Obligaţia de a face. Decizia nr. 912/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 912/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-02-2014 în dosarul nr. 52884/3/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a VIII-a C. ADMINISTRATIV și FISCAL
Decizia civilă nr. 912
Ședința publică din data de 10.02.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: D. M. D.
JUDECĂTOR: R. I. C.
JUDECĂTOR: I. F.
GREFIER: M. C. I.
Pe rol fiind recursul formulat de recurenta-reclamantă S. I. împotriva sentinței civile nr. 889/19.02.2013 pronunțate de Tribunalul București–Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă INSTITUȚIA P. MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și intimata-chemată în garanție C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurenta-reclamantă, prin avocat O. G., cu împuternicire avocațială la fila 27 din dosar, lipsind intimatele.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că, prin serviciul registratură, la data de 31.01.2014, intimata-pârâtă a depus întâmpinare în dublu exemplar, iar, la data de 07.02.2014, prin serviciul registratură, intimata-chemată în garanție a depus note de ședință în dublu exemplar, după care:
Curtea comunică apărătorului recurentei-reclamante câte un exemplar al întâmpinării și al notellor de ședință depuse de intimate.
Nefiind cereri prealabile de formulat, excepții de invocat ori probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de recurs.
Recurenta-reclamantă, prin avocat, solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul obligării intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Susține că soluția instanței de fond de respingere a cererii privind cheltuielile de judecată este nelegală, având în vedere că intimatul-pârât a fost pus în întârziere încă din anul 2011.
La interpelarea Curții, apărătorul recurentei-reclamante arată că prin cererea depusă la data de 23.11.2010 a solicitat Instituției P. București emiterea avizului de legalitate în ceea ce privește hotărârea Primarului Municipiului București și înaintarea dosarului la fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea constituirii dosarul de despăgubiri pe rolul acesteia. De asemenea, arată că în cauză sunt aplicabile dispozițiilor art. 275 din codul de procedură civilă de la 1865. Depune la dosar, în copie, factura nr. 24/13.02.2014 și chitanța nr. 003/15.01.2014 reprezentând onorariu de avocat.
CURTEA
Deliberând asupra prezentului recurs, constată următoarele:
- C. procesual.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București–Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr._ la data de 08.07.2012, reclamanta S. I. a solicitat obligarea pârâtei INSTITUȚIA P. MUNICIPIULUI BUCUREȘTI să înainteze Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul având ca obiect dispoziția nr._/30.04.2010 a PMB, cu cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 10.08.2011, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect, având în vedere că a emis referatul privind legalitatea dispoziției nr._/30.04.2010 și a înaintat dosarul administrativ în original către Secretariatul CCSD.
Prin cererea modificatoare depusă la dosar în data de 22.11.2011, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să emită avizul de legalitate și să înainteze dosarul la CCSD, având în vedere că, prin adresa nr. 4575/02.09.2011, CCSD a returnat dosarul către Instituția P. București pentru comunicarea situației juridice actuale și detaliate a imobilului.
Prin cererea depusă la dosar în data de 12.12.2011, pârâta a chemat în garanție CCSD, întrucât nu se poate reține în sarcina sa neîndeplinirea obligației de a emite avizul de legalitate.
2. Soluția instanței de fond.
Prin sentința civilă nr. 889/19.02.2013, Tribunalul București–Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca rămasă fără obiect cererea principală, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție și a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, la data de 07.07.2011, reclamanta a introdus acțiunea de față având ca obiect obligarea pârâtei să înainteze Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul privind dispoziția nr._/30.04.2010 a PMB.
Pârâta a emis referatul privind legalitatea dispoziției, predând dosarul către CCSD la data de 01.07.2011. Așadar, la data introducerii acțiunii, pârâta își îndeplinise obligația pentru care a fost chemată în judecată, fiind irelevant că nu a comunicat această împrejurare reclamantei decât la data de 12.07.2011.
De asemenea, reclamanta a arătat în notele scrise că a solicitat pârâtei, prin cererea nr._/6.06.2011, înaintarea dosarului la CCSD, aceasta îndeplinindu-și obligația la 01.07.2011, deci nu se poate spune că pârâta a fost pusă în întârziere prin nesoluționarea cererii reclamantei în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. 1 lit. h din Legea nr. 554/2004.
Nu poate fi reținută culpa procesuală a pârâtei nici pentru retrimiterea dosarului de către CCSD în vederea completării înscrisurilor. În urma restituirii dosarului de către CCSD la data de 29.09.2011, pârâta a dispus returnarea dosarului la PMB, conform adresei nr. OM/_/P/7.10.2011, fiind necesar ca beneficiarul să completeze documentația depusă. După refacerea dosarului, PMB a recomunicat pârâtei dosarul la data de 25.04.2012, pârâta a emis un nou aviz de legalitate și a înaintat dosarul completat la CCSD la data de 11.05.2012.
3. Cererea de recurs și întâmpinările.
Împotriva acestei sentințe, la data de 21.03.2013, a formulat recurs reclamanta S. I., prin care a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii accesorii privind obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, recurenta a arătat hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală sub aspectul respingerii cererii de obligare a intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, pentru următoarele argumente:
Prima instanță a identificat eronat momentul punerii în întârziere a intimatei-pârâte, consecința acestei erori fiind exonerarea intimatei de culpa procesuală și de plata cheltuielilor de judecată. Dreptul său la despăgubirea pentru prejudiciul suferit, prin plata onorariului avocațial, s-a născut anterior introducerii cererii de chemare în judecată, iar nu la data cererii modificatoare, fapta ilicită cauzatoare a prejudiciului fiind refuzul intimatei de a transmite dosarul consemnat în adresa din data de 17.03.2011.
Instanța de fond a apreciat că intimata nu era în întârziere, aceasta executându-și obligația în termenul de 30 de zile reglementat de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că obligația pretinsă prin cererea introductivă a fost executată la data de 01.07.2011. Totuși, prima instanță a omis a se apleca asupra demersului inițial care a condus la necesitatea parcurgerii procedurii prealabile, respectiv cererea înregistrată sub nr._/23.11.2010, al cărei răspuns a fost adresa nr. OM/_/2010/SP1/17.03.2011.
Astfel, prin cererea inițială a pretins intimatei executarea obligațiilor legale care îi incumbă, solicitându-i emiterea avizului de legalitatea și transmiterea dosarului pentru continuarea procedurii. Așadar, deși a notificat intimata asupra necesității îndeplinirii obligațiilor sale încă din data de 23.11.2010, prima instanță a calificat drept punere în întârziere doar plângerea prealabilă din data de 06.06.2011.
În acest context, prezentei cauze îi sunt aplicabile regulile Codului Civil, iar art. 1079 alin. (1) prevede că „dacă obligația consistă în a da sau în a face, debitorul se va pune în întârziere prin o notificare ce i se va face prin tribunalul domiciliului său". Nesocotind interpretarea ad litteram a locului notificării, rațiunea legiuitorului fiind desigur comunicarea notificării de punere în întârziere la domiciliul ori sediul debitorului, iar nu la instanța în circumscripția căreia se află adresa acestuia, rezultă că vechea reglementare statua drept punere în întârziere orice notificare prin care debitorului obligației de a da sau de a face i se pretindea executarea obligației, fară a fi necesare formalitățile introduse ulterior prin prevederile art. 1522 Noul Cod Civil. Or, în cauză, adresa înregistrată sub nr._/23.11.2010 corespunde exigențelor sumare de formă și de conținut presupuse de noțiunea punerii în întârziere. In aceste condiții, prima instanță a calificat în mod greșit plângerea prealabilă drept notificarea de punere în întârziere, câtă vreme aceasta din urmă fusese notificată încă din data de 23.11.2010.
Nu în ultimul rând, recurenta a susținut că procedura prealabilă efectuată conform art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu constituie prin sine punerea în întârziere a autorității debitoare. Din contră, punerea în întârziere anterior demarării procedurii prealabile este firească, de vreme ce obligația creditoarei reglementate de art. 7 din Legea nr. 554/2004 intervine ulterior epuizării mijloacelor neprocedurale de aducere la îndeplinire a obligației debitoarei. Plângerea prealabilă a fost un demers formal necesar în vederea îndeplinirii criteriilor de admisibilitate a cererii de chemare în judecată, nicidecum nu a reprezentat punerea în întârziere a intimatei.
Conchizând asupra punerii în întârziere a intimatei încă din data de 23.11.2010, recurenta a arătat că hotărârea primei instanțe este nelegală, având în vedere îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei. Fapta ilicită a intimatei constă în refuzul de a comunica dosarul către Secretariatul C.C.S.D., consemnat prin adresa din data de 17.03.2011, precum și în nerespectarea unui termen rezonabil pentru executarea obligației sale de transmitere a dosarului. Prejudiciul suferit constă în onorariul de avocat plătit de recurentă conform facturii nr. 232/01.10.2012 și chitanței nr. 84/11.10.2012, în cuantum de 16.999,65 lei. Legătura de cauzalitate dintre cele dintâi este evidentă, în condițiile în care refuzul intimatei de a se conforma cererii din data de 23.11.2010 a fost motivul determinant pentru angajarea unui avocat în vederea obligării intimatei la transmiterea dosarului prin hotărâre judecătorească. Vinovăția intimatei rezidă în faptul că, deși notificată încă din data de 23.11.2010, aceasta s-a conformat obligației pretinse abia în data de 01.07.2011. Deși dosarul a fost transmis anterior datei introducerii cererii de chemare în judecată, intimata este în continuare vinovată pentru prejudiciul suferit de aceasta, întrucât, deși i-a comunicat atât notificarea de punere în întârziere cu peste șapte luni înainte, cât și plângerea prealabilă conform art. 7 din Legea nr. 554/2004, aceasta nu i-a comunicat executarea obligației pretinse decât în faza contencioasă. În aceste condiții, este evident că angajarea unui avocat și asumarea plății onorariului acestuia sunt consecințe ale conduitei intimatei. Refuzul de a transmite dosarul și nerespectarea unui termen rezonabil pentru executarea obligației sale, coroborate cu necomunicarea împrejurării transmiterii dosarului către Secretariatul C.C.S.D., reprezintă faptele culpabile generatoare ale prejudiciului suferit. Prin urmare, intimata a căzut în pretenții, impunându-se obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, recurenta a invocat art. 304¹ din Codul de procedură civilă.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.
La data de 13.01.2014, intimata-chemată în garanție C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat scoaterea sa din cauză, având în vedere că motivele de recurs nu vizează aspecte ce țin de apărările formulate de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pe fondul cauzei.
La data de 31.01.2014, intimata-pârâtă Instituția P. Municipiului București a depus la dosare întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că sentința recurată este legală și temeinică sub toate aspectele.
În motivare, a susținut că nu poate fi reținută în sarcina sa neîndeplinirea obligației de a emite avizul de legalitate cu privire la dispoziția nr._/30.04.2010 și nici tergiversarea soluționării dosarului privind acordarea de despăgubiri, atâta timp cât Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a returnat dosarul administrativ în vederea completării acestuia (din acest motiv fiind formulată și cererea de chemare în garanție).
Față de solicitarea recurentei-reclamante de obligare a Instituției P. Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, a menționat că temeiul acordării acestora îl reprezintă culpa procesuală, și nu răspunderea civilă delictuală invocată de recurentă.
În speța de față, nu se poate reține culpa sau reaua credință a Instituției P. Municipiului București, întrucât și-a îndeplinit obligația legală stabilită în sarcina sa, comunicând recurentei, anterior formulării cererii de chemare în judecată, că a fost emis referatul de legalitate și că a realizat transmiterea dosarului către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în conformitate cu programarea stabilită de către această instituție, în data de 01.07.2011, prin adresa nr. OM/8334/SP1/01.07.2011.
În drept, intimata-pârâtă a invocat dispozițiile art. 308 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Legea nr. 10/2001 republicată, HG nr. 250/2007.
4. Soluția instanței de recurs.
Examinând prezentul recurs, Curtea constată că este neîntemeiat, nefiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă de la 1865, astfel cum a fost argumentat de recurenta-reclamantă, întrucât instanța de fond a făcut o aplicare corectă a legii atunci când a respins cererea accesorie privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de apărător.
Astfel, reținând că temeiul acordării cheltuielilor de judecată este existența culpei procesuale, instanța de fond a reținut corect că pârâta nu se află în culpă procesuală, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca rămasă fără obiect.
Susținerea recurentei privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 275 din Codul de procedură civilă de la 1865 și toate argumentele subsumate acesteia, referitoare la momentul punerii în întârziere a pârâtei, nu pot fi primite, întrucât art. 275 nu este incident în prezenta cauză.
Astfel, textul de lege prevede că „pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemare în judecată”. Ipoteza prevăzută de legiuitor, și anume ca pârâtul să recunoască pretențiile reclamantului la prima zi de înfățișare, deci după comunicarea acțiunii și la momentul la care ambele părți, legal citate, pot pune concluzii, nu este întrunită în litigiul de față, întrucât pârâta și-a îndeplinit obligația de emitere a avizului de legalitate și de transmitere a dosarului în original la Secretariatul fostei CCSD înainte de formularea cererii de chemare în judecată.
În aceste condiții, este culpa reclamantei că, înainte de formularea acțiunii, nu a depus diligențele necesare pentru a afla stadiul dosarului său, mai ales în contextul în care pârâtei nu îi incumba o obligație legală de comunicare a împrejurării că a emis avizul de legalitate și a înaintat dosarul la CCSD, întrucât acestea sunt simple operațiuni administrative prealabile emiterii actului administrativ individual (decizia reprezentând titlul de despăgubire), doar acesta din urmă fiind obligatoriu a se comunica, pentru a produce efecte față de beneficiar.
Față de aceste considerente, constatând că motivul de modificare invocat este neîntemeiat și că soluția instanței de fond de respingere a cererii accesorii privind cheltuielile de judecată este legală și temeinică, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă S. I. împotriva sentinței civile nr. 889/19.02.2013 pronunțate de Tribunalul București–Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă INSTITUȚIA P. MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și cu intimata-chemată în garanție C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. M. D. R. I. C. I. F.
GREFIER
M. C. I.
Red/thred. DDM/ 2 ex/ 28.02.2014.
Jud. fond: C. I., Tribunalul București–Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.
| ← Pretentii. Decizia nr. 966/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... → |
|---|
