Conflict de competenţă. Sentința nr. 1469/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1469/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-05-2014 în dosarul nr. 991/93/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Sentința civilă nr. 1469
Ședința publică de la 13 Mai 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE I. R.
Grefier M. D.
Pe rol soluționarea conflictului negativ de competență ivit între Tribunalul Ilfov și Judecătoria Cornetu, în cauza privind pe reclamantul B. V. și pe pârâții C. L. P., P. ORAȘULUI P. și ORAȘUL P..
Conflictul se soluționează în ședință de Camera de Consiliu, fără citarea părților, conform dispozițiilor art. 22 alin. 5 Cod procedură civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Prin acțiunea înregistrată sub nr._/1748/2012 pe rolul Judecătoriei Cornetu, reclamantul Botoagă V. a solicitat în contradictoriu cu pârâții C. L. P. și P. Orașului P. obligarea pârâților la respectarea contractului de concesiune încheiat între părți, anularea înștiințării de plată emisă ca urmare a nerespectării contractului de concesiune și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamantul a învederat faptul că anterior promovării prezentei acțiuni a primit o înștiințare de plată cu o sumă foarte mare a cărei valoare a fost calculată prin încălcarea contractului de concesiune încheiat între părți, ulterior aflând că urmează să plătească pentru ultimii trei ani un alt preț al concesiunii decât acela menționat în contract.
În drept au fost invocate disp. art. 1270 C.civ., art. 112 și urm. C.proc.civ.
La data de 15.04.2013 pârâta P. Orașului P. a formulat întâmpinare, invocând excepția necompetenței materiale a instanței cu privire la capătul al doilea al cererii introductive, arătând că actul a cărui anulare se solicită intră în categoria actelor administrative, conform disp. art. 2 lit. c din legea nr. 554/2004, astfel încât revine Tribunalului competența materială de soluționare a unei astfel de cereri.
La data de 11.06.2013 reclamantul a solicitat introducerea în cauză a Orașului P., în temeiul art. 57 și urm. C.proc.civ. 1864.
La data de 06.12.2013 acesta din urmă a formulat întâmpinare, invocând față de capătul al doilea al acțiunii introductive excepția necompetenței materiale având în vedere aceleași considerente avute în vedere de către pârâta P. Orașului P..
La data de 28.01.2014 prin Sentința civilă nr.905 Judecătoria Cornetu a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.
Pe rolul Tribunalului Ilfov cauza a fost inregistrata la data de 17.03.2014 sub nr. de dosar_ .
Prin sentinta civila nr. 1368/14.04.2014 pronuntata de Tribunalul Ilfov – Sectia Civila s-a admis exceptia necompetentei materiale a Tribunalului Ilfov, s-a declinat competența solutionarii cauzei în favoarea Judecatoriei Cornetu, s-a constatat intervenit conflictul negativ de competenta, s-a suspendat judecata și s-a trimis dosarul la Curtea de Apel Bucuresti pentru solutionarea conflictului de competență.
Pentru a hotărî astfel Tribunalul a reținut urmatoarele:
Potrivit art. 2 pct. 1 lit. d din cpc de la 1865, tribunalele judeca in prima instanta procesele si cererile in material de contencios administrativ, in afara de cele date in competenta curtilor de apel.
Prezenta cauza are doua capete de cerere, respectiv:
- obligarea paratelor la respectarea contractului de concesiune;
- anularea instiintarii de plata emisa ca urmare a nerespectarii contractului de concesiune dintre parti.
1. In ceea ce priveste primul capat de cerere, Tribunalul constata ca, contractul de concesiune incheiat de partile din prezenta cauza are ca obiect concesionarea unei suprafete de teren situata pe teritoriul (intravilanul) orasului P., teren care apartine domeniului privat al unitatii administrative-teritoriale.
Doctrina defineste contenciosul administrativ ca reprezentand totalitatea litigiilor dintre autoritatile publice, pe de o parte si cei vatamati in drepturile si interesele lor legitime, pe de alta parte, deduse din acte administrative tipice sau asimilate, considerate ca ilegale.
Prin urmare, poate face obiectul controlului de legalitate de catre instanta de contencios administrative numai actele administrative, astfel cum sunt ele definite de art. 2 al. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004.
Conform textului de lege mentionat anterior, actul administrativ este definit ca un act unilateral cu caracter individual sau normative emis de o autoritate publica, in regim de putere publica, in vederea organizarii executarii legii sau a executarii in concret a legii, care da nastere, modifica sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, in sensul prezentei legi si contractele incheiate de autoritatile publice care au ca obiect punerea in valoare a bunurilor proprietate publica, executarea lucrarilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizitiile publice;
Astfel cum s-a aratat anterior actiunea reclamantului are ca obiect-obligarea autoritatilor publice a orasului P., la executarea contractului de concesiune, ce are ca obiect un bun din domeniul privat al autoritatilor locale, prin urmare acest contract nu poate fi asimilat unui act administrativ si nu poate face obiectul controlului de legalitate al instantei de contencios administrativ, in speta de catre tribunal.
2. In ceea ce priveste capatul doi din cerere, avand ca obiect-anularea instiintarii de plata, nici acesta nu poate face obiectul controlului de legalitate al instantei de contencios administrativ, nefiind in acceptiunea legii un act administrativ fiscal.
Codul de procedură fiscală definește actul administrativ fiscal ca fiind actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale (art. 41 C.procedura fiscala).
În doctrină, actul administrativ fiscal a fost definit drept manifestarea de voință a organelor fiscale făcută în exercitarea funcției de administrare a creanțelor fiscale, în scopul de a produce efecte juridice, adică de a stabili, modifica sau stinge drepturi și obligații fiscale, a căror realizare este garantată prin posibilitatea de a recurge la forța de constrângere a statului, în condițiile prevăzute de dreptul pozitiv.
In ceea ce priveste domeniul de aplicare a codului de procedura fiscala, potrivit dispozițiilor art. 1, Codul de procedură fiscală se aplică în primul rând raporturilor juridice fiscale ce decurg din administrarea impozitelor și taxelor cuvenite bugetului de stat și bugetelor locale. De asemenea, prevederile aceluiași act normativ se aplică și raporturilor juridice fiscale ce decurg din administrarea drepturilor vamale și a creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat [art. 1 alin. (2) C. pr. fisc.].
Pe scurt, Codul de procedură fiscală se aplică tuturor impozitelor, taxelor și contribuțiilor care constituie venituri fiscale ale unei componente a sistemului bugetar.
În doctrină s-a apreciat cu deplin temei faptul că în noțiunea de „alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat” nu pot fi incluse și veniturile nefiscale ale statului sau ale unităților administrativ-teritoriale. Mai precis, pentru veniturile care provin din raporturi de drept privat (venituri din chirii, venituri din dividende, venituri din valorificarea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale), Codul de procedură fiscală este inaplicabil.
În acest context, trebuie arătat că veniturile nefiscale sunt obținute în regim de drept privat, ele fiind rezultatul activității economice pe care statul sau o unitate administrativ-teritorială o desfășoară de regulă în calitatea de persoană juridică de drept privat (de exemplu, atunci când se vinde sau se închiriază un bun din domeniul privat).
Soluția este aceeași și pentru situația în care am califica unele venituri nefiscale ca provenind dintr-un raport juridic de drept public – de pildă sumele de bani pe care statul le obține prin intermediul unui contract administrativ – contractul de concesiune (redevențele). Acest lucru se explică prin aceea că dispozițiile Codului de procedură fiscală sunt aplicabile numai unei categorii de raporturi juridice de drept public, raporturile de drept procedural fiscal. Definind raporturile de drept procedural fiscal ca acele raporturi care cuprind drepturile și obligațiile ce revin părților, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităților prevăzute pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligațiilor părților din raportul de drept material fiscal, ar urma să identificăm raportul de drept material care stă la baza posibilității statului de a percepe o asemenea redevență.
Prin urmare, redevențele din materia concesiunii, tarifele pentru folosirea unor bunuri publice, chiriile datorate pentru ocuparea unor spații comerciale etc., nu pot avea caracterul unor taxe și nu generează raporturi de drept fiscal guvernate de Codul de procedură fiscală, astfel cum a statuat in repetate randuri si Inalta Curte de Casatie si Justitie in jurisprudenta sa.
Astfel, prin decizia nr. 390/2012 Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat ca: „redevența născută dintr-un contract de concesiune încheiat cu o autoritate publică locală are natura juridică a unei „chirii”, nefiind vorba de o creanță fiscală, întrucât nu derivă dintr-un raport de drept fiscal existent între părți, ci din convenția părților supusă normelor de drept privat.
Prin urmare, creanța născută din contractul de concesiune nu are natura unei creanțe fiscale, ci este o creanță comercială.”
Fiind o creanta comerciala, rezulta ca are o natura comerciala ce nu poate atrage competenta materiala a instantei de contencios administrativ.
Mai mult, instiintarea de plata nu are caracterul unui act administrativ ci reprezinta un act incepator de executare, motiv pentru care nu poate fi atacata pe calea contenciosului administrativ (C. Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 48 din 11 ianuarie 2007, în Buletinul jurisprudenței C.H. B., format electronic; Î.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 462 din 8 februarie 2006, în Buletinul jurisprudenței C.H. B., format electronic.).
Prin urmare, acest capat de cerere-anularea instiintarii de plata-nu poate atrage competenta instantei de contencios administrativ, nici din punctul de vedere al naturii juridice a actului in sine (care nu are caracterul unui titlu de creanta, ea neregasindu-se in enumerarea limitativa a art. 110 al. 3 cod procedura fiscala, prin urmare nu poate forma obiectul controlului instantei de contencios administrativ in conditiile art. 205 si urmatoarele cod procedura fiscala, putand fi eventual contestat prin intermediul contestatiei la executare reglementata de art. 172 cod procedura fiscala) si nici din punct de vedere al caracterului venitului mentionat in cuprinsul acesteia (ce nu reprezinta o “taxa sau impozit” in acceptiunea legii
Curtea apreciază că revine Judecătoriei Cornetu competența de soluționare a cauzei, având în vedere următoarele considerente:
Art. 2 lit. c din Legea nr. 554/2004 asimilează actului administrativ contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice.
În esență reclamantul solicită obligarea pârâților la respectarea unui contract de concesiune și la repararea unei pretinse pagube.
Contractul de concesiune depus la dosar nu are natura juridică a unui contract administrativ, în sensul art. 2 din Legea nr. 554/2004, deoarece are ca obiect exploatarea unui bun ce aparține domeniului privat al comunității. Rezultă că primul capăt de cerere excede competenți materiale a instanței specializate în contenciosul administrativ, rămânând în competența instanței de drept comun.
În ce privește înștiințarea de plată, Curtea observă că aceasta se referă la redevența pretinsă în temeiul contractului de concesiune și prin urmare are valoarea juridică a unei puneri în întârziere pentru neexecutarea unei obligații contractuale. Așa fiind, actul respectiv nu are nicio legătură cu un act administrativ-fiscal ce poate fi contestat în fața instanței specializate.
Mai mult, Curtea constată că redevența datorată în temeiul unui contract de concesiune nu poate fi calificată drept contribuție, în sensul art. 2 din Codul fiscal, deoarece nu se regăsește între categoriile enumerate limitativ de respectivul text.
În concluzie, Curtea constată că cererea supusă regulatorului de competență este o acțiune personală de drept comun, care intră în competența Judecătoriei Cornetu, ca instanță cu plenitudine de competență determinată potrivit art. 1 din codul de procedură civilă aplicabil.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Stabilește competența de soluționare a cauzei formulată de reclamantul B. V. în contradictoriu cu pârâții C. L. P., P. ORAȘULUI P. și ORAȘUL P., în favoarea Judecătoriei Cornetu.
Cu recurs în 5 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică azi, 13 Mai 2014.
Președinte,Grefier,
I. RADUMARIANA D.
Red. / Tehnored. R.I.
6 ex.
. ………………..
| ← Pretentii. Decizia nr. 2099/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 1198/2014.... → |
|---|
