Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 1939/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1939/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-03-2014 în dosarul nr. 24743/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Decizia civilă nr. 1939
Ședința publică de la 13.03.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: G. G.
JUDECĂTOR: O. D. P.
JUDECĂTOR: C. M. C.
GREFIER: C. O.
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurentul – reclamant Z. E. împotriva sentinței civile nr. 670/08.02.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații – pârâți U. S. HARET și M. EDUCAȚIEI NAȚIONALE (fost M. EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI) și intimatul – chemat în garanție M. EDUCAȚIEI NAȚIONALE (fost M. EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI).
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 06.03.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera precum și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de astăzi, când a hotărât următoarele:
CURTEA ,
Prin sentința civilă nr. 670/8.02.2013, Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal a respins excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile și excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiate.
A respins cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul Z. E., în contradictoriu cu pârâții U. S. HARET BUCUREȘTI și pârâtul-chemat în garanție M. EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamantul a absolvit în iulie 2009 cursurile Facultății de Științe Juridice și Administrative din B., specializarea Administrație Publică, din cadrul Universității „S. Haret”, studii universitare de licență, în sistem Bologna, conform adeverinței nr. 5558/08.07.2009 (f.11).
Reclamantul a urmat forma de învățământ ID.
Ulterior promovării examenului de licență, reclamantului i s-a emis de către Universitate adeverința anterior menționată. Acest înscris este însușit exclusiv de conducerea universității și de cea a facultății absolvite, reproducându-se, totodată, în cuprinsul său dispozițiile art. 60 alin. 1 și 3 din Legea nr. 84/1995 republicată.
Expirând perioada de valabilitate a respectivei adeverințe, reclamantul s-a adresat Universității S. Haret, solicitând eliberarea diplomei de licență.
Pârâta a refuzat soluționarea cererii susținând, în esență, că nu i-a eliberat diploma de licență din cauza faptului că cererea de trimitere de formulare de diplomă nu a fost onorată de reprezentanții MECTS decât parțial. S-a adăugat că, în ciuda demersurilor constante ale Universității, cât și a întâlnirilor repetate ale reprezentanților acesteia cu structurile abilitate ale MECTS, până la acea dată, instituția de învățământ nu a intrat în posesia unui număr suficient de formulare de diplomă de licență.
Din înscrisurile depuse la dosar de către Universitate (f.23-29) reiese faptul că, în temeiul art. 7 din Ordinul 2284/2007, MECTS a avizat în parte cererea Universității de aprobare a tipăririi formularelor de diplomă de licență, respectiv numai pentru facultățile și specializările acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, refuzând a da aprobările de eliberare a tipizatelor pentru specializările neacreditate.
Sub acest aspect, tribunalul constată că U. „S. Haret” a formulat cerere de chemare în garanție împotriva Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, arătându-și disponibilitatea pentru emiterea diplomei de licență către reclamant, în condițiile eliberării de către chematul în garanție a tipizatelor necesare.
De asemenea, reclamantul însuși a sesizat de la bun început instanța de judecată cu o cerere îndreptată împotriva Ministerului.
Tribunalul a reținut că se confundă argumentele invocate de către reclamant și de către pârâtă împotriva aceluiași pârât - chemat în garanție, problema de drept fiind în esență dacă absolvenții cursurilor Facultății de Științe Juridice și Administrative din B., specializarea Administrație Publică, din cadrul Universității S. Haret, forma de învățământ ID, sunt îndreptățiți la obținerea unei diplome de licență potrivit legii și, corelativ acestui drept, dacă există obligația Ministerului de a aproba tipărirea diplomelor și a le pune la dispoziția Universității în vederea completării.
În aceste condiții, tribunalul a reținut că soluționarea litigiului presupune analiza pe fond a tuturor capetelor de cerere, principale sau incidentale.
În acest context, tribunalul a apreciat ca nefondată apărarea de fond a MECTS referitoare la pretinsa „lipsă de obiect” a cererii îndreptate împotriva sa, pentru motivul că cererile de avizare ar fi fost aprobate. În acest sens, tribunalul nu poate reține că M. ar fi avizat cererile Universității în totalitate, atâta timp cât din cuprinsul adreselor din dosar reiese cu claritate că necesarul propus spre aprobare a fost admis doar în parte.
Având în vedere că procedura prevăzută de Ordinul nr. 2284/2007 se desfășoară doar între instituțiile de învățământ superior, MECTS și Romdidac S.A., tribunalul reține, din lecturarea Ordinului anterior menționat, că acesta stabilește drepturi și obligații între instituțiile de învățământ superior, MECTS și societatea desemnată să tipărească efectiv formularele tipizate, prin raportare la întreg necesarul de astfel de diplome, furnizat de instituția de învățământ.
Conform art. 7 din Ordinul nr. 2284/2007: „Formularele actelor de studii sunt tipărite și difuzate, în condițiile legii, de către unitatea de specialitate desemnată de MECT, unitate care poartă întreaga răspundere pentru aprobarea comenzilor de la instituții și pentru asigurarea securității tipăririi și păstrării formularelor până la ridicarea acestora de către instituțiile beneficiare.” Formularele actelor de studii, astfel tipărite, se achiziționează de la unitatea de specialitate producătoare, pe baza comenzilor transmise anterior acesteia, de către delegați ai instituțiilor de învățământ.
Față de particularitățile prezentei cauze, respectiv față de motivul esențial, invocat de Universitate, pentru a justifica neemiterea diplomei de absolvire a reclamantului, tribunalul a apreciat că în stabilirea calității procesuale a acestuia din urmă în capătul doi al cererii sale, trebuie plecat de la interesul, folosul practic urmărit de acesta în prezenta acțiune.
În fapt, reclamantul a urmărit în primul rând obținerea unei diplome și a suplimentului acesteia, ca urmare a studiilor universitare urmate la U. „S. Haret” și absolvite în anul 2009. Capătul de cerere formulat în contradictoriu cu MECTS nu face decât să asigure o efectivă punere în executare a primului capăt de cerere îndreptat împotriva instituției de învățământ, în ipoteza în care acesta din urmă ar fi admis. Practic, cele două obligații a căror realizare se solicită prin prezenta acțiune, respectiv emiterea diplomei de către U. „S. Haret” și aprobarea tipăririi formularului tipizat al diplomei de către MECTS, sunt indisolubil legate. În absența îndeplinirii de către MECTS a obligațiilor sale referitore la tipărirea diplomei, reclamantul nici nu ar putea să justifice în prezentul cadru procesual un pretins refuz nejustificat al universității de a-i emite efectiv actul de studii.
Mai mult, tribunalul a reținut că reclamantul solicită exclusiv aprobarea tipăririi tipizatului pentru propria sa diplomă, și nu îndeplinirea obligațiilor MECTS pentru întreg necesarul comunicat de Universitate.
Mai reține instanța că atitudinea omisivă a MECTS are o înrâurire directă asupra reclamantului, acesta fiind primul vătămat de un potențial refuz nejustificat al autorității de a aviza tipărirea. Or, față de această situație, reclamantului trebuie să i se recunoască dreptul de a sesiza instanța de judecată cu o acțiune împotriva persoanei responsabile de îndeplinirea procedurii de avizare a tipăririi actelor de studii.
Dispozițiile Ordinului nr. 2284/2007 nu limitează în mod explicit sau implicit titularii dreptului la acțiune având ca obiect obligarea MECTS la aprobarea tipăririi unui anumit document, respectiv cel destinat reclamantului. În aceste circumstanțe, tribunalul apreciază că reclamantul, având un interes legitim în solicitarea MECTS de a aproba tipărirea formularului tipizat pentru propria sa diplomă, justifică și calitatea procesuală de a formula o asemenea cerere.
Tribunalul a reținut că și excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile (intitulată în întâmpinare „prematuritate”) este neîntemeiată, întrucât refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri este asimilat unui act administrativ potrivit art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 554/2004. Potrivit art. 8 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său ori prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri. Într-o asemenea situație, procedura prealabilă nu este obligatorie, conform art. 7 alin. 5 din raportat la art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004.
Art. 5 alin. 1 din Ordinul nr. 2284/2007 prevede că „instituțiile de învățământ superior, de stat ori particular, acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii, denumite în continuare instituții, pot gestiona, completa sau elibera numai acele acte de studii la care au dreptul în condițiile legii".
Astfel, U. „S. Haret” nu poate fi obligată decât la eliberarea unui act de studii prin care poate atesta parcurgerea de către persoana titulară a unei forme de învățământ pe care instituția de învățământ avea dreptul de a o organiza, respectiv pentru care avea acreditare sau autorizare provizorie.
În acest sens, Tribunalul a reținut că această universitate a fost înființată prin Legea nr. 443/2002. Conform art. 2 din lege ”instituția se înființează cu următoarele facultăți și specializări acreditate: […] c) facultatea de drept, specializarea Administrație Publică, cu predare în limba română.”
Pentru forma de învățământ ID, la data înmatriculării reclamantului, această unitate nu avea o acreditare specială, unitatea invocând în favoarea sa prevederile art. 60 din Legea nr. 84/1995. În esență, U. apreciază că este îndreptățită să elibereze diplome pentru persoane care i-au urmat cursurile de drept, în forma ID, pentru simplul motiv că instituția deja avea o acreditare pentru această specializare, în forma de învățământ la zi.
Tribunalul nu a îmbrățișat acest punct de vedere, el fiind într-o flagrantă și vădită discordanță cu legislația în vigoare referitoare la procesul de acreditare a formelor de învățământ, precum și cu spiritul în care trebuie să fie interpretată legislația care reglementează asigurarea calității educației.
Astfel, prin raportare la legislația în vigoare la momentul la care reclamantul a început studiile la această unitate de învățământ, se remarcă faptul că potrivit art. 60 din Legea nr. 84/1995 republicată și modificată: „Activitatea didactic[ se poate organiza in următoarele forme: de zi, seral, cu frecventa redusa si la distanta. Formele de învățământ seral, cu frecventa redusă si la distanță pot fi organizate de instituțiile de învățământ superior care au cursuri de zi”.
Prin H.G. nr. 1011/2001 s-a reglementat organizarea și funcționarea învățământului la distanță și a învățământului cu frecvență redusă în instituțiile de învățământ superior. Conform art. 3 din acest act normativ: „Sunt abilitate sa organizeze învățământ la distanță și învățământ cu frecvență redusă instituțiile de învățământ superior acreditate, în specializările universitare autorizate provizoriu sau acreditate conform Legii nr. 88/1993 privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor, republicată”.
Din cuprinsul capitolului IV al acestei hotărâri de Guvern reiese cu claritate faptul că programele de învățământ la distanță sunt supuse ele însele procedurii de evaluare academică, conform Legii nr. 88/1993 republicată.
Norma prevăzută la art. 60 alin 1 din Legea învățământului în vigoare la data la care reclamantul a început studiile nu poate fi interpretată în sensul dorit de Universitate, respectiv în sensul că, odată dobândită acreditarea pentru forma de învățământ la zi, automat, instituția putea, pentru aceeași specializare, să organizeze și forma de învățământ ID.
Nicio prevedere legală anterior menționată nu poate duce la concluzia unei acreditări ope legis a universității în cauză, pentru alte forme de învățământ pentru care nu a urmat procedura de evaluare academică.
În opinia tribunalului, articolul 60 alin. 1 din Legea nr. 84/1995 poate fi interpretat în sensul că oferă o vocație, o posibilitate, pentru universitățile acreditate pentru o specializare, la zi, de a organiza în cadrul facultăților forme de învățământ la distanță, la seral ori cu frecventă redusă. Ceea ce legiuitorul a dorit să exprime în acest text legal este faptul că nu ar putea fi conceput ca o instituție care nu are acreditare sau autorizare provizorie pentru o formă de învățământ la zi să poată organiza, pentru aceeași specializare, învățământ FR sau ID.
Sub nicio formă această dispoziție legală nu ar putea fi interpretată în sensul înlăturării unui întreg proces de evaluare academică, astfel cum este el prevăzut de art. 3 din H.G. nr. 1011/2001 raportat la dispozițiile Legii nr. 88/1993 și de O.U.G. nr. 75/2005.
În argumentarea acestui punct de vedere, tribunalul mai are în vedere și dispozițiile art. 29 alin. 1 din O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calității în educație, în conformitate cu care „orice persoană juridică, publică sau privată, interesată în furnizarea de educație se supune procesului de evaluare și acreditare, în condițiile legii” și ale art. 29 alin. 3 din același act potrivit cărora „în învățământul superior evaluarea și acreditarea se fac la nivelul structurilor instituționale pentru fiecare program din ciclul de licență, care duce la o calificare universitară distinctă”.
Coroborând dispozițiile art. 3, art. 17 din H.G. nr. 1011/2001, prevederile art. 60 alin. 4 din Legea nr. 84/1995 și dispozițiile art. 3, art. 4 din O.U.G. nr. 75/2005, se constată că Guvernul aprobă prin hotărâre structurile și specializările universitare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu din instituțiile de învățământ superior de stat și particulare.
Necesitatea unei astfel de aprobări rezultă și din dispozițiile Legii nr. 443/2002 privind înființarea Universității „S. Haret” București, potrivit cărora, după . menționatei legi, în structura Universității vor intra și facultățile, colegiile și specializările, altele decât cele menționate în art. 2, acreditate sau autorizate provizoriu.
La data înscrierii reclamantului în anul I de studiu era în vigoare H.G. nr. 410/2002 privind structurile și specializările universitare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu din instituțiile de învățământ superior, hotărâre modificată în anexele 1 – 3 prin HG nr. 1609/2004 și HG nr. 916/2005, potrivit cărora Facultatea de Științe Juridice și Administrative din B., specializare urmată de reclamant în cadrul Universității S. Haret, a fost autorizată să funcționeze provizoriu pentru forma de învățământ „zi”,respectiv „FR”, nu și pentru forma de învățământ urmată efectiv de aceasta – ID (a se vedea anexa III, pct. 14 din H.G. nr. 410/2002 și pct. 6 din H.G. nr. 676/2007).
Nici analiza dispozițiilor pertinente din H.G. nr. 693/2003, H.G. nr. 1082/2003, H.G. nr. 940/2004, H.G. nr. 1175/2006, H.G. nr. 635/2008 nu conduce la o altă concluzie.
Atât legea învățământului în vigoare la data faptelor, cât și legea de înființare a Universității „S. Haret” anterior menționată, arată că nomenclatorul specializărilor și al grupelor de specializări se stabilește de MECTS, în temeiul cererii și al dosarului de evaluare întocmite de fiecare instituție de învățământ superior, elaborându-se un act normativ prin care se stabilesc specializările care pot funcționa în fiecare instituție. Prin urmare, în lipsa mențiunii privind respectivul program de studii în cadrul unei specializări, în raport de forma de organizare, nu se poate recunoaște dreptul instituției respective să organizeze și să desfășoare activitate la acea specializare, în respectiva formă de învățământ.
Procedura autorizării de funcționare provizorie și ulterior a acreditării presupune parcurgerea mai multor etape, autorizarea unor forme de învățământ fiind determinată de îndeplinirea condițiilor din O.U.G. nr. 75/2005.
La autorizarea provizorie se analizează îndeplinirea criteriilor prevăzute în actul normativ sus menționat pentru fiecare formă de învățământ (personal didactic, conținutul învățământului, bază materială, activitate de cercetare și activitate financiară, structuri instituționale, administrative și manageriale).
Este cert faptul că autorizarea specializării, forma de învățământ la zi nu este suficientă pentru exercitarea acesteia prin forma ID sau FR, cerințele legale fiind necesare a fi îndeplinite pentru fiecare formă de învățământ (a se vedea art. 29 din O.U.G. nr. 75/2005). Mai mult, pentru forma de învățământ ID legea consacră cerințe suplimentare (a se vedea dispozițiile capitolului II din H.G. nr. 1011/2001), care trebuie analizate după solicitarea autorizării de funcționare, pentru a se putea desfășura activitatea.
U. „S. Haret” nu a depus vreo dovadă că a formulat o cerere de acreditare pentru învățământul ID și nici că s-a supus unei evaluări conform O.U.G. nr. 75/2005 și H.G. nr. 1011/2001, în specializarea Administrație Publică, forma ID.
În consecință, reclamantul nu a parcurs o formă de învățământ superior într-o specializare care să fi fost acreditată ori autorizată provizoriu conform legii.
Prin urmare, acesta nu este îndreptățit a obține diploma de licență și suplimentul la diplomă, la fel cum nici U., potrivit art. 32 alin 2 din O.U.G. nr. 75/2005, nu este îndreptățită să emită astfel de acte.
Conform Regulamentului, actele de studii sunt documente oficiale de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate și titluri sau calități dobândite.
Fără îndoială, aceste acte sunt acte administrative ce nu pot fi emise decât spre executarea ori organizarea executării legii, respectarea principiului legalității impunându-se în cazul lor, ca în situația oricărui alt act administrativ.
Or, învestită cu o cerere având ca obiect tocmai obligarea unei instituții la emiterea sa, instanța nu se poate limita doar la aprecieri pur formale, ci trebuie să cerceteze dacă într-adevăr reclamantul este îndreptățit la eliberarea acelui act și dacă pârâta este „competentă” să îl elibereze. Instanța nu ar putea obliga U. la emiterea actului decât dacă ar constata îndeplinite toate cerințele prealabile eliberării sale, respectiv parcurgerea de către reclamant a unei forme de învățământ acreditate, recunoscute de către autoritățile statului ca făcând parte din sistemul național de învățământ.
Simplul fapt că U. a emis reclamantului o adeverință provizorie care atestă parcurgerea de către acesta a unei forme de învățământ, nu naște pentru beneficiarul acesteia, automat, un drept la emiterea diplomei de studii. Conform art. 2 din Ordinului nr. 2284/2007 actele de studii sunt de tip diplomă, certificat, atestat. D. acestea sunt documente oficiale de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate și titluri și calități dobândite.
Conform art. 2 alin 2 din Ordinul 2284/2007 doar actele de studii conferă titularilor acestora drepturile și obligațiile care decurg din Legea învățământului.
Adeverința care se află în posesia reclamantului nu este un act de studii, este un act eliberat prin voința unilaterală a Universității, care nu a fost recunoscut de MECTS, putând naște un raport juridic doar între acest emitent și beneficiarul său. Această adeverință nu poate naște drepturi pe care actul principal, la baza căruia teoretic ar trebui să stea, nu le poate naște, așa cum s-a menționat anterior. Adeverința a fost eliberată pe baza raporturilor contractuale între studenți și universitatea pârâtă, în sensul executării obligațiilor contractuale din partea instituției.
Pretinsa inducere în eroare a absolvenților cu privire la acreditarea instituției de învățământ absolvite reprezintă un aspect ce poate fi valorificat pe temeiul răspunderii contractuale, în cazul în care s-ar invoca o nulitate în baza acestor pretinse manopere dolosive, și nu poate naște în sarcina unui terț, respectiv a MECTS, obligația de emitere a unui act de studii.
Din simplul fapt că legea stabilește un termen de valabilitate redus al acestei adeverințe, respectiv maxim 12 luni (art. 38 din Ordinul nr. 2284/2007) se poate deduce că operațiunea ulterioară de emitere a diplomei nu a fost concepută de legiuitor drept o operațiune automată și care să aibă sensul unei simple confirmări a conținutului și efectelor juridice ale adeverinței. Prin urmare, între perioada emiterii adeverinței și cea a emiterii diplomei, însușite de MECTS, autoritățile statului sunt obligate să efectueze verificări, inclusiv referitoare la forma de învățământ parcursă de titular.
Nici necontestarea pe cale principală a acestei adeverințe nu poate duce la concluzia că reclamantul ar fi îndreptățit la emiterea unei diplome, având în vedere că instanța poate face aprecieri referitoare la legalitatea acestui act, pe cale incidentală, neputând ignora efectele reale pe care un astfel de act le poate în mod obiectiv să le producă.
Deși instanța nu a fost investită cu o cerere expresă privind legalitatea acreditării formelor de învățământ derulate de U. „S. Haret”, acest fapt nu poate să nu facă obiectul unei cercetări incidentale, în cadrul prezentului litigiu, având în vedere că îndreptățirea sau nu a reclamantului la eliberarea unei diplome universitare presupune cu necesitate verificarea formei de învățământ parcurse de acesta. Eliberarea diplomei nu reprezintă un act autonom, separat de procesul de învățământ derulat anterior, ci o încununare a acestuia, o confirmare oficială a studiilor parcurse.
S-a mai susținut că lipsa de reacție a MECTS, în sensul efectuării de verificări din oficiu cu privire la activitatea desfășurată de U. „S. Haret”, ar reprezenta un fel de aprobare tacită a modalității în care această instituție a înțeles să aplice dispozițiile art. 60 de Legea învățământului. Din punctul de vedere al instanței, neexercitarea corespunzătoare a atribuțiilor legale din partea MECTS, care ar fi dus în final la înmatricularea unui număr important de studenți în aceste forme de învățământ, nu este de natură a înlătura concluzia potrivit căreia reclamantul a urmat o formă neacreditată de învățământ.
Nu au fost administrate probe în prezenta cauză din care să reiasă faptul că omisiunea acestui Minister de a controla U. ar putea fi interpretată în sensul unei aprobări tacite a legalității actelor întreprinse de Universitate sau, mai mult, drept o complicitate la inducerea în eroare a studenților.
Existența unor precedente judiciare (ce ar putea fi considerate izolate, față de numărul mare al absolvenților Universității aflați într-o situație similară cu a reclamantului) nu poate determina instanța să adopte aceeași soluție, deoarece acestea nu au caracter obligatoriu și argumentele cuprinse în deciziile de speță sunt contrazise de considerentele expuse anterior. Totodată, în dreptul intern există un remediu pentru jurisprudența neunitară, reprezentat de recursul în interesul legii, în conformitate cu dispozițiile art. 329 și urm. C.pr.civ.
Analizând prezenta acțiune din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța reține că în temeiul art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție (la semnarea căruia România a formulat o rezervă cu privire la finanțarea învățământului privat), statele membre nu sunt obligate la organizarea unui anumit tip de învățământ, cu atât mai puțin la recunoașterea unor forme private de învățământ. Formularea negativă a articolului indicat anterior se interpretează în sensul că statele au mai degrabă o obligație negativă, și nu una pozitivă, aceea de a pune la dispoziția persoanelor un anumit tip de învățământ.
În esență, sub articolul anterior menționat, statele au obligația de a nu îngrădi accesul persoanelor la formele de învățământ deja existente, in condițiile deja prescrise de lege. Prin însăși natura sa, acest drept este supus unei reglementări naționale, în această materie, statelor recunoscându-li-se o mare marjă de apreciere (a se vedea cauzele Affaire «relative à certains aspects du régime linguistique de l’enseignement en Belgique» c. Belgiei și Adnan Karaismailoğlu c. Turciei).
Or, în speță, statul nu a recunoscut niciodată forma de învățământ aleasă de reclamant, hotărârile de guvern emise fiind clare sub aspectul formei de învățământ acreditate. Prin urmare, pe calea prezentei acțiuni, instanța nu poate obliga statul să recunoască efectul util al unor studii, respectiv recunoașterea unei diplome, atât timp cât forma de învățământ parcursă nu este ea însăși recunoscută.
Nimic nu îl împiedica pe reclamant să urmeze aceeași specializare, în aceeași formă de învățământ, respectiv ID, la o unitate care beneficia de acreditare.
Pentru toate considerente, în temeiul dispozițiilor art. 1 Legea nr. 554/2004 instanța va respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, reținând că U. „S. Haret” nu era autorizată să organizeze pentru specializarea urmată de reclamant cursuri de învățământ la distanță, așa încât refuzul de eliberare a actelor solicitate nu poate fi apreciat ca fiind nejustificat.
În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului-chemat în garanție MECTS la aprobarea tipăririi tipizatului, pentru aceleași motive, tribunalul o apreciază ca nefondată.
MECTS are obligația aprobării de formulare tipizate de unitatea special desemnată către instituțiile învățământ superior numai în limita numărului de absolvenți ai facultăților sau specializărilor acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii. Corespunzător, U. „S. Haret” are dreptul și obligația de a gestiona, completa și elibera numai actele de studii pentru facultățile sale acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, iar absolvenții unei facultăți neacreditate ori neautorizate nu sunt îndreptățiți a le obține.
Cu alte cuvinte, în măsura în care U. „S. Haret” nu era acreditată/autorizată provizoriu pentru specializarea urmată de reclamant, forma de învățământ ID, iar la momentul încheierii contractului cu reclamantul aceasta nu îi putea elibera acestuia în mod valabil o diplomă de licență producătoare de efecte juridice, în condițiile legii, recunoscută de MECTS, această posibilitate legală nu există nici în prezent.
MECTS nu poate fi obligat la recunoașterea implicită a unei astfel de diplome emise de o facultate neacreditată/neautorizată ori la aprobarea tipăririi tipizatelor pentru diplome sau la desemnarea unității de specialitate în acest sens și înaintarea tipizatelor către pârâta U. „S. Haret”.
Reclamantul nu se poate prevala de o eroare comună, deoarece o condiție esențială ar fi să lipsească orice culpă din partea persoanei care o invocă. Or, reclamantul nu poate invoca necunoașterea legii (nemo censetur ignorare legem) și nu poate obliga M. să recunoască un proces de învățământ desfășurat cu nesocotirea legii, pentru simplul fapt că U. ar fi ascuns studenților realitatea juridică.
De altfel, obținerea de către facultate a unor tipizate pentru studenți nu poate legitima continuarea unei astfel de practici din momentul în care neregulile sunt constatate de către organele abilitate. Din adresele depuse la dosarul cauzei rezultă că U. indica generic natura diplomelor de licență, fără a fi defalcat numărul total în funcție de facultăți, specializări și forme de învățământ.
Este responsabilitatea fiecărei instituții de învățământ superior de a organiza procesul de învățământ în limitele legii. Lipsa de răspundere și acțiunea în afara cadrului legal nu poate fi imputat altor subiecte de drept.
Examinând incidența dispozițiilor prevăzute de O.G. nr. 137/2000 în cauza dedusă judecății, tribunalul reține că, în plan național, în sensul dispozițiilor ordonanței menționate, discriminarea poate fi invocată, numai în raport de anumite situații identice, similare, sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.
Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.
Tribunalul a constatat că O.G. nr. 137/2000 reprezintă transpunerea în plan național a Directivei Consiliului nr. 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane și a Directivei 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă și a constatat că prin Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor se recunoaște importanța combaterii discriminărilor sub toate formele sale.
Astfel, în preambulul directivelor menționate, Consiliul Uniunii Europene a arătat că locul de muncă si funcția constituie elemente esențiale care creează premisele garantării egalității șanselor și contribuie într-o mare măsură la deplina participare a cetățenilor la viața economică, culturală și socială, precum și la dezvoltarea socială.
Văzând și art. 4 alin. 1 din Directiva 2000/78/CE, se constată că, fără a se aduce o atingere principiului egalității, care reprezintă absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazată pe criteriile prevăzute de lege, statele membre pot să prevadă un tratament diferențiat bazat pe o caracteristică legată de unul din motivele menționate la art. 1 și fără a constitui o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activități profesionale sau condițiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerință profesională esențială si determinantă, astfel încât obiectivul să fie legitim, iar cerința să fie proporțională.
Or, în cauza de față nu suntem în prezența unei situații de discriminare a reclamantului în raport cu absolvenții aceleiași facultăți din cadrul Universității „S. Haret”, care au promovat examenul de licență sesiunea iulie 2009, în care să fie prezentate două situații comparabile și care au primit un tratament diferit, deoarece diferența specifică este dată de existența sau inexistența acreditării sau a autorizării provizorii pentru diverse specializări și forme de învățământ.
Conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul de față.
Prin urmare, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a reclamantului, în sensul art. 14 din Convenție, nu poate fi reținută.
Împotriva acestei sentințe a formulat recursreclamantul arătând că motivarea sentinței este sumară, insuficientă, ignoră obiectul și cauza raportului juridic dedus judecății, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.p.c.
Sentința interpretează greșit actele deduse judecății, prin schimbarea înțelesului vădit neîndoielnic al acestora, ceea ce determină incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.p.c., în mod eronat tribunalul constatând că la momentul înscrierii reclamantului în anul I la studii și la momentul finalizării acestora, pârâta U. S. Haret nu era acreditată sau autorizată provizoriu pentru cursuri la Facultatea de Științe Juridice și Administrative B., specializarea administrație publică, forma de învățământ ID.
A mai fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.p.c. în cadrul căruia s-a făcut referire la art. 2 și art. 38 din Ordinul MECT nr. 2284/2007 susținându-se că Legea nr. 443/2002 privind infiintarea Universității "S. Haret" București, prevede in art. 1 si 2 infiintarea acestei universități ca instituție de învățământ superior, persoana juridica de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ, universitatea înființând o . facultăți și specialități acreditate, printre care la art. 2 lit. b se regăsește si Facultatea de D., specializarea drept, cu predare in limba română.
La data semnării de către reclamant a primului contract de studiu - în toamna anului 2005 - cu U. "S. HARET" erau in vigoare Legea nr. 84/1995 a învățământului si, respectiv, Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare.
Potrivit prevederilor Legii nr. 84/1995, formele de organizare a învățământului sunt: învățământ de zi, seral, cu frecvență redusă, la distanță, legea menționata neavând reglementari care să vizeze durata studiilor "la distanța" si nici autoritatea competenta să reglementeze aceasta problema.
Ulterior, Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare reglementează in art. 4 alin. 1, studiile universitare de licența care corespund unui număr cuprins intre 180 si 240 credite transferabile conform ECTS, iar in alin. 5 se prevede ca "durata studiilor pentru obținerea creditelor de studii transferabile la invatămant la distanta se reglementează prin hotărâre a Guvernului".
Atât Legea nr. 84/1995, cat si Legea nr. 288/2004, în formularea existentă la data admiterii sale, conțineau prevederi în sensul ca M. Educației si Cercetării actualizează periodic, la propunerea Consiliului N. al Rectorilor, lista domeniilor si specializărilor de licența, care se aproba prin hotărâre de Guvern.
HG nr. 1175 din 6.09.2006, privind organizarea studiilor universitare de licență și aprobarea listei domeniilor si specializărilor din cadrul acestora, stabilește in art. 5 ca durata ciclului de licența la formele de invatamant de zi, cu frecventa redusa si la distanta este aceeași, iar in anexa 1 a aceleiași HG sunt prevăzute "științele juridice"-drept- ca domeniu de studiu universitar de licența - 240 credite transferabile și specializările drept, respectiv drept comunitar.
La data inmatricularii reclamantului, in anul I de studiu, mai era in vigoare si HG nr. 916 din 11.08.2005, privind structurile instituțiilor de invatamant superior acreditate sau autorizate sa funcționeze provizoriu și a specializărilor din domeniile studiilor universitare de licența, care a aprobat structura instituțiilor de învățământ superior acreditate, precum si specializărilor acestora, sens in care in anexa 1 -B, pct. 6 se regăsește U. "S. HARET" - BUCUREȘTI - Facultatea de D. si Administrație Publica, art. 5 din aceeași hotărâre a Guvernului precizând ca "Structurile si specializările prevăzute in anexele nr. 1 si 2 funcționează incepand cu anul universitar 2005/2006, pentru anul I de studii.
E. a constatat Tribunalul că în cadrul Facultatii de Științe Juridice și Administrative B. din cadrul USH, specializarea Administrație Publică, erau acreditate, respectiv autorizate provizoriu formele de învățămînt ZI, respectiv FR -frecvență redusă, fără a fi prevăzută forma de învățămînt ID.
Actele normative menționate mai sus, în vigoare la data înmatriculării sale, nu conțineau și reglementari exprese cu privire la forma de invatamant (zi, seral, fracventa redusa, la distanta) pentru specializările acreditate/autorizate, asa incat se subintelege ca acest domeniu a fost lăsat in competenta de reglementare a fiecarei instituții de invatamant superior, in considerarea autonomiei universitare, asa cum de altfel a procedat si universitatea parata.
Ulterior, HG nr. 676/2007, publicata in M. Of. nr. 481 din 18.07.2007, a adus reglementari precise cu privire la actualizarea Nomenclatorului domeniilor de studii universitare de licența si al specializărilor din cadrul acestora și cu privire la numărul de credite transferabile, iar anexa 2 conține reglementari precise si cu privire la forma de învățământ pentru domeniile de studii universitare.
Având in vedere faptul ca reclamantului i se pot opune doar actele normative ce erau in vigoare la data inmatricularii, intrucat in raport de momentul respectiv ar fi putut, in mod legitim, și ca admiterea si parcurgerea studiilor universitare in condițiile pravazute de lege la acea data, asigura legalitatea si recunoașterea publica a studiilor sale universitare, fara ca acestea sa poată fi invalidate retroactiv, prin acte normative ulterioare.
Formele de invatamant cu frecventa redusa sau invatamant la distanta au funcționat si funcționează legal, potrivit prevederilor art. 60 alin. 1 din Legea invatamantului nr. 84/1995/R, care precizează ca "activitatea didactica se poate organiza in următoarele forme: de zi, cu frecventa redusa si la distanta. Formele de invatamant seral, cu frecventa redusa si la distanta pot fi organizate de instituțiile de învățământ superior care au cursuri de zi". In speța, U. "S. HARET" - BUCUREȘTI, având învățământ la zi autorizat/acreditat, a putut organiza invatamant la distanta si cu frecventa redusa.
Potrivit art. 60 alin. 3 din Legea învățământului nr. 84/1995/R, "Diplomele și certificatele de studii eliberate de instituțiile de invatamant superior, în condițiile legii, pentru aceeași specializare sunt echivalente, indiferent de forma de invatamant absolvită" .
In conformitate cu dispozițiile art. 361 alin. 2 din Legea Educației Naționale nr. 1/2011, publicata in M.Of. nr. 18, Partea I, in data de 10.01.2011, la data intrării in vigoare a prezentei legi se abroga Legea invatamantului nr. 84/1995, Ordonanța Guvernului nr. 10/ 2009 privind dreptul studenților inmatriculați la formele de învățământ la distanta sau cu frecvență redusă de a continua studiile la programe de studii de licența autorizate să functioneze provizoriu sau acreditate.
Astfel, deși s-a luat in calcul posibilitatea susținerii din nou a examenului de licența, nu s-au mai luat masuri in acest sens.
De asemenea, in data de 06.12.2011, Senatul Românei a respins Proiectul de lege privind finalizarea studiilor pentru absolvenții programelor de studii /specializări neautorizate sau neacreditate, care dădea studenților ale căror studii nu erau recunoscute de M. Educației, un termen de 5 ani pentru a parcurge examene speciale de selecție in vederea intrării in licența.
Pe de alta parte, in condițiile in care intre studenții inmatriculati in anul 2005 la programele ID si FR, care au absolvit aceste programe, având un număr egal de ani de studiu si de credite ca si studenții de la "zi" si sustinanad si promovând examenul de licență fara a exista vreo diferența in ceea ce privește susținerea acestui examen de către studenții de la "ID", fata de cei de la "zi", apare ca fiind total discriminatoriu refuzul paratei, cat si cel al paratului - chemat in garanție de a elibera diplomele de licența si suplimentele acestora, respectiv, de a aproba tipizarea formularelor de diploma de licența. De asemenea, discriminatorii apar refuzurile paratelor, daca se are in vedere si faptul ca intre studenții care au inceput studiile in 2005, parcurgând 3 ani de studii, prin comasarea anului III cu anul IV de studii si absolvind examenul de licența in 2008, si cei aflați in situația sa, nu au existat diferente in ceea ce privește programele de parcurs, numărul de credite si susținerea examenului de licența.
Intimata pârâtă U. S. Haret a formulat întâmpinareprin care a solicitat ca în cazul admiterii recursului să fie admisă și cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației Naționale.
Intimatul pârât M. Educației Naționale a formulat întâmpinareprin care a solicitat respingerea recursului, având în vedere obligativitatea și necesitatea autorizării și acreditării formei de învățământ ID, astfel cum rezultă din dispozițiile art.3 din Legea 443/2002, art. 116 ind. 1 alin. 3 din Legea 84/1995, art. 17 din H.G. 1011/2001, art. 29 alin. 4 lit. b din O.U.G. 75/2005.
Pentru studenții care au urmat cursurile la formele de învățământ FR și ID, forme de învățământ neacreditate, U. S. Haret nu avea dreptul de a organiza examen de licență și cu atât mai puțin, de a emite diplome care să ateste promovarea acestora.
A fi obligați la aprobarea eliberării tipizatelor, în conditiile în care legea nu recunoaște dreptul institutiilor de învățământ superior neautorizate și neacreditate de a organiza examen de licență ar înfrânge principiului securității raporturilor juridice consacrat de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. potrivit căruia "în România, respectarea Constitutiei, a supremației sale și a legilor este obligatorie. " Eliberarea diplomei nu reprezintă un act autonom, separat de procesul de învățământ derulat anterior, ci o încununare a acestuia, o confirmare oficială a studiilor parcurse, astfel se solicită să se constate că U. S. Haret nu a depus vreo dovadă că ar fi formulat o cerere de acreditare pentru învățământul ID si nici ca s-a supus unei evaluări conform oua 75/2005 si HG 1011/2011 - forma ID pentru specializarea respectiva. astfel nu se regăseste ca fiind autorizata provizoriu sau acreditată forma de învățămând ID în niciuna din hotărările in care se prevăd expres si limitativ structurile institutiilor de învățământ superior acreditate si specializările din domeniile studiilor universitare de licentă - HG nr.1609/2004, HG 916/2005. HG 676/2007, HG 635/2008, HG 749/2009, H.G. 966/2011, astfel încât intimata apreciază că se impune respingerea cererii de chemare în garanție a M.E.N., ca inadmisibilă.
Având în vedere faptul că U. "S. Haret” din București a eliberat adeverințe care, în opinia acesteia ar atesta efectuarea unor studii, este un demers ce implică numai responsabilitatea respectivei universități. Prin efectul legii în temeiul cărora aceste adeverințe au fost emise, beneficiarii lor aveau la dispoziție o dovada de studii care, după minim 6 luni, maxim 12 luni își pierdea valabilitatea. În consecință, neeliberarea diplomei de studii nu face decât sa păstreze activă aceasta stare de drept în ceea ce privește lipsa oricărei dovezi privind efectuarea studiilor de învățământ superior de către reclamantul recurent. Așadar, cei care, ulterior împlinirii termenului de 12 luni, au înțeles sa dea eficiență unui document care își pierduse valabilitatea, nu au făcut decât sa-si asume niște riscuri ale căror efecte trebuie sa le suporte exclusiv, nefiind îndreptățiți a solicita vreunui alt subiect de drept, cu care nu s-a aflat în nici un fel de raporturi juridice, acoperirea eventualelor prejudicii suferite ca urmare a unei înțelegeri, convenții încheiată cu un alt subiect de drept.
Deoarece instanța este obligată a aplica prevederile legilor ce guvernează domeniul spetei deduse judecății, iar acolo unde legea nu distinge instanța trebuie să țină seama de principiile de drept, susținem că nu se poate da eficiență principiului aparenței în drept.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.p.c., Curtea apreciază că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Recurentul reclamant a urmat cursurile Facultății de Științe Juridice și Administrative din B., specializarea administrație publică, din cadrul Universității S. Haret, forma de învățământ la distanță (ID).
A solicitat acestei intimate pârâte eliberarea diplomei de licență după expirarea perioadei de valabilitate a adeverinței de licență, dar aceasta nu a răspuns cererii și nu a eliberat diploma de licență.
Prin HG 693/2003 și HG 676/2007, U. S. Haret a fost acreditată/autorizată să funcționeze provizoriu pentru forma de învățământ la zi, pentru mai multe domenii de licență, printre care și cel urmat de reclamant.
Conform art. 60 alin. 1 din Legea nr. 84/1995, activitatea didactică se poate organiza în următoarele forme: de zi, seral, cu frecvență redusă și la distanță. Formele de învățământ seral, cu frecvență redusă și la distanță pot fi organizate de instituțiile de învățământ superior care au cursuri de zi.
În consecință, U. S. Haret a organizat formele de învățământ la distanță, respectiv, cu frecvență redusă, iar ulterior absolvirii studiilor de către studenți are obligația de a elibera diplomele de licență și suplimentele la diplomele de licență.
Conform art. 7 din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ, aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007, formularele actelor de studii sunt tipărite și difuzate, în condițiile legii, de către unitatea de specialitate desemnată de către MECT (…).
Rezultă, așadar, că eliberarea actelor de studii absolvenților instituțiilor de învățământ superior este condiționată de desemnarea de către ministerul pârât a unității de specialitate care să tipărească formularele acestor acte.
Refuzul intimatului-pârât MECTS de a aproba tipărirea acestor formulare în cazul reclamantului este unul nejustificat, în accepțiunea art. 2 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care reclamantul a promovat examenul de licență, a obținut titlul de licențiat, actul eliberat de instituția de învățământ, care atestă acest titlu, nefiind anulat până în prezent, el continuând să producă efecte juridice.
Susține intimatul – pârât M.E.N. în întâmpinare că pentru forma de organizare ID – învățământ la distanță, U. S. Haret nu era nici acreditată, nici autorizată să funcționeze provizoriu, reclamantul nefiind îndreptățit să obțină actele de studii.
Sub acest aspect, Curtea reține că nu este învestită cu analizarea legalității actului care atestă calitatea reclamantului de licențiat, ca urmare a finalizării studiilor universitare și a promovării examenului de licență, analiză care ar fi impus examinarea respectării prevederilor legale ce reglementează regimul studiilor urmate de reclamant.
Ceea ce are de stabilit instanța în prezenta cauză, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, este dacă refuzul Universității S. Haret de a elibera reclamantului diploma de licență și suplimentul la diplomă, respectiv refuzul MECTS de a aproba tipărirea formularelor tipizate de diplomă de licență și suplimentul la diplomă pentru reclamant, au un caracter nejustificat prin prisma faptului că actul emis de universitate, conform căruia reclamantul este licențiat, este în vigoare, se bucură de prezumția de legalitate și produce efecte juridice.
În speță nu s-a solicitat analizarea îndeplinirii de către U. S. Haret a criteriilor și standardelor de autorizare provizorie sau acreditare pentru studiile urmate de reclamant, printr-o cerere care să aibă acest obiect, astfel că instanța nu are de examinat susținerile intimatului pârât M.E.N. referitoare la lipsa acreditării, respectiv a autorizării de a funcționa provizoriu pârâta pentru forma de învățământ I.D.
Cu privire la verificarea formei de învățământ parcursă de reclamant, instanța reține că nu a fost învestită cu o cerere privind legalitatea acestei forme de învățământ.
Examinarea prevederilor actelor normative la care intimatul face trimitere în întâmpinare se impunea a fi făcută de instanță, în cazul în care avea să se pronunțe asupra unei cereri având ca obiect legalitatea formei de învățământ sus menționate.
Cum, în speță, o asemenea cerere nu a fost formulată, aceste susțineri ale intimatului sunt nefondate.
Nici susținerea că nu există niciun temei legal pentru demersul reclamantului de a solicita eliberarea diplomei de licență în urma parcurgerii unor cursuri neacreditate/neautorizate provizoriu nu poate fi reținută, în condițiile în care nu s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă faptul că forma de învățământ la specializarea urmată de reclamant trebuia acreditată/autorizată provizoriu și că studiile reclamantului s-au desfășurat în afara cadrului legal.
Conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția C. Administrativ și Fiscal - decizia nr. 2874 /2010, finalizarea cursurilor universitare organizate de către U. S. Haret, în cadrul formei de învățământ la distanță, prin susținerea examenului de licență și obținerea, în urma acestuia, a unei diplome presupune în fapt recunoașterea formei de învățământ urmată, de către M. Educației, Cercetării și Inovării. Potrivit deciziilor nr. 5656 din 24.11.2011, nr. 2533 din 22.05.2012, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția C. Administrativ și Fiscal - în dosarele_, respectiv_, U. S. Haret are obligația ca ulterior eliberării adeverinței de studii ce atestă absolvirea Facultății, susținerea și promovarea examenului de licență precum și dobândirea titlului de licențiat în drept, să elibereze și diploma de licență. „Actul prin care s-a recunoscut calitatea de licențiați în drept este în ființă, nu a fost revocat, anulat, se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate proprie unui act administrativ”.
În cauza B. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut următoarele: 34. În cazul în speță, Curtea constată că, în temeiul Legii nr. 309/2002, nu puteau beneficia de măsurile reparatorii decât recruții care au prestat muncă forțată în unități aparținând D.G.M. Bazându-se pe principiul nediscriminării, pornind de la decizia pronunțată la 2 decembrie 2003, Înalta Curte de Casație, într-o . decizii, a extins însemnătatea acestei legi la toți recruții care au prestat o muncă forțată în timpul serviciului lor militar, fără a ține cont de subordonarea ierarhică a unităților militare din care au făcut parte.
35. Cu toate acestea, într-o altă . decizii pronunțate în cursul aceleași perioade, Înalta Curte de Casație a desfășurat o jurisprudență contrară, din moment ce a respins, ca în cazul reclamantului, acțiunile recruților care au prestat muncă forțată în afara D.G.M.
36. În lipsa unui mecanism capabil să asigure coerența practicii chiar în cadrul celei mai înalte instanțe interne, aceasta din urmă a ajuns să pronunțe, uneori în aceeași zi, decizii diametral opuse în privința domeniului de aplicare a Legii nr. 309/2002 (a se vedea, de exemplu, deciziile din 11 ianuarie, 1 și 28 martie 2005).
37. Desigur, divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței (Zielinski și Pradal și Gonzales și alții împotriva Franței [GC], nr._/94 și_/96 la_/96, paragraful 59, CEDO 1999-VII).
38. În cazul în speță, trebuie constatat că Înalta Curte de Casație se afla la originea acestor divergențe profunde și persistente în timp.
39. Această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare din țară, este în sine contrară principiului siguranței publice, care este implicită în ansamblul articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr._/95, paragraful 56, CEDO 2000-III). În loc să-și îndeplinească rolul său stabilind o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis munandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr._/99, paragraful 97, CEDO 2002-VII și P. citat anterior, paragraful 98, și, a contrario, Pérez Arias împotriva Spaniei, nr._/03, paragraful 70, 28 iunie 2007).
40. Curtea concluzionează deci, că această incertitudine jurisprudențială a avut drept efect privarea reclamantului de orice posibilitate de a obține beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, în condițiile în care altor persoane care au prestat o muncă forțată în afara D.G.M. li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de dispozițiile acestei legi.
În consecință, a fost încălcat încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție”.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată incidente aceleași rațiuni pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut încălcarea disp. art. 6 alin. 1 din CEDO în sensul obligației instanțelor de recurs de a adopta o jurisprudență unitară astfel încât să fie respectat principiul siguranței publice „care este implicită în ansamblul articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept, în absența căreia instanțele interne de recurs ar deveni sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar”.
Pentru reținerea caracterului întemeiat al recursului, Curtea va avea în vedere și soluția de principiu pentru unificarea practicii, adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția C. Administrativ și Fiscal în ședința din 7.11.2013, conform căreia pârâta U. S. Haret are obligația să elibereze diploma de licență și/sau suplimentul de diplomă, iar M.E.C.T.S., în calitate de chemat în garanție, are obligația să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplomele de licență și suplimentele de diplomă, la adoptarea acestei soluții de principiu avându-se în vedere jurisprudența reprezentată de deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 690/2012, 953/2012, 1638/2012 și 3302/2012.
Curtea apreciază că este întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul M.E.C.T.S. prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, având în vedere că eliberarea actelor de studii la care face referire reclamantul nu constituie o atribuție a acestui minister.
Potrivit art. 5 alin. 1 din Ordinul M.E.C.T.S. nr. 2284/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior, instituțiile de învățământ superior de stat ori particulare, acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii, denumite în continuare instituții, pot gestiona, completa și elibera numai acele acte de studii la care au dreptul în condițiile legii.
În consecință, nu există identitate între acest pârât și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății.
Față de aceste considerente, se constată că sentința este dată cu aplicarea greșită a legii fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.p.c., neputând fi reținute și celelalte două motive invocate de recurent, întrucât sentința este amplu motivată, cuprinde motivele pe care se sprijină, iar instanța, nu a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, nu a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, astfel că în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 C.p.c., Curtea va admite recursul, va modifica în parte sentința în sensul că va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Educației Naționale (fost MECTS) și va respinge acțiunea în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Va admite în parte acțiunea în contradictoriu cu pârâta U. S. Haret și va obliga pârâta U. S. Haret să elibereze reclamantului diploma de licență și suplimentul la diploma de licență, respingând în rest acțiunea întrucât actele de studii sus menționate atestă absolvirea studiilor superioare urmate de reclamant, neputându-se reține în sarcina acestei pârâte un refuz nejustificat de eliberare a actelor solicitate prin capetele 1 și 2 de cerere, respectiv acte din care să rezulte că studiile pe care le-a efectuat sunt valabile și recunoscute oficial și că examenul de licență este valabil și legal susținut.
Va menține în rest sentința față de împrejurarea că pârâta U. S. Haret nu a formulat recurs împotriva soluției de respingere a cererii de chemare în garanție a Ministerului Educației Naționale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul – reclamant Z. E. împotriva sentinței civile nr. 670/08.02.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații – pârâți U. S. HARET și M. EDUCAȚIEI NAȚIONALE (fost M. EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI) și intimatul – chemat în garanție M. EDUCAȚIEI NAȚIONALE (fost M. EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI).
Modifică în parte sentința în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Educației Naționale (fost MECTS) și respinge acțiunea în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Admite în parte acțiunea în contradictoriu cu pârâta U. S. Haret.
Obligă pârâta U. S. Haret să elibereze reclamantului diploma de licență și suplimentul la diploma de licență.
Respinge în rest acțiunea ca neîntemeiată.
Menține în rest sentința.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13.03.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. G. O. D. P. C. M. C.
GREFIER,
C. O.
Red.jud.CCM
Tehnored.R.O./2ex./23.04.2014
Jud.fond:I. M.,Tribunalul București-SCAF
| ← Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 1588/2014.... | Obligaţia de a face. Decizia nr. 5675/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
