Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 2650/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2650/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-04-2014 în dosarul nr. 1985/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2650
Ședința publică din data de 3.04 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - C.-M. C.
JUDECĂTOR - G. G.
JUDECĂTOR - O. D. P.
GREFIER - R. O.
Pe rol soluționarea recursului civil declarat de recurentul reclamant I. G., împotriva sentinței civile cu nr. 2801/20.05.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul cu nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă U. S. Haret și cu intimatul chemat în garanție M. Educației Naționale.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul reclamant reprezentat de apărător care depune delegație de substituire la dosar – doamna avocat I. A., împuternicire dată de avocat C. M. Vicentiu, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, precum și faptul că intimații înaintează la dosar întâmpinări.
Apărătorul recurentului reclamant depune la dosar dovada achitării taxei de timbru.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Apărătorul recurentului reclamant solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, pentru motivele expuse în scris, modificarea în tot a sentinței recurate și obligarea intimatei la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă.
Curtea reține recursul spre deliberare.
CU R T E A,
Prin sentința civilă nr. 2801/20.05.2013, Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal a respins cererea formulată de reclamantul I. G. împotriva UNIVERSITĂȚII S. HARET, ca nefondată și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta U. S. Haret împotriva Ministerului Educației Naționale ca rămasă fără obiect.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că potrivit adeverinței nr.657/8.07.2009, reclamantul a absolvit în iulie 2009 cursurile Facultății de D. și Administrație Publică din București, din cadrul Universității S. Haret, studii universitare de licență, în sistem Bologna.
Reclamantul a urmat forma de învățământ ID.
Ulterior promovării examenului de licență, reclamantului i s-a emis de către Universitate, adeverința anterior menționată. Acest înscris este însușit exclusiv de conducerea universității și de cea a facultății absolvite.
Expirând perioada de valabilitate a respectivei adeverințe, reclamantul s-a adresat Universității S. Haret, solicitând eliberarea diplomei de licență.
Totodată, pârâta USH a răspuns cererii reclamantului de eliberare a diplomei afirmând, în esență, că nu i-a eliberat diploma de licență din cauza faptului că cererea de trimitere de formulare de diplomă nu a fost onorată de reprezentanții MECTS decât parțial. S-a adăugat că, în ciuda demersurilor constante ale Universității cât și a întâlnirilor repetate ale reprezentanților acesteia cu structurile abilitate ale MECTS, până la acea dată, instituția de învățământ nu a intrat în posesia unui număr suficient de formulare de diplomă de licență.
Din înscrisurile depuse la dosar de către Universitate reiese faptul că, în temeiul art. 7 din Ordinul 2284/2007, MECTS a avizat în parte cererea Universității de aprobare a tipăririi formularelor de diplomă de licență, respectiv numai pentru facultățile și specializările acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, refuzând a da aprobările de eliberare a tipizatelor pentru specializările neacreditate.
În analiza îndreptățirii reclamantului la emiterea diplomei sale de licență, tribunalul pleacă de la prevederile art. 5 alin. 1 din Ordinul 2284/2007 care dispune în sensul că „Instituțiile de învățământ superior, de stat ori particular, acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii, denumite în continuare instituții, pot gestiona, completa sau elibera numai acele acte de studii la care au dreptul în condițiile legii".
Astfel, U. S. Haret nu poate fi obligată decât la eliberarea unui act de studii prin care poate atesta parcurgerea de către persoana titulară a unei forme de învățământ pe care instituția de învățământ avea dreptul de a o organiza, respectiv pentru care avea acreditare sau autorizare provizorie.
În acest sens, Tribunalul a reținut că această universitate a fost înființată prin Legea 443/2002. Conform art. 2 din lege ”instituția se înființează cu următoarele facultăți și specializări acreditate: c) facultatea de drept, specializarea drept, cu predare în limba română.”
Pentru forma de învățământ ID a Facultății de Educație Fizică și Sport, la data înmatriculării reclamantului 2006, această unitate nu avea o acreditare distinctă.
În esență, U. apreciază că este îndreptățită să elibereze diplome pentru persoane care i-au urmat cursurile de drept, în forma ID, chiar și în absența parcurgerii unei acreditări pentru această formă de școlarizare, pentru simplul motiv că instituția deja avea o acreditare pentru această specializare, în forma la zi de învățământ.
Tribunalul nu a îmbrățișat acest punct de vedere, el fiind într-o flagrantă și vădită discordanță cu legislația în vigoare referitoare la procesul de acreditare a formelor de învățământ precum și cu spiritul în care trebuie să fie interpretată ordonanța care reglementează asigurarea calității educației. Mai mult, din cuprinsul HG care au acreditat pe parcursul timpului formele de învățământ superior, reiese cu claritate că aceeași universitate a avut acreditare de a organiza forme ID sau FR pentru alte specializări, aspect ce denotă în mod clar faptul că instituția a fost pe deplin conștientă că o astfel de procedură trebuia urmată, respectând-o în privința anumitor specializări.
Astfel, raportându-ne la legislația în vigoare la momentul la care reclamantul a început studiile la această unitate de învățământ, se remarcă faptul că potrivit art. 60 din Legea 84/1995 republicată și modificată: „Activitatea didactica se poate organiza in urmatoarele forme: de zi, seral, cu frecventa redusa si la distanta. Formele de invatamant seral, cu frecventa redusa si la distanta pot fi organizate de institutiile de invatamant superior care au cursuri de zi.
Prin HG 1011/2001 s-a reglementat organizarea și funcționarea învățământului la distanță și a învățământului cu frecvență redusă în instituțiile de învățământ superior. Conform art. 3 din acest act normativ: „Sunt abilitate sa organizeze invatamant la distanta si invatamant cu frecventa redusa instituțiile de invatamant superior acreditate, in specializările universitare autorizate provizoriu sau acreditate conform Legii nr. 88/1993 privind acreditarea institutiilor de invatamant superior si recunoașterea diplomelor, republicata.”
Din cuprinsul capitolului IV al acestei hotărâri de Guvern, reiese cu claritate faptul că programele de învățământ la distanță sunt supuse ele însele procedurii de evaluare academică, conform legii 88/1993 republicată.
Norma prevăzută la art. 60 alin 1 din Legea învățământului în vigoare la data la care reclamanta a început studiile, nu poate fi interpretată în sensul dorit de Universitate, respectiv în sensul că odată dobândită acreditarea pentru forma de învățământ la zi, automat, instituția putea, pentru aceeași specializare, să organizeze și forma de învățământ ID.
Nicio prevedere legală anterior menționată nu poate duce la concluzia unei acreditări ope legis a universității în cauză, pentru alte forme de învățământ pentru care nu a urmat procedura de evaluare academică.
În opinia tribunalului, articolul 60 alin 1 din Legea 84/1995 poate fi interpretat în sensul că oferă o vocație, o posibilitate, pentru universitățile acreditate pentru o specializare, la zi, de a organiza în cadrul facultăților forme de învățământ la distanță, la seral ori cu frecventă redusă. Ceea ce legiuitorul a dorit să exprime în acest text legal este faptul că nu ar putea fi conceput ca o instituție care nu are acreditare sau autorizare provizorie pentru o formă de învățământ la zi să poată organiza, pentru aceeași specializare, învățământ FR sau ID.
Sub nicio formă această dispoziție legală nu ar putea fi interpretată în sensul înlăturării unui întreg proces de evaluare academică, astfel cum este el prevăzut de art. 3 din HG. nr. 1011/2001 raportat la dispozițiile Legii nr. 88/1993, ulterior de OUG 75/2005.
În argumentarea acestui punct de vedere, tribunalul a mai avut în vedere și dispozițiile art. 29 alin. 1 din OUG nr. 75/2005 privind asigurarea calității în educație, în conformitate cu care „Orice persoană juridică, publică sau privată, interesată în furnizarea de educație se supune procesului de evaluare și acreditare, în condițiile legii” și art. 29 alin. 3 din același act potrivit cărora „În învățământul superior evaluarea și acreditarea se fac la nivelul structurilor instituționale pentru fiecare program din ciclul de licență, care duce la o calificare universitară distinctă.”
Coroborând disp. art. 3, art. 17 din HG nr. 1011/2011, prev. art. 60 alin. 4 din Legea nr. 84/1995 și disp. art. 3, art. 4 din OUG nr. 75/2005, se constată că Guvernul aprobă prin hotărâre structurile și specializările universitare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu din instituțiile de învățământ superior de stat și particulare.
Necesitatea unei astfel de aprobări rezultă și din dispozițiile Legii nr. 443/2002 privind înființarea Universității S. Haret București, potrivit cărora, după . menționatei legi, în structura Universității vor intra și facultățile, colegiile și specializările, altele decât cele menționate în art. 2, acreditate sau autorizate provizoriu.
La data înscrierii reclamantului în anul I de studiu era în vigoare HG nr. 410/2002 privind structurile și specializările universitare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu din instituțiile de învățământ superior, hotărâre modificată în anexele 1 – 3 prin HG nr. 1609/2004 și HG nr. 916/2005, potrivit cărora Facultatea de D. și Administrație Publică, specializare urmată de reclamant în cadrul Universității S. Haret, a fost acreditată să funcționeze pentru forma de învățământ „zi”, nu și pentru forma de învățământ urmată efectiv de acesta - ID.
Nici analiza dispozițiilor pertinente din HG nr. 693/2003, nr. 1082/2003, nr. 940/2004, nr. 1175/2006, nr. 676/2007, nr. 635/2008 nu duc la o altă concluzie.
Atât legea învățământului în vigoare la data faptelor cât și legea de înființare a Universității „S. Haret” anterior menționată arată că nomenclatorul specializărilor și al grupelor de specializări se stabilește de MECTS, în temeiul cererii și a dosarului de evaluare întocmite de fiecare instituție de învățământ superior, elaborându-se un act normativ prin care se stabilesc specializările care pot funcționa în fiecare instituție. Prin urmare, lipsa mențiunii privind respectivul program de studii în cadrul unei specializări, în raport de forma de organizare, nu dă dreptul instituției respective să organizeze și să desfășoare activitate la acea specializare, în respectiva formă de învățământ.
Procedura autorizării de funcționare provizorie și ulterior a acreditării presupune parcurgerea mai multor etape, autorizarea unor forme de învățământ fiind determinată de îndeplinirea condițiilor din OUG nr. 75/2005.
La autorizarea provizorie se analizează îndeplinirea criteriilor prevăzute în actul normativ sus menționat pentru fiecare formă de învățământ (personal didactic, conținutul învățământului, bază materială, activitate de cercetare și activitate financiară, structuri instituționale, administrative și manageriale).
Este cert faptul că autorizarea specializării, forma de învățământ zi nu este suficientă pentru exercitarea acesteia prin forma ID sau FR, cerințele legale fiind necesare a fi îndeplinite pentru fiecare formă de învățământ (vezi art. 29 din OUG 75/2005). Mai mult, pentru forma de învățământ ID legea consacră cerințe suplimentare (a se vedea dispozițiile capitolului II din HG nr. 1011/2001), care trebuie analizate după solicitarea autorizării de funcționare, pentru a se putea desfășura activitatea.
U. S. Haret nu a depus vreo dovadă că a formulat o cerere de acreditare pentru învățământul ID și nici că s-a supus unei evaluări conform OUG 75/2005 și HG 1011/2001, în specializarea Educație Fizică și sportivă, forma ID.
În consecință, reclamantul nu a parcurs o formă de învățământ superior într-o specializare care să fi fost acreditată ori autorizată provizoriu conform legii.
Prin urmare, acesta nu este îndreptățit a obține diploma de licență și suplimentul la diplomă, la fel cum nici U., potrivit art. 32 alin 2 din OUG 75/2005, nu este îndreptățită să emită astfel de acte.
Conform Regulamentului, actele de studii sunt documente oficiale de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate și titluri sau calități dobândite.
Fără îndoială că aceste acte sunt acte administrative ce nu pot fi emise decât spre executarea ori organizarea executării legii, respectarea principiului legalității impunându-se în cazul lor, ca în situația oricărui alt act administrativ.
Or, învestită cu o cerere având ca obiect tocmai obligarea unei instituții la emiterea sa, instanța nu se poate limita doar la aprecieri pur formale (legate de aparența dreptului dată de emiterea adeverinței) ci trebuie să cerceteze dacă într-adevăr reclamantul este îndreptățit la eliberarea acelui act și dacă pârâta este „competentă” să îl elibereze. Instanța nu ar putea obliga U. la emiterea actului decât dacă ar constata îndeplinite toate cerințele prealabile eliberării sale, respectiv parcurgerea de către reclamant a unei forme de învățământ acreditate, recunoscute de către autoritățile statului ca făcând parte din sistemul național de învățământ.
Simplul fapt că U. a emis reclamantei o adeverință provizorie care atestă parcurgerea de către aceasta a unei forme de învățământ, nu naște pentru beneficiarul acesteia, automat, un drept la emiterea diplomei de studii. Conform art. 2 din Ordinului 2284/2007 actele de studii sunt de tip diplomă, certificat, atestat. D. acestea sunt documente oficiale de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate și titluri și calități dobândite.
Conform art. 2 alin 2 din Ordinul 2284/2007 doar actele de studii conferă titularilor acestora drepturile și obligațiile care decurg din Legea învățământului.
Adeverința care se află în posesia reclamantului nu este un act de studii, este un act eliberat prin voința unilaterală a Universității, care nu a fost recunoscut de MECTS, putând naște un raport juridic doar între acest emitent și beneficiarul său. Această adeverință nu poate naște drepturi pe care actul principal, la baza căruia teoretic ar trebui să stea, nu le poate naște, așa cum s-a menționat anterior. Adeverința a fost eliberată pe baza raporturilor contractuale între reclamanți și universitatea pârâtă, în sensul executării obligațiilor contractuale din partea instituției.
Pretinsa inducere în eroare a absolvenților cu privire la acreditarea instituției de învățământ absolvite, reprezintă un aspect ce poate fi valorificat pe temeiul răspunderii contractuale și nu poate naște în sarcina unui terț, respectiv a MECTS, obligația corelativă de emitere a unui act de studii.
Din simplul fapt că legea stabilește un termen de valabilitate redus al acestei adeverințe, respectiv maxim 12 luni (art. 38 din Ordinul 2284/2007) se poate deduce că operațiunea ulterioară de emitere a diplomei, nu a fost concepută de legiuitor drept o operațiune automată și care să aibă sensul unei simple confirmări a conținutului și efectelor juridice ale adeverinței. Prin urmare, între perioada emiterii adeverinței și cea a emiterii diplomei, însușite de MECTS, autoritățile statului sunt obligate să efectueze verificări, inclusiv referitoare la forma de învățământ parcursă de titular.
Nici necontestarea pe cale principală a acestei adeverințe nu poate duce la concluzia că reclamantul ar fi îndreptățit la emiterea unei diplome, având în vedere că instanța poate face aprecieri referitoare la legalitatea acestui act, pe cale incidentală, neputând ignora efectele reale pe care un astfel de act le poate în mod obiectiv să le producă.
Deși instanța nu a fost investită cu o cerere expresă privind legalitatea acreditării formelor de învățământ derulate de U. S. Haret, acest fapt nu poate să nu facă obiectul unei cercetări incidentale, în cadrul prezentului litigiu, având în vedere că îndreptățirea sau nu a reclamantului la eliberarea unei diplome universitare presupune cu necesitate verificarea formei de învățământ parcurse de acesta. Eliberarea diplomei nu reprezintă un act autonom, separat de procesul de învățământ derulat anterior, ci o încununare a acestuia, o confirmare oficială a studiilor parcurse.
S-a mai susținut că lipsa de reacție a MECTS în sensul efectuării de verificări din oficiu cu privire la activitatea desfășurată de U. S. Haret, ar reprezenta un fel de aprobare tacită a modalității în care această instituție a înțeles să aplice dispozițiile art. 60 de Legea învățământului. Din punctul de vedere al instanței, neexercitarea corespunzătoare a atribuțiilor legale din partea MECTS, care a dus în final la înmatricularea unui număr important de studenți în aceste forme de învățământ nu duce la înlăturarea concluziei potrivit căreia reclamantul a urmat o formă neacreditată de învățământ.
Nu au fost administrate probe în prezenta cauză din care să reiasă faptul că omisiunea acestui Minister de a controla U., ar putea fi interpretată în sensul unei aprobări tacite a legalității actelor întreprinse de Universitate sau, mai mult, drept o complicitate la inducerea în eroare a studenților.
Analizând prezenta acțiune din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța a reținut că în temeiul art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție (la semnarea căruia România a formulat o rezervă cu privire la finanțarea învățământului privat), statele membre nu sunt obligate la organizarea unui anumit tip de invatamant, cu atât mai puțin la recunoașterea unor forme private de invatamant. Formularea negativa a articolului indicat anterior se interpetează în sensul că statele au mai degrabă o obligație negativă și nu una pozitivă, aceea de a pune la dispoziția persoanelor un anumit tip de învățământ.
În esența, sub articolul anterior menționat, statele au obligația de a nu îngrădi accesul persoanelor la formele de invățământ deja existente, in condițiile deja prescrise de lege. Prin însăși natura sa, acest drept este supus unei reglementări naționale, în această materie, statelor recunoscându-li-se o mare marjă de apreciere (a se vedea cauza Affaire « relative à certains aspects du régime linguistique de l’enseignement en Belgique » c. Belgiei și Adnan KARAİSMAİLOĞLU c. Turciei).
Or, in speța, statul nu a recunoscut niciodata forma de invatamant aleasa de reclamant, hotărârile de guvern emise fiind clare sub aspectul formei de învățământ acreditate. Prin urmare, pe calea prezentei acțiuni, instanța nu poate obliga statul sa recunoască efectul util al unor studii, respectiv recunoașterea unei diplome, atât timp cat forma de învățământ parcursa nu este ea însăși recunoscuta.
Nimic nu îl împiedica pe reclamant să urmeze aceeași specializare, în aceeași formă de învățământ, respectiv ID, la o unitate care beneficia de acreditare, chiar în cadrul aceleiași Universități sau alteia.
Reclamantul mai invocă în sprijinul său argumentul error communis facit ius, apreciind că în mod plauzibil se poate aprecia că el a fost de bună credință la momentul începerii studiilor și că această eroare i-a fost întreținută de către autorități care nu au afirmat în mod clar nelegalitatea formei de învățământ ID.
Fără a ignora multitudinea situațiilor în care acest principiu a reușit să creeze drept, instanța atrage totuși atenția asupra faptului că de fiecare dată aplicarea sa, ulterior analizei întrunirii sau nu a condițiilor sale cumulative, s-a făcut în urma unui riguros examen de proporționalitate și echitate în privința soluției juridice care ar trebui să fie recunoscute, în detrimentul alteia.
Astfel, cu titlu de principiu, reține instanța faptul că efectele bunei credințe sunt mult mai întinse decât cele prevăzute în codul civil, numai atunci când eroarea scuzabilă individuală este unită cu eroarea comună. Aceasta din urmă poate fi definită drept convingerea lipsită de îndoială pe care și-a format-o marea majoritate a oamenilor (a membrilor unei colectivități) că o anumită persoană este titularul unui drept, pe când în realitate acea persoană nu este titularul dreptului respectiv.
Cu privire la atitudinea subiectivă a reclamantului, a reținut instanța că acestuia îi erau pe deplin accesibile dispozițiile legale în baza cărora s-a înscris la U. pârâtă, respectiv HG 916/2005, HG 676/2007 sau HG 635/2008. La o simplă lectură a acestora se poate lesne observa, chiar și de către o persoană fără studii juridice (deși reclamantul tocmai urma astfel de cursuri), faptul că în cadrul acestei universități existau acreditate/autorizate provizoriu doar anumite specializări la forma de învățământ ID. Cea urmată de reclamantă nu apărea printre acestea. Prin urmare, în mod legitim, se putea naște cel puțin o îndoială reclamantei cu privire la legalitatea formei de învățământ urmate.
Mai mult, actele normative adoptate ulterior înscrierii reclamantului la studii (care au beneficiat și ele de o largă popularizare) și care se coroborează cu prevederile art. 67 alin. 2 din Legea nr. 84/1995, potrivit cărora, prin finalizarea studiilor se înțelege și examenul de licență, conturează ideea potrivit căreia o astfel de aparență a dreptului bazată pe o eroare comună nu ar putea fi susținută. Reține instanța faptul că art. 3 din OG nr. 10/2009 are în vedere pe studenții ciclului universitar de licență înmatriculați în anul I, în perioada 2005 – 2008, la specializări/programe de studii organizate la forma de învățământ ID/FR, care nu au finalizat studiile prevăzându-se posibilitatea acestora de a le continua la specializări/programe autorizate sau acreditate potrivit metodologiei. Același drept îl are în vedere și Ordinul M. nr. 5202/2009 pentru studenții înmatriculați la U. S. Haret, iar din economia acestor acte normative rezultă că sunt asimilate persoanelor care nu au finalizat studiile universitare și acele persoane care au urmat cursuri neautorizate sau neacreditate.
Tribunalul nu a apreciat ca fiind fondat un astfel de argument, nici prin prisma principiului echității, în măsura în care prin el se tinde chiar la obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ pe care nu are dreptul, conform celor anterior menționate, să îl emită. Buna credință a reclamantei ar putea fi valorificată în sfera răspunderii civile contractuale, fără ca aceasta să conducă automat la o reparare în natură a prejudiciului produs, respectiv emiterea diplomei, putându-se evalua oportunitatea acordării de daune, pe această cale.
Făcând un examen de proporționalitate între dreptul individual al reclamantei și interesul public aferent efectelor recunoașterii unei diplome universitare, instanța apreciază că acesta din urmă trebuie să prevaleze. Nu trebuie ignorată răspunderea statului pentru asigurarea unei anumite calități a pregătirii profesionale a celor pe care îi lansează pe piața muncii, prin recunoașterea studiilor. Dând aceleași drepturi titularilor, diplomele emise la nivelul întregii țări trebuie să asigure un caracter unitar al cunoștințelor acumulate, aspect asigurat tocmai prin organizarea sistemului de acreditare.
În acest context, instanța a mai reținut că reclamantei i-a fost și îi este în continuare deschis accesul la urmarea unei forme de învățământ, la aceeași specializare, într-un cadru acreditat/autorizat.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C.p.c.
În motivarea cererii de recurs a invocat nulitatea prevăzută de art. 304 teza I Codul de procedura civila si anume, netemeinicia hotararii prin contradictia ei cu faptele stabilite de instanta, in sensul ca potrivit cererii de chemare in judecata si a probatoriului administrat, consideră că este îndreptățit la eliberarea diplomei de licenta si a suplimentului de diploma, dat fiind faptul ca a absolvit cursurile Facultatii de D. si Administratie Publica din Bucuresti, specializarea D., in perioada 2006 - 2009, a sustinut si promovat examenul de licenta in sesiunea iulie 2009, astfel cum rezulta din adeverinta eliberata de intimata U. S. Haret. Termenul de valabilitate al acestei adeverinte este potrivit art. 38 din Regulamentul privind regimul actelor de studii din sistemul de invatamant superior, aprobat prin Ordinul Ministrului Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului nr. 2284/2007, de maxim 12 luni. Adeverinta de studiu eliberata de U. S. Haret reprezinta un act premergator diplomei finale, un act ce atesta licentierea reclamantului ce a obtinut in urma promovarii examenului de licență Titlul de Licențiat în Științe Administrative.
Intimata U. S. Haret avea obligatia de a efectua demersurile necesare ca in acest interval de 12 luni sa obtina avizele necesare si sa completeze actele de studii care sa ateste absolvirea de catre recurent a studiilor, respectiv diploma de licenta si suplimentul de diploma, avand obligatia legala de a completa si elibera actele de studii absolventilor.
Se mai artă că adresele nr. 769/25.08.2009, nr. 960/08.10.2009 vizeaza, . studii necesare pentru anul 2009. Parata U. S. Haret s-a conformat, insa, doar in parte cerintelor impuse de M. Educatiei Nationale - fost MECTS prin adresa nr._/25.06.2009, in sensul ca a comunicat tipul diplomelor de licenta cerute conform Legii nr. 84/1995 si Legii nr. 288/2004, cantitatea acestora (nr. buc) si numarul estimativ de absolventi, dar a ignorat cerintele specifice "Machetei 2- Absolventi licenta/studii universitare de licenta" (specializare/program de studiu, forma de invatamant- ZI, ID, FR, Seral-,etc).
Respectivele cerinte ale Machetei 2 nu se regasesc comunicate catre minister nici prin adresa nr. 1224/14.12.2009.
In aplicare dispozitiilor Legii 84/1995, M. Educatiei Nationale a emis la data de 7 martie 2006, Ordinul nr. 3404 in cuprinsul caruia se stabileste la art.2, ca "Admiterea în invatamantul superior public si particular se organizeaza pe domenii de studiu de licenta, pe baza metodelor stabilite de fiecare universitate", iar la art.8 se prevede ca "Formele de invatamânt cu frecventa redusa sau invatamant la distanta pot fi organizate numai de catre universitatile care organizeaza cursuri de zi, in domeniile respective si dispun de departamente specializate".
Specializarea urmata de reclamant la forma de invamant a fost confirmata de M. Educatiei Nationale - fost MECTS, prin emiterea formularelor cu sigla acestui minister pana in anul 2009, data de la care s-a refuzat eliberarea pentru acest an.
OUG 75/2005 obliga pe furnizorii de educatie ca, dupa obtinerea acreditarii, sa transmita anual A.R.AC.I.S rapoarte anuale de evaluare interna.
Paratul M. Educatiei Nationale trebuia sa avertizeze pe furnizorul de educatie, daca ar fi constatat ca nu sunt indeplinite standardele de calitate, sa procedeze la aducerea activitatii educationale la nivelul standardelor de calitate, urmand ca in cazul in care si al treilea raport de evaluare ar fi fost nefavorabil, M. Educatiei sa elaboreze si sa promoveze, dupa caz, hotarare de Guvern sau lege, prin care sa inceteze definitiv scolarizarea in cadrul respectivului program.
Mai precizează recurentul că nici dupa incheierea perioadei de monitorizare, prevazuta de art.8 din Legea 443/2002, nici dupa emiterea HG nr. 676/2007 si HG nr. 635/2008 si nici dupa . OUG 75/2005 privind asigurarea calitatii educatiei, M. Educatiei Nationale nu a sesizat nereguli semnificative in procesul de organizare si desfasurare a procesului educational la nivelul paratei.
Este relevanta si imprejurarea ca reclamantului i-a fost eliberata o adeverinta care atesta faptul ca a obtinut titlul de licentiat, adeverinta care a intrat in circuitul civil, nefiind revocata sau anulata de instanta de judecata sau de o autoritate administrativa.
Pe de alta parte, este de retinut faptul ca, si in ipoteza in care specializarea reclamantului nu ar fi fost recunoscuta, acesta a fost de buna credinta, necunoscand acest aspect, iar eroarea .-a aflat produce efecte juridice, in virtutea principiului de drept "error communis facit jus", in sensul validitatii adeverintei de licenta care atesta promovarea studiilor si a examenului de licenta.
Recurentul a mai susținut că atât M. Educatiei Nationale, cat si U. S. Haret trebuiau sa respecte principiile de drept, dreptul la instruire conform art. 2 Protocol 1 la CEDO, precum si dreptul la educatie potrivit Constitutiei Romaniei.
Prin urmare, câtă vreme pârâta USH recunoaște că reclamantul a urmat cursurile pe care ea le-a organizat la formele de învățământ legal stabilite și a emis acestuia acte ce recunosc acest fapt și calitatea de licențiat in drept, acte ce premerg diplomelor finale de studii, respectiv câtă vreme paratul M. Educatiei Nationale nu a invocat neegalități în organizarea de către pârâta a studiilor reclamantului, având în vedere dispozițiile legale sus expuse, recurentul apreciază că cererea sa este întemeiată sub aspectul obligării pârâtelor de a emite diploma de licență și suplimentul la diplomă.
Intimatul M. Educației Naționale a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, având în vedere obligativitatea și necesitatea autorizării și acreditării formei de învățământ ID, pentru ca absolvenții acestei forme să fie îndreptățiți la eliberarea diplomei de licență, chiar în condițiile în care U. primise acreditare/autorizare pentru forma de învățământ „zi”, sens în care a invocat dispozițiile art. 60 alin. 1 din Legea 84/1995, art. 17 din H.G. 1011/2001, art. 2 lit. c, art. 13, art. 29 alin. 3 din O.U.G. 75/2005 susținând că un program de studii la forma zi va fi diferit de un program de studii la forma ID, fiind în realitate două programe de studii diferite, supuse separat procedurilor de autorizare/acreditare.
A susținut că pentru studenții care au urmat cursurile la formele de învățământ FR și ID, neacreditate, U. S. Haret nu avea dreptul de a organiza examen de licență, cu atât mai puțin de a emite diplome care să ateste promovarea acestora.
Eliberarea de către U. S. Haret a adeverințelor care, în opinia sa, ar atesta efectuarea unor studii, este un demers ce implică numai responsabilitatea acestei universități.
Intimata U. S. Haret a formulat întâmpinare prin care a solicitat ca în cazul admiterii recursului, să fie admisă și cererea de chemare în garanție pe care a formulat-o, dată fiind imposibilitatea efectivă de a emite reclamantului diploma de licență atâta vreme cât M. Educației Naționale nu va aproba tipărirea formularelor pentru anul 2009.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.p.c., Curtea apreciază că recursul este fondat, față de următoarele considerente:
Recurentul reclamant a urmat cursurile Facultății de D. și Administrație Publică din cadrul Universității S. Haret București, specializarea Administrație Publică, forma de învățământ la distanță (ID), număr de credite 180.
A susținut și promovat examenul de licență în sesiunea iulie 2009, obținând titlul de licențiat în științe administrative, fiindu-i eliberată de către U. S. Haret adeverința nr. 657/8.07.2009 care atestă obținerea titlului de licențiat.
Prin HG 693/2003 și HG 676/2007, U. S. Haret a fost acreditată/autorizată să funcționeze provizoriu pentru forma de învățământ la zi, pentru mai multe domenii de licență, printre care și drept, științe administrative.
Conform art. 60 alin. 1 din Legea nr. 84/1995, activitatea didactică se poate organiza în următoarele forme: de zi, seral, cu frecvență redusă și la distanță. Formele de învățământ seral, cu frecvență redusă și la distanță pot fi organizate de instituțiile de învățământ superior care au cursuri de zi.
În consecință, U. S. Haret a organizat formele de învățământ la distanță, respectiv, cu frecvență redusă, iar ulterior absolvirii studiilor de către studenți are obligația de a elibera diplomele de licență și suplimentele la diplomele de licență.
Conform art. 7 din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ, aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007, formularele actelor de studii sunt tipărite și difuzate, în condițiile legii, de către unitatea de specialitate desemnată de către MECT (…).
Rezultă, așadar, că eliberarea actelor de studii absolvenților instituțiilor de învățământ superior este condiționată de desemnarea de către ministerul pârât a unității de specialitate care să tipărească formularele acestor acte.
Refuzul intimatului-pârât MECTS de a aproba tipărirea acestor formulare în cazul reclamantului este unul nejustificat, în accepțiunea art. 2 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care reclamantul a promovat examenul de licență, a obținut titlul de licențiat în științe administrative, actul eliberat de instituția de învățământ, care atestă acest titlu, nefiind anulat până în prezent, el continuând să producă efecte juridice.
Susține intimatul chemat în garanție M. Educației Naționale că refuzul său de a aproba eliberarea tipizatelor pentru ca U. S. Haret să-și îndeplinească obligația asumată față de absolvenții care au fost înmatriculați nelegal de această instituție, la formele de învățământ neacreditate, nu se circumscrie noțiunii prevăzută de art. 2 alin. 1 lit. e din Legea 554/2004.
De asemenea, arată că U. S. Haret nu a fost autorizată/acreditată să organizeze formele de învățământ la distanță și, prin urmare, nu avea dreptul de a organiza examene de licență pentru absolvenții care au urmat astfel de forme de învățământ.
Sub acest aspect, Curtea reține că nu este învestită cu analizarea legalității actului care atestă calitatea reclamantului de licențiat în științe administrative, ca urmare a finalizării studiilor universitare și a promovării examenului de licență, analiză care ar fi impus examinarea respectării prevederilor legale ce reglementează regimul studiilor urmate de reclamant.
Ceea ce are de stabilit instanța în prezenta cauză, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, este dacă refuzul Universității S. Haret de a elibera reclamantului diploma de licență și suplimentul la diplomă, respectiv refuzul MECTS de a aproba tipărirea formularelor tipizate de diplomă de licență și suplimentul la diplomă pentru reclamant, au un caracter nejustificat prin prisma faptului că actul emis de universitate, conform căruia reclamantul este licențiat în științe administrative, este un act în vigoare, care se bucură de prezumția de legalitate și produce efecte juridice.
În speță nu s-a solicitat analizarea îndeplinirii de către U. S. Haret a criteriilor și standardelor de autorizare provizorie sau acreditare pentru studiile urmate de recurentul reclamant, printr-o cerere care să aibă acest obiect, iar examinarea prevederilor legale pe care intimatul pârâtul M. Educației Naționale le invocă în întâmpinare se impunea a fi făcută de instanță în cazul în care avea să se pronunțe asupra unei cereri având ca obiect legalitatea formei de învățământ urmată de reclamant.
Așa cum s-a arătat, instanța a avut de stabilit dacă refuzul pârâților este unul nejustificat, în raport de actul care atestă calitatea sa de licențiat în științe administrative la universitatea pârâtă, act necontestat, care este valabil și își produce efectele juridice și a cărui legalitate nu formează obiectul acțiunii de față.
Cu privire la susținerea aceluiași intimat că organizarea cursurilor în baza cărora s-a eliberat adeverința reclamantului s-a făcut cu eludarea dispozițiilor legale imperative privind parcurgerea procedurii de evaluare în vederea acreditării, Curtea constată că aceasta nu poate fi reținută în condițiile în care nu s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă că forma de învățământ la distanță la specializarea urmată de reclamant trebuia acreditată/autorizată provizoriu și că studiile reclamantului s-au desfășurat în afara cadrului legal.
Referitor la afirmația intimatului M. Educației Naționale că pentru studenții care au urmat cursurile la formele de învățământ FR și ID, U. S. Haret nu avea dreptul de a organiza examen de licență, Curtea reține că, deși potrivit legislației în domeniu, organizarea și coordonarea sistemului național de învățământ superior, precum și organizarea mecanismelor de asigurare a calității în învățământ sunt atribuții exclusive ale acestui minister, în cauză nu se face dovada inițierii de către acest minister a unor demersuri legale pentru a împiedica organizarea examenului de licență la care se referă sau, ulterior desfășurării acestuia, a unor demersuri în scopul anulării rezultatelor examenului pe care îl consideră nelegal.
Conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția C. Administrativ și Fiscal - decizia nr. 2874 /2010, finalizarea cursurilor universitare organizate de către U. S. Haret, în cadrul formei de învățământ la distanță, prin susținerea examenului de licență și obținerea, în urma acestuia, a unei diplome presupune în fapt recunoașterea formei de învățământ urmată, de către M. Educației, Cercetării și Inovării. Potrivit deciziilor nr. 5656 din 24.11.2011, nr. 2533 din 22.05.2012, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția C. Administrativ și Fiscal - în dosarele_, respectiv_, U. S. Haret are obligația ca ulterior eliberării adeverinței de studii ce atestă absolvirea Facultății, susținerea și promovarea examenului de licență precum și dobândirea titlului de licențiat în drept, să elibereze și diploma de licență. „Actul prin care s-a recunoscut calitatea de licențiați în drept este în ființă, nu a fost revocat, anulat, se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate proprie unui act administrativ”.
În cauza B. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut următoarele: 34. În cazul în speță, Curtea constată că, în temeiul Legii nr. 309/2002, nu puteau beneficia de măsurile reparatorii decât recruții care au prestat muncă forțată în unități aparținând D.G.M. Bazându-se pe principiul nediscriminării, pornind de la decizia pronunțată la 2 decembrie 2003, Înalta Curte de Casație, într-o . decizii, a extins însemnătatea acestei legi la toți recruții care au prestat o muncă forțată în timpul serviciului lor militar, fără a ține cont de subordonarea ierarhică a unităților militare din care au făcut parte.
35. Cu toate acestea, într-o altă . decizii pronunțate în cursul aceleași perioade, Înalta Curte de Casație a desfășurat o jurisprudență contrară, din moment ce a respins, ca în cazul reclamantului, acțiunile recruților care au prestat muncă forțată în afara D.G.M.
36. În lipsa unui mecanism capabil să asigure coerența practicii chiar în cadrul celei mai înalte instanțe interne, aceasta din urmă a ajuns să pronunțe, uneori în aceeași zi, decizii diametral opuse în privința domeniului de aplicare a Legii nr. 309/2002 (a se vedea, de exemplu, deciziile din 11 ianuarie, 1 și 28 martie 2005).
37. Desigur, divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței (Zielinski și Pradal și Gonzales și alții împotriva Franței [GC], nr._/94 și_/96 la_/96, paragraful 59, CEDO 1999-VII).
38. În cazul în speță, trebuie constatat că Înalta Curte de Casație se afla la originea acestor divergențe profunde și persistente în timp.
39. Această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare din țară, este în sine contrară principiului siguranței publice, care este implicită în ansamblul articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr._/95, paragraful 56, CEDO 2000-III). În loc să-și îndeplinească rolul său stabilind o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis munandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr._/99, paragraful 97, CEDO 2002-VII și P. citat anterior, paragraful 98, și, a contrario, Pérez Arias împotriva Spaniei, nr._/03, paragraful 70, 28 iunie 2007).
40. Curtea concluzionează deci, că această incertitudine jurisprudențială a avut drept efect privarea reclamantului de orice posibilitate de a obține beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, în condițiile în care altor persoane care au prestat o muncă forțată în afara D.G.M. li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de dispozițiile acestei legi.
În consecință, a fost încălcat încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție”.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată incidente aceleași rațiuni pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut încălcarea disp. art. 6 alin. 1 din CEDO în sensul obligației instanțelor de recurs de a adopta o jurisprudență unitară astfel încât să fie respectat principiul siguranței publice „care este implicită în ansamblul articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept, în absența căreia instanțele interne de recurs ar deveni sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar”.
Pentru reținerea caracterului întemeiat al recursului, Curtea va avea în vedere și soluția de principiu pentru unificarea practicii, adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția C. Administrativ și Fiscal în ședința din 7.11.2013, conform căreia pârâta U. S. Haret are obligația să elibereze diploma de licență și/sau suplimentul de diplomă, iar M.E.C.T.S., în calitate de chemat în garanție, are obligația să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplomele de licență și suplimentele de diplomă, la adoptarea acestei soluții de principiu avându-se în vedere jurisprudența reprezentată de deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 690/2012, 953/2012, 1638/2012 și 3302/2012.
Față de toate aceste considerente, Curtea constată că sentința este dată cu aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.p.c., astfel că în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 C.p.c. va admite recursul, va modifica în parte sentința în sensul că va admite acțiunea, va obliga pârâta U. S. Haret la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la diploma de licență pentru reclamant.
În temeiul art. 274 C.p.c. va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 4,3 lei cheltuieli de judecată și va menține în rest sentința, față de împrejurarea că pârâta U. S. Haret nu a formulat recurs împotriva soluției de respingere a cererii de chemare în garanție a Ministerului Educației Naționale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul reclamant I. G., împotriva sentinței civile cu nr. 2801/20.05.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul cu nr._ în contradictoriu cu intimata pârâtă U. S. Haret și cu intimatul chemat în garanție M. Educației Naționale.
Modifică în parte sentința în sensul că admite acțiunea.
Obligă pârâta U. S. Haret la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la diploma de licență pentru reclamant.
Obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 4,3 lei cheltuieli de judecată.
Menține în rest sentința.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 3.04.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C.-M. C. G. G. O. D. P.
GREFIER,
R. O.
Red. C.M.C.
Tehnored R.O../ 2 ex./6.05.2014
Tribunalul București – Secția a IX-a C.
Dosar nr._
Judecător de fond: A. I. N.
| ← Obligaţia de a face. Sentința nr. 422/2014. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 1092/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
