Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 4644/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4644/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-06-2014 în dosarul nr. 46676/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Decizia civilă nr. 4644
Ședința publică de la 05.06.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: O. D. P.
JUDECĂTOR: C. M. C.
JUDECĂTOR: A. L. D.
GREFIER: C. O.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta – pârâtă ADMINISTRAȚIA S. 4 A FINANȚELOR PUBLICE, PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 526/28.01.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamant S. C., intimata-pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU și intimata – chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, după care:
Curtea constată cauza în stare de judecată și reține recursul spre soluționare.
CURTEA ,
Prin sentința civilă nr. 526/28.01.2014, Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei AFPS4; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție a ADMINISTRATIEI F. PENTRU MEDIU; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S. C., în contradictoriu cu pârâții ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4 BUCUREȘTI, PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, și ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU; a anulat decizia nr._/14.08.2012 a AFPS4; a obligat pârâta AFPS4 să restituie reclamantului suma de 5258 lei reprezentând taxă pentru emisiile poluante, cu dobânda aferentă de la data plății taxei și până la data restituirii efective; a obligat pârâta AFPS4 la plata sumei de 43,6 lei către reclamant reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamantul este nemulțumit de suma pretinsă de AFPS4 cu titlu de taxă de poluare. AFPS4 este instituția care a pretins și a încasat suma calculată prin decizie proprie, nr._/14.08.2012 – fila 17, nefiind deci un simplu încasator care să se conformeze dispozițiilor AFM.
Și excepția lipsei calității procesuale pasive a fost respinsă ca neîntemeiată de către tribunal, avînd în vedere că AFPS4 este emitentul deciziei de stabilire a taxei pentru emisiile poluante în baza căreia s-a pretins și încasat suma de la reclamant, deci nu este doar un simplu încasator pentru AFM. Reclamantul este nemulțumit de suma pretinsă de AFPS4 cu acest titlu, a contestat această sumă, iar ca efect al nesoluționării favorabile a cererii sale de restituire a sumei a introdus acțiunea de față.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamantul a achiziționat un autoturism înmatriculat anterior într-un stat membru UE, potrivit înscrisurilor de la filele 19-20. Pentru înmatricularea aceluiași vehicul în România a plătit taxă specială în cuantum de 5258 lei, potrivit chitanței de la fila 16.
Tribunalul a considerat că sunt nelegale pretinderea și refuzul de restituire a taxei de către pârâta AFPS4, cea care a calculat și a încasat suma de la reclamant, nefiind deci un simplu încasator care să se conformeze dispozițiilor AFM.
Astfel, potrivit art.3 din OUG nr.50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, se datoreaza aceasta taxa pentru autovehiculele din categoriile M(1)-M(3) si N(1)-N(3), astfel cum sunt acestea definite in Reglementarile privind omologarea de tip si eliberarea cartii de identitate a vehiculelor rutiere, precum si omologarea de tip a produselor utilizate la acestea, aprobate prin Ordinul ministrului lucrarilor publice, transporturilor si locuintei nr. 211/2003. Aceste dispoziții au fost preluate și de art.3 din legea nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante, lege care a abrogat OUG nr.50/2008, dar nu a înlăturat și perceperea discriminatorie a taxei.
Astfel, în temeiul art.4 alin.1 lit.a din legea nr.9/2012, obligația de plată a taxei pentru emisiile poluante intervine cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare.
Este adevărat că în alin.2 al aceluiași articol s-a prevăzut că obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării. Însă alin.2 a fost suspendat prin art.1 din OUG nr.1/2012, începând cu 31.01.2012 până la 01.01.2013.
Asadar, obligatia de plata a taxei intervine cu ocazia primei inmatriculari a unui autovehicul in Romania conform art.4 lit.a, fara ca textul sa faca distinctia nici intre autoturismele produse in Romania si cele in afara acesteia, nici intre autoturismele noi si cele second-hand. Deoarece dispozițiile alin.2 din art.4 din legea nr.9/2012 au fost suspendate, rezulta ca la momentul achitării taxei de către reclamant, taxa pentru emisiile poluante era datorata numai pentru autoturismele pentru care se face prima inmatriculare in Romania, nu si pentru cele aflate deja in circulatie inmatriculate in tara. Asadar, se creeaza o diferenta de tratament fiscal intre autovehiculele inmatriculate in Romania înainte și după . legii nr.9/2012, astfel cum s-a creat și prin OUG nr.50/2008.
Însă, în conformitate cu art. 110 par. 1 din Tratatul de Instituire a Comunității europene, „Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.
Normele comunitare au caracter prioritar în raport cu cele naționale, ceea ce rezultă din Constituția României, din jurisprudența Curții de Justiție Europene, precum și din prevederile Legii nr. 157/2005.
Astfel, potrivit art. 11 al. 1 și 2 din Constituție, „ Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.
Art. 148 al. 2 și 4 din Constituție statuează: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare…Parlamentul, președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2”.
Din prevederile constituționale citate și față de Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, rezultă că, urmare a aderării României la Uniune, Tratatul de Constituire a Uniunii Europene are caracter obligatoriu pentru statul român.
Dispozițiile dreptului comunitar au prioritate față de dreptul național, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar. Conform acestui principiu, orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale, chiar și atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare, relua aplicându-se indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic național și de acela al normei comunitare.
Obligativitatea instanțelor din statele membre de a aplica prioritar Tratatul Uniunii a fost statuată și prin Hotărârile pronunțate de CEJ în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964), precum și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978).
Potrivit considerentelor CEJ, redate în aceste hotărâri, la . Tratatului, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a Statelor Membre, instanțele din aceste state fiind obligate să îl aplice. Curtea a reținut că „o instanță națională ce este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar are obligația de a aplica aceste prevederi, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, inclusiv cea adoptată ulterior, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea prevederilor contrare de către puterea legislativă sau Curtea Constituțională”. Aceeași obligație a judecătorilor naționali rezultă și din prev. art. 10 din Tratat.
Este de menționat că, pe rolul Curții Europene de Justiție, s-au aflat cauzele reunite Akos Nadasdi și I. N. contra autorităților ungare, soluționate prin Hotărârea din 5 decembrie 2006, Curtea stabilind că art. 90 par. 1 din Tratat trebuie interpretat ca interzicând o taxă de tipul celei prevăzute de legea maghiară privind taxele de înmatriculare, asemănătoare celei introduse de autoritățile române.
În aceste condiții, este evident că normele interne ce reglementează obligația de plată a taxei pentru emisiile poluante contravin dispozițiilor Tratatului de Instituire a Uniunii Europene, normele interne dispunând cu privire la o taxă discriminatorie și care încalcă principiul liberei circulații a mărfurilor.
Analizand dispozitiile legii nr.9/2012, rezulta ca, pe parcursul anului 2012, pentru un autoturism produs in Romania sau in alte state membre UE nu se percepe taxa la o noua inmatriculare, daca a fost anterior inmatriculat tot in Romania. Dar se percepe aceasta taxa la autoturismul produs in tara sau in alt stat membru UE, daca este inmatriculat pentru prima data in Romania. Reglementata in acest mod, taxa pe poluare diminueaza sau este destinata sa diminueze introducerea in Romania a unor autoturisme second-hand deja inmatriculate . membru, cumparatorii sunt orientati din punct de vedere fiscal sa achizitioneze autovehicule second-hand deja inmatriculate in Romania.
Legea nr.9/2012 este deci contrara art. 110 din Tratatul de Instituire a Comunitatii Europene, intrucat este destinata sa diminueze introducerea in Romania a unor autoturisme second-hand deja inmatriculate . membru UE, precum cel pentru care s-a achitat taxa de poluare in acest litigiu, favorizand astfel vanzarea autoturismelor second-hand deja inmatriculate in Romania si vanzarea autoturismelor noi produse in Romania. Or dupa aderarea Romaniei la UE, acest lucru nu este admisibil cand produsele importate sunt din alte tari membre ale UE, atat timp cat norma fiscala nationala diminueaza sau este susceptibila sa diminueze, chiar si potential, consumul produselor importate, influentand astfel alegerea.
Tribunalul a mai remarcat un alt tip de discriminare - intre persoanele care au solicitat inmatricularea autoturismelor anterior datei de 1 iulie 2008 si cele care inmatriculeaza autoturisme ulterior, doar aceste din urma persoane platesc taxa pentru emisiile poluante, desi este evident ca polueaza si autoturismele primei categorii de persoane. Discriminarea este realizata de legiuitor care a legat plata taxei speciale de faptul inmatricularii, desi s-a urmarit asigurarea protectiei mediului prin realizarea unor programe si proiecte pentru imbunatatirea calitatii aerului, ceea ce implica instituirea unei taxe de poluare pentru toate autoturismele aflate in trafic, potrivit principiului poluatorul plateste.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs DGRFP București, în reprezentarea Administrației S. 4 a finanțelor publice, invocând în drept disp. Art. 304 pct. 9 Cod proc. Civ.
În motivarea cererii de recurs a arătat că în mod nelegal instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei AFP sector 4, întrucât taxa de poluare constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, organului fiscal revenindu-i numai obligația calculării și încasării acestei taxe, conform art. 5 alin.4 din OUG 50/2008 și HG 686/2008.
Taxa nu se face venit la bugetul de stat aflat în administrarea AFP sector 4, conform art.16 din OG 92/2003, prin achitarea taxei nefiind stabilit niciun raport juridic fiscal între reclamant și pârâta AFP sector 4.
Aceste motive au fost invocate și în cadrul criticii care vizează soluția de respingere a cererii de chemare în garanție.
Pe fondul cauzei a invocat dispozițiile art. 4 alin. 1 și 2 din Legea 9/2012 care reglementează eliminarea oricăror forme de discriminare a plății taxei.
Câtă vreme legislația fiscală prevede în mod expres plata taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule cu ocazia înmatriculării autovehiculului pentru prima dată în România, rezultă că această taxă este legal datorată.
În ceea ce privește prevederile comunitare invocate în susținerea acțiunii, a arătat recurenta că prin Legea nr. 9/2012 ce a intrat în vigoare începând cu data de 13.01.2012 s-a reglementat eliminarea oricărei forme de discriminare a plății taxei pentru autovehicule în conformitate cu dispozițiile art. 4.
Mai mult, prin Legea nr. 9/2012 a fost creat cadrul legal și respectiv obligația plății taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule ce se înmatriculează pentru prima dată în România, cât și pentru cele pentru care se realizează prima transcriere a dreptului de proprietate pentru autovehiculele pentru care nu a fost achitată taxa de poluare potrivit OUG nr. 50/2008, respectiv taxa specială potrivit art. 214 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal.
De asemenea, ceea ce se restituie este numai diferența dintre taxa pe poluare pentru autoturisme și autovehicule plătită în temeiul OUG nr. 50/2008 și taxa pentru emisiile poluante,în conformitate cu prevederile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 9/2012.
Recurenta a formulat critici și cu privire la obligarea la plata dobânzii legale până la data plății efective, precizând că sunt aplicabile în speță disp. art. 124 alin.1 din OG 92/2003.
A mai fost criticată și soluția de obligare la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu se află în culpă procesuală, nu a determinat aceste cheltuieli prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, neputând fi reținute în sarcina sa aspecte privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor personale.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a disp. art.3041 C.pr.civ., Curtea apreciază că recursul este fondat, doar cu privire la soluția de respingere a cererii de chemare în garanție, pentru următoarele considerente:
În mod corect instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei AFP sector 4, având în vedere că aceasta este emitenta deciziei de calcul al taxei de poluare în baza căreia a fost achitată de către reclamant taxa a cărei restituire o solicită în prezenta cauză.
Prin achitarea acestei taxe a luat naștere un raport juridic fiscal între reclamant și organul fiscal, Administrația F. pentru Mediu nefiind parte a acestui raport juridic prin prisma faptului că taxa constituie venit la bugetul F. pentru mediu pe care această Administrație îl gestionează.
Mai mult, reclamantul a solicitat organului fiscal restituirea taxei de poluare, iar în prezenta cauză contestă refuzul nejustificat al acestuia de restituire, deci un act administrativ asimilat emis de AFP sector 4 și nu de Administrația F. pentru Mediu, astfel că se justifică reținerea calității procesuale pasive a AFP sector 4.
Pe fondul cauzei, Curtea reține că taxa a cărei restituire o solicită reclamantul prin prezenta acțiune a fost achitată la data de 14.08.2012, în temeiul Legii 9/2012 privind taxa pentru emisii poluante provenite de la autovehicule.
Recurenta invocă dispozițiile art. 4 alin. 1 și 2 din această lege susținând că este eliminată orice formă de discriminare a plății taxei.
Ceea ce nu are în vedere recurenta sunt dispozițiile art. 1 din O.U.G. 1/2012 potrivit cărora: „începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență aplicarea dispozițiilor art. 2 lit. i), ale art. 4 alin. (2) și a celor privind prima transcriere a dreptului de proprietate ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, se suspendă până la 1 ianuarie 2013.”
Prin suspendarea aplicării dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea 9/2012, până la data de 1.01.2013, se revine la aceeași reglementare cuprinsă în O.U.G. 50/2008, care este contrară dreptului comunitar.
În acest sens, Curtea are în vedere faptul că potrivit art.267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene(TFUE), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor.
Prin Hotărârea din 07.07.2011, CJUE s-a pronunțat în cauza C-263/10 I. N. asupra interpretării art.110 TFUE(fostul art.90 din TCE) statuând că acesta trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
S-a apreciat că toate versiunile de modificare a OUG 50/2008 prin OUG 208/2008, OUG 218/2008, OUG 7/2009 și OUG 119/2009 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
CJUE a reținut că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa de poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește.
CJUE a arătat că art. 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG 50/2008 și a apreciat că nu este necesar să fie limitate în timp efectele acestei hotărâri deoarece din datele prezentate de Guvernul României nu s-a putut concluziona că economia românească riscă să fie serios afectată de repercusiunile acestei hotărâri, Guvernul menționând că există un număr mare de cereri de rambursare a taxei de poluare.
Art. 110 TFUE a fost interpretat în același sens de CJUE și în Hotărârea pronunțată la 07.04.2011 în cauza T. C 402/2009 în care s-a precizat că acest articol obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie națională și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare, OUG 50/2008 având ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărare în alte state membre.
Astfel, taxa de poluare instituită de OUG 50/2008 contravine art. 110 TFUE, reclamantul fiind îndreptățit la restituirea acesteia.
Potrivit art. 148 alin.2 din Constituție, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Instanța a avut, așadar, obligația de a aplica cu prioritate normele comunitare în cazul în care există contradicție între acestea și normele interne.
Un alt argument în reținerea caracterului nefondat al recursului îl reprezintă și Ordonanța CJUE (Marea Cameră) din 3.02.2014, pronunțată în cauzele conexate C – 97/13 și C – 214/13, având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul art. 267 TFUE, care privesc interpretarea art. 110 TFUE.
Prin această Ordonanță, Marea Cameră stabilește că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi circumscris de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule, de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
S-a reținut că asemenea O.U.G. 50/2008, Legea 9/2012 supunea vehiculele de ocazie importate taxei pe poluare.
Legea 9/2012 prezenta o diferență esențială în raport cu OUG nr. 50/2008, în măsura în care această lege prevedea, la articolul 4 alineatul 2), că taxa pe poluare era datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă.
O.U.G. nr. 1/2012 a privat articolul 4 alin. 2 menționat de efectele sale până la 1 ianuarie 2013. Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor principale avea, asemenea celui instituit prin O.U.G. 50/2008, un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Prin adoptarea O.U.G. 1/2012, guvernul român a menținut în vigoare o reglementare națională pe care Curtea o declarase deja incompatibilă cu articolul 110 TFUE în Hotărârea T., citată anterior. Prin urmare, acest guvern nu poate invoca în mod util finalitatea urmărită de legiuitorul național.
În plus, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o limitare în timp a posibilității de a invoca o dispoziție astfel cum a fost interpretată de Curte nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată (Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C-292/04, Rep., p. 1-1835, punctul 36).
Astfel, este necesar să existe un moment unic de stabilire a efectelor în timp ale interpretării solicitate pe care Curtea o dă unei dispoziții a dreptului Uniunii. În această privință, principiul potrivit căruia o limitare nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată garantează egalitatea de tratament a statelor membre și a celorlalți justițiabili în fața acestui drept și îndeplinește astfel cerințele care decurg din principiul securității juridice (Hotărârea Meilicke și alții, citată anterior, punctul 37).
La punctul 33 din prezenta ordonanță Curtea reiterează interpretarea pe care o oferise deja în Hotărârile citate anterior T. și N.. Întrucât Curtea nu a dispus, în acele hotărâri, o limitare în timp a efectelor interpretării menționate, și aceasta în pofida faptului că o astfel de limitare fusese de altfel solicitată de guvernul român în cauza N., o limitare în timp nu poate fi admisă în cadrul prezentei ordonanțe, care este adoptată în temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură.
Prin urmare, nu este necesar să fie limitate efectele prezentei ordonanțe.
Rezultă cu claritate din interpretarea acestor considerente că reclamantul a achitat taxa a cărei restituire o solicită, în temeiul unei reglementări pe care CJUE o declarase deja incompatibilă cu art. 110 TFUE în Hotărârea T., astfel că este îndreptățit la restituirea în integralitate a acestei taxe, cum în mod corect a apreciat instanța de fond, fiind nefondată susținerea recurentei conform căreia i s-ar putea restitui doar diferența dintre taxa pe poluare plătită în temeiul O.U.G. 50/208 și taxa pentru emisii poluante plătită potrivit Legii 9/2012 (art. 12 alin. 1).
Critica referitoare la acordarea dobânzii este nefondată, având în vedere Hotărârea CJUE din 18.04.2013 pronunțată în cauza C-565/11 care privește interpretarea dreptului Uniunii în raport cu un regim național care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a taxei respective.
CJUE a stabilit că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe.
În acest sens s-a reținut că principiul efectivității impune, într-o situație de restituire a unei taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, ca normele naționale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate să nu aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a taxei.
Astfel, această pierdere depinde în special de durata indisponibilizării sumei plătite fără temei cu încălcarea dreptului Uniunii și survine astfel, în principiu, în perioada cuprinsă între data plății fără temei a taxei în cauză și data restituirii acesteia.
Nefondată este și critica referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în mod corect instanța de fond făcând aplicarea disp. art. 274 alin.1 C.pr.civ. potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Singura condiție reglementată de acest text de lege pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată este aceea ca partea să cadă în pretenții, adică să piardă procesul, condiție îndeplinită în speță.
Culpa procesuală la care se referă recurenta este dedusă din expresia „partea care cade în pretenții”, aceasta aflându-se la baza obligației de plată a cheltuielilor de judecată, și nu aspectele privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, aspecte invocate în cererea de recurs.
Curtea apreciază că soluția de respingere a cererii de chemare în garanție este dată cu aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, având în vedere dispozițiile art. 1 alin. 2 din Legea 9/2012 potrivit cărora taxa se face venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului.
De asemenea, instanța are în vedere și dispozițiile art. 3 alin. 5-8 din Hg 9/2012, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii 9/2012, conform cărora taxa se achită în lei la unitățile Trezoreriei Statului (…) care transferă sumele în contul 50.17 „Disponibil al F. pentru Mediu” deschis pe numele Administrației F. pentru Mediu la Trezoreria sectorului 6 (…).
În condițiile în care taxa pentru emisii poluante nu se face venit la bugetul de stat aflat în administrarea organului fiscal, Curtea apreciază că este întemeiată cererea de chemare în garanție, în raport de dispozițiile art. 60 alin. 1 Cod procedură civilă.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul, va modifica în parte sentința, în sensul că va admite cererea de chemare în garanție și va obliga chemata în garanție la plata către pârâtă a taxei pentru emisii poluante, menținând în rest sentința.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurenta – pârâtă ADMINISTRAȚIA S. 4 A FINANȚELOR PUBLICE, PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 526/28.01.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamant S. C., intimata-pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU și intimata – chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
Modifică în parte sentința în sensul că admite cererea de chemare în garanție și obligă chemata în garanție la plata către pârâtă a taxei pentru emisii poluante.
Menține în rest sentința.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05.06.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
O. D. P. C. M. C. A. L. D.
GREFIER,
C. O.
| ← Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 1198/2014.... | Anulare act administrativ. Decizia nr. 6756/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
