Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 8979/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 8979/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-12-2014 în dosarul nr. 13505/3/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 8979
Ședința publică din data de 03 decembrie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - M. D.
JUDECĂTOR - A. M.
JUDECĂTOR - M. M. P.
GREFIER - E. S.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă . împotriva sentinței civile nr. 3126/25.04.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata-pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta-reclamantă prin consilier juridic D. C. care depune delegație la dosarul cauzei, lipsind intimata-pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează faptul că recurenta nu a depus dovada achitării taxei de timbru și timbru judiciar astfel cum i s-a pus în vedere prin citație, după care:
Având cuvântul, reprezentantul recurentei-reclamante depune dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 2 lei și timbru judiciar de 0,15 lei, taxe pe care instanța le anulează.
Nefiind cereri prealabile de formulat, probe noi de administrat în faza procesuală a recursului, Curtea apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în cadrul dezbaterilor.
Având cuvântul, reprezentantul recurentei-reclamante solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate cu reținerea cauzei spre soluționare.
Consideră că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești întrucât nu a cercetat cu temeinicie cauza în scopul aflării adevărului și a efectuării unui control judiciar concret, întrucât deși reclamanta a depus la termen înscrisuri care au fost propuse ca și probe și trebuiau comunicate către partea adversă, instanța a rămas în pronunțare. Apreciază că necomunicarea către partea adversă a actelor pe care le-a depus a produs o vătămare reclamantei având în vedere că erau documente care arătau foarte clar că pârâta a calculat în mod greșit niște accesorii. Mai mult, arată să au solicitat efectuarea unei expertize pentru a se dovedi acest lucru. Totodată, consideră că o parte din sume s-au prescris având în vedere că din 2007 nu le-au fost comunicate nici un fel de somații și nici un fel de titluri executorii până în 2012 când li s-a stabilit o sumă foarte mare. De asemenea, arată că în fiecare lună plătesc taxele respective și contribuțiile, iar modalitatea de a reține din contribuțiile plătite lunar de reclamantă, accesorii aferente unei perioade care sunt deja prescrise, consideră că nu este echitabil. De asemenea, arată că reclamantei i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil având în vedere că nu au luate în considerare toate probele și nu s-au cercetat toate documentele. Mai mult decât atât învederează că în dispozitivul sentinței recurate se precizează că nu au complinit anumite cereri, deși nu au fost citați cu mențiunea de a complini aceste cereri. Fără cheltuieli de judecată.
Curtea constată recursul în stare de judecată și îl reține în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal la data de 03.04.2013 sub nr._ (anterior dosar nr._ pe rolul Curții de Apel București), reclamanta S.C. E. P. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Administrația F. pentru Mediu, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei nr. 102 /22.05.2012 și a Deciziei nr. 1 /02.03.2012 privind obligațiile de plata accesorii la fondul de mediu.
În fapt, reclamanta a arătat că, în perioada 20.06._06, a făcut obiectului unui control al Administrației F. pentru Mediu, având ca obiective verificarea modului de calcul, constituire și virare a obligațiilor datorate pentru perioada 07.06._06.
În urma controlului efectuat a fost emisa Decizia de impunere nr._ /26.09.2006 prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații de plata la Fondul pentru Mediu constituite din debite și accesorii în suma totala de 230.265 lei.
Administrația F. pentru Mediu a emis în data de 02.03.2012 Decizia nr. 1/02.03.2012 prin care au fost stabilite în sarcina . obligații de plata accesorii în sumă totală de 30.857 lei.
Împotriva acestei decizii societatea a formulat și depus la Administrația F. pentru Mediu contestația înregistrată sub nr._ /23.03.2012 prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 1/02.03.2012.
Astfel, invocă excepția prescripției extinctive a sumelor cuprinse în decizia nr. 1 /02.03.2012 menționata mai sus. Natura obligației fiscale „Control" face referire la controlul efectuat în anul 2006 în urma căruia s-a încheiat Raportul de inspecție fiscala nr._ /26.09.2006 și s-a emis decizia de impunere nr. 1065 /26.09.2006, prin care s-a dispus în sarcina reclamantei suma de 230.265 lei, suma pentru care s-a încheiat dosarul de executare silita nr. 425/2006 cu poprire pe cont ce a fost achitata după cum urmează :op 664 /2.11.2006 -_ lei, op 739 /15.12.2006-_ lei, op 4/22.01.2007-_ lei, op 119/5.03.2007-_ lei, op 162 /19.03.2007 -_ lei, op 221/18.04.2007 -_ lei, op 287/17.05.2007-_ lei, op 361 /21.06.2007 -_ lei, op 437/17.07.2007 -_ lei, op 467/13.08.2007-_ lei.
Conform deciziei 263/2007, au fost încetate masurile de executare silita pornite în dosarul de executare nr. 425/2006 pentru plata sumei datorate.
Pentru stingerea debitului din raportul de inspecție fiscală plățile au fost efectuate în modalitatea prevăzută mai sus, iar la data de 15.08.2007 s-a recuperat suma de 188.265 lei, dosarul de executare nr. 425/2006 fiind închis, societatea nemaiavând alte sume de plată, după cum reiese din decizia AFM nr.263/2007 sus menționată ; prin care se dispune încetarea măsurilor de executare silită pornite în dosarul nr. 425/2006.
Față de acest aspect, reiese în mod cert că în privința acestor debite nu se mai impune calcularea accesoriilor. Este adevărat ca a efectuat ultima plata în anul 2007, dar acest fapt nu reprezintă o recunoaștere a altei obligații decât cea cuprinsa în Decizia nr._/26.09.2006 și în niciun caz a accesoriilor calculate și cuprinse în decizia ce face obiectul prezentei plângeri.
Or, în condițiile în care, la data de 15.08.2007, a fost închis dosarul de executare silita și ulterior acestei date nu a mai fost înștiințată despre nicio alta decizie de impunere care s-ar fi emis pentru alte dobânzi și penalități de întârziere, consideră că excepția prescripției extinctive este întemeiata, aceasta nefiind întrerupta sau suspendata de niciun alt act, astfel cum prevede art. 132-133 Cod procedura fiscală.
Rezulta ca la data de 01.01.2012, obligațiile impuse aferentei deciziei nr._ din 26.09.2006 sunt prescrise potrivit art. 131 din OG 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, întrucât dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept și calculând 5 ani de la 01.01.2007 reiese în mod evident ca termenul de prescripție este împlinit la data menționata.
Mai arată ca până la momentul emiterii deciziei de impunere din 02.03.2012 nu i s-a comunicat în toata aceasta perioada niciun alt titlu executoriu sau vreo alta decizie care sa facă referire la obligații restante și sa se fi calculat penalități de întârziere pe care sa le achite în timp util.
S-a observat ca exista o practica a instituțiilor bugetare de a începe executarea silita pentru penalități și majorări de întârziere cu puțin timp înainte de împlinirea termenului de prescripție, ceea ce nu este în interesul contribuabilului. După cum susține și Administrația F. pentru Mediu, calcularea penalităților și majorărilor de întârziere în sarcina . s-a efectuat „din ziua imediat următoare datei majorărilor și penalităților stabilite în titlul executoriu nr. 425/_/2006.
Nu exista niciun document care sa ateste faptul ca a fost înștiințată sa achite debite reprezentând majorări și penalități aferente anului 2006 până la momentul actual, deși, . este un contribuabil care își plătește obligații în mod periodic și corect, așa cum rezulta și din fisele emise chiar de Administrația F. pentru Mediu, Direcția Venituri. Anterior acestei date nu i-a fost adusa la cunoștința existenta acestui debit pe nicio cale.
. contribuie lunar cu sume importante la bugetul Administrației F. pentru Mediu - Direcția venituri, iar suma contestata ar fi putut fi achitata în timp util, daca i-ar fi fost adusa la cunoștința.
Pentru a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale contribuabilului și „aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corecta a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale", dar și pentru a înlătura posibilitatea ca o . titluri executorii, uneori conținând vicii grave de fond, sa fie exceptate de la controlul judiciar, rugam onorata instanța de judecata sa analizeze faptele, documentele și toate susținerile înfățișate și să dispună anularea deciziei nr. 1/02.03.2012 ca netemeinică și nelegală.
Față de cele prezentate, solicită admiterea prezentei contestații împotriva Deciziei nr. 102/22.05.2012 și anularea Deciziei nr. 1/02.03.2012 privind obligațiile de plata accesorii la fondul de mediu, emisa de Administrația F. pentru Mediu.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Codului fiscal, ale Codului de procedură fiscală., Codului de procedura civila și Legii nr. 554/2004, precum și alte acte normative incidente în cauza.
Pârâta Administrația F. pentru Mediu (AFM), instituție publică aflată în coordonarea Ministerului Mediului și Pădurilor, funcționând în baza OUG nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 105/2006, a formulat întâmpinare la contestația formulată de S.C. E. P. S.A. solicitând respingerea acesteia.
Instanța a încuviințat ambelor părți proba cu înscrisuri, în cadrul căreia reclamanta a depus înscrisurile atașate cererii de chemare în judecată. De asemenea, pârâta Administrația F. pentru Mediu a depus, la solicitarea instanței în baza art. 13 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, documentația care a stat la baza emiterii actului contestat.
Prinsentința civilă nr. 3126/25.04.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția C. în dosarul nr._, a fost respinsă cereea ca neîntemeiată.
În motivarea sentinței, s-au reținut următoarele:
În urma inspecției fiscale desfășurate în perioada 20.06._06 în privința S.C. E. P. S.A., a fost întocmită Decizia de impunere nr._ /26.09.2006 pentru suma de 230.265 lei reprezentând obligații la Fondul pentru mediu constituite din debite și accesorii corespunzătoare anilor 2001-2005.
Prin decizia nr. 1/02.03.2012 au fost stabilite obligații de plată accesorii, în sumă totală de 30.857 lei, față de împrejurarea că obligațiile fiscale stabilite prin Decizia nr._/26.09.2006 au fost plătite cu întârziere.
Împotriva deciziei nr. 1/ 02.03.2012 reclamanta a formulat contestația înregistrată la Administrația F. pentru Mediu sub nr._/23.03.2012, care a fost respinsă prin Decizia nr. 102 /22.05.2012, ulterior fiind promovată prezenta acțiune în contencios administrativ.
Potrivit art. 141 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege. De asemenea, conform art. 1071 din H.G. nr. 1050/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codul de procedură fiscală, titlul de creanță este actul prin care, potrivit legii, se stabilește și se individualizează obligația de plată privind creanțele fiscale, întocmit de organele competente sau de alte persoane îndreptățite potrivit legii.
În condițiile art. 85 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003, impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc astfel: a) prin declarație fiscală, în condițiile art. 82 alin. 2 și art. 86 alin. 4; b) prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.
În conformitate cu dispozițiile art. 86 alin. 4 din O.G. nr. 92/2003, declarația fiscală întocmită potrivit art. 82 alin. 2 este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, și produce efectele juridice ale înștiințării de plată de la data depunerii acesteia. Decizia de impunere și decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii constituie și înștiințări de plată, de la data comunicării acestora, în condițiile în care se stabilesc sume de plată (art. 86 alin.6 din aceeași ordonanță).
În ceea ce privește prescripția dreptului de a stabili obligații fiscale accesorii, tribunalul reține, potrivit art. 92 din O.G. nr. 92/2003, că termenele prevăzute la art. 91 se întrerup și se suspendă în cazurile și în condițiile stabilite de lege pentru întreruperea și suspendarea termenului de prescripție a dreptului la acțiune potrivit dreptului comun. Termenul de prescripție a dreptului de stabilire a obligației fiscale se suspendă pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecției fiscale și momentul emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecției fiscale.
Tribunalul are de stabilit în prezenta cauză dacă a existat o întrerupere a termenului de prescripție de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. 1 și 2 din O.G. nr. 92/2003. Acest termen afectează atât dreptul de a stabili obligații fiscale, cât și dreptul de a obține executarea silită a creanțelor fiscale stabilite în termenul legal, deși aceste drepturi ale organului fiscal au o natură diferită.
Cu titlu de norme derogatorii, dispozițiile art. 91 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003 prevăd că termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. 1 începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.
Reclamanta a achitat creanța fiscală stabilită prin Decizia de impunere nr._/26.09.2006 prin mai multe plăți succesive, astfel cum arată și în cererea de chemare în judecată, în urma executării silite ce a făcut obiectul dosarului nr. 425/2006, în cadrul căruia s-a luat măsura popririi.
Deși dosarul de executare silită s-a închis prin decizia nr. 263/2007 emisă de Administrația F. pentru Mediu, ultima plată s-a realizat în data de 15.08.2007, motiv pentru care s-au calculat majorări de întârziere din ziua imediat următoare datei majorărilor și penalităților stabilite prin titlul executoriu nr. 425/2006 până la data plății integrale a creanței.
Tribunalul reține că pentru obligațiile principale materializate în decizia de impunere nr._/26.09.2006 termenul de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale a fost întrerupt, prin faptul emiterii titlului de creanță, iar ulterior a intervenit și întreruperea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită.
Astfel, potrivit art. 133 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003, termenul de prescripție prevăzut la art. 131 se întrerupe: a) în cazurile și în condițiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripție a dreptului la acțiune; b) pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligației prevăzute în titlul executoriu ori a recunoașterii în orice alt mod a datoriei; c) pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită; d) în alte cazuri prevăzute de lege.
Aceste dispoziții speciale sunt în concordanță cu dispozițiile de drept comun, respectiv cu prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Conform art. 1 alin. 2 din același Decret, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii. Pe cale de consecință, dacă dreptul la acțiune privind un drept principal nu s-a stins prin prescripție, nu se stinge nici dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.
Or, dacă organul fiscal a emis titlul de creanță în termenul legal pentru stabilirea obligațiilor fiscale principale (precum și pentru o parte din obligațiile fiscale accesorii – până la data de 12.07.2006), un nou termen de prescripție începe să curgă pentru restul obligațiilor accesorii ulterioare datei de 12.07.2006. Însă acest termen începe să curgă de la data ultimului act voluntar de plată a obligației prevăzute în titlul executoriu sau de la data îndeplinirii ultimului act de executare silită.
Întrucât plata creanței principale s-a realizat în anul 2007, calculul termenului de prescripție începe cu data de 1 ianuarie a anului următor, potrivit art. 91 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003.
În ceea ce privește susținerea reclamantei privind existența unei practici a instituțiilor bugetare de a începe executarea silită pentru penalități și majorări de întârziere cu puțin timp înainte de împlinirea termenului de prescripție, tribunalul reține că o astfel de practică nu este ilegală, ci reprezintă exercitarea unui drept prevăzut de lege, în limitele legale, pentru a evita stingerea acestuia prin prescripție. Interesul contribuabilului este de a plăti în termenul legal obligațiile fiscale principale, pentru a nu se calcula majorări de întârziere și penalități.
Potrivit art. 12 din O.G. nr. 92/2003, relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credință, în scopul realizării cerințelor legii. Or, pasivitatea contribuabilului nu urmărește realizarea cerințelor legii, ci stingerea prin prescripție a unei obligații legale, ceea ce contravine principiului bunei-credințe. Societatea reclamantă avea posibilitatea de a achita voluntar obligațiile fiscale accesorii calculate până la data plății integrale a titlului executoriu, astfel încât să evite emiterea unui nou titlu de creanță, sau să ceară ea însăși stabilirea acestora printr-o decizie de calcul accesorii, pe care să o achite voluntar.
Calculul obligațiilor accesorii s-a efectuat ținând cont de prevederile Codului de procedură fiscală. Astfel, potrivit art. 119 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003, «pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere». Potrivit art. 120 alin. 1, majorările de întârziere se calculează pentru fiecare fi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.
Pentru motivele arătate, se vor menține actele administrativ-fiscale contestate, cererea de chemare în judecată fiind neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta ., solicitând admiterea cererii formulate in contradictoriu cu intimata Administrația F. pentru Mediu, casarea hotărârii recurate, iar pe fond, admiterea contestatiei si anularea deciziei de impunere nr. 102/22.05.2012, respectiv 1/02.03.2012.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-au arătat următoarele:
1. Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 488 pct. 4 C.pr.civ).
Extinderea sferei de aplicare a dispozițiilor procedurale, privind acest motiv de recurs, vizează situații precum:
-Instanța stăruie prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului. Conform prevederilor cuprinse în art. 22 alin. 2 C.pr.civ., „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală pentru aflarea adevărului în cauză (...) în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. în acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să puma în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le considera necesare, precum si alte masuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc".
In privința acestui aspect, recurenta a arătat că instanța de judecata nu a demonstrat ca a cercetat cu temeinicie cauza in scopul aflării adevărului si a efectuării unui control judiciar concret, intrucat, desi a depus la termen alte documente care sa fie luate in considerare pentru soluționarea cauzei, propuse ca si probe si care trebuiau sa fíe comunicate partii adverse, instanța a ramas in pronunțare, astfel ca acest proces s-a finalizat cu o celeritate deosebita in detrimentul său.
-Instanța încalcă dreptul la un proces echitabil.
Dreptul la un proces echitabil constituie o exigență a Codului de procedură civilă. Conform art. 6 alin. 1 din Cod, „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. în acest scop, instanța este datoare să dispuna toate masurile permise de lege si sa asigure desfasurarea cu celeritate a judecății". Aceste dispoziții se aplică și în faza executării silite conform alin.2 al aceluiași articol din C.pr.civ.
Conform art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor sale cu caracter civil (...)".
F. a se lua in considerare toate înscrisurile depuse ca si probe, ba mai mult, in cuprinsul sentintei apare inserata o mențiune referitoare la faptul ca „grefierul de ședința invedereaza instanței faptul ca reclamanta nu a complinit lipsurile puse in vedere de instanța", lucru de care a aflat citind practicaua deciziei si de care nu are cunoștința, instanța se pronunța conform practicii uzuale de respingere a acestor tipuri de contestații împotriva deciziilor emise de autorități fiscale. Nerespectarea dreptului la un proces echitabil constituie exces de putere.
2.Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C.pr.civ.).
- Sentința de soluționare a contestației nu răspunde argumentelor și apărărilor invocate de către recurenta, iar instanța de fond a respins în mod greșit toate argumentele de anulare a deciziei.
Astfel, instanța de fond a respins în mod greșit apărarea privind calculul greșit al penalităților, cu toate că erorile invocate erau evidente. .Analizând documentele depuse, penalitățile sunt calculate mult după împlinirea temenului de 5 ani de la data cand debitul principal a ajuns la scadenta. Faptul ca a fost achitat in transe debitul aferent Deciziei inițiale nr. 1065/26.09.2006, nu reprezintă o întrerupere a prescripției in sensul prevăzut de art. 133 alin. 1 cu referire la art. 131 din OG nr.92/2003, întrucât decizia de impunere are ca obiect alte debite decât accesoriile calculate ulterior.
De asemenea, plata făcuta a reprezentat o recunoastere a debitului cuprins in decizia sus amintita, data ultimului act voluntar de plata a obligațiilor cuprinse in titlul executoriu ar reprezenta curgerea prescripției in cazul in care nu ar fi achitat sumele cuprinse in acesta.
Instanța de fond a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 91 și 92 din OG nr. 92/2003 Cod de procedura fiscala, întrucât termenul de prescripție prevăzut la alin. 1 incepe sa curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui in care s-a născut creanța fiscala, iar majorările de întârziere și penalitățile sunt calculate, impuse si datorate la data scadenței obligației principale, astfel că titlul de creanță pentru debitul principal, reprezentand Decizia nr. 1065 /26.09.2006 a fost achitat integral la termenele eșalonate și abia de la data exigibilității acesteia trebuie să fie calculate accesoriile, fiind nelegală decizia de impunere pentru accesorii calculate la data de 02.03.2012.
De asemenea, instanța a omis aplicarea Ordinul nr. 2289/2010 pentru aprobarea Procedurii privind emiterea si comunicarea unor acte administrative pentru debitorii care înregistrează obligații fiscale restante si, care stabilește:
„Decizia de calcul a obligațiilor de plată accesorii (majorări de întârziere, dobânzi, penalități) se emite trimestrial, o singură dată, ca regulă generală; - Dacă valoarea obligațiilor de plată accesorii este mai mică, decizia de calcul a obligațiilor de plată accesorii se emite o dată la 180 de zile …”
Or, in lipsa unei informări periodice, asa cum prevede legea, sau a oricăror alte înștiințări de plata privind debite si obligații de plata către Fondul de mediu, care sa poată fi achitate in timp util, se ajunge la aceste valori exorbitante care duc la prejudicii materiale recurentei.
In drept, au fost invocate dispozițiile Codului fiscal, ale Codului de Procedura fiscala, Codului de procedura civila si Legii nr. 554/2004, precum si a ale altor acte normative incidente in cauza.
Analizând cauza de față prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentă, precum și a ansamblului probator administrat în cauză, Curtea reține următoarele:
Deși recurenta a invocat prevederi din Noul Cod de procedură civilă, față de data introducerii cererii de chemare în judecată (în anul 2012), conform prev. art. 3 alin. 2 din Legea nr. 76/ 2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, prezentul litigiu este supus dispozițiilor din vechiul Cod de procedură civilă, astfel că trimiterile legislative vor fi analizate în raport de acest Cod.
În ceea ce privește primul motiv de recurs, legat de invocarea depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 4 din vechiul Cod de procedură civilă, recurenta a invocat într-o primă fază faptul că instanța nu a a cercetat cu temeinicie cauza in scopul aflării adevărului intrucat, desi a depus la termen alte documente care sa fie luate in considerare pentru soluționarea cauzei, propuse ca si probe si care trebuiau sa fíe comunicate partii adverse, instanța a ramas in pronunțare, astfel ca acest proces s-a finalizat cu o celeritate deosebita in detrimentul său.
Curtea reține că potrivit prev. Art. 129 alin. 1 din Codul de procedură civilă, "părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze pretențiile și apărările."
Această obligație incumbă și pârâtei, deopotrivă, aceasta fiind singura care avea interesul procesual de ordine privată de a solicita amânarea judecării cauzei în vedere comunicării unor înscrisuri noi ce ar fi depuse de către reclamant, la termen, în condițiile art. 138 pct. 4 din Cod. Or, cât timp pârâta a solicitat judecarea cauzei în lipsa sa sau a lipsit nemotivat de la termen, reclamantul nu are un interes procesual în a invoca necomunicarea din oficiu către pârâtă a înscrisurilor depuse de reclamant. Faptul că aceste înscrisuri nu au fost comunicate din oficiu către pârâtă nu înlătură caracterul opozabil al acestora, față de această parte și nici nu duce la concluzia că nu au fost luate în considerare de către instanță. De altfel, rămânerea în pronunțare reprezenta o consecință firească a lipsei unor alte cauzei de amânare temeinic justificate potrivit legii.
În ceea ce privește critica legată de încălcarea dreptului la un proces echitabil, recurenta a reiterat critica legată de neluarea de către instanță în considerare a tuturor înscrisurilor depuse ca probe, fără a individualiza în concret aceste înscrisuri ce ar fi fost omise de către instanță în luarea soluției.
Cât privește mențiunea din practicaua sentinței referitoare la faptul ca „grefierul de ședința invedereaza instanței faptul ca reclamanta nu a complinit lipsurile puse in vedere de instanța", Curtea constată că această mențiune se referea la achitarea timbrajului, ce nu fusese achitat până la momentul efectuării referatului de către grefierul cauzei; după ce a fost efectuat referatul cauzei, reclamanta prin reprezentant a făcut dovada achitării acestui timbraj. Astfel, această susținere nu are legătură cu fondul cauzei.
Argumentul recurentei legat de faptul că instanța se pronunța conform practicii uzuale de respingere a acestor tipuri de contestații împotriva deciziilor emise de autorități fiscale, este nefondat, din considerentele sentinței reieșind faptul că prima instanță a analizat în concret situația de fapt dedusă judecății prin cererea introductivă.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, legat de invocarea faptului că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 304 pct. 9 C.pr.civ.)., Curtea constată, de asemenea, că este nefondat.
Principalul argument al recurentei este cel legat de invocarea prescripției dreptului de a calcula accesorii; se invocă faptul că achitarea in transe a debitului aferent Deciziei inițiale nr. 1065 /26.09.2006 nu reprezintă o întrerupere a prescripției in sensul prevăzut de art. 133 alin. 1 cu referire la art. 131 din OG nr. 92 /2003, întrucât decizia de impunere are ca obiect alte debite decât accesoriile calculate ulterior. Se mai susține că plata făcuta a reprezentat o recunoastere a debitului principal, data ultimului act voluntar de plata a obligațiilor cuprinse in titlul executoriu ar reprezenta curgerea prescripției in cazul in care nu ar fi achitat sumele cuprinse in acesta.
În fapt, recurenta a achitat creanța fiscală principală stabilită prin Decizia de impunere nr._ /26.09.2006 (titlul executoriu nr. 425/2006) prin mai multe plăți succesive, iar ultima plată s-a realizat în data de 15.08.2007, motiv pentru care s-au calculat majorări de întârziere din ziua imediat următoare datei majorărilor și penalităților stabilite prin titlul executoriu nr. 425/2006 până la data plății integrale a creanței.
Conform prev. Art. 91 din Codul de procedură fiscală, "(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. (2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel."
Pentru obligațiile principale materializate în decizia de impunere nr._ /26.09.2006, termenul de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale a fost întrerupt, prin faptul emiterii titlului de creanță, iar ulterior a intervenit și întreruperea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită.
Or, dacă organul fiscal a emis titlul de creanță în termenul legal pentru stabilirea obligațiilor fiscale principale (precum și pentru o parte din obligațiile fiscale accesorii – până la data de 12.07.2006), un nou termen de prescripție începe să curgă pentru restul obligațiilor accesorii ulterioare datei de 12.07.2006. Însă acest termen începe să curgă de la data ultimului act voluntar de plată a obligației prevăzute în titlul executoriu sau de la data îndeplinirii ultimului act de executare silită. Întrucât plata creanței principale s-a realizat în anul 2007, calculul termenului de prescripție începe cu data de 1 ianuarie a anului următor, potrivit art. 91 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003.
Aceste dispoziții speciale sunt în concordanță cu dispozițiile de drept comun, respectiv cu prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Conform art. 1 alin. 2 din același Decret, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii. Pe cale de consecință, dacă dreptul la acțiune privind un drept principal nu s-a stins prin prescripție, nu se stinge nici dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.
Ultima plată din 15.08.2007 a dus la întreruperea prescripției creanței principale, dar și accesoriilor aferente acesteia. Astfel, sunt nefondate criticile recurentei legate de greșita interpretare a disp. Art. 91 și 92 din Codul de procedură fiscală.
În ceea ce privește critica legată de omisiunea aplicării Ordinului nr. 2289 /2010 pentru aprobarea Procedurii privind emiterea si comunicarea unor acte administrative pentru debitorii care înregistrează obligații fiscale restante, Curtea constată că acest ordin nu conține dispoziții derogatorii în ceea ce privește prescripția dreptului de a stabili creanțe fiscale și întreruperea acestor termen de prescripție; de altfel, asemenea dispoziții derogatorii nici nu ar fi posibil a fi reglementate prin acte juridice cu forță inferioară Codului de procedură fiscală, ci numai prin acte normative de aceeași forță juridică.
În ceea ce privește susținerea reclamantei privind existența unei practici a instituțiilor bugetare de a începe executarea silită pentru penalități și majorări de întârziere cu puțin timp înainte de împlinirea termenului de prescripție, Curtea reține argumentul primei instanțe, în sensul că o astfel de practică nu este ilegală, ci reprezintă exercitarea unui drept prevăzut de lege, în limitele legale, pentru a evita stingerea acestuia prin prescripție.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă . cu sediul în București, ., sector 3 împotriva sentinței civile nr. 3126/25.04.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata-pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 294, . 6, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 03 decembrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. D. A. M. M. M. P.
GREFIER
E. S.
Data red. 12.01.2015
2 ex; red. Jud. AM
sentința civilă nr. 3126/25.04.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția C. în dosarul nr._
judecător fond: I. M.
| ← Anulare act de control taxe şi impozite. Decizia nr. 7704/2014.... | Suspendare executare act administrativ. Decizia nr. 3168/2014.... → |
|---|
