Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 436/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 436/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-01-2014 în dosarul nr. 3918/2/2012*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI-SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 436
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 23.01.2014
COMPLETUL CONSTITUIT DIN:
PREȘEDINTE: R. I. C.
JUDECĂTOR: A. J.
JUDECĂTOR: A. P.
GREFIER: E. S. M.
Pe rol se află pronunțarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR împotriva sentinței civile nr. 5771/15.10.2012, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă N. O. M., având ca obiect – „obligare emitere act administrativ”.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc la termenul de judecată din data de 16.01.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și Curtea, având nevoie pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 23.01.2014, când a decis următoarele:
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 5771/15.10.2012 a Curții de Apel București a fost admisă cererea formulată de reclamanta N. O. M., în contradictoriu cu pârâtul S. ROMÂN PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, fiind obligat acesta ca după expirarea termenului legal prevăzut de Ordonanța de Urgență nr. 4 din 13 martie 2012, modificată prin Legea nr. 117/2012, să soluționeze cererea având ca obiect emiterea Deciziei de restituire în natură a imobilului care face obiectul Dispoziției nr. 7269/15.01.2007 emisă de Primarul Municipiului București sau emiterea Deciziei reprezentând titlu de despăgubire în privința aceluiași imobilul.
A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4,3 lei.
Pronunțând această soluție, instanța de fond a avut în vedere faptul că prin Dispoziția Primarului Municipiului București nr.7269/15.01.2007 s-a dispus acordarea pentru reclamanta N. O. M. de masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, .. 154, sectorul 2 compus din teren în suprafață de 386 mp și construcție demolată.
Făcând referire la prevederile pct.16.16 din HG 1095/2005 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr.247/2005, instanța de fond a constatat competența Comisiei Centrale de a verifica numai legalitatea respingerii cererii de restituire în natură și nicidecum legalitatea propunerii deținătorului imobilului învestit cu soluționarea notificării potrivit Legii nr.10/2001.
A constatat instanța fondului că dosarul reclamantei privind acordarea de despăgubiri a fost înregistrat la CCSD la data de 13.06.2007 sub numărul 365/5/CC și, atâta timp cât Dispoziția Primarului Municipiului București nr 7269/15.01.2007 a dispus acordarea pentru reclamanta N. O. M. a măsurilor reparatorii prin echivalent și a rămas definitivă, pârâta urma să verifice exclusiv legalitatea respingerii cererii de restituire în natură.
Instanța de fond a reținut că reclamanta a contestat actul administrativ atipic constând în refuzul nejustificat al autorității administrative de a elibera actul administrativ în termenul prevăzut de dispozițiile generale aplicabile în materie, acela de 30 de zile de la data înregistrării, conform prevederilor art.2 punctul 1 litera h din Legea 554/2004 potrivit căruia prin nesoluționare în termenul legal a unei cereri se înțelege faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.
Refuzul nejustificat al pârâtei rezultă din depășirea de către aceasta a termenului în care avea obligația de a soluționa cererea acestuia în termenul prevăzut de către lege, fiind incidente prevederile art 2 punctul 2 din Legea 554/2004.
Arată instanța de fond că susținerile pârâtei formulate în cuprinsul întâmpinării care a fost depusă la dosarul cauzei nu poate justifica refuzul administrativ al acesteia în ce privește emiterea actului administrativ reprezentat de emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Deși decizia autorității administrative de opțiune a soluționării dosarelor ar putea fi justificată de un scop legitim, metodele și mijloacele de soluționare prin introducerea elementului aleatoriu nu sunt adecvate și necesare.
Reține instanța ca potrivit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.
Curtea, ca instanță de fond, reține că prin nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererii privitoare la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire autoritatea administrativă încalcă reclamantului dreptul la respectarea bunurilor lor.
De aceea, Curtea în temeiul art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 2 alin. 1 lit. g, h și m din aceeași lege raportat la dispozițiile de ansamblu ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în vederea restabilirii dreptului subiectiv civil încălcat reclamantului prin refuzul său nejustificat, a obligat autoritatea pârâtă să soluționeze cererea reclamantei având ca obiect emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire
Întrucât întreaga procedură administrativă se finalizează prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, a reținut instanța de fond că titlul de despăgubire întocmit pe baza raportului de evaluare reprezintă actul administrativ tipic care produce efecte juridice patrimoniale în sensul prevederilor cuprinse în Titlul VII Legea nr.247/2005 privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv ,motiv pentru care efectuarea raportului de evaluare nu semnifică din punct de vedere juridic îndeplinirea obligației pârâtei de a emite actul administrativ în cauză care produce efecte juridice.
Împotriva sentinței civile nr. 5771/15.10.2012 a Curții de Apel București a formulat recurs pârâtul S. Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând modificarea în tot a acesteia și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Arată pârâtul în motivarea recursului că în mod greșit instanța de fond a reținut un refuz nejustificat de a continua și finaliza procedura prevăzută de Titlul VII din legea nr.247/2005, având în vedere procedura instituită prin Titlul VII din Legea nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, conform căreia trebuie parcurse mai multe etape în vederea soluționării dosarului de despăgubire.
În cauza supusă judecății, etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantei, în sensul că dosarul aferent Dispoziției nr. 7269/15.01.2007, a fost transmis de Primăria Municipiului București în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr._/CC. De asemenea, dosarul a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat și s-a constatat că trebuie completat cu o . acte. Aceste acte au fost solicitate prin adresele nr._/CC/25.05.2012 și respectiv nr._/CC/28.05.2012.
În privința actelor solicitate arată recurenta că din fișa tehnică a imobilului situat in ., reiese că suprafața terenului era de 370 mp, conform notei de reconstituire, terenul avea o suprafață de 375 mp, iar prin dispoziția 7269/15.01.2007 se stabilește acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul compus din construcție și teren aferent in suprafață de 386 mp. Pentru clarificarea aspectelor menționate și pentru a se transmite un istoric de arteră și numărul poștal pentru imobilul situat in .. 154 sector 2, precum și copie după foaia matricolă nr. 532/2 a imobilului notificat a fost necesară completarea dosarului.
Referitor la etapa evaluării, arată recurenta că dosarul de despăgubiri al reclamantei urmează a fi transmis unui evaluator desemnat, însă numai după completarea acestuia cu actele mai sus menționate, după expirarea perioadei de suspendare prevăzută de O.U.G nr.4/2012 modificată și completată prin Legea nr. 117/2012, precum și de respectarea principiului ordinii de înregistrare a dosarelor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor conform Deciziei nr._/14.11.2012.
În privința etapei emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, arată recurenta că aceasta este suspendată, în condițiile O.U.G.nr.4/13.03.2012, apreciind că acțiunea este prematur formulată.
Prin această suspendare nu s-a urmărit doar amânarea momentului la care se va emite titlurile de despăgubire, ci și blocarea acestor operațiuni pentru intervalul de timp necesar atât pentru reformarea legislației în acest domeniu, cât și pentru găsirea resurselor financiare necesare plății acestor despăgubiri.
În privința cererilor având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, recurenta precizează că în mod nelegal cheltuielile au fost puse în sarcina sa, având în vedere că nu are nicio culpă în nesoluționarea dosarului de despăgubire.
Intimata – reclamantă N. O. M., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefundat.
Solicită intimata ca instanța să analizeze situația sa după . Legii nr. 165/2013, iar în situația în care se apreciază că acest act nromativ îi este aplicabil, să fie obligată pârâta să evalueze imobilul revendicat prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, conform art. 21 alin. 6 și 7 din lege și să emită decizia de compensare prin puncte, conform art. 21 alin. 9.
Mai precizează intimata – reclamantă că Legea nr. 165/2013 nu poate fi aplicată în recurs deoarece legalitatea și temeinicia hotărârii instanței de fond trebuie analizate exclusiv în raport de legea aplicabilă la momentul pronunțării hotărârii, Legea nr. 247/2005. Altfel, art. 4 din Legea 165/2013 ar conduce la aplicarea legii cu caracter retroactiv, ceea ce contravine dispozițiilor art. 15 alin. 2 din Constituție.
Instanța de recurs e necesar să constate, în virtutea rolului său activ, înainte de a se pronunța asupra recursului, că a operat transmisiunea legală a tuturor drepturilor și obligațiilor (inclusiv a celor procesuale) de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor către autoritatea nou creată - Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, conform art. 18 alin. 3 din Legea nr. 165/2013, precum și transformarea ope legis a obligațiilor stabilite nedefinitiv în sarcina pârâtei în dispozitivul sentinței a cărei recurare se cere în:
a) obligația de a evalua imobilul revendicat prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, conform art. 21 alin. 6 și 7 din lege;
b) obligația de a emite decizia de compensare prin puncte, conform art. 21 alin. 9 din lege.
Această soluție nu contravine art. 15 alin. 2 din Constituție, este în acord cu standardul CEDO impus de respectarea art. 1 Protocol 1, a art. 6 par. 2 din Convenție deoarece obligațiile ce trebuiau îndeplinite de fosta CCSD s-au transformat prin efectul legii, lege care a instituit un sistem unic de acordare a despăgubirilor, mecanismul vechi nemaifiind prevăzut de lege.
Constatarea transformării conținutului obligațiilor fostei CCSD conform noului mecanism este în concordanță și cu interesul legitim al reclamantei, interes exprimat prin cererea de chemare în judecată.
Este neîndoielnic că prin acțiunea sa reclamanta a solicitat finalizarea procedurii administrative și emiterea titlului la despăgubiri, plata efectivă a acestora urmând a se produce în conformitate cu legea în vigoare. Acest interes este actual și poate fi realizat, dacă și instanța de recurs apreciază că este legitim, prin finalizarea procedurii administrative, chiar dacă finalizarea procedurii administrative presupune efectuarea unor operațiuni care sunt similare ca elemente formale de procedură administrativă și identice în esență din moment ce au ca scop emiterea unui act administrativ care certifică cuantumul dreptului de creanță al notificatorului.
Un argument suplimentar în susținerea acestei opinii este acela că transformarea legală a obligațiilor fostei CCSD a operat la . Legii nr. 165/2013 și în privința hotărârilor irevocabile prin care CCSD a fost obligată să finalizeze procedura administrativă. Acele hotărâri pot fi puse în executare conform noului mecanism de acordare a despăgubirilor deoarece la momentul executării acesta este singurul mecanism posibil, chiar dacă reclamanta n-a solicitat acordarea de puncte.
În cazul în care se apreciază că noua lege este aplicabilă în întregime, apare un conflict intre art. 35 din legea nr. 165/2013 și art. 19-20 din legea nr. 247/2005.
Arată intimata că dacă Legea nr. 165/2013 ar fi aplicabilă, aceasta ar trebui aplicată în întregime și nu parțial deoarece aplicarea parțială a legii conduce la combinarea elementelor legii vechi cu elementele Legii noi, ajungându-se la o practică judiciară neunitară și imprevizibilă. Oricum, aplicarea unei lex tertia, deși teoretic posibilă, trebuie prevăzută în mod expres de lege astfel încât obiectul și conținutul legii să fie determinate în mod clar. Legea nr. 165/2013 conține preponderent norme de procedură administrativă și nu norme de drept substanțial, ceea ce face ca discuțiile și concluziile specialiștilor în drept pe marginea problemelor ridicate de situația tranzitorie creată prin . noului Cod de procedură civilă să fie valabile mutatis mutandis și în situația tranzitorie determinată de . noii legi în materie de retrocedări.
Prin urmare, aplicarea imediată a Legii nr. 165/2013 ar presupune și asigurarea căilor de atac si garanțiilor procesuale în condiții de egalitate pentru toți beneficiarii legii. O astfel de interpretare este în acord cu hotărârea - pilot A. și alții contra României, cauză în care Curtea Europeană s-a exprimat în mod direct că ar fi bucuroasă dacă statul român, odată cu unificarea și ț simplificarea procedurilor administrative, ar crea posibilitatea unui recurs intern efectiv care să degreveze Curtea de avalanșa dosarelor provenite din încălcarea drepturilor de proprietate de către România.
În aceste condiții, dacă se apreciază că Legea nr. 165/2013 este aplicabilă, conform argumentelor mai sus expuse, calea de atac este apelul și nu recursul, deoarece potrivit voinței legiuitorului aceasta este singura cale de atac care asigură dreptul la un recurs intern efectiv, interpretare acceptată de forul european care a asigurat punerea în executare a hotărârii - pilot.
per a contrario, s-ar ajunge la situația aplicării unui tratament inegal și discriminatoriu în fața instanțelor de judecată deoarece reclamanta și celelalte persoane cu situații similare nu beneficiază în recurs de dreptul de a se judeca pe fondul dreptului la despăgubiri astfel încât instanța să stabilească valoarea acestora și să ordone direct acordarea acestora în condițiile legii, dreptul de a propune fără nicio restricție probe, dreptul de a formula cereri noi, cum ar fi cererea vizând acordarea de despăgubiri conform noului mecanism prevăzut de Legea nr. 165/2013.
În subsidiar, în situația în care instanța de recurs va aprecia că nu poate constata în cauză transformarea legală a obligațiilor fostei CCSD, arată că înțelege să invoce:
1. Excepția necompetenței materiale-funcționale. Greșita compunere a instanței de judecată.
Excepția este motivată prin aceea că secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel nu are competența funcțională de a soluționa cauze în cadrul cărora este incidență ca temei de drept Legea nr. 165/2013. Art. 35 din lege prevede o competență materială unică, în favoarea instanței civile, art. 20 din Legea nr. 247/2005 fiind abrogat implicit. Respectarea art. 35 din legea nouă determină calificarea căii de atac ca fiind apel, nefiind posibilă soluționarea acestuia în complet de trei judecători.
2. Excepția de neconstituționalitate a art. 4 și art. 35 din Legea nr. 165/2013 si a art. 20 cap. V, titlul VII din Legea nr. 247/2005. Art. 20 încalcă dispozițiile art. 21 alin. 1, 2 si 3 din Constituția României.
Pe fond, arată intimata că suspendarea parțială a activității CCSD nu poate conduce la limitarea accesului la justiție al reclamanților pentru obținerea unui remediu adecvat.
Cauza - pilot M. A. și alții contra României a fost utilizată de S. Român ca pretext pentru a suspenda activitatea CCSD, lipsa sa de preocupare față de materia retrocedărilor materializându-se într-un proiect legislativ eșuat, care pus în dezbatere publică n-a reușit decât să stârnească o legitimă indignare a categoriei sociale vizate și un sentiment general de consternare în raport de slaba calitate juridică a proiectului. S. s-a adresat în aceste condiții Curții Europene solicitând o prelungire a termenului de punere în aplicare a hotărârii-pilot, solicitare ce a fost acceptată .
Din cuprinsul hotărârii - pilot rezultă că scopul principal al acesteia este nu numai acela de a ajuta statele membre sa-și îndeplinească rolul raportat la dispozițiile Convenției, ci și acela de a recunoaște persoanelor afectate de deficiențele structurale constatate drepturile și libertățile consfințite de Convenție, "oferindu-le un remediu mai rapid, ușurând în același timp sarcina Curții"4. Mai rezultă din hotărâre că oricât de largă ar fi marja de apreciere a Statului în cadrul unei reforme atât de complexe ca cea a retrocedărilor, exercitarea puterii sale discreționare nu poate determina consecințe care sunt incompatibile cu normele Convenției. Or, în mod repetat Curtea a argumentat, potrivit jurisprudenței sale, că Recomandarea Comitetului Miniștrilor R.(2004) este aceea că trebuie să existe recursuri interne efective pentru orice persoană care invocă justificat o încălcare a convenției (par. 82 din hotărâre). Mai mult, citând cauza V. contra României, Curtea a arătat că S. trebuie să înlăture orice piedică din calea exercitării efective a dreptului de proprietate (par. 231 din hotărâre) iar în caz contrar să ofere un remediu adecvat.
Reclamanta are un drept de proprietate, în sens larg, recunoscut printr-un act irevocabil, opozabil statului, cât timp prin act administrativ unilateral, Dispoziția PMB nr. 7269/15.01.2007, s-au stabilit: - existența și limitele dreptului revendicat în patrimoniul reclamantei; calitatea de persoană îndreptățită; caracterul abuziv al preluării de către S. român și imposibilitatea restituirii în natură a bunului revendicat.
Cu excepția imposibilității restituirii în natură, celelalte elemente ale dispoziției PMB produc consecințe legate de irevocabilitatea actului administrativ. Cu titlu de excepție, numai în cazul în care CCSD constată că bunul poate fi restituit în natură, legea specială prevede că se va emite o dispoziție de restituire în natură care urmează regimul juridic al Legii nr. 10/2001 (cap.VII, art.21, Titlul VII din Legea 247/2005).
Recurenta – pârâtă COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, a depus la dosar note de ședință prin care a invocat preluarea calității procesuale de la CCSD în baza Legii nr. 165/2013 precum și excepția prematurității acțiunii, prin raportare la același act normativ, dar și prin raportare la dispozițiile OUG nr. 4/2012.
În subsidiar, având în vedere prevederile Legii nr. 165/2013, solicită admiterea recursului și modificarea Sentinței civile nr. 5771/2012, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată (art: 304 pct. 9 Cod procedură civilă).
Arată recurenta că, întrucât noua lege a abrogat prevederile din titlul VII al Legii nr. 247/2005 care reglementau emiterea de către CCSD a deciziilor conținând titlul de despăgubire, precum și condițiile și termenele de valorificare a acestora, a fost instituită o nouă procedură privind soluționarea dosarelor de despăgubire.
Astfel, evaluarea se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a legii și se exprimă în puncte.
Având în vedere noile modificări legislative aduse de Legea nr. 165/2013, solicitarea de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în dosarul de despăgubire nr._/CC, nu își mai găsește aplicabilitatea, motiv pentru care solicităm respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată.
Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea constată următoarele:
1/ În ceea ce privește motivul de ordine publică reprezentând prematuritatea acțiunii prin raportare la dispozițiile OUG nr., 4/2012 și Legea nr. 165/2013, Curtea îl va respinge pentru următoarele motive:
Fiind vorba despre o acțiune în contencios administrativ, având ca obiect obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ sau la finalizarea unei proceduri administrative, ea implică în mod evident prin raportare la dispozițiile art.1 alin 1 și art. 2 alin 2 din legea nr. 554/2004 existența, în prealabil, a unui refuz nejustificat de soluționare a cererii formulate de persoana vătămată.
Pe cale de consecință, în aprecierea actualității dreptului material la acțiune se va avea în vedere măsura în care refuzul nejustificat de soluționare este anterior introducerii cererii, relevant fiind momentul înregistrării dosarului pe rolul Secretariatului și al formulării cererilor de finalizare a acestuia și nu momentul introducerii cererii de chemare în judecată prin raportare la . OUG nr. 4/2012.
Altfel spus, deși OUG nr. 4/2012 (care a suspendat procedurile administrative în fața recurentei de la etapa evaluării) ar putea justifica refuzul recurentei pârâte de a parcurge etapa evaluării începând cu data de 15.03.2012, ea nu are incidență pe aspectul unui eventual refuz al recurentei de soluționare anterior intrării în vigoare, dreptul reclamantului fiind actual pe acest aspect.
În aceste condiții, nu se poate susține că la introducerea cererii în justiție, - 14.05.2012 – dreptul reclamanților de a sesiza instanța cu existența unui refuz nejustificat de soluționare nu era actual, motiv pentru care excepția prematurității apare ca nefondată.
Mai mult, nu vor putea fi ignorate nici dispozițiile exprese ale art. 110 C., privitoare la posibilitatea creditorului obligației de a solicita îndeplinirea acesteia anterior ajungerii la scadență, în cazul în care în acest mod se poate preîntâmpina o pagubă însemnată pe care acesta ar încerca-o.
Acesta este și motivul pentru care instanța de fond a dispus parcurgerea etapelor prevăzute de Titlul VII din legea nr. 247/2005 după expirarea termenului prevăzut de OUG nr. 4/2012.
În ceea ce privește prematuritatea cererii prin raportare la dispozițiile Legii nr. 165/2013, Curtea constată că acest act normativ a intrat în vigoare în timpul judecății, astfel că el nu poate retroactiva cu privire la actualitatea dreptului reclamanților de a sesiza instanța, motiv pentru care și din acest punct de vedere excepția apare ca neîntemeiată.
2/ În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C., referitor la interpretarea greșită a legii de către instanța de fond, cu ocazia analizării existenței unui refuz nejustificat de soluționare și a depășirii termenului rezonabil, Curtea va constata că reclamanta este beneficiara Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 7269/15.01.2007, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, .. 154, sector 2
Dispoziția împreună cu documentația aferentă au fost înaintate Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea înregistrării la data de 10.06.2007, aspect ce reiese din mențiunile din ștampila de înregistrare aplicată de ANRP pe înscrisul de la fila 24 a dosarului de fond.
Cu ocazia verificării dosarului recurenta – pârâtă a constatat că acesta trebuie completat cu alte înscrisuri, ocazie cu care a solicitat depunerea acestora. Se reține însă din adresele de la filele 21 și 22 din dosarul de fond că solicitările privind completarea dosarului sunt datate după introducerea cererii de chemare în judecată, până la 28.05.2012 recurenta – pârâtă neluând nicio măsură în dosar.
Curtea va înlătura apărările recurentei cu privire la faptul că există o decizie a CNSC privind ordinea de soluționare a dosarului, câtă vreme nicio decizie internă nu este de natură a oferi o justificare rezonabilă a faptului că dosarul a rămas în nelucrare aproximativ 5 ani și doar chemarea în judecată a avut efect în sensul parcurgerii etapei următoare de către CCSD.
Pe cale de consecință, în mod corect a reținut instanța de fond că în cazul intimatei– reclamante termenul rezonabil, așa cum a fost acesta definit de jurisprudența CEDO, a fost cu mult depășit, în mod abuziv recurentul lăsând dosarul în nelucrare o perioadă atât de îndelungată.
Așadar, se poate aprecia că prin nesoluționarea dosarului pentru o perioadă atât de mare recurenta a acționat cu exces de putere, modalitatea internă de aplicare a propriilor reguli de soluționare neputând fi opusă intimatei, care este protejată de textul art. 6 CEDO privind soluționarea cererii sale într-un termen rezonabil.
Cu toate acestea, Curtea nu va putea face abstracție de faptul că, între timp, au intrat în vigoare dispozițiile Legii nr. 165/2013, prin care a fost modificată întreaga procedură și au fost stabilite noi termene limită de soluționare a dosarelor aflate pe rolul Comisiei.
În raport de noile prevederi legale, deși subzistă refuzul nejustificat constatat în mod legal și temeinic de prima instanță prin raportare la obligațiile instituite de Legea nr. 247/2005, Curtea va constata că, în prezent, măsurile de remediere solicitate – obligarea la înaintarea dosarului către evaluator și emiterea deciziei care să conțină titlul de despăgubire – nu mai pot fi executate.
Astfel, se vor avea în vedere disp. art.4 din legea nr. 165/2013, conform cărora „Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
Prin urmare, se constată că aceste dispoziții legale au devenit aplicabile inclusiv situației reclamantei, căreia deși nu i se neagă dreptul la acordarea măsurilor compensatorii, i se impune respectarea unei alte proceduri administrative de soluționare.
Nu în ultimul rând, urmează a fi avute în vedere și dispozițiile art. 41 din lege, care prevăd că „(5) Obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21.”
Analizând textul de lege, Curtea va reține că, și în cazul existenței unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a dispus deja obligarea CCSD la emiterea titlului de despăgubire, executarea acesteia are loc tot în condițiile art.21 deci, cu atât mai mult, în cazul în care nu există o hotărâre irevocabilă procedura din art.21 se impune cu necesitate.
Ori, art. 21 pct. 5 – 9 din legea nr. 165/2013 prevede că „Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naționale poate solicita documente în completare entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor instituții care ar putea deține documente relevante. (6) Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu. (7) Numărul de puncte se stabilește după scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat conform alin. (6). (8) Ulterior verificării și evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, Comisia Națională validează sau invalidează decizia entității învestite de lege și, după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin. (7). (9) În cazul validării deciziei entității învestite de lege, Comisia Națională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv”.
A fost introdusă așadar o nouă etapă, a verificării dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului, etapa evaluării se realizează într-o procedură diferită de cea anterioară, s-a introdus obligativitatea validării și a stabilirii punctajului și, tot cu titlu de noutate, se emite decizie de compensare prin puncte.
Curtea va constata așadar că, deși unele etape ar putea fi echivalate prin raportare la noua procedură, acesta conține și dispoziții cu caracter de noutate care trebuie respectate, interzicând recurentei - pârâte să trimită dosarul la evaluator și să mai emită decizia de despăgubire (ceea ce reprezintă obiectului cererii de chemare în judecată).
Prin urmare, Curtea constată că solicitările intimatei-reclamante cu privire la obligarea recurentei –pârâte la transmiterea dosarului la evaluator și emiterea titlului de despăgubire nu mai sunt recunoscute de lege, iar o eventuală modificare a obiectului cererii în raport de noile prevederi legale nu poate avea loc în recurs, conform dispozițiilor art. 316 rap. la art. 294 C..
Curtea va înlătura susținerile intimatei din întâmpinare cu privire la aceea că intervenția Legii nr. 165/2013 în faza recursului si aplicarea acesteia ar reprezenta o ingerință în dreptul său de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul 1 Adițional la CEDO, drept reprezentat de existența unei sentințe judecătorești definitive în favoarea sa (respectiv sentința recurată).
În fapt, așa cum în mod constant s-a remarcat în jurisprudența CEDO, (cauzele Brumărescu împotriva României, A. împotriva României) hotărârea definitivă ce constituie „bun” în sensul Convenției este acea hotărâre care a intrat în puterea lucrului judecat și nu mai poate fi modificată în sistemul căilor ordinare de atac.
Nu aceasta este însă situația în cazul de față, când în speță reclamanta nu deține o hotărâre „definitivă” în sensul CEDO (mai exact o hotărâre irevocabilă), ci doar o hotărâre supusă căii de atac a recursului, astfel că aplicarea în recurs legii noi, privind reglementarea unor noi proceduri de soluționare a dosarelor, nu este de natură a aduce atingere unui „bun” al acestuia, în sensul menționat prin întâmpinare.
De asemenea, Curtea va înlătura și solicitarea intimatei privind modificarea obiectului cererii în recurs, respectiv obligarea recurentei – pârâte la evaluarea conform grilei notariale și emiterea deciziei de compensare prin puncte – având în vedere că, așa cum s-a reținut și anterior, art. 316 rap. la art. 294 C. interzice formularea de cereri noi în recurs ori modificarea obiectului cererii în această fază procesuală.
În concluzie, prin raportare la dispozițiile art. 312 și art. 304 pct. 9 C. urmează a admite recursul CNCI (fosta CCSD) și va modifica sentința recurată, în sensul respingerii acțiunii formulată în contradictoriu cu S. Român prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția prematurității.
Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR împotriva sentinței civile nr. 5771/15.10.2012, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă N. O. M..
Modifică în tot sentința recurată, în sensul că respinge acțiunea, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.01.2014.
Președinte, Judecător, Grefier,
R. I. C. A. P. E. S. M.
Red. și dact. jud. A.P./gref. E.S.M./2 ex.
Opinie separată a dlui. judecător A. J., în sensul:
Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR împotriva sentinței civile nr. 5771/15.10.2012, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă N. O. M..
Modifică sentința, în sensul că:
Obligă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor să analizeze dosarul în condițiile Legii nr. 165/2013, fără a mai analiza legalitatea dispoziției primarului.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.01.2014.
Judecător,
A. J.
.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 2779/2014. Curtea de... | Pretentii. Sentința nr. 2534/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
