Conflict de competenţă. Sentința nr. 2779/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2779/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-10-2014 în dosarul nr. 6168/312/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2779
Ședința din Camera de consiliu de la 20.10.2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - M. M. P.
GREFIER – E. S.
Pe rol se află soluționarea conflictului negativ de competență ivit între Judecătoria Slobozia și Tribunalul Ialomița în ceea ce privește cererea de înlocuire a amenzii contravenționale cu muncă în folosul comunității formulată de petentul I. DE P. AL JUDETULUI I. în contradictoriu cu intimatul J. C..
Procedura este legal îndeplinită, cauza judecându-se fără citarea părților, conform art. 135 alin. 4 C.pr.civ.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Analizând actele dosarului, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slobozia la data de 19 decembrie 2013 sub nr._, petentul INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI IALOMIȚA a solicitat în contradictoriu cu intimatul J. C. înlocuirea amenzii contravenționale cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității, invocând faptul că amenzile contravenționale cuprinse în mai multe procese – verbale de contravenție aplicate pârâtului nu au fost executate de acesta și nici nu pot fi executate silit.
Judecătoria Slobozia, prin Sentința civilă nr. 1331 din 27 mai 2014, a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ialomița, învederând următoarele:
Până la . Codului de Procedură Civilă adoptat prin Legea nr. 134/210, ulterior republicat, cu modificările sale ulterioare, la 15 februarie 2013, în unanimitate doctrinară și jurisprudențială cererile de înlocuire a amenzii cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității erau soluționate de judecătorii, mai cu seamă că aceste instanțe aveau plenitudine de competență în virtutea dispozițiilor alin. 1 pct. 1 art. 1 din C. 1865, care le confereau competența în soluționarea tuturor proceselor și cererilor, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe.
Dispozițiile amintite nu au fost păstrate prin dispozițiile art. 94 din C. 2010 intrat în vigoare la 15 februarie 2013, în sensul că judecătoriilor li se atribuie o competență materială redusă, limitativă, după cum urmează:
Judecătoriile judecă: În primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:
a)cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;
b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii;
c)cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spații aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum și cele privind raporturile juridice stabilite de asociațiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz;
d)cererile de evacuare;
e) cererile referitoare la zidurile și șanțurile comune, distanța construcțiilor și plantațiilor, dreptul de trecere, precum și la orice servituți sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părți ori instituite pe cale judecătorească;
f) cererile privitoare la strămutarea de hotare și cererile în grănițuire;
g) cererile posesorii;
h) cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe;
i) cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare;
j) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști;
2. Abrogat prin OUG nr. 4/2013
3. Căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;
4. Orice alte cereri date prin lege în competența lor.
Expresia orice alte cereri date prin lege în competența lor se interpretează în sens strict acolo unde legea procesuală sau care conține norme procesuale o prevede expres. În schimb se consacră valențele de instanță cu plenitudine de competență în favoarea tribunalelor, ceea ce în interpretarea instanței constituie un eventual progres față de legislația anterioară. În acest sens legiuitorul prin art. 95 prescrie textual că tribunalele judecă: 1. în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe; 2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță; 3. ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege; 4. orice alte cereri date prin lege în competența lor.
Regula de drept comun devine aceea a plenitudinii de competență a tribunalului. Pe bună dreptate, doctrina arată că enumerarea competențelor atribuite tribunalului în anumite materii era de natură să asigure certitudinea juridică și să înlăture unele dificultăți de interpretare.
Invocarea acestor dispoziții legale nu este deloc întâmplătoare în condițiile în care legiuitorul nu prevede în textele invocate de organul de poliție, petent în cauză, care for judiciar soluționează rationae materiae cererile de reexaminare cu privire la înlocuirea sancțiunii principale cu amenzii contravenționale cu cea a sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității.
Art. 9 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor prevede că: (3) În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancțiunii și nu există posibilitatea executării silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza instanța de judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârșit contravenția, în vederea înlocuirii amenzii cu sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității, ținându-se seama de partea din amendă care a fost achitată. (4) La primul termen de judecată, instanța, cu citarea contravenientului, poate acorda acestuia, la cerere, un termen de 30 de zile, în vederea achitării integrale a amenzii.(5) În cazul în care contravenientul nu achită amenda în termenul prevăzut la alin. (4), instanța procedează la înlocuirea amenzii cu sancțiunea obligării la prestarea unei activități în folosul comunității. (6) Hotărârea prin care s-a aplicat sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității este supusă numai apelului.
Apoi la art. 391 din același act normativ se prevede că: (1) În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancțiunii și nu există posibilitatea executării silite, acesta va sesiza instanța în circumscripția căreia s-a săvârșit contravenția, în vederea înlocuirii amenzii cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității, ținându-se seama, după caz, și de partea din amendă care a fost achitată. (2) În cazul în care contravenientul, citat de instanță, nu a achitat amenda în termenul prevăzut la alin. (1), instanța procedează la înlocuirea amenzii cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității pe o durată maximă de 50 de ore, iar pentru minori începând cu vârsta de 16 ani, de 25 de ore. (3) Hotărârea prin care s-a aplicat sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității este supusă recursului.(4) Urmărirea punerii în executare a sentințelor se realizează de către serviciul de executări civile de pe lângă judecătoria în a cărei rază s-a săvârșit contravenția, în colaborare cu serviciile specializate din primării.
Ca și la cazul reglementat de art. 9, nu se indică expres vreo instanță în primele trei aliniate, ceea ce duce la aplicarea art. 95 din C. 2010, nicidecum la art. anterior acestuia, fiindcă se aplică regula generală. Cu titlu de observație instanța apreciază că legiuitorul este inexact în ce privește urmărirea titlului hotărâre judecătorească, deoarece este posibil ca o sentință să fie reformată de către decizia instanței superioare și atunci ar fi în discuție urmărirea acesteia din urmă. Cu alte cuvinte, obiectul urmăririi este hotărârea judecătorească, ceea ce excede sferei limitate a sentinței. Nimic nu împiedică în actualul context legislativ ca titlul urmărit să aparțină tribunalului ori curții de apel, iar urmărirea să se realizeze de serviciul de executări civile de pe lângă judecătoria în a cărei rază s-a săvârșit contravenția, în colaborare cu serviciile specializate din primării, ceea ce este noutate în materie de execuție silită în materie contravențională.
Judecătorului, potrivit art. 10 din Codul civil 2010, îi este interzis să aplice analogia (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet) decât în măsura în care aceeași cauză trebuie să producă același efect, deci să aplice strict textul de lege acolo unde nu este cazul să se completeze lacunele legii, mai cu seamă atunci când este în discuție stabilirea unei competențe exclusive, absolute, căci legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiunile civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. Așadar, înainte de toate, interpretarea legii de către instanță se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății (idem, art. 9 alin. ultim).
Aceste raționamente duc la concluzia că judecătoria nu poate apela la analogie prin combinația dintre OG nr. 2/2001 și OG nr. 55/2002 pentru a se considera competentă în soluționarea prezentului caz dedus judecății, dat fiind că textul art. 95 din C. sus citat indică expres care este instanța de judecată (tribunalul) care soluționează în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe. Rațiunea pentru care nu se poate aplica analogia o constituie și aceea că nicăieri în textele citate legiuitorul nu folosește expresii gen: pentru identitate de rațiune, pentru identitate de figură juridică, pentru identitate de motivare.
Ar mai fi și de observat că prin această soluție se armonizează practic competența de prim grad a tribunalelor în sfera contenciosului administrativ, mai cu seamă că procesul verbal de constatare și contravenție nu este altceva decât un act administrativ, iar plenitudinea de competență în soluționarea litigiilor de contencios administrativ nu poate reveni în primă instanță decât tribunalelor (for de specialitate), altfel spus în sens larg, acestea, ca instanțe de prim grad, sunt ținute să soluționeze atât litigiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și fiscal cât și din alte legi speciale acolo unde nu se prevede expres o altă instanță, gen judecătorie, curte de apel etc.
Reexaminarea se constituie ca efect al păstrării procesului verbal de contravenție prin necontestare sau prin respingerea în tot sau în parte a plângerii contravenționale sau de perimare a plângerii contravenționale. Îndeobște, judecătoriile soluționează doar plângeri în diverse ramuri (exempli gratia fond funciar, publicitate imobiliară, cazul prevăzut prin art. 23 din OG nr. 55/2002) sau reexaminări acolo unde legiuitorul prevede expres, cum este cazul amenzilor judiciare prevăzute prin C. 2010. Aceasta este limita judecătoriilor, celelalte acțiuni fiind de resortul altor instanțe, pornind și de la premisa că în substanța sa reexaminarea (cu conotația de reanalizare) se constituie ca act procesual civil născut într-o etapă care succede fazei plângerii, care nu trebuie să fie neapărat de resortul aceluiași for judiciar.
Pentru rațiunile evocate văzând că sunt incidente prevederile art. 130 alin. secund din C. 2010 care consacră imperativ că necompetența materială sau teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, în baza art. 132 din C. a fost declinată competența de soluționare a cererii de înlocuire a sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității cu sancțiunea amenzii formulată de petentul IPJ Ialomița în contradictoriu cu intimatul J. C. în favoarea Tribunalului Ialomița.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalul Ialomița sub nr._, care, prin Sentința civilă nr. 1650/30.09.2014, a admis excepția necompetenței materiale și în baza art. 132 alin. 3 din N.C.P.C. raportat la art. 32 alin. 2 coroborat cu art. 39 ind.1 din O.G. nr. 2/2001 și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slobozia.
În motivare s-au reținut următoarele:
Tribunalul a reamintit că potrivit art. 32 alin. 2 din O.G. nr. 2/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 76/2001 „controlul aplicării executării sancțiunilor contravenționale principale și complementare este de competența exclusivă a instanței prevăzute la alin. 1”, alineat care prevede că este competentă judecătoria în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția.
Raportat la aceste reglementări, instanța constatând că procedura înlocuirii sancțiunii cu cea a prestării unei activități în folosul comunității nu este altceva decât o procedură specială ce se circumscrie fazei de executare a unei sancțiuni contravenționale, consideră că, competența de soluționare a unei astfel de cauze aparține Judecătoriei Slobozia unde s-a declinat competența potrivit art. 132 alin. 3 din N.C.P.C.
Așa fiind, văzând și dispozițiile art. 94 pct. 4 din N.C.P.C., competența aparține Judecătoriei.
În acest sens este și Curtea de Apel București prin sentința civilă nr. 1589 din 21.05.2014, dosar nr._ .
Întrucât în cauză s-a creat un conflict de competență potrivit art. 133 pct. 2 din N.C.P.C., pentru soluționarea acestuia în condițiile art. 135 alin. 1 din N.C.P.C. dosarul a fost trimis la Curtea de Apel București.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 15.10.2014, sub nr._ .
Analizând actele dosarului, Curtea constată următoarele:
Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de cerere înlocuire amendă contravențională cu sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității, reclamantul invocând în drept dispozițiile art. 9 alin. 3 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.
Potrivit textului de lege enunțat:
„În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancțiunii și nu există posibilitatea executării silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza instanța de judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârșit contravenția, în vederea înlocuirii amenzii cu sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității, ținându-se seama de partea din amendă care a fost achitată”.
Dar Curtea mai are deopotrivă în vedere dispozițiile art. 32 alin. 1 și 2 din același act normativ, respectiv:
„(1) Plângerea se depune la judecătoria în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția.
(2) Controlul aplicării și executării sancțiunilor contravenționale principale și complementare este de competența exclusivă a instanței prevăzute la alin. (1)”.
Reținând prevederile art. 33-38, prin care se reglementează competența și procedura de soluționare a plângerii contravenționale, dar și procedura executării sancțiunilor contravenționale aplicate, Curtea constată deopotrivă dispozițiile art. 39, în conformitate cu care:
„(1) Punerea în executare a sancțiunii amenzii contravenționale se face astfel:
a) de către organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se exercită calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției în termenul prevăzut de lege;
b) de către instanța judecătorească, în celelalte cazuri.
(2) În vederea executării amenzii, organele prevăzute la alin. (1) vor comunica din oficiu procesul-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii, neatacat cu plângere în termenul legal, în termen de 30 de zile de la data expirării acestui termen, ori, după caz, dispozitivul hotărârii judecătorești irevocabile prin care s-a soluționat plângerea, în termen de 30 de zile de la data la care hotărârea a devenit irevocabilă, astfel:
a) pentru sumele care se fac venit integral la bugetele locale, organelor de specialitate ale unităților administrativ-teritoriale în a căror rază teritorială domiciliază contravenientul persoană fizică sau, după caz, își are domiciliul fiscal contravenientul persoană juridică;
b) pentru sumele care se fac venit integral la bugetul de stat, organelor de specialitate ale unităților subordonate Ministerului Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, în a căror rază teritorială își are domiciliul fiscal contravenientul persoană juridică.
(3) Executarea se face în condițiile prevăzute de dispozițiile legale privind executarea silită a creanțelor fiscale.
(4) Împotriva actelor de executare se poate face contestație la executare, în condițiile legii”.
În sfârșit, potrivit disp. art. 391:
„(1) În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancțiunii și nu există posibilitatea executării silite, acesta va sesiza instanța în circumscripția căreia s-a săvârșit contravenția, în vederea înlocuirii amenzii cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității, ținându-se seama, după caz, și de partea din amendă care a fost achitată.
(2) În cazul în care contravenientul, citat de instanță, nu a achitat amenda în termenul prevăzut la alin. (1), instanța procedează la înlocuirea amenzii cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității pe o durată maximă de 50 de ore, iar pentru minori începând cu vârsta de 16 ani, de 25 de ore.
(3) Hotărârea prin care s-a aplicat sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității este supusă recursului.
(4) Urmărirea punerii în executare a sentințelor se realizează de către serviciul de executări civile de pe lângă judecătoria în a cărei rază s-a săvârșit contravenția, în colaborare cu serviciile specializate din primării”.
Reținând acest cadru legal, Curtea apreciază că deși disp. art. 391 nu prevăd în mod expres care este instanța competentă din punct de vedere material să soluționeze cererea de înlocuire a amenzii cu sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității, într-o interpretare sistematică a OG nr. 2/2001, dispozițiile legale precitate trebuie coroborate cu cele ale art. 32 alin. 2, potrivit cărora controlul aplicării și executării sancțiunilor contravenționale principale și complementare este de competența exclusivă a instanței prevăzute la alin. 1, respectiv a judecătoriei în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția.
Acest ultim articol consacră în mod expres competența materială a judecătoriei în materie contravențională, atât în faza de control al legalității procesului-verbal de contravenție, cât și în faza de executare a sancțiunilor contravenționale.
Or, procedura înlocuirii amenzii cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității este o procedură specială ce se circumscrie fazei de executare a sancțiunii contravenționale.
Prin urmare, coroborând dispozițiile art. 32 alin. 2 cu cele ale art. 391 din OG nr. 2/2001, Curtea reține că instanța competentă material să soluționeze cererea de înlocuire a amenzii cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității este judecătoria în raza de competență în care s-a săvârșit contravenția. În condițiile în care la această concluzie se ajunge prin interpretarea sistematică a dispozițiilor OG nr. 2/2001, astfel cum s-a arătat mai sus, nu poate fi primită interpretarea formală a Judecătoriei Slobozia, în sensul că s-ar aplica regula de la art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, care consacră plenitudinea de competență materială în favoarea tribunalului.
Față de acestea, reținând deopotrivă că instanța de executare este judecătoria, inclusiv în concepția noului cod de procedură civilă (art. 650), în baza art. 135 din Codul de procedură civilă, Curtea va stabili că instanța competentă material să soluționeze cauza este Judecătoria Slobozia, urmând ca dosarul să fie înaintat acesteia pentru continuarea judecății.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂREȘTE:
Stabilește competența de soluționare a cauzei formulată de petentul I. DE P. AL JUDETULUI I. cu sediul în Slobozia, .. 13-15, județ Ialomița în contradictoriu cu intimatul J. C. cu domiciliul în Amara, .. 4, județ Ialomița, în favoarea Judecătoriei Slobozia.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.10.2014.
PREȘEDINTE GREFIER
M. M. P. E. S.
Red. MMP/Tehnodact. ES
4 ex/28.10.2014
| ← Pretentii. Decizia nr. 6618/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 436/2014. Curtea... → |
|---|
