Anulare act administrativ. Sentința nr. 2918/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2918/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-10-2014 în dosarul nr. 5496/2/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ /C./2014
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2918
Ședința publică din data de 30.10.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – judecător B. C.
GREFIER - C. M.
Pe rol se află soluționarea acțiunii în contencios administrativ și fiscal formulate de reclamantul C. I. în contradictoriu cu pârâtul G. R., având ca obiect „anulare act administrativ”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, în ordinea listei, a răspuns reclamantul personal, fiind lipsă pârâtul.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează: pricina se află la primul termen de judecată.
Conform dispozițiilor instanței, se procedează la verificarea identității reclamantului C. I., prin legitimarea sa cu C.I. . nr._, eliberată de SPCEP S6 biroul nr.4.
Curtea acordă cuvântul pe excepțiile invocate de partea pârâtă, prin întâmpinare, respectiv inadmisibilitatea acțiunii și a excepției de neconstituționalitate.
Reclamantul, solicitând instanței să nu țină seama de întâmpinarea formulată de pârât, arată că prin emiterea actului contestat a fost încălcată Constituția R. în ce privește drepturile electorale.
Curtea pune în discuție admisibilitatea acțiunii în raport de disp. art. 9 din Legea nr. 554/2004.
Reclamantul apreciază admisibilă acțiunea formulată, dat fiind că actul emis de G. R., deși este intitulat Ordonanță de Guvern, reglementează un domeniu ce poate fi reglementat strict prin lege organică. Consideră reclamantul că actul nu este o veritabilă ordonanță, ci este prezentat ca având această calitate.
Curtea reține cauza în pronunțare asupra excepției de inadmisibilitate.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal, la 03.09.2014 sub dosar nr._, reclamantul C. I. a arătat că, în contradictoriu cu pârâtul G. R., formulează acțiune împotriva Ordonanței Guvernului nr. 45/2014, solicitând suspendarea de urgență a acesteia și anularea ei definitivă, înțelegând să invoce și excepția de neconstituționalitate a acesteia în sensul încălcării art. 108 alin. 3, art. 115 alin. 1, 2, 4 și 6 din Constituția R..
În motivare, a arătat reclamantul că, potrivit recomandărilor Comisiei de la Veneția privind democrația, prin drept, în conformitate cu art. 65 din Codul bunelor practici în materie electorală, trebuie evitată modificarea sistemelor de scrutin cu mai puțin de un an înainte de alegeri.
De asemenea, G. nu poate emite ordonanțe de urgență în domeniul legilor organice. In plus, nu poate invoca drept „urgență” propria incompetență și inactivitate, știind că anul acesta vor fi alegeri prezidențiale cu mult timp înainte, fără a face însă ceva.
În Legea nr. 370/2004, lege organică, pentru alegerea Președintelui R., republicata în 2011 la art. 27 se precizează: „(1) Propunerile de candidați pentru alegerea Președintelui R. se depun la Biroul Electoral Central, cel mai târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor.”.
Prin OUG nr. 45/2014 privind modificarea si completarea Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui R. se modifică, încălcându-se recomandările Comisiei de la Geneva, și prevederile constituționale, termenul de depunere a candidaturilor, mărindu-se timpul de 30 de zile la 40 de zile.
În acest fel, se reduce perioada de strângere a semnăturilor pentru susținerea candidaților cu 10 zile și se diminuează șansele candidatului pe care partea reclamantă îl susține, restricționându-i-se astfel dreptul constituțional de a candida.
Apreciază reclamantul că afectați de această modificare antieuropeană, care încalcă prevederile patrimoniului electoral european și Constituția R., sunt candidații independenți.
Prin urmare, în calitate de cetățean care strânge semnături pentru un candidat independent, reclamantul apreciază că prevederea din ordonanță îi lezează dreptul de a strânge semnături în condițiile Legii nr. 370/2004, lege organică, și care nu poate fi modificată printr-o OUG.
În consecință, a arătat reclamantul că solicită suspendarea de urgență, în primă instanță a acestei OUG, și anularea ei definitivă, pentru că încalcă prevederile patrimoniului electoral european, în sensul că modifică sistemul de scrutin cu mai puțin de 1 an de la data alegerilor, respectiv cu 4 luni înainte de data alegerii și articolele invocate din Constituția R..
În drept, a invocat reclamantul art. 9 din Legea nr. 554/2004.
Pârâtul G. R. a depus întâmpinare la data de 29.09.2014, solicitând respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
Invocând art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, pârâtul a arătat că dispozițiile respective conferă părții vătămate de un act administrativ unilateral, posibilitatea legală de a solicita anularea acestuia, în termenul imperativ prevăzut de lege. Însă, măsura legală a anulării vizează exclusiv actele administrative, în accepțiunea conferită acestei noțiuni de dispozițiile art. 2 alin.1 lit. c) din Legea nr. 554/2004, nu și ordonanțele de Guvern (simple sau de urgență). Această interpretare rezultă, fară echivoc, și din modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze, în mod distinctiv, posibilitatea juridică a atacării actelor cu forță juridică superioară hotărârilor de Guvern.
Ordonanțele de Guvern reprezintă acte administrative de autoritate cu putere de lege, emise de G. R., în temeiul art. 115 din Constituția R., potrivit principiului delegării legislative. Așadar, fiind acte, prin natura lor cu caracter legislativ, deoarece reglementează relații sociale ce țin de domeniul legii, determinat de raporturile dintre Guvern și Parlament, este limpede că și formele privind controlul acestora sunt unele specifice.
Calea de contestare a ordonanțelor de Guvern, care reprezintă acte de sorginte guvernamentală, este cea prevăzută de dispozițiile art. 9 din Lege, care, în mare măsură, se inspiră din prevederile fundamentale ale art. 126 alin. 6 din Constituție. Astfel, potrivit alin.1 al acestui articol, competența de a soluționa cererile persoanei vătămate prin ordonanțe ale Guvernului sau dispoziții ale acestora este atribuită instanțelor de contencios administrativ. Însă, această cale procedurală specială nu oferă, deopotrivă, instanței competente sesizate și posibilitatea de a controla efectiv constituționalitatea acestor acte administrative atipice, ci doar pe aceea de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, prevăzute de Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.
Împotriva acestor acte normative de sorginte guvernamentală, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim are deschisă calea acțiunii, însoțită de excepția neconstituționalității.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 47/1992, republicată, unica autoritate de jurisdicție constituțională din România este Curtea Constituțională.
De altfel, prezenta cerere de chemare în judecată este inadmisibilă chiar și în situația în care acțiunea principală, deci fondul cauzei, se identifică cu excepția de neconstituționalitate, ambele având aceeași motivare, în acest sens statuând, în jurisprudența sa, instanța de contencios constituțional.
Prin urmare, atunci când obiectul exclusiv al acțiunii principale introduse la instanța de judecată este constatarea neconstituționalității unei ordonanțe simple sau ordonanțe de urgență a Guvernului, excepția de neconstituționalitate este transformată într-o veritabilă acțiune, pierzându-și, astfel, natura sa de excepție, înțeleasă ca un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății.
Sub un alt aspect, a apreciat pârâtul că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, prin raportare la dispozițiile art.10 alin.2 și art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.
Situațiile în care o excepție va fi respinsă ca inadmisibilă sunt prevăzute în art.29 din Legea nr.47/1992, republicată. Astfel, potrivit alin.6 din articolul menționat, va fi inadmisibilă o excepție care este contrară prevederilor alin.l, 2 și 3 ale art.29 din lege. Totodată, în raport cu aceleași dispoziții legale, dacă excepția este inadmisibilă, instanța în fața căreia a fost ridicată o va respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituțională.
Având în vedere cele invocate mai sus, a solicitat pârâtul respingerea acțiunii formulate ca inadmisibilă.
In dovedire, s-a propus spre încuviințare proba cu înscrisuri.
În drept, nu au fost invocate expres alte dispoziții legale. A fost solicitată judecata în lipsă.
În condițiile art.201 alin.2 NCPC, întâmpinarea formulată de pârât a fost comunicată părții reclamante, care a depus la data de 21.10.2014 răspuns la întâmpinare.
A arătat reclamantul că a fost vătămat într-un drept al său ca urmare a emiterii unui document intitulat "Ordonanța Guvernului 45 din 2014 publicată în Monitorul Oficial nr Partea I nr. 475 din 27 iunie 2014" document care a produs consecințe juridice însă document pe care G., potrivit Constituției în vigoare, nu avea dreptul să-1 emită.
Considerând de notorietate acest aspect, reclamantul arată că în acțiune nu a precizat articolul din Constituție încălcat în emiterea acestui text intitulat "Ordonanța Guvernului 45 din 2014".
A invocat reclamantul art. 115 din Constituția R..
Textul contestat, deși este intitulat "Ordonanța Guvernului", nu poate avea acest statut, întrucât G. nu are voie să emită ordonanțe în domenii care fac obiectul legilor organice și care afectează drepturile electorale.
Întâmpinarea Guvernului ar fi putut avea relevanță și ar fi putut fi luată în considerare dacă ar fi fost vorba despre o reală Ordonanță de Guvern.
Analizând excepția de inadmisibilitate, invocată de pârât, ce se impune a fi soluționată cu prioritate în raport de disp. art. 248 alin. 1 NCPC (Legea nr. 134/2010), Curtea reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, partea reclamantă a solicitat suspendarea de urgență și anularea Ordonanței Guvernului nr. 45/2014, invocând totodată și excepția de neconstituționalitate a acesteia în raport de disp. art. 108 alin. 3 și art. 115 alin. 1, 2, 4 și 6 din Constituția R..
Reține Curtea că, dat fiind ansamblul motivelor de fapt și de drept invocate în cererea de chemare în judecată, actul contestat de partea reclamată este reprezentat de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 45/2014 privind modificarea și completarea Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui R., publicată în Monitorul Oficial al R. nr. 475 din 27 iunie 2004; totodată, o ordonanță de Guvern adoptată sub nr. 45/2014 nu figurează a fi fost publicată în Monitorul Oficial al R..
Mai observă Curtea că prin această cerere se urmărește suspendarea și anularea OG nr. 45/2014, motiv pentru care pârâtul G. R. a invocat inadmisibilitatea acțiunii.
Ca noțiune, în materie procesuală și față de reglementarea ansamblului Codului de procedură civilă, inadmisibilitatea este, în mod corespunzător, ‹‹sancțiunea›› procesuală care intervine în cazul efectuării unui act procedural pe care legea îl exclude, nu-l prevede ori îl interzice, sau în cazul exercitării unui drept procesual nerecunoscut ori care a fost epuizat pe o altă cale procesuală, fiind, prin urmare, o cauză de respingere a cererii (de chemare în judecată, de recuzare, de încuviințare a unor probatorii, de apel, de recurs etc.) prin care acestea se valorifică, dar fără a se intra în cercetarea fondului.
Curtea apreciază cererea de față ca fiind inadmisibilă, dat fiind că nici „suspendarea” și nici „anularea” dispozițiilor unei ordonanțe de urgență a Guvernului nu intră în competența instanțelor judecătorești.
În acest sens, Curtea indică decizia nr. 660/04.07.2007 a Curții Constituționale, în ale cărei considerente instanța constituțională, reproducând considerentele deciziei sale nr. 746/31.10.2006, arată că „Așadar, excepția de neconstituționalitate nu poate forma obiectul unei acțiuni principale nici în fața instanței de judecată sau de arbitraj, unde constituie întotdeauna un mijloc de apărare într-un litigiu în curs de soluționare, și nici în fața Curții Constituționale”; totodată, a mai arătat Curtea Constituțională în aceeași decizie nr. 660/2007 prin considerente că „a statuat că legile și ordonanțele Guvernului nu pot fi atacate pe cale principală, prin acțiune introdusă în acest scop la instanța de judecată sau de arbitraj comercial, ci numai pe cale de excepție, în valorificarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim”.
În același sens, Curtea reține și decizia nr. 838/27.05.2009 în ale cărei considerente (paragraful penultim), Curtea Constituțională a reținut că „(…) potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercite controlul constituționalității legilor sau ordonanțelor este instanța constituțională. Prin urmare, nici Înalta Curte de Casație și Justiție și nici instanțele judecătorești sau alte autorități publice ale statului nu au competența de a controla constituționalitatea legilor sau ordonanțelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare”.
Mai reține Curtea că și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de C. Administrativ și Fiscal s-a statuat că „În temeiul art. 126 alin. 6 din Constituția R., instanțele de contencios administrativ nu exercită un control de legalitate asupra ordonanțelor, ci sunt competente doar să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale de Curtea Constituțională. În cazul în care excepția de neconstituționalitate este respinsă, instanța de contencios administrativ respinge acțiunea ca inadmisibilă, potrivit art. 9 alin. 3 din Legea nr. 554/2004” (decizia ÎCCJ – SCAF nr. 2342/04.05.2007).
În doctrina relevantă de drept administrativ, în majoritate, autorii califică ordonanța de Guvern ca având natura juridică a unui act administrativ; cu toate acestea, nu se conturează și concluzia majoritară a recunoașterii atribuției instanțelor de contencios administrativ de a cenzura validitatea unor astfel de ordonanțe de urgență, al căror control este apreciat a interveni fie prin mecanismul jurisdicțional al Curții Constituționale (art. 146 alin. 1 lit. d din Constituția R.), fie prin mecanismul dezbaterii în fața Parlamentului R. (art. 115 din Constituția R.).
Observând textul art. 126 alin. 6 din Constituția R., Curtea de Apel constată că voința legiuitorului este în sensul următor: „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar. Instanțele de contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale”; din lectura textului Curtea de Apel deduce că intră în atribuția de judecată a instanței de contencios administrativ doar acele cereri ale persoanelor vătămate prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale, fără a se recunoaște deci vreo competență instanței de judecată sub aspectul cenzurării ordonanțelor sau dispozițiilor din ordonanțe care nu au fost declarate neconstituționale. În plus, aplicarea art. 52 din Constituție trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 126 alin. 6 din Constituție, întrucât acesta din urmă, atât prin conținutul său, cât și prin topografia în structura legii constituționale, apare ca fiind o normă specială, prin care este circumstanțiată strict competența de judecată a instanțelor de contencios administrativ referitor la ordonanțele Guvernului, fie simple, fie de urgență, respectiv doar la cazul în care a intervenit o declarare ca neconstituțională fie în tot, fie în limita unor dispoziții determinate din textul lor.
Totodată, art. 52 din Constituția R. prevede la alin. 2 că atât conținutul, cât și limitele dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică, astfel cum este recunoscut la alin. 1, se stabilesc prin lege organică.
Or, din analiza Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ nu rezultă recunoașterea atribuției instanțelor de contencios administrativ în cenzurarea dispozițiilor din ordonanțele Guvernului, ci dimpotrivă.
În acest sens, Curtea observă că art. 9 din Legea nr. 554/2004 configurează limitele de învestire a instanței de judecată, prevăzând la alin. 5 că „Acțiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiectacordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative.”, pentru ca la alin. 1 să dispună că „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță.”.
Din aceste din urmă texte rezultă, pe de o parte, că obiectul acțiunii în legătură cu o ordonanță a Guvernului, fie simplă, fie de urgență, sau cu o dispoziție din conținutul acesteia, nu îl poate constitui constatarea neconstituționalității sale, iar, pe de altă parte, că excepția de neconstituționalitate constituie doar un accesoriu al acțiunii, al cărui obiect trebuie să vizeze alte pretenții, și anume, după caz, (1) acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, (2) anularea actelor administrative emise în baza acestora sau (3) obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative.
De altfel, plecând de la premisa că persoana ce se pretinde vătămată a constituit legal cadrul procesual prin prisma obiectului, legiuitorului prevede expres la art. 9 alin.3 din Legea nr.554/2004 că „După pronunțarea Curții Constituționale, instanța de contencios administrativ repune cauza pe rol și dă termen, cu citarea părților. Dacă ordonanța sau o dispoziție a acesteia a fost declarată neconstituțională, instanța soluționează fondul cauzei; în caz contrar, acțiunea se respinge ca inadmisibilă”.
Pe cale de consecință, inclusiv prin textul legii organice legiuitorul a prevăzut expres excluderea oricărui control din partea instanței de contencios administrativ atunci când Curtea Constituțională a respins excepția de constituționalitate în legătură cu respectiva ordonanță a Guvernului, reconfirmând astfel implicit atribuția exclusivă a instanței constituționale în ceea ce privește controlul exercitat asupra ordonanței; totodată, instanței de contencios îi incumbă în virtutea textului legal obligația de a respinge cererea ca inadmisibilă într-un astfel de caz, iar nu facultatea de a proceda ca atare.
Nici în măsura în care Curtea Constituțională ar admite excepția de neconstituționalitate invocată față de dispozițiile ordonanței Guvernului, instanța de contencios administrativ nu este abilitată a proceda la anularea sau suspendarea acelei dispoziții litigioase, ci ea poate doar soluționa obiectul acțiunii astfel cum se impune a fi configurat prin alin. 5 al art. 9 din Legea nr. 554/2004, adică îi este recunoscută competența de a dispune doar cu privire la efectele produse de textul ordonanței, iar nu și cu privire la chiar existența lui, care intră sub incidența art. 147 alin. 1 din Constituție.
Mai apreciază Curtea de Apel că nici eventuala raportare la disp. art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004 nu este aptă a susține concluzia recunoașterii atribuției instanței de judecată de a cenzura în mod direct, fie în sensul anulării, fie în cel al suspendării, o ordonanță a Guvernului sau dispoziții din conținutul acesteia. Astfel, textul art. 9 din Legea nr. 554/2004 este în mod cert, atât prin conținutul său, cât și prin topografia sa în cadrul Legii, o normă specială, prin care au fost reglementate cu caracter derogator conținutul și limitele dreptului persoanei ce se pretinde vătămată de o autoritate publică prin dispozițiile unei ordonanțe a Guvernului, raportat la art. 52 și art. 126 alin. 6 din Constituție.
În cauza de față, după cum se poate observa din lectura cererii de chemare în judecată, partea reclamantă a atacat pe cale principală dispozițiile unei ordonanțe de urgență a Guvernului, solicitând suspendarea și anularea lor, fără a formula vreun capăt de cerere care să vizeze, după caz, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanța Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acesteia sau obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative.
Or, față de cele arătate în precedent, Curtea concluzionează în sensul inadmisibilității acțiunii, lipsind competența generală a instanței de contencios administrativ pentru a proceda în acest sens.
Nu se poate concluziona în sensul admisibilității acțiunii de față nici dacă s-ar porni de la premisa că această cerere formulată de dl. C. I. este întemeiată în parte pe disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004, normă specială în Legea contenciosului administrativ, în materie de suspendare executare act administrativ unilateral. Astfel, art. 14, deși reglementează o anumită procedură prin care se poate solicita și obține suspendarea unui act administrativ unilateral, trebuie raportat la disp. art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, privind actele administrative unilaterale, altele decât ordonanțele Guvernului, căci în cazul acestora din urmă reglementarea procedurală sub aspectul acțiunii admisibile în contencios administrativ se găsește la art. 9 din Lege. Or, după cum deja s-a arătat mai sus, instanța de contencios administrativ nu poate dispune anularea unei ordonanțe de urgență a Guvernului, o asemenea cerere neintrând în competența sa generală, ci atribuția infirmării revine unor alte autorități statale, astfel încât a admite teza contrară - extinderea competenței - ar conduce la o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.
Mai reține instanța că, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmă că „dreptul la justiție”, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenția [europeană] privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu este absolut; el se pretează la limitări pentru că el comandă, chiar prin natura sa, o reglementare din partea Statului, care are alegerea mijloacelor de a se ajunge la atingerea acestui scop (a se vedea cauza Weissman și alții c. România, hotărârea din 24 mai 2006, paragraful 34), putând varia în timp și spațiu în funcție de nevoile și resursele comunității și ale indivizilor (a se vedea cauza Bellet c. Franța, hotărârea din 20 noiembrie 1995, paragraful 31, cauza Garcia Manibardo c. Spania, hotărârea din 15 februarie 2000, paragraful 36). Efectivitatea dreptului de acces la un tribunal presupune ca individul să se bucure de o posibilitate clară și concretă de a contesta orice act constituind o ingerință în drepturile sale (cauza F.F. c. Franța, hotărârea din 30 octombrie 1998, paragraful 46).
După cum s-a detaliat în precedent, această posibilitate oferită de legiuitor rezultă din art. 9 al Legii nr. 554/2004, implicând mecanismul conjugat al (1) intervenției Curții Constituționale în analiza unei excepții de neconstituționalitate invocată în legătură cu dispozițiile ordonanței Guvernului și (2) al intervenției instanței de contencios administrativ în soluționarea unor capete de cerere formulate în acord cu disp. alin. 5 al art. 9, aceasta din urmă doar în caz de declarare a neconstituționalității textului incriminat. Soluția legiuitorului este logică, deoarece având putere echivalentă legii, ordonanța Guvernului va primi aplicare obligatorie ca orice lege, astfel încât nu se poate pleca de premisa că legea însăși produce vătămarea unor drepturi subiective sau interese legitime, motiv pentru care, ordonanța se diferențiază din această perspectivă față de celelalte acte administrative unilaterale, a căror forță juridică este inferioară legii.
În plus, critica părții reclamante cum că O.U.G. nr. 45/2014 nu ar constitui o veritabilă ordonanță de urgență a Guvernului, fiind doar intitulată ca atare, este infirmată de titulatura actului adoptat, astfel cum a fost publicat și în Monitorul Oficial al R., în timp ce îndreptățirea Guvernului de a-l admite implica o verificare de constituționalitate.
Față de cele arătate în precedent, Curtea constată că acțiunea formulată de partea reclamantă în suspendarea și anularea O.U.G. nr. 45/2014 este inadmisibilă și, în mod corespunzător, același caracter îl prezintă și excepția de neconstituționalitate invocată de dl. C. I. cu privire la O.U.G. nr. 45/2014, din moment ce aceasta nu este formulată într-un cadru procesual care să își aibă reflectarea în lege.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția de inadmisibilitate, invocată de G. R..
Respinge acțiunea formulată de reclamantul C. I., cu domiciliul în București, ., ., ., sector 6, în contradictoriu cu pârâtul G. R., cu sediul în București, Piața Victoriei nr. 1, sector 1, ca inadmisibilă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare, ce se poate depune la Curtea de Apel București.
Pronunțată în ședință publică, azi 30.10.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
B. C. C. M.
Red../Tehnored. Judecător B.C.
4 ex./28.11.2014
Comunicate 2 ex./………...…………
Grefier ………….
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 2007/2014. Curtea de... | Despăgubire. Decizia nr. 7801/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
