Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 9064/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 9064/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-12-2014 în dosarul nr. 15616/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII –A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
Decizia civilă nr. 9064
Ședința publică din data de 4 decembrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: E. C. V.
JUDECĂTOR: M. N.
JUDECĂTOR: B. L. PATRAȘ
GREFIER: A. I. B.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul-reclamant E. S. G. A. împotriva sentinței civile nr. 679/31.01.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă U. S. Haret și intimatul-chemat în garanție M. Educației Naționale, având ca obiect obligare emitere act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul-reclamant prin avocat A. U., lipsind celelalte părți.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, arătând că procedura de citare este legal îndeplinită, dosarul se află la primul termen de judecată, după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea cererii de recurs.
Apărătorul recurentului-reclamant solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și a cererii de chemare în garanție formulată de USH în contradictoriu cu MEN, arătând că prin răspunsul la întâmpinare formulat a exprimat un punct de vedere cu privire la cererea de chemare în garanție. Intimata USH nu a eliberat diploma de licență și suplimentul la diplomă la care este îndrituit recurentul, întrucât MEN refuză aprobarea tipării formularelor diplomei de licență și a suplimentului la diplomă. Invocă prevederile HG nr. 1011/2001 și ale Ordinului MEC nr. 3404/2066 în sensul că nu era necesară urmarea procedurii de acreditate pentru forma de învățământ.
Curtea constată dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 679/31.01.2014, Tribunalul București-Secția a II-a C. Administrativ a respins, ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității, excepția prematurității și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul E. S. G. A. în contradictoriu cu pârâta U. S. HARET BUCUREȘTI și cu chematul în garanție M. EDUCAȚIEI CERCETĂRII TINERETULUI ȘI SPORTULUI, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă și obligarea chematului în garanție să aprobe eliberarea formularelor de diplomă de licență și supliment la diplomă și a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție a MINISTERULUI EDUCAȚIEI CERCETĂRII TINERETULUI ȘI SPORTULUI formulată de pârâta USH, prin care s-a solicitat obligarea chematului în garanție la obligarea tipăririi formularelor cu regim special, constând în diplomă de licență și supliment la diplomă, precum și la plata tuturor sumelor care vor fi solicitate pârâtei, de către reclamant, cu orice titlu.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul E. S.G. A., solicitând casarea sentinței recurate și, rejudecând, admiterea cererii principale și a cererii de chemare în garanție, obligarea pârâtei USH la emiterea diplomei de licență și obligarea chematului în garanție MEN la aprobarea tipăririi formularului diplomei de licență.
Sunt invocate motive de nelegalitate încadrate în art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ. (2010).
Astfel, se arată că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 17 din HG nr. 111/2001, în sensul celor susținute de intimatul-chemat în garanție MEN, anume că pentru organizarea cursurilor de învățământ la distanță sau cu frecvență redusă precum și pentru organizarea examenului de licență pentru aceste forme de învățământ ar fi necesară o procedură specială de acreditare. USH îi sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Ordinul MEC nr. 3404/200, în sensul că nu este necesară o acreditare specială pentru formele de învățământ la distanță și cu frecvență redusă, câtă vreme specializarea este acreditată pentru cursurile de zi. MEN nu a demarat vreo procedură administrativă care să conducă la concluzia că USH a activat în afara cadrului legal, nu a contestat dreptul USH de a organiza examen de licență pentru formele de învățământ pe care le consideră neacreditate și nu a solicitat anularea examenelor în urma cărora au fost eliberate absolvenților adeverințele prin care se atestă faptul că au obținut titlul de licențiat într-o anumită specializare.
Este invocată și soluția de principiu adoptată de către ÎCCJ în data de 28.10.2013 pentru unificarea practicii judiciare, în sensul obligării USH la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la diplomă și obligării MEN la aprobarea tipăririi formularelor constând în diploma de licență și suplimentul la diplomă.
În drept, sunt invocate prevederile Legii nr. 84/1995, OMECTS nr. 3404/2006, OMECTS nr. 2284/2007.
Prin întâmpinare la recursul declarat de reclamant, intimata-pârâtă USH solicită ca, în situația admiterii acestuia, respectiv a admiterii cererii principale, să fie admisă și cererea de chemare în garanție pe care intimata- pârâtă a formulat-o în contradictoriu cu MEN, întrucât între obligațiile pretinse în cadrul celor două cereri există o evidentă interdependență.
În motivare arată că a funcționat într-un cadru legal, care i-a permis să organizeze formele de învățământ FR și ID pentru domeniile pentru care era acreditată/ autorizată să organizeze cursuri de zi. Invocă prev. art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006 al ministrului educației și jurisprudența ÎCCJ – C. în cauze similare.
În cazul admiterii cererii principale, pentru a asigura efectiv punerea în executare a obligației care va fi pusă în sarcina USH, de a elibera diploma de licență reclamantelor, se impune și admiterea cererii de chemare în garanție. Solicită să se aibă în vedere jurisprudența constantă a ÎCCJ, care, în litigii de aceeași natură, a stabilit că MEN are obligația legală de a aproba tipărirea formularelor tipizate necesare eliberării diplomelor.
În drept, sunt invocate prevederile art. 29 din OUG nr. 75/2005, art. 60 alin. 3 din Legea nr. 84/1995, art. 4 din HG nr. 535/1999, art. 5 din HG nr. 916/2005, art. 6 din HG nr. 676/2007, art. 1 din HG nr. 1175/2006 și art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006.
Intimatul-chemat în garanție MEN nu a formulat întâmpinare la cererea de recurs.
Analizând cererea de recurs, Curtea, în majoritate, constată următoarele :
Cu titlu prealabil, reține că reclamantul a exercitat calea de atac a recursului cât privește soluția pronunțată asupra cererii sale, formulată în contradictoriu cu USH și MEN. Prin urmare, controlul judiciar în calea de atac se limitează la soluția primei instanțe pronunțată asupra cererii reclamantului, neputând fi luată în considerare solicitarea pârâtei USH de reformare a soluției asupra cererii de chemare în garanție pe care aceasta a formulat-o în contradictoriu cu MEN, câtă vreme pârâta nu a recurs la calea de atac a recursului provocat, reglementată de art. 491 raportat la art. 47 C.pr.civ. (2010).
Cât privește soluția pronunțată asupra cererii principale, cu mențiunea că se impunea ca prima instanță să califice expres cererea de chemare în garanție pe care reclamantul a formulat-o în contradictoriu cu MEN ca fiind un capăt al cererii principale, în raport de obiectul pretins și de cauza juridică invocată, Curtea constată următoarele:
Reclamantul-recurent a urmat cursurile Universității S. Haret – Facultatea de D. și Administrație Publică din București, specializarea Administrație publică, pe care le-a absolvit în 2009, promovând examenul de licență în sesiunea februarie 2010, fiindu-i eliberată adeverința nr. 5834/17.02.2010.
Potrivit Ordinului MECT nr. 2284/2007, adeverința de absolvire a studiilor are un termen de valabilitate de maximum 12 luni, termen în care universitatea are obligația de a completa diploma de licență și suplimentul la diplomă, care se eliberează absolventului, la cererea acestuia.
Diplomele de licență se completează pe formulare tipizate care sunt realizate de o unitate specializată desemnată de MECTS, în fapt . necesar ca cererea universității de eliberare a formularelor tipizate ale diplomelor de licență să fie aprobată de MECTS.
În cazul de față, intimata-pârâtă U. S. Haret a solicitat intimatului-pârât M. Educației Naționale, printr-o . adrese, să aprobe tipărirea formularelor de diplome de licență necesare promoției anului 2009. Intimatul-pârât MEN a încuviințat aceste cereri doar în parte și a refuzat să aprobe tipărirea formularelor pentru forma de învățământ la distanță și frecvență redusă, invocând faptul că U. S. Haret a organizat nelegal aceste forme de învățământ, fără a parcurge procedura de evaluare academică la care face referire art. 17 din HG nr. 1011/2001.
Relativ la motivele de recurs formulate, Curtea constată că acestea se încadrează în disp. art. 488 pct. 8 C.pr.civ.(2010), recursul formulat de partea recurentă-reclamantă fiind fondat, în acest sens urmând a avea în vedere soluția de principiu adoptată de Înalta Curte de Casație de Justiție – Secția de C. Administrativ și Fiscal în ședința de la 7 noiembrie 2013, prin care instanța supremă a statuat că soluția adoptată este în sensul jurisprudenței de obligare a pârâtei U. S. Haret să elibereze diploma de licența și/sau suplimentul de diplomă și de obligare a Ministerului Educației Naționale să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplomele de licență și suplimentele de diplomă. Astfel, în motivarea soluției de principiu de mai sus, instanța supremă a făcut trimitere la jurisprudența reprezentată de deciziile de speță nr. 690/2012, nr. 953/2012, nr. 1638/2012 și nr. 3302/2012 ale ICCCJ-SCAF.
Curtea are în vedere importanța unei astfel de soluții de principiu dată de secția de contencios administrativ și fiscal a instanței supreme, soluție, care chiar dacă nu are forța obligatorie a unei decizii date într-un recurs în interesul legii, se impune a fi respectată față de rolul conferit Înaltei Curți de Casație și Justiție de unificare a practicii judiciare.
Prin deciziile de speță, ÎCCJ a statuat, în mod constant, că M.E.N. are obligația legală de a aproba tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentele la diplomă, întrucât adeverința de licențiat se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate specifică actelor administrative și nu a fost atacată de M. Educației Naționale sau de o altă autoritate publică, în condițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește legalitatea acreditării formelor de învățământ la distanță și fără frecvență, s-a arătat că instanța de fond nu a fost învestită cu o astfel de cerere.
În consecință, ținând cont de necesitatea urmării soluțiilor de principiu pronunțate de instanța supremă, în scopul asigurării unei practici unitare, Curtea constată că legalitatea acreditării formei de învățământ nu face obiect al prezentei cauze, iar cum recurentului i-a fost eliberată adeverință de licențiat, necontestată, acesta are dreptul la a îi fi eliberată diploma de licențiat și suplimentul la diplomă, cererea de chemare în judecată formulată de acesta fiind întemeiată, revenind pârâtului M. Educației Naționale obligația să aprobe tipizarea formularului de diplomă de licență pentru reclamant, respectiv pârâtei U. S. Haret obligația de eliberare în favoarea reclamantului a diplomei de licență și a suplimentului la diplomă.
De altfel, necesitatea respectării și la nivelul instanțelor ierarhic inferioare a unei asemenea jurisprudențe adoptate și urmate constant de instanța supremă, soluție orientată înspre finalitatea asigurării caracterului efectiv și concret al dreptului invocat de absolvenții universității în discuție, rezultă și din interpretarea considerentelor Curții Europene a Drepturilor Omului din hotărârea pronunțată în cauza B. împotriva României, în care s-au reținut următoarele:
„37. (…), divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței (Zielinski și Pradal și Gonzales și alții împotriva Franței [GC], nr._/94 și_/96 la_/96, paragraful 59, CEDO 1999-VII).
38. În cazul în speță, trebuie constatat că Înalta Curte de Casație se afla la originea acestor divergențe profunde și persistente în timp.
39. Această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare din țară, este în sine contrară principiului siguranței publice, care este implicită în ansamblul articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr._/95, paragraful 56, CEDO 2000-III). În loc să-și îndeplinească rolul său stabilind o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis munandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr._/99, paragraful 97, CEDO 2002-VII și P. citat anterior, paragraful 98, și, a contrario, Pérez Arias împotriva Spaniei, nr._/03, paragraful 70, 28 iunie 2007).
40. Curtea concluzionează deci că această incertitudine jurisprudențială a avut drept efect privarea reclamantului de orice posibilitate de a obține beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, în condițiile în care altor persoane care au prestat o muncă forțată în afara D.G.M. li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de dispozițiile acestei legi.
În consecință, a fost încălcat încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție”.
Având în vedere aceste aspecte, a nu constata incidența rațiunilor pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut încălcarea disp. art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în sensul obligației instanțelor de recurs de a adopta o jurisprudență unitară astfel încât să fie respectat principiul securității juridice care este implicită în ansamblul articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept, în absența căreia instanțele interne de recurs ar deveni sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar, ar avea drept consecință inerentă, prin generarea unei jurisprudențe neunitare la nivelul situației absolvenților universității în discuție, o aplicare și interpretare diferită a acelorași norme legale în situații similare.
În plus, Curtea de Apel mai reține că în cauza D. împotriva România, hotărârea din 21 februarie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut prin prisma jurisprudenței divergente a instanțelor interne o încălcare a art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, arătând că «37. În lumina articolului 14 din Convenție, o discriminare constată în a trata în mod diferit, cu excepția justificării obiective și raționale, persoane aflate în situații comparabile. (…) lista pe care o cuprinde articolul 14 are un caracter exemplificativ și nu limitativ.». Cum articolul 14 din Convenție, drept subiectiv substanțial, nu are o existență independentă în sistemul de protecție european a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, ci trebuie invocat prin raportare la acestea, Curtea reține că prin art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție s-a consacrat și dreptul la instruire.
În ceea ce privește solicitarea recurentului de modificare a sentinței în sensul obligării pârâtului MEN la îndeplinirea obligației sub sancțiunea plății unei penalități pe zi de întârziere, Curtea constată că este neîntemeiată.
Astfel, din analiza disp. art. 18 alin. 5 al Legii nr. 554/2004, Curtea reține că, în caz de admitere a cererii, soluția poate fi stabilită sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere. Se permite astfel judecătorului, fără a i se impune însă, ca în funcție de circumstanțele cauzei, să stabilească în sarcina autorității publice o penalitate, ca mijloc de constrângere în vederea executării în termenul stabilit a obligației ce îi incumbă.
Față de contextul factual al cauzei nu sunt indicii de natură a determina la acest moment procesual concluzia necesității instituirii obligației de plată a unor penalități ca mijloc de constrângere asupra părților intimate.
Pentru considerentele arătate, Curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 488 pc. 8 și art. 496 C.pr.civ.(2010), va dispune admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, rejudecând cererea principală, o va admite, obligând pârâta U. „S. Haret”, să elibereze reclamantului diploma de licență și suplimentul la diplomă și obligând pârâtul M. Educației Naționale să aprobe tipărirea formularelor tipizate ale diplomei de licență și suplimentului la diplomă, pentru reclamant.
Curtea va menține soluția primei instanțe asupra excepțiilor și asupra respingerii cererii de chemare în garanție formulată de pârâta USH în contradictoriu cu MEN, constatând că acestea nu fac obiect al cererii de recurs, cale de atac exercitată doar de titularul cererii de chemare în judecată cât privește fondul cererii principale, generându-se astfel devoluțiunea căii de atac doar în limita cererii principale, nu și a celei incidentale al cărei titular exclusiv era pârâtul și care a rămas în pasivitate în urma pronunțării sentinței în fond, fără a formula cale de atac. Or, potrivit art. 494 raportat la art. 477 C.pr.civ. (2010), limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat.
C U MAJORITATE DE VOTURI
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant E. S.G. A. împotriva sentinței civile nr. 679/31.01.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți U. S. Haret și M. Educației Naționale, având ca obiect obligare emitere act administrativ.
Casează sentința recurată și, rejudecând, admite cererea principală, după cum urmează:
Obligă pârâta USH să elibereze reclamantului diploma de licență și suplimentul la diplomă.
Obligă pârâtul MEN să aprobe tipărirea formularelor tipizate ale diplomei de licență și suplimentului la diplomă, pentru reclamant.
Menține dispozițiile sentinței privind respingerea excepțiilor și a cererii de chemare în garanție.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 4 decembrie 2014.
PREȘEDINTE | JUDECĂTOR |
E. C. V. | B. L. PATRAȘ |
GREFIER |
A. I. B. |
Red. VEC/tehnored. B./ 2 ex
Cu OPINIA SEPARATĂ a jud. M. N., în sensul respingerii recursului, ca nefondat.
JUDECĂTOR |
M. N. |
OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTOAREI M. N.
Nu împărtășesc opinia celorlalți membri ai completului în privința soluționării prezentului recurs, opinând pentru respingerea acestuia, pentru următoarele considerente:
1. Pârâta U. „S. Haret" este o „instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ”, înființată și acreditată prin Legea nr. 443/2002 privind înființarea Universității „S. Haret" din București.
- Potrivit dispozițiilor acestei legi, pârâta a fost înființată „cu următoarele facultăți și specializări acreditate:
a) Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, specializarea limba și literatura străină A (engleză, franceză) - limba și literatura străină B (franceză, engleză, germană, spaniolă, italiană, rusă, latină), cu predare în limba română;
b) Facultatea de D., specializarea drept, cu predare în limba română;
c) Facultatea de Educație Fizică și Sport, specializarea educație fizică și sport, cu predare în limba română;
d) Facultatea de Management Financiar - Contabil, specializarea contabilitate și informatică de gestiune, cu predare în limba română.” (art. 2), urmând ca după . acestei legi, în structura Universității „S. Haret" din București să „intre și facultățile, colegiile și specializările, altele decât cele menționate la art. 2, acreditate sau autorizate provizoriu prin hotărâre a Guvernului, conform legii.”.
- Potrivit dispozițiilor art. 103 alin. 2 din Legea învățământului nr. 84/1995, în vigoare atât la înmatricularea reclamantului, cât și la susținerea examenului de licență, „Instituțiile și unitățile de învățământ particular acreditate fac parte din sistemul național de învățământ și educație și se supun dispozițiilor prezentei legi”.
- Prin HG 1011/2001 s-a reglementat organizarea și funcționarea învățământului la distanță și a învățământului cu frecvență redusă în instituțiile de învățământ superior, iar conform art. 3 din acest act normativ, „Sunt abilitate să organizeze învățământ la distanță și învățământ cu frecvență redusă instituțiile de învățământ superior acreditate, în specializările universitare autorizate provizoriu sau acreditate conform Legii nr. 88/1993 privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor, republicată.”
Din cuprinsul capitolului IV al acestei hotărâri de Guvern, reiese cu claritate faptul că programele de învățământ la distanță sunt supuse ele însele procedurii de evaluare academică, conform Legii 88/1993 republicată.
2. Potrivit Regulamentului privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior, aprobat prin Ordinul Ministrului Educației nr. 2284/2007, publicat în Monitorul Oficial nr. 716 din 23 octombrie 2007, „actele de studii din sistemul național de învățământ superior sunt documente oficiale de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate și titluri sau calități dobândite.” (art. 2 alin. 1), iar „actele de studii conferă titularilor acestora drepturi și obligații care decurg din Legea învățământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și din celelalte reglementări legale în vigoare.” (art. 2 alin. 2). Actele de studii sunt de tip diplomă, certificat, atestat, iar foaia matricolă sau suplimentul la diplomă sunt anexe la actele de studii. (art. 2 alin. 3).
Potrivit art. 5 alin. 1 din acest act normativ, „Instituțiile de învățământ superior, de stat ori particular, acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii, denumite în continuare instituții, pot gestiona, completa și elibera numai acele acte de studii la care au dreptul în condițiile legii”, iar art. 7 prevede că „Formularele actelor de studii sunt tipărite și difuzate, în condițiile legii, de către unitatea de specialitate desemnată de MECT, unitate care poartă întreaga răspundere pentru aprobarea comenzilor de la instituții și pentru asigurarea securității tipăririi și păstrării formularelor până la ridicarea acestora de către instituțiile beneficiare.”
În concluzie, Curtea subliniază ca fiind esențială diferențierea între etapa de școlarizare, care intră sub incidența contractuală, și etapa de certificare a studiilor efectuare, care face parte dintr-un raport juridic de drept public.
3. La data înscrierii reclamantului în anul I de studiu, precum și la data susținerii examenului de licență, conform HG nr. 916/2005, HG nr. 1175/2006, HG nr. 676/2007, HG nr. 635/2008 și HG nr. 749/2009, U. „S. Haret" era autorizată să funcționeze pentru forma de învățământ „zi” a specializărilor urmate de recurente, nu și pentru formele de învățământ urmate de acestea, „frecvență redusă” respectiv „la distanță”.
4. Faptul că există în cadrul universității intimate un program de studii acreditat, care se desfășoară pentru forma de învățământ la zi, nu conduce la concluzia că pentru același program poate fi organizată de aceeași universitate o altă formă de învățământ, în lipsa verificării de către autoritatea abilitată a îndeplinirii standardelor de performanță, prin procedura de evaluare prevăzută de lege.
- Textul de lege invocat de recurentă, art. 60 din Legea învățământului nr. 84/1005, nu poate fi interpretat în sensul invocat de aceasta, cât timp din conținutul lor nu se desprinde ideea că învățământul la distanță poate fi organizat de instituțiile de învățământ care au cursuri la zi fără autorizarea provizorie sau acreditarea distinctă pentru formele FR sau ID, ci exclusiv faptul că nu pot fi desfășurate forme de învățământ la ID sau FR de către o instituție de învățământ superior ce nu este abilitată să organizeze, pentru specializarea în discuție, învățământul la zi.
Această cerință nu este unică, ci constituie doar premisa posibilității de autorizare provizorie/acreditare și a celorlalte forme de învățământ, condiționat însă de urmarea procedurii de evaluare, distinct pentru aceste forme de învățământ.
La autorizarea provizorie se analizează îndeplinirea criteriilor prevăzute în OUG nr. 75/2005 pentru fiecare formă de învățământ (personal didactic, conținutul învățământului, bază materială, activitate de cercetare și activitate financiară, structuri instituționale, administrative și manageriale). Autorizarea specializării - forma de învățământ zi nu este suficientă pentru dublarea acesteia prin forma de ID sau FR, cerințele legale fiind necesare a fi îndeplinite pentru fiecare formă de învățământ. Mai mult, pentru forma de învățământ ID legea consacră cerințe suplimentare (HG nr. 1011/2001), care trebuie analizate după solicitarea autorizării de funcționare, pentru a se putea desfășura activitatea.
- Necesitatea parcurgerii procedurii de evaluare pentru formele de învățământ fără frecvență și la distanță, chiar și în condițiile în care universitatea organizează forma de învățământ la zi, a fost subliniată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauza ce a format obiectul dosarului_, având ca obiect cererea formulată de U. „S. Haret", prin care a solicitat anularea prevederilor art. 7 alin. (1) din Hotărârea de Guvern nr. 749/2009, în sensul eliminării dispozițiilor privind necesitatea autorizării și acreditării fiecărei forme de învățământ din cadrul unei specializări.
În cuprinsul deciziei nr. 3306/2011, pronunțată în dosarul anterior menționat, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că „aceste forme de învățământ (fără frecvență și la distanță) pot fi organizate de facultățile care au și învățământ la zi, dar normele în vigoare nu exonerează instituția de învățământ superior de obligația de a se supune procedurii de evaluare în vederea autorizării/acreditării și acestor alte forme de învățământ.”
- Mai mult decât atât, extrem de importantă este, în raționamentul juridic al prezentei cauze, sentința civilă nr. 1165/09.04.2008 a Curții de Apel București, pronunțată în dosar nr._, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2288/15.04.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin acțiunea mai sus invocată, respinsă în mod irevocabil, reclamanta U. „S. Haret" din București a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, printre alte capete de cerere, la capătul 5 de cerere, să se dispună în contradictoriu cu Guvernul României, anularea Hotărârii de Guvern nr. 1011 din 08.10.2001 în integralitate, pe motiv că aceasta contravine atât art. 3 alin. 3 din Legea nr. 88/1993, republicată, cât și art. 60 din Legea învățământului nr. 84/1995, republicată, întrucât cerința autorizării nu se referă la formele de învățământ, ci la specializări, iar modul de organizare a procesului de învățământ, respectiv formele de învățământ de zi, seral, cu frecvență redusă și la distanță este atributul exclusiv al instituției de învățământ superior.
Prin urmare, instanța a stabilit, printr-o hotărâre ce se impune cu puterea de lucru judecat, necesitatea autorizării pe forme de învățământ, dezlegând astfel o importantă chestiune de drept, esențială în raționamentul juridic al prezentei cauze.
5. Argumentele recurentei privind executarea întocmai a obligațiilor impuse prin contractul de școlarizare nu au nicio relevanță pentru aprecierea legalității formei de învățământ efectiv urmat, discuția din prezenta cauză purtându-se pe tărâmul dreptului public, nicidecum al celui contractual, potrivit diferențierii între etapa de școlarizare, care intră sub incidența contractuală, și etapa de certificare a studiilor efectuare, care face parte dintr-un raport juridic de drept public, subliniată de instanță la punctul 1 de mai sus.
6. În ceea ce privește aplicabilitatea principiului aparenței de drept, acesta nu este aplicabil în prezenta cauză, câtă vreme nu ne aflăm în prezența unei erori comune și invincibile.
Caracterul invincibil al unei eventuale erori cu privire la legalitatea formei de învățământ urmate de reclamant este negat
- pe de o parte de însuși textul art. 17 din HG nr. 1011/2001 privind organizarea și funcționarea învățământului la distanță și a învățământului cu frecvență redusă în instituțiile de învățământ superior, text potrivit căruia „Procedura de evaluare academică a programelor de învățământ la distanță sau de învățământ cu frecvență redusă se realizează conform Legii nr. 88/1993, republicată”,
iar
- pe de altă parte de succesiunea de Hotărâri de Guvern care au stabilit extrem de clar și de concret specializările și formele de învățământ acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu în cadrul instituțiilor de învățământ superior particular autorizate să funcționeze provizoriu (HG nr. 940/2004, HG nr. 916/2005, HG nr. 1175/2006, HG nr. 676/2007, HG nr. 635/2008 și HG nr. 749/2009),
toate acte normative publicate în Monitorul Oficial.
Prin urmare, reclamantul intimat avea posibilitatea, cu o minimă diligență, de a cunoaște dispozițiile HG nr. 1011/2001, precum și structurile și specializările universitare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu din orice instituție de învățământ superior, de stat sau particulară, inclusiv din cadrul Universității „S. Haret" din București.
7. În ceea ce privește faptul că reclamantul intimat deține adeverință ce atestă promovarea examenului de licență, act ce nu a fost anulat sau desființat, curtea apreciază că este absolut irelevant, cât timp nu se pune în discuție în prezenta cauză nici prezentarea, nici rezultatul reclamantului intimat la susținerea acestui examen de licență (singurele aspecte pe care le atestă o atare adeverință), ci exclusiv îndreptățirea Universității de a organiza un atare examen de licență, dar mai ales efectele unei astfel de susțineri a examenului.
În conformitate cu dispozițiile art. 5 din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007 de M. Educației, Cercetării și Tineretului, instituțiile de învățământ superior, de stat ori particular, acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii, pot gestiona, completa sau elibera numai acele acte de studii la care au dreptul în condițiile legii.
Adeverința de licență atestă exclusiv promovarea de către absolvent a examenului de licență și nicidecum nu face dovada faptului că forma de învățământ urmată de absolvent a fost desfășurată în condiții legale.
Ea nu are regimul juridic al unui act de studiu, potrivit art. 2 alin. 3 din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior, aprobat prin Ordinul Ministrului Educației nr. 2284/2007, potrivit căruia „Actele de studii sunt de tip diplomă, certificat, atestat, iar foaia matricolă sau suplimentul la diplomă sunt anexe la actele de studii”, adeverința fiind doar înscrisul prin care unitatea de învățământ atestă cursantului împrejurarea de fapt a urmării cursurilor desfășurate, nu și legalitatea desfășurării acestora, astfel încât nu are aptitudinea de a produce efecte juridice decât între instituția emitentă și titular, efecte care constau exclusiv în atestarea unei situații de fapt, nicidecum un efect juridic erga omnes de atestare a calificării.
De altminteri, singurul tip de adeverință menționat în actul normativ menționat este adeverința de absolvire a studiilor, în art. 38, potrivit căruia „După finalizarea completă a studiilor, la cerere, absolvenților li se eliberează Adeverință de absolvire a studiilor, al cărei termen de valabilitate este de maximum 12 luni”.
8. În ceea ce privește rațiunea și efectele adoptării OG nr. 10/2009 privind dreptul studenților înmatriculați la formele de învățământ la distanță sau cu frecvență redusă de a continua studiile la programe de studii de licență autorizate să funcționeze provizoriu sau acreditate, curtea reține că o pretinsă legală desfășurare a școlarizării de către pârâta U. „S. Haret" în ceea ce privește forma de învățământ la distanță (ID) pe considerentul că încetarea școlarizării la această formă de învățământ s-a dispus abia prin O.G. nr. 10/2009, în vigoare abia începând cu data de 20.08.2009, așadar ulterior datei absolvirii cursurilor urmate, are la bază un raționament logic profund greșit.
Legalitatea școlarizării este determinată de îndeplinirea cerințelor legale impuse de actele normative în vigoare, iar adoptarea unui act normativ special având ca unic scop instituirea unei interdicții de desfășurare a școlarizării la această formă de învățământ, tocmai ca urmare a divergențelor apărute la nivel național, nu are deloc aptitudinea de a certifica legalitatea cursurilor și școlarizării efectuate anterior la această formă de învățământ.
Nu trebuie omis un aspect extrem de important în prezenta cauză, din perspectiva acestui ultim act normativ invocat, anume faptul că el a prevăzut o modalitate de „intrare în legalitate” a tuturor acestor absolvenți, în art. 3, potrivit căruia: „(1) Studenții ciclului universitar de licență înmatriculați în anul I în perioada 2005 - 2008 la specializări/programe de studii organizate la forma de învățământ la distanță au dreptul de a-și continua studiile la specializări/programe de studii autorizate să funcționeze provizoriu sau acreditate potrivit unei metodologii aprobate prin ordin al ministrului educației, cercetării și inovării, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(2) De dreptul prevăzut la alin. (1) beneficiază și studenții ciclului universitar de licență înmatriculați în anul I în perioada 2005 - 2008 la specializări/programe de studii organizate la forma de învățământ cu frecvență redusă.”
Astfel, apare cu evidență intenția legiuitorului de a reconfirma necesitatea acreditării/autorizării specializării sau programelor de studii în mod separat, pentru fircare formă de învățământ, necontestându-se că pârâta U. „S. Haret" avea, pentru unitatea funcțională în cauză, acreditată specializarea și programele de studii pentru forma de învățământ ZI, rațiunea art. 3 fiind, așa cum s-a arătat mai sus, aceea de a asigura acestor absolvenți posibilitatea valorificării studiilor.
PREȘEDINTE
M. N.
GREFIER
A. I. B.
| ← Cetăţenie. Decizia nr. 78/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretentii. Decizia nr. 2585/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
