Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Sentința nr. 1699/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1699/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-05-2014 în dosarul nr. 637/2/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A - C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1699
Ședința publică de la 29 mai 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. D.
GREFIER - E. S.
Pe rol se află soluționarea acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. B1 TV C. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul C. NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUI, având ca obiect anulare act emis de CNA.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pârâtul prin consilier juridic D. C. cu delegație de reprezentare pe care o depune la dosarul cauzei, lipsind reclamanta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că reclamanta a depus prin serviciul registratură, la data de 29.05.2014, cerere completatoare și note de probe într-un exemplar, prin fax, după care:
Având cuvântul, reprezentantul pârâtului arată că nu solicită acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de conținutul cererii completatoare formulată de reclamantă având în vedere faptul că prin această cerere reclamanta nu aduce o completare acțiunii în sensul de a aduce un capăt nou de cerere, ci aduce argumente în susținerea cererii de chemare în judecată.
Verificându-și competența conform dispozițiilor art. 131 C.pr.civ., Curtea constată competența generală, materială și teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.
De asemenea, constată faptul că cererea depusă de către reclamantă prin fax nu reprezintă o veritabilă cerere completatoare sau modificatoare în condițiile în care nu investește instanța cu noi capete de cerere, ci sunt prezentate argumente suplimentare în susținerea cererii de chemare în judecată.
Reprezentantul pârâtului depune în ședință publică două rapoarte de monitorizare care au stat la baza emiterii deciziei de sancționare.
Nefiind cereri prealabile de formulat, Curtea acordă cuvântul pe propunere de probe.
Având cuvântul, reprezentantul pârâtului solicită încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, inclusiv cu cele două rapoarte de monitorizare care au stat la baza emiterii deciziei de sancționare depuse în ședință publică.
În ceea ce privește probatoriul solicitat de partea adversă, respectiv înregistrările audio-video, arată că reclamanta este cea care ar trebui să le depună având în vedere că este producătoarea acestor emisiuni, precizând că CNA nu deține întreaga emisiune, doar anumite pasaje.
În ceea ce privește procesul-verbal al ședinței, consideră că nu este util și concludent cauzei având în vedere faptul că nu a stat la baza emiterii deciziei de sancționare și întrucât în acesta se consemnează propunerile de vot și o minimă motivare a deciziei.
În ceea ce privește reclamațiile, arată că, în situația în care instanța apreciază că sunt utile cauzei, le vor depune la dosarul cauzei.
Deliberând, în temeiul dispozițiilor art. 255 raportat la art. 258 C.pr.civ., Curtea urmează a încuviința pentru părți proba cu înscrisuri, apreciind-o ca fiind concludentă, pertinentă și utilă soluționării cauzei.
În ceea ce privește solicitarea reclamantei, respectiv ca în cadrul acestei probe să fie depuse documentele pe care pârâtul nu le-ar fi depus la dosarul cauzei, instanța constată că, în executarea obligațiilor stabilite în sarcina sa de prevederile art. 13 din Legea nr. 554/2004, pârâtul a depus la dosar documentația administrativă ce a stat la baza emiterii actului administrativ contestat, astfel încât nu se impune revenirea cu o solicitare la acesta în vederea depunerii documentației.
În ceea ce privește procesul-verbal al ședinței CNA din data de 13 ianuarie 2014, Curtea apreciază că nu este util soluționării cauzei având în vedere faptul că în cuprinsul acestuia sunt menționate propunerile membrilor CNA cu privire la faptele deduse dezbaterii.
De asemenea, în ceea ce privește reclamațiile, în condițiile în care existența lor nu este contestată de niciuna dintre părți, cu privire la acestea fiind formulate referiri inclusiv în rapoartele de monitorizare, Curtea apreciază că nu este necesar a fi depuse la dosarul cauzei.
În ceea ce privește înregistrarea emisiunilor solicitate a fi depuse de către pârât, Curtea observă faptul că reclamanta avea obligația de a depune suportul CD sau DVD cu aceste emisiuni încă de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, conform dispozițiilor art. 194 alin.1 lit. e) C.pr.civ., ținând cont în acest sens de faptul că, fiind producătoarea acestor emisiuni, este prima în măsură să le atașeze la dosarul cauzei. Prin urmare, Curtea va respinge și această solicitare.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri asupra fondului.
Având cuvântul, reprezentantul pârâtului solicită respingerea acțiunii și, în consecință, să se constate că Decizia nr. 33/13.01.2014 a fost emisă cu respectarea tuturor dispozițiilor legale în vigoare. Precizează faptul că, așa cum rezultă și din rapoartele de monitorizarea depuse în ședință publică, faptele au fost încadrate corect, în sensul că a existat un limbaj injurios și au fost formulate acuzații față de care moderatorul emisiunii nu a solicitat probe și nici nu a intervenit pentru a stopa un astfel de limbaj. Pentru aceste argumente, precum și față de cele expuse în cuprinsul întâmpinării, solicită respingerea acțiunii. Precizează că nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de sub nr._ , reclamanta S.C. B1 TV C. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C. Național al Audiovizualului, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea Deciziei nr. 33/13.01.2014 emisă de pârât și exonerarea sa de la plata amenzii contravenționale în cuantum de 10.000 lei, iar în subsidiar a solicitat înlocuirea/ reducerea sancțiunii dispuse de pârât raportat la criteriile prevăzute de Legea nr. 504/2002 și Codul audiovizualului (Decizia nr. 220/2011), cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că, fiind de natură contravențională, sancțiunea aplicată trebuie să răspundă tuturor exigențelor prevăzute de legea specială, precum și de legea generală și de principiile care guvernează răspunderea contravențională. Totodată, săvârșirea unei contravenții presupune ca prin difuzarea programelor să se realizeze efectiv încălcarea libertăților ori a drepturilor fundamentale ale omului. O astfel de încălcare nu trebuie însă presupusă, ci trebuie dovedită. În acest sens, a fost invocată sentința civilă nr. 6899/04.12.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal în dosarul nr._, ce are forța probantă a unui înscris autentic, fiind obligatorie și producând efecte între părți, bucurându-se de autoritate de lucru judecat atât în ceea ce privește dispozitivul, cât și considerentele pe care se sprijină.
Reclamanta a arătat că decizia contestată a fot emisă cu încălcarea art. 15 alin. 1 și 4 din Legea nr. 504/2002 referitor la motivarea votului fiecărui membru al C.N.A. întrucât nu cuprinde exprimarea fiecărui vot deschis însoțită de motivarea acestuia.
Prezumția de legalitate ar fi existat cu privire la incidența și respectarea alin. 1 al art. 15 din Legea nr. 504/2002, doar în cazul în care în cadrul deciziei contestate s-ar fi enumerat expres membrii ce au participat la luarea deciziei, până la producerea probei contrare de către reclamantă.
Reclamanta a mai precizat că pârâtul încearcă să se substituie Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, autoritate de stat autonomă, sub control parlamentar, care își desfășoară activitatea în domeniul discriminării.
Or, puterea legislativă a stabilit doar în competența unei singure autorități aflată sub directul său control - Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării - care, potrivit art. 19 alin. 1 lit. c) din O.G. nr. 137/2000 a stabilit că această doar autoritate are ca și atribuții ,,c) investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare""" și nu C. N. al Audiovizualului.
Pe cale de consecință, încercarea C. Național al Audiovizualului de a se erija în proteguitor al unor persoane așa-zis discriminate este lipsită de fundament legal, fiind făcută cu depășirea flagrantă a competențelor sale și cu încălcarea competențelor și procedurilor Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
De asemenea, în materia discriminării există o procedura imperativă prin care se stabilește că persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare.
C. Național al Audiovizualului putea doar să sesizeze cealaltă autoritate - Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării ca aceasta să procedeze potrivit legii la procedurile legale conferite de legiuitor la analizarea, investigarea, constatarea și/sau sancționarea unor eventuale fapte de discriminare.
Mai mult, în pofida sublinierilor pe text ale autorității pârâte, prin care încearcă să justifice așa-zisele fapte contravenționale, chiar C. Național al Audiovizualului constată că „Moderatoare: Domnule Președinte, hai să nu jignim”.
Mai mult, chiar prin decizia nr. 675/29.11.2011, C.N.A. a apreciat unilateral că, în fapt, postul de televiziune . luni până vineri, începând cu ora 23.00, precum și duminica de la aceeași oră, emisiunea „Lumea lui B.", emisiune care se dorește a fi o revistă a presei neconvențională, cu elemente de pamflet și umor de calitate.
Totodată, afirmațiile desprinse din emisiunea „Lumea lui B." difuzată pe postul . cărora membrii C.N.A. au luat decizia sus-menționată, pentru a fi sancționate contravențional, trebuiau săvârșite cu vinovăție.
În dovedire, reclamanta a depus la dosar un set de înscrisuri.
Pârâtul C. Național al Audiovizualului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.
În motivare, s-a arătat că în sarcina reclamantei a fost reținut faptul că, în cadrul emisiunii „Talk B1" din ziua de 29.11.2013, moderată de N. C., invitatul acesteia, dl. C. Vădim T., utilizând un limbaj injurios, a formulat o . acuzații nedovedite, de natură penală și morală, la adresa mai multor persoane, fără ca moderatoarea să solicite acestuia, în mod ferm, să probeze afirmațiile acuzatoare sau să indice, cel puțin, probele care le susțin pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzațiile, știut fiind reacția acestuia intempestivă și, uneori, provocatoare la adresa unor persoane.
În aceeași ședință publică, a fost analizat și raportul de monitorizare cu privire la emisiunea „Lumea lui B.", ediția din 24 decembrie 2013, și a fost constatat că aceasta a fost difuzată cu încălcarea prevederilor art. 47 alin. (2) din Codul audiovizualului.
Astfel, în cadrul ediției menționate, gen pamflet, difuzată sub titlul „Premierul moldovean, luat la șuturi", în contextul urărilor adresate românilor de către V. P. cu ocazia sărbătorilor de iarnă, prezentatorul R. B. a făcut comentarii cu un caracter profund discriminatoriu la adresa premierului Republicii M., I. L., pe care l-a numit „Leoarcă", la adresa studentelor din această țară care au venit să studieze în România, pe care le-a numit „curve", precum și la adresa locuitorilor moldoveni pe care i-a numit „cerșetori".
Un astfel de concept, exprimat în mod public, în cadrul unui program audiovizual, este de natură să contravină principiilor nediscriminării.
În ce privește primul considerent al reclamantei, pârâtul a arătat că aceasta se limitează la a enunța caracterul contravențional al sancțiunii aplicate prin actul administrativ contestat în fața instanței de contencios, fără să arate în concret care este critica referitoare a „dovedirea" încălcării libertăților și a drepturilor fundamentale ale omului, care ar fi dispozițiile legale presupus nesocotite de emitentul actului.
Referitor la Sentința nr. 6899/2014 a Curții de Apel București, pe care o invocă reclamanta ca soluție cu „autoritate de lucru judecat", s-a învederat că această autoritate nu există, întrucât între cele două spețe nu există identitate de obiect.
„Argumentul" indirect pe care pârâtul îl presupune că îl are în vedere reclamanta, respectiv cel potrivit căruia anularea uneia dintre Deciziile de sancționare emise de Consiliu ar atrage nelegalitatea apriorică a oricărui act de sancționare ulterior emis de acesta, nu poate fi admis și nu demonstrează nelegalitatea actului supus controlului, întrucât cele două decizii nu se află într-un raport de accesorialitate pentru a se putea invoca principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal.
Pe de altă parte, pârâtul a arătat că nicio dispoziție din Legea audiovizualului nu prevede ca în cadrul deciziilor emise să fie reiterată motivarea votului fiecărui membru, iar din însăși formularea folosită de legiuitor, „exprimarea fiecărui vot deschis", rezultă că votul este unul verbal și, în consecință, motivarea acestuia este tot una verbală.
Finalitatea avută în vedere de legiuitor a fost asigurată de exprimarea punctelor de vedere ale membrilor Consiliului în cadrul deliberării care a avut loc cu prilejul dezbaterilor. Procesul-verbal întocmit la ședințele C.N.A., dat fiind natura domeniului de activitate, este, în esență, un proces-verbal de deliberare, iar decizia emisă de Consiliu este actul administrativ supus cenzurii instanței de judecată în care se consemnează motivarea votului membrilor ce au deliberat în sensul sancționării unui radiodifuzor.
Pârâtul a arătat că, potrivit art. 10 alin. (3) lit. e) și 17 alin. (1) lit. d) pct. 6 și 7 din Legea nr. 504/2002, are abilitatea să impună norme legale cu privire la interzicerea oricărei forme de discriminare pe considerente de rasă, religie, naționalitate, sex, orientare sexuală sau etnie, ceea ce s-a realizat prin art. 47 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual și să sancționeze, pe cale de consecință, orice încălcare a acestora.
Mai mult, potrivit art. 10 alin. (2) și (5) din același act normativ, CNA este singura autoritate de reglementare și de control în domeniul audiovizualului, CNCD având atribuții în domeniile prevăzute de art. 1 alin. (2) din OG nr. 137/200, CNCD fiind responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, audiovizualul nefăcând parte din acest domeniu.
Pe de altă parte, s-a arătat că legiuitorul a lăsat la dispoziția Consiliului dreptul și, în același timp, obligația de a se sesiza din oficiu atunci când apreciază că o faptă săvârșită în domeniul audiovizualului constituie o încălcare a reglementărilor din acest domeniu.
Cu privire la solicitarea reclamantei de a înlocui/reduce sancțiunea dispusă de CNA, pârâtul a solicitat respingerea ca nemotivată, iar în subsidiar ca nefondată, precizând faptul că solicitarea de "înlocuire" a sancțiunii amenzii cu somația publică nu poate fi primită întrucât sancționarea se face conform art. 90 alin. (2) din Legea audiovizualului care prevede direct sancțiunea amenzii. De asemenea, s-a arătat că, pentru nerespectarea prevederilor privind protecția demnității umane și a dreptului la imagine, reclamanta a fost sancționată anterior cu 4 somații publice și 3 amenzi în cuantum de 45.000 lei.
Având în vedere sancțiunile anterioare, care nu demonstrează o conduită conformă dispozițiilor legale, sancțiunea aplicată, respectiv amenda în cuantum de 10.000 lei, a fost în mod corect individualizată și aplicată, fiind respectate prevederile alin. (4) al art. 90 din Legea audiovizualului.
În ceea ce privește reducerea amenzii, s-a arătat că potrivit art. 90 alin. (2) din Legea audiovizualului faptele prevăzute la alin. (1) se sancționează cu amendă de la 10.000 lei la 200.000 lei.
Pe cale de consecință, o astfel de solicitare este inadmisibilă întrucât legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea ca amenda minimă să fie sub 10.000 lei, iar reclamanta a fost amendată cu această sumă.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205-208 C.pr.civ., solicitând judecarea cauzei și în lipsă.
Reclamanta a depus cerere completatoare/modificatoare prin care a invocat motive noi de nelegalitate cu privire la decizia nr. 33/13.01.2014, respectiv faptul că aceasta a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 144 alin. 3 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual privind individualizarea sancțiunii, susținând că pârâtul nu a făcut o reală individualizare a sancțiunii.
Nelegalitatea deciziei contestate sub acest aspect este consolidata și de poziția exprimată de autoritatea pârâtă din cadrul întâmpinării, prin care aceasta își manifestă reala voință, în sensul că în individualizarea sancțiunii s-a raportat în mod nelegal doar la un singur criteriu, cel prevăzut la lit. b, înlăturându-le pe celelalte 4 criterii stabilite în cadrul aceiași norme juridice emanată chiar de aceeași autoritate.
De asemenea, reclamanta a susținut că la momentul emiterii deciziei nr. 33/13.01.2014 au fost încălcate prevederile art. 91 și urm. din Legea nr. 504/2002, pârâtul constatând prin cadrul unei singure decizii doua fapte așa-zis contravenționale.
De asemenea, autoritatea pârâtă nu justifică, în cazul prezentei pluralități de contravenții, cum a aplicat sancțiunea, nedefinind gravitatea fiecărei fapte sau efectele acesteia, reclamanta fiind privată de a cunoaște elementele și modalitatea în care a fost aplicată sancțiunea și de a le contesta.
Analizând materialul probator administrat, prevederile legale incidente și susținerile părților, Curtea reține următoarele:
În fapt, prin Decizia nr. 33 din data de 13.01.2014, pârâtul C. Național al Audiovizualului a aplicat reclamantei . SRL sancțiunea amenzii în cuantum de 10.000 lei, reținându-se în sarcina acesteia încălcarea prevederilor art. 40 alin. 2 și 3 și art. 47 alin. 2 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual. De asemenea, în temeiul art. 931 alin. 1 și 2 din Legea nr. 504/2002 radiodifuzorul a fost obligat să transmită în următoarele 24 de ore de la comunicare, sonor și vizual, de cel puțin 3 ori, în intervalul orar 18.00-22.00 un text cuprinzând mențiuni cu privire la sancțiunea aplicată și faptele care au atras aplicarea acesteia.
În cuprinsul deciziei s-a reținut că în cadrul ediției din data de 29.11.2013 a emisiunii „Talk B1”, invitatul emisiunii C. V. T. a folosit un limbaj injurios la adresa doamnei A. B., a domnului G. O. și a domnului C. M.; a adus acuzații doamnei A. B. și domnului F., susținând că aceștia s-ar fi înțeles să-i fure partidul prin contribuția domnului V. H., căruia i-ar fi solicitat două milioane de euro, și a domnului D. V., căruia i-ar fi cerut alte două milioane de euro, și a formulat acuzații potrivit cărora în data de 14 noiembrie, domnul V. P. ar fi dat ministrului justiției două sarcini, respectiv să se ocupe de dosarele Ioanei B. și ale lui Corneliul V. T., fără ca moderatorul să-i fi solicitat dovezi în acest sens care să permită publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzațiile formulate.
De asemenea, s-a reținut că în cadrul ediției din data de 24.12.2013 a emisiunii „Lumea lui B.”, gen pamflet, în contextul urărilor adresate românilor de către V. P. cu ocazia sărbătorilor de iarnă, prezentatorul R. B. a făcut comentarii cu un caracter discriminatoriu la adresa premierului Republicii M., I. L., pe care l-a numit „Leoarcă”, la adresa studentelor din această țară care au venit să studieze în România, pe care le-a numit „curve”, precum și la adresa locuitorilor moldoveni pe care i-a numit „cerșetori”, aceste afirmații fiind de natură să contravină principiului nediscriminării.
În drept, Curtea reține că potrivit prevederilor art. 40 alin. 2 și 3 din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual „(2) Moderatorii programelor au obligația să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmațiile acuzatoare sau să indice, cel puțin, probele care le susțin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzațiile. (3) Moderatorii programelor au obligația să nu folosească și să nu permită invitaților să folosească un limbaj injurios sau să instige la violență.”
De asemenea, art. 47 alin. 2 din Decizia CNA nr. 220/2011 prevede că „Este interzisă în programele audiovizuale orice discriminare pe considerente de rasă, religie, naționalitate, sex, orientare sexuală sau etnie.”
În ceea ce privește prima critică formulată de reclamantă, instanța reține că potrivit dispozițiilor art. 15 alin. 4 din Legea nr. 504/2002 „Exprimarea fiecărui vot deschis este însoțită de motivarea acestuia.” Curtea reține că trebuie făcută o distincție între cerința impusă de acest text legal, ce presupune ca motivarea votului deschis al fiecărui membru al Consiliului să fie efectuată la momentul exprimării acestuia, așadar în cadrul ședinței, și cerința motivării actului administrativ, condiție ce vizează decizia nr. 33/13.01.2014.
În cauza de față, Curtea observă că decizia CNA contestată cuprinde motivarea în fapt și în drept care a atras aplicarea sancțiunii, condiție care, dacă nu ar fi fost respectată, ar fi fost de natură să atragă nulitatea actului administrativ.
Referitor la motivarea votului deschis exprimat de membrii Consiliului, Curtea reține că, de vreme ce aceasta se efectuează verbal, la momentul exprimării votului, nu trebuie transcrisă în cuprinsul deciziei. Așadar, pentru a fi îndeplinită condiția legală de motivare a votului impusă de art. 15 alin. 4 din Legea nr. 504/2002 este necesar și suficient ca aceasta să fie redată verbal la momentul exprimării votului, fără a fi impusă obligația menționării sale în cuprinsul unui act.
Nu în ultimul rând, Curtea reține că obligația prevăzută de art. 15 alin. 4 din Legea nr. 504/2002 nu este prevăzută sub sancțiunea expresă a nulității, ceea ce presupune că, pentru a atrage această sancțiune, este necesar ca persoana care o invocă să facă dovada unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea actului, condiție care nu este îndeplinită în prezenta cauză, reclamanta nefăcând vorbire despre nicio vătămare ce ar rezulta din nemotivarea votului deschis și neprezentând dovezi din care să rezulte existența unei astfel de vătămări.
Prin urmare, instanța constată că această critică este neîntemeiată.
Curtea apreciază că este neîntemeiată și critica referitoare la nerespectarea unei hotărâri judecătorești, respectiv sentința civilă nr. 6899/04.12.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal, și a autorității de lucru judecat a acesteia, reținând în acest sens, în primul rând, faptul că dosarul nr._ în care a fost pronunțată sentința civilă menționată nu a fost soluționat în mod irevocabil (dosarul fiind guvernat de normele de procedură reglementate de Vechiul Cod de procedură civilă), ci se află în faza procesuală a recursului în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, având termen de judecată la data de 15.10.2014, așa cum rezultă din informațiile obținute din sistemul informatic Ecris. În al doilea rând, Curtea constată că, de vreme ce în prezentul litigiu se contestă decizia nr. 33/13.01.2014, iar nu decizia nr. 111/06.03.2012 ce face obiectul dosarului nr._, nefiind dedusă judecății în prezenta cauză nici modalitatea de aduce la îndeplinire a obligațiilor stabilite în sarcina părților prin sentința civilă nr. 6899/04.12.2012, nu se poate reține în sarcina pârâtei o eventuală nerespectare a unei hotărâri judecătorești sau încălcare a autorității de lucru judecat la momentul emiterii deciziei nr. 33/13.01.2014.
În ceea ce privește depășirea propriilor atribuții de către pârât și substituirea în atribuțiile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării invocată de reclamantă, Curtea constată că este neîntemeiată, reținând în acest sens faptul că cele două instituții au competențe partajate, iar C. Național al Audiovizualului, autoritate unică de reglementare în domeniul serviciilor media audiovizuale și garantul interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, are obligația să asigure monitorizarea serviciilor de programe și a serviciilor media audiovizuale în vederea respectării de către acestea a prevederilor legale în materie, inclusiv a celor stabilite de art. 47 alin. 2 din Decizia CNA nr. 220/2011.
Pe de altă parte, Curtea reține, contrar susținerilor reclamantei, că pârâtul poate efectua controlul asupra serviciilor de programe oferite de furnizorii de servicii media audiovizuale și asupra ofertei de servicii de programe asigurate de distribuitorii de servicii și din oficiu, iar nu doar la cererea persoanei interesate, art. 10 alin. 5 din Legea nr. 504/2002 stabilind: „Controlul exercitat de Consiliu asupra conținutului serviciilor de programe oferite de furnizorii de servicii media audiovizuale și asupra ofertei de servicii de programe asigurate de distribuitorii de servicii se realizează periodic și ori de câte ori C. consideră că este necesar sau primește o plângere cu privire la nerespectarea de către un furnizor a prevederilor legale, a normelor de reglementare în domeniu ori a obligațiilor înscrise în licența audiovizuală.”
Referitor la atitudinea domnului C. V. T., invitat în cadrul emisiunii „Talk B1” ediția din data de 29.11.2013, Curtea observă că reclamanta a invocat pentru a susține netemeinicia deciziei contesta doar faptul că atitudinea colerică a acestui invitat este de notorietate. Însă, Curtea apreciază că această împrejurare nu este de natură a exonera reclamanta de răspundere în ceea ce privește respectarea prevederilor art. 40 alin. 2 și 3 din Decizia CNA nr. 220/2011. De asemenea, afirmația moderatoarei emisiunii „D. Președinte, hai să nu jignim” nu poate fi interpretată ca reprezentând o reală punere în aplicare a obligației de a nu permite invitaților să folosească un limbaj injurios, ci o încercare formală în acest sens.
În acest context, Curtea subliniază că din modalitatea de reglementare a prevederilor art. 40 alin. 3 din Decizia CNA nr. 220/2011 reiese că obligația de a nu permite invitaților să folosească un limbaj injurios este una de rezultat, iar nu de diligență, astfel încât nu se poate susține în mod pertinent că o intervenție formală a moderatorului, în sensul expus anterior, ar reprezenta o executare a obligației în condițiile în care invitatul emisiunii a continuat să utilizeze un limbaj injurios și după această intervenție.
Totodată, Curtea observă că din apărările formulate de reclamantă nu rezultă că aceasta ar nega pasivitatea moderatorului, care nu a solicitat invitatului C. V. T. să probeze afirmațiile acuzatoare sau să indice cel puțin probele care le susțin, iar pe cale de consecință a încălcat obligația impusă de art. 40 alin. 2 din decizia nr. 220/2011. Mai mult, Curtea reține că temeinicia deciziei contestate sub acest aspect rezultă și din raportul de monitorizare depus la dosarul cauzei.
Referitor la susținerea reclamantei conform căreia, pentru a fi sancționate, trebuia dovedită vinovăția în cazul afirmațiilor desprinse din emisiunea „Lumea lui B.”, Curtea observă în primul rând ambiguitatea formulării, reclamanta neprecizând forma vinovăției despre care ar fi vorba și pe care ar critica-o și neinvocând niciun argument în susținerea acestei afirmații.
În lipsa unor alte elemente care să dovedească în contra, Curtea reține, din analiza raportului de monitorizare depus la dosar, că prezentatorul emisiunii „Lumea lui B.” ediția din data de 24.12.2013 a făcut cu intenție, în deplină cunoștință de cauză, afirmații cu privire la locuitorii Republicii M..
În contextul analizării temeiniciei deciziei contestate, Curtea observă că dreptul la exprimare nu este un drept absolut, art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului dispunând că „exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”
În cazul de față, Curtea constată că intervenția autorității statului, în calitate de garant al interesului public în domeniul audiovizual, astfel cum se prevede la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă o limitare firească a libertății de exprimare, justificată de interesul public constând în protecția moralei publice și a drepturilor altor persoane, respectând exigențele Convenției.
Totodată, instanța reamintește că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat faptul că dreptul prevăzut de art. 10 din Convenție nu este absolut, exercițiul libertății de exprimare comportând, potrivit paragrafului 2 al art. 10 din Convenție, "îndatoriri și responsabilități" care capătă o importanță sporită atunci când există riscul de a se aduce atingere reputației persoanelor, garantată și ea de Convenție, și de a pune în pericol drepturile altora (cauza C. și M. împotriva României).
De asemenea, în cauza D. împotriva României Curtea arată că, „Pentru a se pronunța în cauză, Curtea trebuie deci să țină seama de un element deosebit de important: rolul esențial jucat de presă într-o societate democratică. Dacă presa nu trebuie să depășească anumite limite, îndeosebi în ceea ce privește reputația și drepturile celorlalți, precum și necesitatea de a împiedica divulgarea unor informații confidențiale, sarcina sa este totuși comunicarea, cu respectarea datoriilor și responsabilităților proprii, a informațiilor și ideilor referitoare la orice problemă de interes general.”
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că articolul 10 din Convenție nu protejează numai substanța ideilor exprimate, dar și modul în care acestea sunt exprimate, precum și regula potrivit căreia „dacă libertatea de opinie nu poate fi limitată, exprimarea opiniei poate forma obiectul unei limitări, fie si pentru respectarea drepturilor aparținând altor subiecte de drept”.
În ceea ce privește criteriile în funcție de care se apreciază, potrivit jurisprudenței CEDO, interferența autorității publice în libertatea de exprimare, instanța apreciază că, ținând cont de imperativul protejării interesului public, autoritatea pârâtă avea, în raport de atribuțiile sale legale, nu numai dreptul, dar chiar și obligația de a interveni printr-o măsură coercitivă, intervenția fiind necesară într-o societate democratică.
În acest sens sunt relevante dispozițiile art. 10 alin. 3 lit. e) din Legea audiovizualului care prevăd că: „În calitate de garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, C. are obligația să asigure: e) protejarea demnității umane, a dreptului la propria imagine și protejarea minorilor;”.
În ceea ce privește motivul de nelegalitate invocat de reclamantă vizând individualizarea sancțiunii aplicate cu încălcarea criteriilor legale, instanța constată că și acesta este neîntemeiat, împrejurarea că în cuprinsul deciziei nu s-a făcut mențiune expresă cu privire la criteriile de individualizare prevăzute de art. 144 alin. 3 din Decizia nr. 220/2011 neechivalând cu o nesocotire a acestora. Totodată, Curtea constată că art. 91 alin. 3 din Legea nr. 504/2002 stabilește că sancțiunea amenzii în cazul săvârșirii contravențiilor prevăzute de art. 91 alin. 1 se stabilește într-un cuantum de la 5.000 lei la 100.000 lei. În condițiile în care sancțiunea amenzii aplicată în concret reclamantei prin decizia contestată este în cuantum de 10.000 lei, fiind orientată spre minimum, rezultă că pârâtul a dat eficiență criteriilor de individualizare menționate anterior.
În ceea ce privește motivul de nelegalitate invocat de reclamantă, decurgând din nerespectarea prevederilor art. 10 din OG nr. 2/2001, instanța reține că din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 94 din Legea nr. 504/2002, potrivit cărora „Contravențiilor constatate de Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații le sunt aplicabile dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare, cu excepția prevederilor art. 28 alin. (1) și ale art. 32.”, rezultă că în cazul contravențiilor constatate de C. Național al Audiovizualului se aplică exclusiv prevederile Legii nr. 504/2002.
Pe de altă parte, Curtea constată că prin decizia nr. 33/13.01.2014 pârâtul a reținut în sarcina reclamantei săvârșirea unei singure fapte contravenționale, respectiv cea reglementată de art. 91 alin. 1 din Legea nr. 504/2002, chiar dacă latura obiectivă a acestei fapte a fost materializată prin mai multe acte.
Prin urmare, instanța apreciază că pârâtul nu avea obligația de a stabili două sancțiuni pentru două fapte contravenționale, conform art. 10 din OG nr. 2/2001, așa cum a susținut reclamanta, critica formulată în acest sens fiind neîntemeiată.
Nu în ultimul rând, Curtea observă că, deși a solicitat în subsidiar reducerea/ înlocuirea sancțiunii amenzii aplicată prin decizia contestată, reclamanta nu a prezentat argumentele pe care se întemeiază această cerere. În lipsa unor motive concrete pe care să le poată analiza, Curtea apreciază, prin raportare, pe de o parte, la prevederile art. 91 din Legea nr. 504/2002 și art. 144 din Decizia CNA nr. 220/2011, iar pe de altă parte la fapta contravențională reținută în sarcina reclamantei și cuantumul amenzii aplicate, că sancțiunea amenzii aplicate și cuantumul acesteia răspund exigențelor legale.
Având în vedere aceste considerente, instanța apreciază că decizia nr. 33 emisă de pârât la data de 13.01.2014 este legală și temeinică, motiv pentru care va respinge acțiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge acțiunea formulată de reclamanta S.C. B1 TV C. S.R.L., cu sediul în București, .. 2-4, ., sector 1, în contradictoriu cu pârâtul C. NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUI, cu sediul în București, ., sector 5, ca neîntemeiată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare, cererea pentru exercitarea căii de atac urmând a fi depusă la Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal.
Pronunțată în ședință publică azi, 29 mai 2014.
PREȘEDINTE,GREFIER,
M. D. E. S.
Red./thred. MD
4 ex./ 03.09.2014
| ← Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 7082/2014.... | Obligaţia de a face. Decizia nr. 7475/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
