/2009, ci prevederile Codului fiscal coroborate cu cele ale Ordinului 3055.
În fapt, tocmai această modalitate de coroborare a prevederilor unor acte normative este cea de care contestatoarea, în întreaga sa dizertație, face o absolută abstracție, ca și cum singura posibilitate ca doua norme legale în vigoare să aibă aplicabilitate ar fi ca ele să facă loc una alteia, prin acordarea unei forte juridice superioare.
In realitate, tinand seama și de prevederile art. 1, alin. 3 din Legea 571 / 2003, privind Codul fiscal: în materie fiscală, dispozițiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile Codului fiscal, precum și de cele ale art. 2, alin. 2 din O.G. 92 / 2003, privind Codul de procedura fiscala: prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat, reiese cu exactitate faptul ca doar situația în care prevederile legislației fiscale ar fi în contradicție cu cele ale unui alt act normativ, primele ar urma sa fie aplicate cu prioritate, în caz contrar urmând a fi considerata o interpretare sistematica a normelor juridice, ce implică lămurirea înțelesului unei norme juridice ținându-se cont de legăturile sale cu alte norme juridice, fie din același act normativ, fie dintr-un alt act normativ. în concluzie, nu opinia organului fiscal este cea ce a condus la modalitatea de impozitare, ci precizările normelor ante-prezentate.
În textul Codului fiscal, este precizat, . valoare de inventar a clădirii, dar aceasta urmează a fi stabilita în acord cu reglementările contabile, or, asa cum
contribuabilul insusi susține, pe parcursul cererii, pct. 123 din O.M.F.P. nr. 3055/2009 reprezintă o astfel de reglementare.
Nu se pune problema ca Ordinul 305 /2009 sa reprezinte o completare, în intelesul legii, a Codului fiscal, ci o norma al cărei conținut este coroborat cu cel al legislației fiscale. în susținerile prezentate, contestatoarea face abstracție de procedura coroborării, ca modalitate a interpretării sistematice, invocând, în repetate rânduri, imposibilitatea unei presupuse completări a legii fiscale printr-un ordin de ministru.
Desi nu pune la îndoiala cuantumul procentual al impozitării în cazul clădirilor nereevaluate, solicitanta precizează ca acest cuantum trebuie stabilit, în condițiile legii, de Consiliul General al Municipiului București. Precizam ca, prin prisma H.C.G.M.B. nr. 220 / 2011, acest cuantum a fost fixat la 10%, respectiv 30%, astfel incat existenta unor dubii asupra acestor cuantumuri nu poate fi pusa în discuție.
De reținut este faptul ca, deși S.C. C. ROMÂNIA S.A. contesta cu vehementa posibilitatea aplicării prevederilor O.M.F.P. nr. 3055/2009, la punctul 30 acesta aduce în susținerea sa specificațiile pct. 50 din același O.M.F.P. nr. 3055/2009. Faptul ca, potrivit susținerilor solicitantei de la punctul 32, normele fiscale nu fac trimitere directa la O.M.F.P. nr. 3055/2009 nu prezintă relevanta, deoarece sintagma conform reglementărilor contabile, avuta în vedere de legiuitor, este de natura generala, evident fiind faptul ca nu ar fi putut fi incluse în Codul fiscal, cu trimitere directa, toate actele normative ce ar putea intra în vigoare în domeniul numitelor reglementari contabile.
Astfel, temeiul legal pe care s-a bazat Direcția V. Buget Local sector 2 la aplicarea măsurii impozitării cu o cota de 10% are bine definit temeiul legal, susținerea noastră arătata fiind de natura sa puna în corecta aplicare norme cu caracter obligatoriu, în sens contrar putându-se ajunge la o încălcare a legislației actuale.
Din actele și lucrările dosarului, curtea reține următoarele:
1. Prin Decizia de impunere nr. 7567/05.09.2013 (f. 127) pârâta a stabilit în sarcina reclamantei, printre altele, un impozit pe clădiri aferent anului 2013 în sumă de 4.038.291 lei.
La determinarea impozitului pe clădiri s-a luat în calcul o valoare de impunere de 40.395.923,5100 lei, aplicându-se un procent de impozit de 10%.
Prin Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 7568/05.09.2013 (f. 128), pârâta a stabilit în sarcina reclamantei accesorii aferente impozitului pe clădiri în sumă de 209.385 lei, calculate pentru perioada 02.05.2013 – 06.09.2013.
2. Prin Decizia nr._ / 26.09.2013 a fost respinsă contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 7567/05.09.2013, precum și a Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 7568/05.09.2013 (f. 18 și urm.).
Pentru a decide astfel, organul de soluționare a contestației a reținut următoarele:
- Susținerile societății potrivit cărora dispozițiile punctului 123, alin. 2 și 3 din O.M.F.P. nr.3055/2009 nu sunt aplicabile în cauză nu pot fi avute în vedere de organul fiscal, întrucât prin art. 235 alin. 5 din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, legiuitorul a prevăzut că reevaluarea urmează a fi efectuată în conformitate cu reglementările contabile.
- La stabilirea obligațiilor fiscale înscrise în actele fiscale contestate au fost avute în vedere dispozițiile prevăzute de Codul fiscal și de H.G. nr. 44/2004, privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.
- Pentru aceleași motive de fapt și de drept, organul fiscal nu poate avea în vedere solicitarea de înregistrare a Raportului de evaluare, drept urmare, emiterea unui alt act administrativ fiscal, respectiv a unei noi decizii de impunere.
- D. urmare, în condițiile nerespectării cerințelor legale arătate în ceea ce privește reevaluarea imobilelor, existența unui raport de reevaluare ce nu corespunde acestor cerințe este asimilată cu inexistența unui asemenea raport, iar drept urmare impunerea contestatoarei a fost efectuată având în vedere cota majorată definită în mod explicit de legiuitor ca fiind impusă în cazul lipsei reevaluării.
- Precizările contestatoarei, potrivit cărora Codul fiscal face referire la necesitatea reevaluării clădirilor, iar nu a grupelor de clădiri, nu sunt în contradicție, ci în completare cu cele ale O.M.F.P. nr.3055/2009, întrucât o clădirea poate face parte dintr-o grupă de asemenea imobile, iar Ordinul precizat reprezintă o normă tehnică prin care se reglementează reevaluările. Mai mult, potrivit art. 1, alin. 4 din Codul fiscal, dacă orice prevedere a prezentului cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederea acelui tratat, iar în acord cu alin. 1 din O.M.F.P. nr.3055/2009, alin. 1 se aprobă Reglementările contabile conforme cu directivele europene (...), iar potrivit alin. 2 reglementările prevăzute la alin. (1) cuprind Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și Reglementările contabile conforme cu Directiva a Vll-a a Comunităților Economice Europene. Deci, deși nu poate fi constatat un conflict între Codul fiscal și Ordinul amintit, chiar în cazul existenței acestuia, reglementările Ordinului, prin care se introduc în legislația românească normele europene, ar urma să fie aplicate cu prioritate, după cum arată chiar art. 1 din Legea 571 / 2003.
- Contestatoarea își întemeiază solicitările pe faptul că a depus un raport de reevaluare întocmit de un evaluator autorizat ANEVAR, arătând în acest sens cadrul legislativ al întocmirii evaluărilor. Or, nu conținutul raportului în sine, calitatea celui care l-a întocmit sau legalitatea acestuia sunt aspectele pentru care raportul nu poate fi avut în vedere de organul fiscal, ci încadrarea acestuia în prevederile conform cărora este necesară întocmirea simultană a raporturilor pentru toate elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale.
3. Potrivit disp. art. 253 alin. 1, 2, 5 și 6 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare la momentul de referință, texte reglementând Calculul impozitului datorat de persoanele juridice,
”(1) În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.
(2) C. de impozit se stabilește prin hotărâre a consiliului local și poate fi cuprinsă între 0,25% și 1,50% inclusiv. La nivelul municipiului București, această atribuție revine Consiliului General al Municipiului București.
…………………………………
(5) În cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădiri este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică.
………………………………..
(6) În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul General al Municipiului București între:
a) 10% și 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință;
b) 30% și 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referință.
………………………………..”.
4. Aspectul care se impune a fi lămurit în prezenta cauză vizează reevaluarea clădirii supusă impozitării.
4.1. Reclamanta a efectuat, la 31.12.2012, reevaluarea clădirii și construcțiilor speciale deținute la punctul de lucru din București, Șoseaua C. nr. 426, sector 2.
D. consecință, a formulat și înaintat pârâtei, prin adresa nr._/31.01.2013, declarațiile rectificative pentru stabilirea impozitului aferent anului 2013 (f. 33 și urm.).
4.2. Rațiunea pentru care pârâta nu a luat în considerare, la stabilirea impozitului pe clădiri, valoarea reevaluată a acesteia, neținând cont nici de efectuarea reevaluării din perspectiva cotei de impozit aplicabilă, are în vedere faptul că reclamanta nu ar fi reevaluat întreaga grupă de imobilizări corporale, potrivit pct. 123 alin. 2 și 3, secțiunea 8 din Ordinul MFP nr. 3055/2009, cu toate că avea această obligație, de a reevalua simultan toate activele din cadrul aceluiași grup.
4.3. Curtea observă că textul art. 253 alin. 6 Cod fiscal este extrem de clar atunci când face vorbire despre ”În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată....”, din interpretarea gramaticală a textului reieșind că premisa aplicării cotei majorate de impozit este neevaluarea clădirii, nicidecum a tuturor activelor din cadrul grupului.
De asemenea, interpretarea teleologică a textului conduce indubitabil spre aceeași concluzie; astfel, rațiunea avută în vedere de legiuitor atunci când a stabilit cote majorate de impozit pentru clădirile neevaluate a fost aceea de a ”acoperi” eventuala pierdere fiscală a statului derivând ”menținerea” valorii de impunere la un nivel care nu mai corespunde realității; cu alte cuvinte, din cota majorată se acoperă, desigur la nivel de prezumție legală, prezumata mărire a valorii de impunere, neevidențiată de către contribuabil prin neefectuarea reevaluarea la intervalul prescris de lege.
Or, pentru această rațiune avută în vedere de legiuitor, instanța consideră că reevaluarea clădirii operată de reclamantă la 31.12.2012 și în considerarea căreia a depus declarațiile rectificative pomenite, asigură pe deplin efectul fiscal urmărit de legiuitor și constituie un comportament corect al contribuabilului.
4.4. Este real că art. 253 alin. 5 Cod fiscal face vorbire despre clădire ”...care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile…”, iar conform pct. 123 alin. 2 și 3 din Ordinul MFP nr. 3055/200 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene,
”(2) Elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan pentru a se evita reevaluarea selectivă și raportarea în situațiile financiare anuale a unor valori care sunt o combinație de costuri și valori calculate la date diferite.
(3) Dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care face parte trebuie reevaluate”.
Trimiterea din text la reglementările contabile în materia reevaluării nu are, în prezenta cauză, în raport de reglementarea contabilă nesocotită (evaluarea întregii grupe), absolut niciun efect fiscal, cât timp finalitatea avută în vedere de legiuitor este asigurată pe deplin pentru clădirea reevaluată, ce a constituit de altfel, și obiectul impunerii.
Prin urmare, eventuala nesocotire a reglementării contabile evocate nu are nici un efect pe tărâmul determinării impozitului pe clădiri (nu mai este necesar a se aplica prezumția legală, cât timp avem o valoare actualizată a clădirii), putând eventual antrena o răspundere contravențională a reclamantei.
În concluzie, subliniază instanța, este absolut irelevant că nu s-a efectuat reevaluarea întregii grupe de clădiri aflate în patrimoniul reclamantei.
De altfel, din chiar textul pct. 123 alin. 3 din ordin, mai sus redat, reiese extrem de clar rațiunea nevoii de reevaluare simultană și se observă că aceasta nu are absolut nicio legătură cu finalitatea reglementării fiscale privind obligația de reevaluare, cu atât mai puțin să aibă efecte pe tărâm fiscal.
Reținând considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, curtea apreciază decizia de impunere ca nelegală în parte, anume în acea măsură în care impozitul pe clădiri excede cotei de 1,5%, aplicată la valoarea rezultată din reevaluare, de 36.447.803 lei, fiind nelegală deci pentru suma de 3.491.574 (impozitul pe clădire datorat de reclamantă fiind de 546.717 lei, cota de 1,5% din noua valoare rezultată în urma reevaluării, de 36.447.803 lei).
Pe cale de consecință, reținând că reclamanta achitase impozitul datorat, anterior perioadei pentru care s-a emis decizia privind obligațiile de plată accesorii, acest din urmă act administrativ fiscal este în integralitate nelegal.
Prin urmare, în temeiul art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, curtea va admite acțiunea și va anula Decizia nr._/25.11.2013 de soluționare a contestației, va anula parțial decizia de impunere nr. 7567/05.09.2013 în privința sumei de 3.491.574 lei impozit pe clădiri, precum și în integralitate decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 7568/05.09.2013, toate emise de Direcția V. Buget Local sector 2.
Fiind partea care a căzut în pretenții, aflându-se în culpă procesuală, pârâta va fi obligată – în temeiul art. 453 alin. 1 NCPC - să achite reclamantei suma de 50 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamanta S.C. C. ROMÂNIA S.A., cu sediul în București, ., Clădirea Anchor Plaza ., cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la S.C.A. Țuca Z.&Asociații, în București, .. 4-8, America House, Aripa de Vest, ., înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J_, CUI_, Cod IBAN RO 97RZBR_3886 deschis la Raiffeisen Bank Sucursala Municipiului București, în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA V. BUGET LOCAL SECTOR 2 BUCUREȘTI, cu sediul în București, . nr. 7, sector 2, CUI_, având ca obiect „anulare act administrativ”.
Anulează Decizia nr._/25.11.2013, anulează parțial decizia de impunere nr. 7567/05.09.2013 în privința sumei de 3.491.574 lei impozit pe clădiri, precum și în integralitate decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 7568/05.09.2013, toate emise de Direcția V. Buget Local sector 2.
Obligă pârâta să achite reclamantei suma de 50 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din data de 4 iunie 2014.
JUDECĂTOR | GREFIER |
N. M. | B. F. E. |
Red. M.N./4 ex.
| ← Custodie publică - prelungire. Sentința nr. 2315/2014. Curtea... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 6060/2014.... → |
|---|
